A FOST IUDA UN IPOCRIT?

R 4906 W. T. 1 noiembrie 1911 (pag. 403-408)

Este dificil pentru orice persoană cu minte nobilă să citească relatarea cursului vieţii lui Iuda fără să aibă un sentiment de indignare dreaptă — un dezgust faţă de josnicia caracterului care a putut astfel să-L trădeze, pentru treizeci de arginţi, pe cel pe care L-a recunoscut ca cel mai nobil dintre oameni, fie că a fost sau n-a fost sigur că Isus era Mesia. N-ar fi nepotrivit aici să reflectăm că Iuda n-a ajuns la această adâncime a nelegiuirii dintr-o dată, ci mai degrabă că dispoziţia spre nedreptate a crescut în el în timpul celor trei ani ai legăturii sale apropiate cu Învăţătorul, când trebuie să fi fost stăpânit de o dispoziţie contrară.

Când a fost ales să fie apostol era în mod evident un om bun, cel puţin în ceea ce priveşte aparenţa exterioară; şi numele lui, care înseamnă „Laudă”, ar părea să indice că părinţii lui au avut inclinaţii religioase şi au dorit, şi, cum s-ar zice, au profeţit despre el că va fi un mesager al lui Dumnezeu să-I vestească lauda. Şi de ce privilegiu şi ocazie s-a bucurat în această direcţie!

Din puţinele menţionări ale relatărilor Evangheliei putem deduce în mod rezonabil că începutul căderii sale a fost nutrirea iubirii de bani. În loc să mustre acest spirit greşit şi, dimpotrivă, să caute să cultive generozitatea, iubirea şi bunăvoinţa, el a permis egoismului să aibă stăpânire, mai mult sau mai puţin, în inima şi viaţa sa. Putem presupune că el a ales slujba de casier pentru mica ceată, în timp ce, dacă ar fi fost suficient de conştient de slăbiciunea sa, calea lui potrivită ar fi fost să o refuze, dându-şi seama că deja avea prea multă iubire de bani, şi că mânuirea fondurilor se putea dovedi o ispită pentru el. Dar dimpotrivă, el a căutat şi a obţinut slujba şi a ţinut punga cu banii puşi în ea; şi apostolul Ioan ne spune că el era hoţ (Ioan 12:6). Această patimă pentru bani, asemenea tuturor celorlalte înclinaţii greşite ale naturii noastre decăzute, s-a întărit pe măsură ce a fost încurajată şi cultivată, până când în final n-a cunoscut limite şi a fost gata să-L vândă pe Învăţătorul Său iubitor, Mesia, pentru treizeci de arginţi!

Probabil că Iuda făcuse aceeaşi declaraţie de consacrare ca şi ceilalţi ucenici: „Iată, noi am lăsat toate şi Te-am urmat: ce va fi cu noi?” Şi, împreună cu ceilalţi, el lăsase totul, şi poate într-un anumit fel a fost foarte sincer şi a recunoscut că acesta era Mesia. Dar Iuda avea mintea înclinată spre afaceri. El dorea să fie asociat cu o Împărăţie aşa de mare cum va stabili Mesia. Astfel că era o măsură de egoism legată de consacrarea sa. Poate lucrul acesta este adevărat despre noi toţi. Cu toţii suntem siguri că Domnul are o Împărăţie şi sperăm să avem o parte în ea. Dar acest gând trebuie să fie secundar. Meritul nostru trebuie să fie de un ordin mai înalt decât doar o dorinţă după răsplată pentru serviciu.

În calitate de casier al ucenicilor, Iuda căuta să ia o bună parte pentru sine, „să-şi umple buzunarele”. În cazul mirului folosit de Maria pentru Domnul, el a spus: Parfumul acesta valorează mulţi bani şi s-ar fi putut pune în pungă în loc să fie turnat pe capul lui Isus. „El zicea lucrul acesta … pentru că era un hoţ şi el ţinea punga.”

Astfel se pare că acest spirit de avariţie a crescut în el. Pe măsură ce chestiunea a progesat, el a început să vadă că lucrurile nu ajungeau la apogeul la care sperase şi pe care-l aşteptase. Probabil că el a fost unul dintre cei care au spus, cel puţin în inima lor: „Dacă faci aceste lucruri, fă-le public, aşa încât să poată vedea şi alţii”. Acesta ar părea să fi fost spiritul lui Iuda şi al multor altora. Ei au vrut ca Isus să facă lucrurile care L-ar confirma în faţa poporului. Ni-i putem imagina spunând: „Cere să vină câteva mii şi să vadă învierea cuiva din morţi şi să faci o bună demonstraţie” etc. Dar nimic de acest fel n-a fost făcut. Fiecare minune a fost făcută de Domnul nostru într-un mod liniştit.

Probabil Iuda a început să creadă că Isus nu putea face lucrurile la fel de bine ca şi când i-ar permite lui, lui Iuda, să-L „instruiască” puţin. Pe măsură ce timpul trecea, el a început să păstreze o oarecare sumă din bani. Poate s-a gândit: „Acum lucrurile nu ies foarte bine. Voi păstra o parte din bani pentru ucenici şi pentru Isus pentru zile negre”. Dar el se gândea de fapt la sine, la Iuda.

