A AVEA GRIJĂ PENTRU CEI DIN CASA lui naturală

„Dar dacă cineva nu poartă grijă de ai săi şi mai ales de cei din casa lui [rudele lui], a tăgăduit credinţa şi este mai rău decât un necredincios.” 1 Tim. 5:8.

R 4854a W. T. 15 iulie 1911 (pag. 218-219)

Acest pasaj poate fi parafrazat în mod potrivit astfel: Cel care nu se îngrijeşte de cei dependenţi de el, în special de cei din casa lui, a negat credinţa şi este mai rău decât un necredincios.

Aceasta se referă în primul rând la un soţ creştin şi la datoria faţă de soţia sa şi de copiii săi. Dacă soţul ar înceta să se îngrijească de soţie, ar înceta s-o preţuiască şi, dimpotrivă, ar părăsi-o, fie în inimă, în afecţiune, sau în mod real, aceasta ar însemna că s-a depărtat serios de Domnul, de îndrumarea Spiritului şi de „Înţelepciunea de sus, [care] este mai întâi curată, apoi paşnică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roade bune”.

În aceste împrejurări n-am putea să-l considerăm pe unul ca acesta aprobat de Domnul ca „învingător,” până după reformare. Apoi, de asemenea, fiecare părinte este dator să dea copilului său un început în viaţă mai mult decât doar micuţul corp imperfect, muritor, născut în lume. Aducând copii pe lume, devine datoria părinţilor să se îngrijească de stabilirea lor rezonabilă în ea. Aceasta include nu numai oferirea hranei şi a îmbrăcămintei în timpul copilăriei şi tinereţii, ci şi asigurarea instrucţiunilor intelectuale şi morale la care ne-am referit nu o dată; şi toate acestea înseamnă strângere, pe lângă consumarea personală, în interesul copiilor.

Văzând nesiguranţa vieţii, n-ar fi o aplicare nerezonabilă a sfatului scriptural ca părintele să pună deoparte ceva pentru necesităţile familiei în eventualitatea morţii sale înainte ca membrii ei să ajungă la maturitate. Gândul nostru nu este că apostolul a vrut să spună că părinţii ar trebui să caute să pună deoparte averi pentru copiii lor care s-ar putea certa de la ele şi i-ar putea păgubi. Copilul născut într-o familie destul de bună şi care primeşte o educaţie rezonabilă şi îndrumare până la maturitate este bine situat şi are în sine o moştenire bogată; şi părintele care a făcut astfel de prevedere pentru copiii lui are toate motivele să simtă că a fost condus în această chestiune de o minte sănătoasă, de Spirit sfânt, dispoziţia aprobată de Domnul, chiar dacă nu lasă nicio proprietate familiei sale, sau mai mult de un adăpost sau un cămin. Un astfel de om s-a achitat de isprăvnicia sa; şi astfel de copii în mod sigur vor aprecia în cele din urmă credincioşia lui.

Noi ar trebui să manifestăm interes pentru cei legaţi de noi prin legături de sânge mai mult decât pentru omenire în general. Dacă Spiritul Domnului ne conduce să fim buni şi miloşi faţă de omenire în general, aceasta ar implica faptul că sentimentele faţă de rudele noastre ar trebui să fie în mod special luate în considerare de noi şi, în măsura ocaziilor, să-i ajutăm. Cu toate acestea, n-ar fi înţelept din partea noastră, potrivit judecăţii noastre, nici în armonie cu instrucţiunile Scripturilor, nici în acord cu exemplele pe care ele le-au pus înaintea noastră din conduita Domnului nostru şi a apostolilor, să le oferim o părtăşie foarte specială rudelor noastre pământeşti, sau să-i primim şi să-i tratăm mai bine decât cum tratăm casa credinţei, sau chiar la fel de bine.

