CĂDEREA UNUI VISTIERNIC NECREDINCIOS

Matei 26:14-25; 47-50; 27:3-10

„Dar vai de omul acela prin care este vândut Fiul Omului!” Matei 26:24.

R5552 W. T. 1 octombrie 1914 (pag. 301-302)

Iuda se trăgea din sudul Palestinei, în timp ce ceilalţi ucenici ai lui Isus erau galileeni. Se presupune că datorită calităţilor sale superioare pentru afaceri Iuda a fost făcut vistiernicul grupului apostolic. Prietenii lui Isus au observat faptul că El şi urmaşii Lui aveau nevoie să-şi dedice tot timpul pentru vestirea Împărăţiei. Nu este ciudat, prin urmare, când citim că unii au donat de bună voie bani pentru sprijinirea lor.

Nu ni-i putem imagina pe Isus şi pe apostolii Săi cerşind bani sau chiar „întinzând pălăria” să facă o colectă. Să fi făcut astfel ar fi însemnat să nesocotească declaraţia lui Iehova că tot aurul, tot argintul şi toate vitele de pe o mie de dealuri sunt ale Sale, şi să implice că El ar fi avut nevoie să ceară ajutor. Dimpotrivă, Scripturile ne spun că unii au contribuit voluntar la sprijinirea Învăţătorului; de exemplu, Ioana soţia lui Cuza, ((804)) administratorul lui Irod, şi alţii (Luca 8:3). Astfel de donaţii voluntare au făcut potrivit să existe un casier comun pentru grup şi el să aibă o perspicacitate superioară în afaceri.

Nu găsim nici un motiv să credem că Iuda a fost un om rău la timpul alegerii sale de către Isus ca să fie unul din cei doisprezece apostoli. Avem toate motivele să credem că el a dezvoltat un caracter rău chiar sub cele mai favorabile influenţe — în tovărăşia continuă a lui Isus şi a celorlalţi apostoli şi cu Mesajul Împărăţiei continuu în urechile lui. A existat totuşi un început pentru abaterile sale; şi aluzia Scripturilor este că ispita lui a venit pe linia avariţiei, egoismului, iubirii de bani.

„O rădăcină a tot felul de rele”

Vai, câţi oameni cinstiţi au fost seduşi de pe cărarea dreptăţii prin iubirea de bani! Ne amintim că una din acuzaţiile grave pe care Isus le-a adus împotriva fariseilor a fost că ei erau iubitori de bani. N-ar părea deloc ciudat dacă sar dovedi că este adevărat că dificultatea în cazul multor creştini de astăzi este de asemenea în privinţa aceasta a iubirii de bani. Este încă adevărat că „iubirea de bani este o rădăcină a tot felul de rele” (1 Tim. 6:10). Apostolul declară că prin această înşelare mulţi se străpung singuri cu dureri — nu întotdeauna însă atât de serios ca Iuda.

Iuda a iubit banii într-o asemenea măsură încât a fost dispus să-L trădeze pe Învăţătorul său pentru 30 de arginţi, care, calculaţi în muncă, se ridicau la valoarea de între două sute şi trei sute de dolari. Alţii au iubit banii în asemenea măsură încât şi-au vândut conştiinţa ca să câştige avere. Unii au vândut Adevărul pentru bani, crezând că vor prospera în afaceri mai bine prin susţinerea erorii. Unii au vândut Biserica pentru bani, şi au fost dispuşi să predice ceea ce nu credeau pentru obţinerea banilor şi pentru aprobarea oamenilor. Unii au vândut interesele naţiunii lor pentru bani, dându-şi patriotismul pentru bani.

Desigur că pentru fiecare există mare nevoie să fie în gardă împotriva influenţei insidioase a iubirii de bani. Dar noi trebuie să facem o deosebire clară între bani şi iubirea de bani; pentru că aceasta din urmă cauzează ruină şi prinde în cursă şi în capcană sufletul. Banii reprezintă trudă, muncă, acumulare; şi ca atare trebuie să fie apreciaţi pentru binele pe care-l pot face. Dar a iubi banii, a-i servi, a-i face un idol şi a le permite să ne înstrăineze inimile de Dumnezeu, noi să nu permitem. Să nu uităm că această iubire de bani a fost cauza principală a eşecului oribil al lui Iuda.