NECESITATEA DE A NE JUDECA PE NOI ÎNŞINE

Urmând un curs asemănător de gândire mulţi oameni se conving pe ei înşişi că încearcă să-i ajute pe alţii, când de fapt ei îşi caută propriile lor interese. De aceea este necesar de a ne judeca pe noi înşine. Noua creatură ar trebui s-o pună pe vechea creatură la colţ şi s-o ia la întrebări: „De ce acţionezi aşa şi aşa? Eşti sigură că nu ai vreun motiv egoist în această chestiune?” Dacă Iuda s-ar fi examinat astfel, ar fi fost mai bine pentru el. Dar nefăcând aşa, el s-a depărtat tot mai mult de un spirit corect. În final s-a dus la preoţii cei mai de seamă şi a spus: „Ce mi-aţi da dacă vi L-aş da pe Isus?” Ei au spus: Atâta. Apoi a întors lucrurile pe toate feţele în mintea sa timp de câteva ore. Astfel că atunci când a fost în „odaia de sus” mintea sa era neatentă şi stătea liniştit privind ceea ce făceau ceilalţi.

Când Domnul nostru a spălat picioarele apostolilor, înainte de a se împărtăşi din cina de Paşti, El a sugerat că deoarece ei se spălaseră (conform cerinţei iudaice a îndepărtării oricărei întinăciuni la începutul perioadei de Paşti), aveau nevoie acum numai de clătirea picioarelor cu apă, curăţirea membrelor care veniseră în contact cu pământul. „Cine are tot trupul spălat nu are nevoie decât să-i fie spălate picioarele, căci este cu totul curat.” Domnul nostru a adăugat, referindu-se la Iuda: „Voi sunteţi curaţi, dar nu toţi”. Această expresie ne arată foarte clar că el avea în minte o spălare mai înaltă, pentru care această spălare a picioarelor şi spălarea lor anterioară erau doar ilustraţii.

Domnul ştia că inimile ucenicilor Săi erau loiale. El îi acceptase ca ucenici şi le atribuise în mod socotit meritul sacrificiului Său ca o acoperire a neajunsurilor, a cărei mărturie deplină având să fie dată curând la Cincizecime, Spiritul sfânt mărturisind că Tatăl acceptase sacrificiul ispăşitor al Domnului pentru ei. Exista unul dintre ei însă a cărui inimă nu era curată. Domnul nostru nu l-a lăsat la o parte, ci i-a spălat picioarele lui Iuda împreună cu ale celorlalţi, ştiind între timp de perfidia lui, şi că se tocmise deja cu preoţii cei mai de seamă şi aştepta numai momentul oportun ca să-şi îndeplinească planul răuvoitor.

Cuvintele Domnului nostru, deşi neînţelese de restul, trebuie să fi fost înţelese de Iuda, după cum au fost şi cuvintele Sale următoare. Domnul nostru a mers până acolo încât a citat chiar profeţia care îl marca pe Iuda şi lipsa lui de loialitate, încălcarea chiar şi a ospitalităţii obişnuite (Psa. 41:9). Nici unul dintre aceste lucruri nu l-a mişcat pe Iuda; nici unul dintre aceste lucruri n-a prezentat interes pentru inima lui într-un astfel de mod încât să-i schimbe calea. Avem astfel dovada puternică a intenţiei voite care i-a marcat nelegiuirea, şi clarifică însemnătatea cuvintelor Domnului nostru când l-a numit „fiul pierzării” şi a declarat că ar fi fost mai bine pentru el dacă nu s-ar fi născut.

„Chiar PRIETENUL MEU DE APROAPE, ÎN CARE îMI PUNEAM ÎNCREDEREA … ŞI-A RIDICAT şi el CĂLCÂIUL ÎMPOTRIVA MEA”

În timp ce erau la cină, Isus, părând foarte întristat, a dat ca explicaţie că unul din cei doisprezece aleşi Îl va vinde şi astfel va deveni complice la moartea Sa — unul dintre cei care au înmuiat pâinea cu El în farfurie, împărtăşindu-se din aceeaşi cină, aceeaşi pâine, acelaşi miel fript. Apoi a arătat că deşi acestea au fost toate scrise (Psa. 41:9), şi astfel nicio schimbare nu se va face cu privire la Planul divin, totuşi însemna o foarte mare ruptură a prieteniei — una tristă. În realitate nu avea nicio importanţă pentru Domnul, în privinţa intenţiei şi consacrării Sale, fie că era arestat de conducători fără nicio trădare, fie că era trădat de către unul relativ străin sau de către un ucenic. Nu făcea nicio schimbare în aranjamentul divin; dar faptul că trădătorul era un prieten apropiat şi ucenic a fost o cauză de mare tristeţe pentru Domnul.

Printre evrei şi arabi înşelarea şi trădarea nu erau neobişnuite; dar exista un cod de onoare recunoscut, potrivit căruia nimeni n-ar mânca din mâncarea unei persoane căreia căuta în vreun mod să-i facă rău. Deoarece mâncarea era dreasă cu sare, exista probabil acest obicei de a fi credincios faţă de acela cu care ai mâncat, obicei care era cunoscut ca „legământul sării” — legământul de credincioşie. Ca un vrăjmaş să stea la masă cu cineva şi să mănânce din mâncarea lui dreasă cu sare era în acel popor echivalent cu o garanţie a unei prietenii durabile — că nu-i va face niciodată rău gazdei sale. Se pare că lui Iuda îi lipsea atât de mult un spirit potrivit, încât nici măcar n-a recunoscut şi nu s-a supus obiceiului timpului său — de a fi loial şi credincios celui din pâinea căruia a mâncat, din sarea căruia s-a împărtăşit; de aceea au fost cuvintele Domnului nostru: „Acela care a întins mâna cu Mine în farfurie, acela Mă va vinde”.