Facem aici o excepţie în privinţa acelor legături apropiate care sunt o obligaţie pentru noi, în acord cu cuvintele apostolului, „Dacă cineva nu poartă grijă de ai săi … a tăgăduit credinţa”. În general — în afară de excepţiile de mai sus — trebuie să aplicăm cuvintele apostolului: „Aşadar, cât avem ocazie, să facem bine la toţi, dar mai ales celor din casa credinţei” (Gal. 6:10). După casa credinţei trebuie să vină rudele noastre mai îndepărtate.

Bineînţeles, din punctul de vedere al Noii Creaţii, noua înrudire, membrii Corpului lui Cristos ar fi membrii casei noastre, şi mijloacele lor vremelnice de trai ar fi într-o oarecare măsură responsabilitatea noastră. Totuşi, noi nu trăim într-un timp ca acela în care a trăit Domnul nostru; acum există instituţii filantropice publice; din acest motiv textul acesta nu s-ar aplica cu aceeaşi forţă ca atunci când apostolul a spus aceste cuvinte. Când cineva îşi plăteşte partea din taxe pentru binele general, îşi face uneori prevederi potrivite; şi s-ar putea să fie necesar să se folosească de o parte din acele beneficii, fie pe seama lui mai târziu, fie pe seama unora din prietenii lui — membrii familiei sale.

Zidindu-ne Unul pe Altul în Cea mai Sfântă Credinţă

Cristos este Capul casei Sale. El nu intenţionează ca poporul Său să se împovăreze inutil unul pe altul, ci fiecare să simtă o responsabilitate în privinţa celorlalţi şi bucuroşi să dea o mână de ajutor pentru a întări, încuraja şi binecuvânta, „zidindu-se unul pe altul în cea mai sfântă credinţă”. Evident, intenţia Domnului nostru a fost să-i atragă împreună pe urmaşii Săi ca o nouă familie, o nouă casă, „casa credinţei”. Prin urmare, găsim repetat îndemnul şi încurajarea la părtăşie, ajutorare reciprocă şi asociere regulată, cu promisiunea că unde se întâlnesc doi sau trei în numele Domnului, El va fi în mod special prezent cu ei pentru a le acorda o binecuvântare; şi ca poporul Său să nu uite să se adune.

Întorcându-ne la textul nostru, observăm că apostolul spune că cel care şi-ar neglija obligaţiile faţă de familia sa, şi-ar tăgădui credinţa. Credinţa pe care o declarăm nu este numai o credinţă în anumite lucruri pe care le primim, ci afectează şi chestiuni de cuviinţă, caracterul nostru, toate afacerile vieţii în general. Noi declarăm că Îl iubim pe Dumnezeu mai mult decât alţii. Declarăm că îl iubim pe aproapele nostru ca pe noi. Declarăm că acesta este standardul nostru. Dacă responsabilitatea unui om faţă de aproapele său este să-l iubească aşa cum se iubeşte pe sine însuşi, atunci aceasta ar aduce forţă dublă în ceea ce priveşte familia sa. Dacă cineva este neglijent în aceasta, el reprezintă greşit doctrinele lui Cristos pe care le pretinde. A trăi contrar doctrinelor pe care le pretinde, ar însemna a-şi tăgădui credinţa. Şi astfel unul care ar trăi încălcând aceste standarde recunoscute ale vieţii, ar trăi sub nivelul lumii, în loc de a trăi mai presus de lume.

În privinţa tăgăduirii credinţei, ideea este că ar exista o lipsă de iubire, de compătimire, cu privire la interesele celor neglijaţi şi deci o tăgăduire a credinţei în acea măsură. Ce exemplu perfect de lipsă de egoism avem în Învăţătorul nostru, care fiind în cel mai mare necaz şi suferinţă, Se gândea în mod compătimitor la alţii! Observăm prevederea Sa pentru bunăstarea mamei Sale, pe care a încredinţat-o în grija iubitorului Său Ioan, arătând astfel aprobarea Domnului nostru a caracteristicilor nobile manifestate de Ioan, care s-a înghesuit să stea lângă Învăţătorul Lui în această oră de încercare!