O împlinire a profeţiei

Nu la început, ci mai târziu se pare, ucenicii au aflat că Iuda, care ţinea punga, era hoţ (Ioan 12:6). Fără îndoială, chiar când îşi însuşea banii cu care se contribuia la spirijinirea cetei mici a ucenicilor, Iuda putea avea o scuză plauzibilă; căci păcatul este întotdeauna înşelător. Fără îndoială că el a spus: „Am pus banii deoparte, gândind că va veni timpul când Învăţătorul şi noi toţi vom avea mare nevoie de bani şi când prevederea mea va fi apreciată”. Meditând asupra subiectului i-a crescut dorinţa după bani şi i-a condus mintea sa activă pentru afaceri să pună la cale complotul pentru trădarea lui Isus.

Mărturia este că atunci când Iuda a observat că Isus a fost condamnat, a avut remuşcări pentru fapta sa şi a dus banii înapoi la preoţii cei mai de seamă, dorind să repare fapta. Ei au râs de el, declarând că nu pe ei îi privea, ci pe el, dacă a trădat sânge nevinovat. Fiindcă banii daţi înapoi au fost „preţ de sânge”, ei nu-i puteau pune iarăşi în vistieria templului. În schimb, ei au cumpărat o bucată ieftină de pământ, ţarina unui olar, ca loc de îngropare pentru străini. Astfel ei au împlinit la literă o profeţie pe care probabil o uitaseră: „Atunci s-a împlinit ce fusese vestit prin prorocul Ieremia, care zice: Au luat cei treizeci de arginţi, preţul Celui preţuit, pe care L-au preţuit unii dintre fiii lui Israel, şi i-au dat pe Ţarina olarului, după cum îmi poruncise Domnul”. Matei 27:9, 10.

Mărturia implică faptul că Iuda a fost surprins când Isus a fost condamnat. Se pare că el a presupus că Isus, ajuns la o probă crucială, Se va afirma ca Mesia şi va triumfa asupra duşmanilor Săi. Probabil că Iuda a gândit că astfel va grăbi stabilirea Împărăţiei, în care spera să aibă parte. Pentru a se scuza la sfârşit putea spune: „Ei bine, am luat-o înainte numai cu treizeci de arginţi; şi puteţi să-mi mulţumiţi că am adus lucrurile la un punct culminant mai devreme decât altfel”. Astfel el ar fi strălucit ca un erou, precum şi ar fi demonstrat înţelepciunea sa financiară şi caracterul său potrivit pentru postul de mare Vistiernic al Împărăţiei. Dar pe lângă toate acestea se pare că el s-a supărat puţin pe Isus pentru că Învăţătorul aprobase purtarea Mariei în privinţa parfumului. Sub impulsul acelui resentiment el i-a căutat prima dată pe preoţi şi pe cărturari să negocieze pentru trădare.

Uitare — nici o speranţă de Înviere

Noi nu sugerăm aici scuze pentru Iuda. Nu se poate oferi în mod potrivit nici o scuză pentru trădarea lui Dumnezeu şi a cauzei Sale. Noi arătăm numai faptul că fiecare păcătos trebuie mai întâi să consimtă în mintea sa la cursul său greşit. Cu alte cuvinte, mintea, conştiinţa, trebuie să fie pervertite înaintea fiecărui pas al păcatului. Prin urmare, cuvintele lui Isus sunt pe deplin justificate: „Dar vai de omul acela prin care este vândut Fiul Omului! Mai bine ar fi fost pentru el să nu se fi născut!” Mat. 26:24.