Când Isus i-a dat bucata lui Iuda, acesta poate a înţeles într-o oarecare măsură ce a vrut să spună Domnul; dar ceilalţi ucenici n-au înţeles. Ei s-au gândit că Isus îi spunea lui Iuda să facă aprovizionarea necesară înainte de se închide prăvăliile. Dar Iuda poate să fi gândit astfel: „Isus a făcut aluzie că Îl voi vinde. Nu intenţionasem să fac aceasta, dar acum Îi voi arăta. Ştiu, desigur, că poate să scape de acei ofiţeri; dar eu sunt casierul acestei cete şi îi voi arăta ceva. Deşi nu cred că ar putea să-L prindă vreodată, totuşi experienţa va fi o bună lecţie. Va vedea de acum încolo că va fi mai bine pentru El să-i dea drumul. Acest lucru a întârziat prea mult. Este nevoie de ceva care să-L împingă din spate. Aşa merge!” Astfel a gândit Iuda şi şi-a îndeplinit partea. Fără îndoială Iuda s-a aşteptat ca Isus să scape. Nu s-a aşteptat niciun moment ca Isus să sufere; căci atunci când a aflat că planul său fusese îndeplinit şi că Isus va fi răstignit, el a mers şi s-a spânzurat, şi apoi a căzut cu capul în jos când s-a rupt funia.

„MAI BINE AR FI FOST PENTRU EL SĂ NU SE FI NĂSCUT”

Isus a mărturisit că moartea Sa n-ar fi o victorie din partea trădătorului şi a vrăjmaşilor Săi, ci în armonie cu ceea ce fusese scris despre El de către profeţi. Nici nu trebuie să considerăm că Iuda a împlinit pur şi simplu o profeţie, indiferent de propria sa răspundere, propria sa voinţă în această chestiune. Un astfel de gând este negat de afirmaţia Domnului nostru: „Vai de omul acela prin care este vândut Fiul Omului. Mai bine ar fi fost pentru el să nu se fi născut”.

Pentru noi această afirmaţie implică faptul că din punctul de vedere al Domnului, Iuda deja avusese parte de o aşa mare măsură de cunoştinţă şi ocazie pentru lucruri mai bune, încât responsabilitatea lui pentru acest act a fost completă, şi n-ar fi nicio speranţă pentru el cândva în viitor. Aceste cuvinte nu lasă nicio îndoială, credem noi, că Iuda se bucurase deja de partea lui întreagă din marea lucrare de ispăşire printr-o strânsă asociere cu Domnul nostru, şi de ocaziile abundente pe care le avusese de a ajunge la o cunoştinţă clară a adevărului şi responsabilităţi corespunzătoare. Din punctul nostru de vedere, Iuda a păcătuit împotriva unei mari lumini. Evident păcatul lui a fost „păcat de moarte” — „moartea a doua”. Prin urmare, lăsând la o parte orice experienţă viitoare, noi considerăm că viaţa lui a fost nefolositoare, irosită, şi că bucuriile ei n-au întrecut în valoare necazurile şi chinul când acestea din urmă au fost adăugate la disperarea şi sinuciderea sa. Sfârşitul lui Iuda a fost trist. Fiecare sinucidere, prin actul în sine, mărturiseşte dorinţa că era mai bine să nu se fi născut.

Deşi Iuda a trăit înainte de Cincizecime, trebuie să ne amintim că el a fost unul din cei doisprezece cărora Isus le conferise în mod special o măsură din spiritul Său — o astfel de măsură încât i-a permis, împreună cu alţii, să facă minuni de vindecare, de scoatere a demonilor etc., în numele Domnului, ca reprezentantul Lui, folosind puterea Lui. Poziţia lui Iuda, deci, a fost una de apropiere specială de Domnul şi de instruire specială din partea Lui, atât prin învăţătură cât şi prin exemplu. Ne amintim de cuvintele Domnului nostru adresate ucenicilor Săi: „Vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei, iar lor nu le-a fost dat. … De aceea le vorbesc în pilde”.

Toate acestea, privilegiu, cunoştinţă, contact, l-au făcut pe Iuda în mod special răspunzător. Crima lui ar fi fost nescuzabilă chiar dacă ar fi fost făcută împotriva vreunei persoane obişnuite, dar a fost serios intensificată fiind o crimă împotriva Celui care a vorbit şi a acţionat cum niciun om n-a vorbit şi n-a acţionat înainte. Din acest punct de vedere declaraţia Domnului nostru că Iuda a fost „fiul pierzării” pare a avea importanţă sau greutate specială, deoarece implică faptul că Iuda se bucurase de lumină şi cunoaştere a dreptăţii, suficiente pentru a constitui o încercare, şi că păcatul lui deliberat împotriva acestei lumini şi cunoştinţe a însemnat moartea a doua.

Dar în timp ce urâm un astfel de caracter, detestându-l, dispreţuindu-l şi căutând să ne depărtăm cât se poate de mult într-o direcţie opusă în propriile noastre caractere, nu trebuie să trecem cu vederea faptul că există printre ucenicii declaraţi ai Domnului unii care, într-un grad mai mic, comit o crimă foarte asemănătoare cu cea a lui Iuda; ei Îl vând pe Domnul lor, îl trădează, în timp ce pretind că-L iubesc! Adevărat, acest lucru nu poate fi făcut astăzi în acelaşi mod literal şi personal, dar spiritul lui poate fi văzut ocazional, regretăm să o spunem; găsim pe unii care într-adevăr cred în Isus, unii care şi-au consacrat vieţile pentru a fi urmaşii Lui; unii care s-au angajat în slujirea adevărului Său, cum a fost Iuda, dar care sunt dispuşi să-L vândă pe Domnul pentru o mâncare de linte — pentru lucrurile bune ale acestei vieţi de acum — pentru un salariu, pentru poziţie socială, pentru onoare printre oameni, popularitate şi titluri; care sunt dispuşi să-şi vândă chiar buzele, cum a făcut Iuda; aşa încât în timp ce declară că onorează şi servesc pe Domnul, sunt dispuşi să se alăture celor care denaturează caracterul Său, Planul Său, Cuvântul Său — dispuşi să se alăture celor care caută să-L asasineze pe Domnul.

O, cât de bine este ca fiecare să-şi pună întrebarea ridicată în noaptea Cinei, „Doamne, eu sunt?” Şi nimeni să nu fie prea repede gata să se scuze; ci fiecare să-şi cerceteze în mod serios inima, viaţa şi conduita pentru a se asigura că nu sacrifică Adevărul şi Viaţa pentru niciun motiv, oricare ar fi.

Cu mai bine de treizeci de ani în urmă am fost înclinaţi să gândim că toţi trebuie să ajungă la o deplină cunoştinţă a întregului adevăr înainte de a putea fi pasibili de Moartea a Doua, dar am ajuns la concluzia din conţinutul general al Scripturilor că nu aceasta este vederea şi planul Domnului. Dimpotrivă, respingerea deliberată şi inteligentă a primelor principii ale Evangheliei pare să implice o nepotrivire pentru mai multe favoruri, pe motivul că acel care este necredincios în puţin va fi necredincios şi în mai mult.

Cunoştinţa lui Adam despre planul divin a fost foarte slabă; totuşi neascultarea lui a adus pedeapsa cu moartea. Motivul real de compătimire şi speranţă pentru mase este afirmaţia apostolului că Satan a orbit minţile lor, a răstălmăcit faptele (2 Cor. 4:4). Toţi aceştia vor fi în curând „scăpaţi de negură”, când Satan va fi legat — în timpul Mileniului.

Mărturisim mică speranţă pentru cărturari şi farisei care, atunci când n-au putut găsi nicio altă vină, au atribuit diavolului faptele bune ale Domnului nostru. Cât despre lacrimile lui Iuda — ele n-au fost mai bune decât ale lui Esau (Evrei 12:17). Remuşcarea l-a dus, nu la o viaţă reînnoită sau reformată, ci la distrugere. Evrei 6:6.

PETRU, IMPULSIVUL — IUDA, NELOIALUL

În timp ce Iuda L-a trădat pe Domnul, un alt ucenic, un prieten şi tovarăş intim, L-a tăgăduit. Cazul lui Petru ni-l amintim foarte bine. Un om bun, cu un caracter puternic, nu şi-a dat seama de pericol şi prin urmare n-a fost pregătit pentru vicleniile lui Satan, de care a fost pus într-o poziţie atât de dificilă încât curajul său lăudat a dispărut, tăria sa obişnuită de caracter a dispărut şi L-a tăgăduit pe Domnul Său chiar cu jurământ! Ce lecţie este pentru noi, de slăbiciune umană! Cum noi înşine am putea fi surprinşi şi prinşi în mreje de vicleşugurile diavolului! Cât de mult avem fiecare nevoie să veghem şi să ne rugăm ca nu cumva să cădem în ispită — ca nu cumva să cedăm ispitei! Cât de multă nevoie avem să ne amintim de rugăciunea Domnului pe care ne-a dat-o ca exemplu: „Nu ne lăsa pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău!”

Acela a fost un timp fatal pentru Iuda! Dacă adversarul a putut astfel să-l manipuleze, să-l înşele şi să-l inducă în eroare pe sincerul Petru, deoarece n-a fost în gardă ca să vegheze şi să se roage, la ce nu ne-am putea aştepta că va fi în stare să realizeze cu Iuda, a cărui inimă nu era dreaptă, care era egoist, ambiţios, acaparator! Nu ne mirăm că victoria lui Satan asupra lui Iuda a fost repede realizată — că el a căzut repede în cursa adversarului şi şi-a dat inima şi energia trădării Învăţătorului, pentru treizeci de arginţi! Cazul lui a fost foarte diferit de cel al lui Petru, cel loial, cel sincer, pentru moment dezorientat, nevigilent şi fricos. Chiar dacă pericolul a fost acelaşi în ambele cazuri, inimile lor au fost în condiţii diferite.

Nu este oare aşa cu toţi urmaşii Domnului? Nu este oare acesta secretul rezultatelor ispitei când ele în mod sigur vin la fiecare dintre noi? Clasa Iuda de astăzi şi dintotdeauna sunt cei care atunci când vine ispita o primesc, o întreţin, intră în spiritul ambiţiei, sau altfel al unei puternice ademeniri, şi sunt înghiţiţi de ea. Clasa Petru de asemenea a fost cu noi de atunci încoace; şi astăzi chiar şi cei cinstiţi, care nu sunt suficient de veghetori şi care nu se roagă şi nu se păzesc împotriva ademenirilor puternice ale adversarului, sunt uneori luaţi prin surprindere şi pentru un moment dezonorează, nu numai pe Domnul, ci şi propriile inimi şi conştiinţe.

Deosebirea dintre aceste două clase este starea inimii; clasa Petru face lucrurile pe care n-ar vrea să le facă, şi dificultatea lor evident constă în slăbiciunile cărnii, în puterea adversarului şi în faptul că nu se folosesc de ajutorul pe care Domnul l-a promis, sprijin la timp de nevoie.