Astfel de trădare, astfel de dispoziţie de a-L preda pe Prietenul său, pe Învăţătorul său, şi Cel pe care Îl acceptase ca Fiul lui Dumnezeu şi prin care aşteptase Împărăţia Mesianică, a fost ((805)) perfidie de cel mai rău tip. Împreună cu toţi ceilalţi apostoli, Iuda fusese chemat să meargă în urmele lui Isus şi să devină părtaş cu El la suferinţe şi încercări care însoţesc loialitatea faţă de Adevăr, înţeles greşit de către popor, şi dacă era credincios, să primească împreună cu Învăţătorul său o parte în Împărăţia cerească, care trebuie să binecuvânteze lumea. Iuda, împreună cu ceilalţi, propovăduise Împărăţia, scosese afară demoni şi vindecase bolnavi, prin puterea lui Dumnezeu care lucra prin numele lui Isus. El fusese în mod constant cu Mântuitorul şi cunoscuse puritatea vieţii Sale, cunoscuse loialitatea Sa faţă de Dumnezeu. De aceea toate aceste lucruri au constituit responsabilitatea şi vina sa.

Faptul că s-a sinucis a implicat împlinirea cuvintelor lui Isus — că Iuda a dorit să nu se fi născut niciodată. Orice persoană care se sinucide declară acelaşi fapt. Totuşi, pentru alţi sinucigaşi poate exista speranţă, din cauza ignoranţei şi pentru că Cristos a murit pentru toţi; şi ei, împreună cu alţii, trebuie în mod sigur să aibă ca rezultat o binecuvântare şi o ocazie de viaţă veşnică.

Dar în cazul lui Iuda, toate acestea nu-i sunt socotite prin faptul că el deja se bucurase de aceste privilegii, ocazii şi cunoştinţă, şi păcătuise împotriva luminii şi cunoştinţei. Declaraţia că a mers la locul său, locul său cuvenit, nu înseamnă că Iuda sau altcineva trebuie să fie torturat veşnic drept pedeapsă pentru păcat. Mai degrabă locul său a fost uitarea, uitarea fără speranţă, fără perspectiva unei învieri. El a murit ca un animal inferior natural, nici un argument n-ar putea arăta de ce un astfel de caracter, care se bucurase de asemenea privilegii, să aibă vreodată vreo ocazie viitoare.

Armonia celor două mărturii

În privinţa soartei lui Iuda, o scriptură ne spune că el a plecat şi s-a spânzurat (Mat. 27:5). Altă scriptură declară că nelegiuirea lui a realizat cumpărarea unui câmp; şi căzând cu capul în jos, a plesnit şi i s-au vărsat toate măruntaiele (Fapte 1:18). Este foarte simplu să armonizăm aceste două mărturii. Amândouă sunt adevărate. Pentru a se spânzura, probabil că el a ales o creangă a unui copac ce atârna deasupra unei prăpăstii, unde putea mai uşor să-şi împlinească scopul. Dacă funia s-a rupt sub încordare, putem uşor vedea cum a avut loc această cădere cu capul în jos.

Totuşi, chestiunea morţii sale este de mică importanţă. Lucrul important este să observăm cum a murit sufletul său, prin aceea că şi-a pierdut relaţia cu Dumnezeu şi cu Cristos, şi de aceea orice speranţă a unei vieţi viitoare. Totuşi Învăţătorul a fost blând faţă de el până la sfârşit, dându-i toate ocaziile să renunţe şi să-şi refacă paşii.

Faptul că Dumnezeu a ştiut de la început că unul din cei doisprezece Îl va trăda pe Isus, faptul că cumpărarea câmpului cu bani de sânge fusese deja profeţită, n-a schimbat responsabilitatea lui Iuda pentru căderea sa. Nu preştiinţa lui Dumnezeu a fost cea care i-a dăunat lui Iuda, ci cursul său greşit; şi aşa este cu toţi. Faptul că Dumnezeu ştie de la început orice se va întâmpla, nu ne afectează pe noi, căci El numai ştie în privinţa noastră ce vom face din propria noastră voinţă, din cedarea noastră la avariţie, la păcat.

Mărturia că Isus ştia dinainte cine Îl va trăda nu dovedeşte că Isus ştia aceasta la timpul când l-a ales pe Iuda. El ştia că Scripturile au dat de înţeles că unul din ucenicii Săi Îl va trăda; şi de la începutul abaterii lui Iuda spre păcat, spre avariţie, Isus a ştiut că el trebuia să fie cel care va comite fapta de trădare; totuşi în nici un sens al cuvântului purtarea lui Isus nu l-a condus pe Iuda spre rău, ci mai degrabă l-a avertizat de contrariu.