Clasa Iuda, dimpotrivă, sunt cei ale căror inimi nu sunt loiale, ci egoiste, şi care, de aceea, intră în intrigile adversarului din inimă, şi în cursul lor greşit nu merg contrar voinţei lor, ci în armonie cu ea. Deosebirea în ochii lui Dumnezeu se vede în faptul că, deşi atât Petru cât şi Iuda s-au căit, unul a fost primit înapoi în favoare divină, dar celălalt n-a fost. Unul a fost numai prins în cursă, dar în inimă n-a fost neloial, a fost restaurat şi binecuvântat; celălalt, deşi nu fără conştiinţă, după cum a arătat prin remuşcarea lui de mai târziu, n-a avut o loialitate sinceră a inimii care în ochii Domnului este indispensabilă, şi lipsa acesteia, considerând cunoştinţa intimă a lui Iuda cu Domnul, a fost nescuzabilă.

Cuvintele Domnului adresate lui Petru, „Simon, Simon, iată, Satan a cerut să vă cearnă ca pe grâu. Dar eu m-am rugat pentru tine ca să nu ţi se micşoreze credinţa” (Luca 22:31, 32), ne dau asigurarea că datorită acestei deosebiri dintre inimile celor doi oameni, Domnul nostru a putut fi în mod potrivit Avocatul unuia înaintea Tatălui, dar nu Avocatul celuilalt. El a putut să-l susţină şi să-l reprezinte pe cel a cărui inimă Îi era loială, oricât de slabă îi era carnea, oricât de neglijent se poate să fi fost în privinţa prevederii divine pentru protecţia sa. El era totuşi una din oile Domnului şi deci supus grijii Păstorului. El era totuşi dintre membrii Domnului, supus supravegherii şi interesului Capului. El era totuşi un membru a bisericii fecioare logodite a Domnului, pe care Domnul a iubit-o şi pentru care Şi-a dat viaţa, şi pentru care, de aceea, putea face cerere în calitate de Mire logodit.

Dar în cazul lui Iuda, inima lui fiind înstrăinată prin egoism, orice apreciere şi iubire pe care le-a avut pentru Domnul la începutul misiunii Sale evident că muriseră, înghiţite de egoism şi ambiţie; şi în acea inimă, astfel retrasă complet de la Domnul, ni se spune că a intrat Satan. Retrăgându-şi astfel de la Domnul în mod voit inima, puterea şi consacrarea, şi folosindu-le în mod intenţionat, deliberat pentru propriile interese, el a devenit o unealtă a adversarului. După cum a spus Învăţătorul nostru: „Este cu neputinţă să nu vină prilejuri de poticnire (ca El să fie răstignit); dar vai de acela prin care vin!”

SECERIŞUL UN TIMP DE SEPARARE

Chiar dacă ştim dinainte că niciunul din ucenicii Domnului, sinceri la inimă, nu va fi smuls din mâinile Sale de către adversar, cu toate acestea ne închipuim că putem fi în armonie într-o oarecare măsură cu sentimentele Domnului când i-a îndemnat pe ucenici, „Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită”.

Este adevărat, Isus a ştiut cine Îl va vinde şi de aceea n-a fost nici surprins nici dezorientat din cauza căii alese de Iuda; şi totuşi, fără îndoială, gândul că unul care mâncase pâine cu El „îşi va ridica călcâiul împotriva Lui” (Ioan 13:18) trebuie să fi avut un efect întristător asupra dragului nostru Învăţător, care fără îndoială poate avea milă chiar pentru cei mai amarnici vrăjmaşi, precum şi pentru cei care, asemenea lui Petru, nu reuşesc la început să se împotrivească asaltului adversarului, dar care după aceea sunt recuperaţi prin milă şi ajutor divin.

Deoarece corpul lui Cristos este unul şi deoarece Domnul nostru declară că orice i se face unuia dintre cei mai mici membri ai Săi I se face Lui, înseamnă că clasele Iuda şi Petru, de-a lungul întregului Veac Evanghelic şi până în prezent, L-au vândut şi s-au lepădat de Domnul în măsura în care i-au vândut şi s-au lepădat de membrii Lui. Noi, prin urmare, să observăm semnificaţia declaraţiei Lui către Petru: „M-am rugat pentru tine ca să nu ţi se micşoreze credinţa!”

Pentru toată clasa Petru, Domnul este Capul, Reprezentantul, Avocatul înaintea Tatălui. Fără ajutorul Lui, fără prezentarea Lui şi aplicarea pentru noi a meritului propriului Său sacrificiu, niciunul dintre noi n-am putea sta; toţi am fi judecaţi nevrednici, nepotriviţi să avem parte sau soartă în marile binecuvântări la care Domnul ne-a invitat să participăm cu Isus. Şi aşa cum Domnul S-a rugat pentru unii ca aceştia, şi acum intervine pentru unii ca aceştia şi compensează pentru imperfecţiunile lor fără voie, tot aşa, toţi care au spiritul Său, să aibă simţire amabilă, generoasă, compătimitoare şi să vorbească încurajator clasei Petru. Dar după cum Învăţătorul n-a avut astfel de cuvinte de compătimire pentru Iuda, vrăjmaşul şi trădătorul deschis şi premeditat, la fel noi, oricare ne-ar fi sentimentele de părere de rău pentru aceştia, nu există niciun loc pentru vreo expresie de simpatie sau cooperare în lucrarea lor rea, după cum, dacă vreunul dintre apostoli ar fi cooperat cu Iuda, ar fi însemnat participare la faptele lui rele.

Oricâtă compătimire am putea simţi cu Petru şi cu alţii cu un caracter şi o experienţă asemănătoare, oricât ne-am putea bucura cu cel pentru care Domnul S-a rugat, aşa încât lipsa de grijă în veghere şi rugăciune pentru sine n-a avut ca rezultat desfiinţarea şi pierderea relaţiei sale cu Domnul — cu toate acestea, noi să ne străduim să nu fim din clasa Petru, ci din clasa reprezentată de Însuşi Domnul. Să fim de felul celor veghetori, care se roagă, credincioşi, care nu vor fi luaţi prin surprindere de ispitele adversarului din prezent.

Suntem în secerişul veacului Evanghelic; este timpul separării grâului de neghină; şi, mai mult de atât, este şi timpul separării plevei de grâu — un proces de cernere. În timp ce această ilustraţie poate fi potrivită într-o oarecare măsură pentru experienţele bisericii din trecut, suntem siguri că aceasta se aplică la biserica de la „sfârşiturile veacurilor” — la aceia care au trăit la sfârşitul sau în secerişul veacului iudeu, şi la aceia care trăiesc acum la sfârşitul, sau în secerişul veacului Evanghelic. Domnul nostru binevoieşte să permită aceste cerneri; ele sunt necesare, se pare, pentru ca clasa Iuda să poată fi în întregime cernută şi pentru ca clasa Petru să poată fi atât de amănunţit trezită prin încercări şi dificultăţi şi prin conştientizarea propriilor slăbiciuni, şi prin cunoştinţa că ar cădea complet fără harul susţinător al Domnului, aşa încât aceste lecţii se pot dovedi folositoare pentru ei, dezvoltând în ei mai multă blândeţe, veghere, rugăciune şi încredere în Capul lor atotputernic.

DE CE CAZUL LUI IUDA ESTE FĂRĂ SPERANŢĂ

Până acum am arătat că în timpul veacului de acum (veacul Evanghelic, sau dispensaţia spiritului), omenirea nu este pasibilă de moartea a doua. (1) Deoarece acest veac este pentru încercarea bisericii şi nu pentru judecarea sau încercarea lumii. (2) Deoarece acum lumea nu are acel grad de iluminare care ar implica deplina, extrema pedeapsă a legii lui Dumnezeu, moartea a doua. (3) Deoarece apostolul inspirat declară că acum Satan îşi exercită influenţa de orbire, de înşelare asupra tuturor cu excepţia credincioşilor adevăraţi (2 Cor. 4:4; Apoc. 20:3), şi că „omul natural nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; şi nici nu le poate cunoaşte, pentru că ele se înţeleg duhovniceşte”. 1 Cor. 2:14.

Aceste concluzii din Scripturi în general sunt atât de abundent confirmate de afirmaţiile din Evrei 6:4-8 şi 10:26-31, unde apostolul avertizează biserica zicând că păcatul voit, sau apostazia din partea acelora care s-au bucurat de privilegiul credincioşilor consacraţi — care au gustat Cuvântul bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor şi care au fost făcuţi părtaşi Spiritului sfânt — cazul acestora rămâne fără speranţă. Va fi imposibil ca aceştia să fie reînnoiţi, căci pentru ei nu mai rămâne nicio parte din sacrificiul pentru păcat. Ei au avut şi au folosit greşit partea lor din marele „preţ de răscumpărare pentru toţi”.

Am atras atenţia asupra faptului că lumea în general, chiar în ţările civilizate, n-a avut nicio ocazie de a păcătui după exemplul apostaziei voite, descrise de apostol. Şi este bine de observat că acest păcat spre moarte din partea credincioşilor nu este deloc la fel ca paşii greşiţi şi poticnirile care pot surveni pe cărarea cuiva prin slăbiciunea cărnii (Gal. 2:11-14), şi care sunt printre păcatele pentru care poate fi căinţă, poate fi reformare, pot fi iertate. 1 Ioan 2:1; 5:16.

În vederea celor de mai sus, şi a pretenţiei noastre în continuare că dispensaţia spiritului a început la Cincizecime, după ce Domnul nostru a fost glorificat (Ioan 7:39), unii au fost miraţi de faptul că noi învăţăm că acest caz al lui Iuda este fără speranţă, deoarece păcatul şi moartea lui au fost înainte de Cincizecime. Ni s-a cerut să explicăm această aparentă inconsistenţă.

Răspundem: Perioada prezenţei Domnului la prima venire — de la botezul la înălţarea Sa — s-a deosebit de perioada de după Cincizecime, de-a lungul acestui veac, în care credincioşii umblă cu totul prin credinţă şi nu prin vedere, întocmai cum veacul Milenar se va deosebi de veacul Evanghelic.

În Mileniu cunoştinţa şi responsabilitatea nu vor mai fi limitate la cei concepuţi de spirit, căci este scris: „Pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului, ca fundul mării de apele care-l acoperă (cunoştinţa adâncă precum oceanul)”; „Ci toţi Mă (Iehova) vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare.” Isa. 11:9; Ier. 31:34.

Nu va mai fi regula ca acei consacraţi să fie nevoie „să umble prin credinţă şi nu prin vedere”, căci cei consacraţi din acel timp, deşi fără îndoială încă vor mai avea nevoie de exercitarea credinţei, vor umbla prin vedere într-un grad considerabil. Nu va mai fi adevărat că Satan, dumnezeul acestei lumi, îi va orbi şi înşela pe toţi cu excepţia credincioşilor, căci Satan va fi legat şi nu va mai putea înşela lumea; şi „această lume” (veac) va fi fost dat locul „lumii (veacului) care vine” „în care locuieşte dreptatea”; şi „toţi ochii orbilor vor fi deschişi”. Evrei 2:5; 2 Pet. 3:13; Isa. 35:5.

Când cunoştinţa va fi astfel generală, posibilitatea de a păcătui cu voia împotriva luminii mari va fi generală. Oricine va putea accepta atunci favoarea divină şi se va putea folosi de ajutoarele divine, şi să ajungă la perfecţiune şi viaţă veşnică; şi oricine va vrea va putea respinge cu bună ştiinţă favoarea lui Dumnezeu în Cristos, şi să moară în moartea a doua — moarte veşnică, moarte fără speranţă.

Acum să ne întoarcem la cazul lui Iuda şi să ne gândim la condiţiile care existau pe timpul încercării şi nereuşitei sale, în perioada prezenţei Domnului în secerişul iudaic. Împrejurările din acel timp se deosebeau de cele din veacul actual şi de asemenea de cele din veacul Milenar în privinţa condiţiilor, şi, prin urmare, s-au deosebit şi responsabilităţile. Domnul nostru a fost prezent şi a făcut lucrări minunate, ilustrative ale „puterilor veacului viitor”. Adevărul a fost prezentat poporului într-un astfel de mod încât Domnul a declarat că respingerea lui va aduce „lovituri” şi „vaiuri” peste cei care, după ce l-au auzit, au iubit întunericul mai mult decât lumina. El a declarat că unii dintre aceia, din cauza respingerii adevărului, vor fi socotiţi vrednici de „multe lovituri”; şi că va fi, prin urmare, mai uşor pentru Sodoma şi Gomora în ziua judecăţii decât pentru aceia. Declaraţia Domnului nostru a fost: „Dacă n-aş fi făcut între ei lucrări pe care nimeni altul nu le-a făcut, n-ar avea păcat”. Ioan 15:22, 24.

Şi dacă poporul a avut astfel de responsabilitate pentru ceea ce a auzit şi văzut, cu cât mai mare a fost responsabilitatea celor doisprezece apostoli aleşi! Ei au declarat mult când au zis: „Noi am lăsat totul şi Te-am urmat”. Ei au fost întotdeauna cu El; şi nu numai că au văzut multe din lucrările Sale măreţe, dintre care mulţimile din diferite locuri au văzut unii mai puţine, alţii mai multe; El le-a transmis, individual, o măsură din spiritul şi puterea Sa şi i-a trimis să-L vestească pe El şi împărăţia Sa şi să facă minuni — să vindece bolnavi şi să scoată demoni în numele Lui.

Apostolii au primit de asemenea o pătrundere specială în planul divin, o iluminare care nu a fost acordată poporului, echivalentul a mult din ceea ce le este acordat acum celor concepuţi de spirit în acest veac. Domnul S-a adresat mulţimilor în pilde şi cuvinte misterioase, dar pe acestea li le-a interpretat apostolilor, zicând: „Vouă vă este dat să cunoaşteţi taina împărăţiei lui Dumnezeu; dar pentru cei ce sunt afară (afară de cei doisprezece şi alţi ucenici speciali), toate lucrurile sunt înfăţişate în pilde”. Iarăşi le-a spus: „Dar ferice de ochii voştri că văd şi de urechile voastre că aud! Adevărat vă spun că mulţi proroci şi oameni drepţi au dorit să vadă lucrurile pe care le vedeţi voi şi nu le-au văzut; şi să audă lucrurile pe care le auziţi voi şi nu le-au auzit”. Mat. 13:11-17; Marcu 4:11.

Dacă deci oamenii care au văzut câteva din lucrările măreţe ale Domnului nostru şi au auzit câteva din cuvintele vieţii, sub acoperire pilduitoare, au fost declaraţi „vrednici de lovituri” pentru că n-au primit lumina, ce vom spune despre responsabilitatea celor doisprezece care nu numai că au văzut mult mai mult, ci şi au făcut minunile Lui prin puterea Lui în ei; care nu numai că au auzit cuvintele pilduitoare ale vieţii, dar care le-au şi fost explicate de către marele Învăţător? (Mat. 13:36-43; Marcu 4:10-20). Şi ce pedeapsă mai mică decât moartea — stingerea fără speranţă — vom presupune că a meritat unul dintre aceia care, după toate acestea, potrivit propriei lui mărturisiri, „a vândut sânge nevinovat”?

Noi judecăm că dacă Pilat şi Irod şi soldaţii romani au avut o oarecare responsabilitate pentru moartea lui Cristos, mulţimea care a vociferat, „Răstigneşte-L! sângele Lui să cadă asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” a avut mult mai multă responsabilitate; că acei mai bine educaţi, invidioşii farisei şi preoţi care au incitat pe oamenii ignoranţi, obişnuiţi, au avut o responsabilitate încă mai mare (Mat. 23:15-33), şi că Iuda, trădătorul Lui, a fost principalul, cel care L-a răstignit cu adevărat, datorită cunoştinţei şi voinţei sale.

Numai asupra lui, dintre toţi care au avut de-a face cu moartea Sa, Domnul nostru a pus deplina responsabilitate, deplina vină, când a spus: „Fiul Omului Se duce (la moarte) după cum este scris despre El [profetic], dar vai de omul acela prin care este vândut Fiul Omului! Mai bine ar fi fost pentru el să nu se fi născut!” (Mat. 24:26). Dacă lui Iuda i s-ar da viaţă veşnică, în nici o împrejurare sau după nici o experienţă, naşterea lui nu putea fi considerată un dezavantaj pentru el. Vezi de asemenea Psa. 109:6-8; Ioan 6:70, 71; 17:12.

Astfel, în mod asemănător, cei care (cu bună cunoştinţă a harului lui Dumnezeu în Cristos) păcătuiesc cu voia şi socotesc sângele preţios al Legământului cu care au fost sfinţiţi (puşi deoparte) un lucru obişnuit, Îl „răstignesc pentru ei înşişi pe Fiul lui Dumnezeu, făcându-L să fie batjocorit”. Şi, asemenea lui Iuda, această negare a sacrificiului preţului de răscumpărare adesea este însoţită de cuvintele, „Salutare, Învăţătorule!” şi de un sărut înşelător. Toţi aceştia trebuie să fie un dezgust pentru oricine posedă în vreun grad spiritul adevărat, nobil, asemenea lui Cristos.

„NU TE SOCOTI SINGUR ÎNŢELEPT!”

Unii dintre dragii prieteni nu sunt foarte dispuşi să „renunţe la bietul Iuda”, iar unii par a simţi că această compătimire a lor pentru el este o dovadă că ei au „mai multă iubire decât alţii”. Cei care vin la Cristos nu sunt aleşi fiindcă au cele mai puţine defecte; mai adesea ei au mai multe defecte; cei cu mai puţine defecte simt adesea o mulţumire de sine şi o satisfacţie care îi împiedică de a veni la Dumnezeu ca păcătoşi care se pocăiesc şi de a-şi da seama că pot fi îndreptăţiţi numai prin meritul atribuit al lui Cristos. Dar cei care vin la Cristos şi Îl ascultă, curând află cât de imperfecte şi degradate le sunt concepţiile, şi caută şi obţin mintea Lui, ca să fie a lor de atunci încolo, în locul propriei lor judecăţi. „Noi avem mintea lui Cristos”, spune apostolul. Este „mintea noastră nouă”; suntem „transformaţi prin înnoirea minţii noastre”, aşa încât să fim în stare să „înţelegem [să cunoaştem] care este voia lui Dumnezeu, cea bună, plăcută şi desăvârşită”. Rom. 12:2.

Cei care au atâta compătimire faţă de Iuda par să indice prin întrebările lor că, oricât de mult şi-au supus judecata voinţei Domnului în anumite chestiuni, ei nu şi-au supus-o în acest punct. Motivul pare a fi că ei se înşală gândind că această compătimire a lor faţă de Iuda este adevărata iubire pe care Scripturile peste tot o poruncesc, ca esenţa caracterului creştin. Dar ei se înşală. A iubi un lucru rău este echivalent cu a urî un lucru bun. Ambele sunt greşite; ambele sunt păcătoase; ambele sunt dovada că mintea degradată nu este reînnoită, remodelată, transformată în mintea lui Cristos.

Mintea Domnului, imprimată prin Cuvântul Său, ne învaţă că trebuie să iubim ce este frumos, pur, adevărat, nobil; trebuie să iubim pe cei slabi (în sensul de a-i compătimi), care se căiesc şi sunt oprimaţi, care caută căile dreptăţii şi ale adevărului; dar trebuie să „urâm nelegiuirea” şi „orice cale a minciunii”, şi toată josnicia şi păcatul care este voit, împotriva luminii, şi este de la diavol.

Încetaţi să vă mândriţi cu iubirea pentru unul dintre cele mai detestabile caractere cunoscute în paginile istoriei, despre care Domnul nostru, care atât de mult a iubit (compătimit) lumea încât Şi-a dat viaţa pentru ea, a spus: „Ar fi fost mai bine pentru omul acela să nu se fi născut”. Adoptaţi punctul de vedere al lui Dumnezeu. După cum spune apostolul, „nu vă înşelaţi: „Dumnezeu nu se lasă batjocorit”. „Cine practică dreptatea este drept (şi aprobat de Dumnezeu). Cine practică păcatul [în deplină cunoştinţă, voit] este de la Diavolul.” Gal. 6:7; 1 Ioan 3:7, 8.

Cât despre noi, nu ne gândim deloc să fim vreodată mai iubitori decât Domnul; acceptăm definiţiile Lui şi căutăm să ne conformăm mental standardului Său — chipului dragului Fiu al lui Dumnezeu. Vrem să iubim chiar cum iubeşte El şi chiar ce iubeste El, şi vrem să urâm ce urăşte El. Despre El este scris: „Tu ai iubit dreptatea şi ai urât nelegiuirea; de aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns cu untdelemn de bucurie mai presus de însoţitorii tăi” (Evrei 1:9; Psa. 45:7). „Să nu urăsc eu, Doamne, pe cei ce te urăsc? … Îi urăsc cu o ură desăvârşită.” Psa. 139:21, 22.

Suntem bucuroşi că nici Satan, nici Iuda, nici vreo altă creatură nu va fi vreodată chinuită toată eternitatea. Suntem bucuroşi că fiecărui membru al rasei lui Adam îi va fi dată o ocazie deplină, corectă, de a ajunge la cunoştinţa Domnului şi a căilor dreptăţii; şi suntem bucuroşi că, dimpotrivă, toţi cei care nu se bucură în adevăr, ci se bucură în nelegiuire, vor fi complet şi pentru totdeauna distruşi în moartea a doua. Îl urâm pe Satan, care, de peste şase mii de ani, a făcut nedreptate şi s-a desfătat în răul, durerea şi suferinţa pe care le-a făcut, şi care, cu o clară cunoştinţă a lucrării răscumpărătoare, se împotriveşte de optsprezece secole împărăţiei şi marii mântuiri. Persoana care ar putea crede în convertirea lui Satan după toată această bătălie împotriva luminii şi adevărului are o minte stricată, grav orbită de „dumnezeul acestei lumi” — o minte total lipsită de armonie cu Cuvântul.