Capitolul 10 – Cuvinte din Ioan 14-17

 

 

R — 3544 / aprilie 1905

Viţa adevărată şi roadele ei

Ioan 15:1-12

“În aceasta Tatăl Meu este preamărit: să aduceţi roadă multă.” Versetul 8.

După instituirea Cinei de Amintire, Domnul şi ucenicii Săi, în afară de Iuda care mersese să-L vândă, au plecat din odaia de sus spre Grădina Ghetsimani. În timp ce ucenicii erau tulburaţi în inimă în legătură cu diferitele lucruri pe care le spusese Domnul şi cu declaraţia despre moartea Sa care se apropia, şi în timp ce Domnul de asemenea avea în minte despărţirea de ucenicii Săi şi experienţele lor viitoare, El le-a dat pilda cu Viţa de vie. Unii au presupus că aceasta, ca şi alte pilde ale Domnului, a fost o lecţie obiectivă — sugerată de ceva ce au văzut toţi. Alţii presupun că viile văzute de-a lungul drumului au oferit sugestia, iar alţii că în calea lor au trecut probabil pe lângă poarta de aur a Templului, pe care era o vie de aur mare, care, după descrierea lui Iosefus, avea ciorchini de mărimea unui om; un alt scriitor evreu spune că “frunzele şi mugurii ei erau lucraţi în aur roşcat strălucitor, iar ciorchinii ei de aur galben, şi boabele de struguri din pietre preţioase”. Conform autorităţilor evreieşti, această vie continua să crească prin oferirea câte unei frunze sau a unui ciorchin sau a unei ramuri de către cei bogaţi, întocmai cum donează acum bisericilor vitralii memoriale. În orice caz, Domnul şi apostolii trebuie să fi văzut adeseori această viţă de aur.

Domnul nostru S-a prezentat pe Sine ca Viţa adevărată şi pe Tatăl Său ca Viticultorul care a plantat viţa adevărată, iar pe ucenicii Săi ca mlădiţele adevărate ale acestei viţe. Expresia “viţa adevărată” sugerează că este şi o vie falsă, iar acest gând este accentuat şi dezvoltat în ultimul mesaj al Domnului nostru către poporul Său în simbolurile Apocalipsei. Acolo El vorbeşte despre strângerea roadelor “viei pământului” şi aruncarea lor în teascul mâniei lui Dumnezeu la sfârşitul acestui veac (Apoc. 14:19). Prin urmare, a existat un sens mai adânc în cuvintele Domnului nostru, “adevărata viţă”, decât au putut înţelege din ele apostolii. Noi care trăim într-un timp când s-au dezvoltat atât via adevărată, plantată de Tatăl, cât şi via falsă a pământului, via pământească, avem ocazia să observăm deosebirea dintre aceste două vii, şi să observăm de asemenea că via pământului este o contrafacere a viei cereşti. În măsura în care vedem clar această chestiune, ne va ajuta nu numai să înţelegem pilda Domnului, ci şi s-o aplicăm în viaţa noastră zilnică. Noi vom fi în mai mic pericol de a înţelege greşit, de a interpreta greşit şi de a fi amăgiţi de via falsă, sau de mlădiţele false şi de principiile false reprezentate în legătură cu dezvoltarea ei, deoarece ea nu este sub îngrijirea Viticultorului divin.

Via pământului

Via pământului este sistemul creştinătăţii nominale, organizat după înţelepciunea pământească. Coardele ei sunt diferitele secte şi partide ale creştinătăţii. Roadele ei sunt catedralele, templele, tabernacolele, capelele, orfelinatele, spitalele etc., puterea politică, onoarea oamenilor, bogăţia, poziţia socială. Ea este mare şi influentă în lume şi are spiritul lumii, care curge prin toate mlădiţele ei şi guvernează toate afacerile ei, şi produce roadă care nu este cu totul rea, dar care este cu totul pământească, şi care este gustată şi apreciată pentru că este pământească şi practică, mai degrabă decât cerească. Această vie a crescut minunat şi are cam trei sute de mlădiţe şi pretinde patru sute de milioane de aderenţi, şi prin averea şi proprietatea ei nespusă şi prin aderenţii ei se poate spune că practic controlează bogăţia lumii.

Mare este via pământului, minunată în ochii oamenilor. Dar timpul secerişului va arăta că aceste sisteme nominale nu sunt via plantată de dreapta lui Iehova (Isa. 60:2), şi de aceea este sistemul despre care Domnul declară că îl va dezrădăcina cu totul şi-l va distruge, şi a cărui distrugere este atât de viu descrisă în Apocalipsa. În teascul mâniei lui Dumnezeu, în marele timp de strâmtorare care se apropie

— despre care noi credem că Scripturile ne învaţă că va fi în întregime asupra lumii în zece ani de acum încolo — sângele strugurilor Babilonului va însemna un potop de strâmtorare şi suferinţă pentru lume. Până atunci însă, via adevărată şi mlădiţele ei vor fi fost toate glorificate, iar rezultatele roadelor ei cuvenite vor însemna binecuvântări pentru toate familiile pământului.

Să analizăm cu grijă “Viţa adevărată” şi relaţia noastră ca şi coarde ale ei, şi caracterul roadelor pe care le aşteaptă marele Viticultor, pentru ca această ultimă pildă a Domnului nostru să ne poată fi de mare folos, să ne întărească, să ne încurajeze, să ne ajute, aşa cum a fost intenţionat.

Via adevărată

În Via adevărată coardele nu sunt secte, partide, şi numai prin amăgirile Adversarului unii din poporul Său recunosc aceste sisteme ale oamenilor. După cum apostolii n-au fost presbiteriani, metodişti, luterani etc., tot aşa nici unul din poporul Domnului să nu fie aşa, şi numai fiindcă au fost orbiţi de învăţăturile greşite ale Adversarului unii dintre copiii adevăraţi ai lui Dumnezeu sunt în astfel de eroare, şi aşa înţelegem noi această pildă şi alte învăţături din Cuvânt. Apostolii nu s-au ataşat unii altora, ci fiecare apostol a fost unit în inimă, în credinţă, în speranţă, în iubire, în devotare cu Domnul Însuşi. Şi astfel noi nu trebuie să ne ataşăm apostolilor, nici să nu spunem, eu sunt al lui Pavel, eu sunt al lui Petru etc., ci fiecare în mod individual trebuie să se ataşeze Domnului ca membru, ca mlădiţă; fiecare trebuie să aibă seva viţei dacă doreşte să aducă roade. Seva sectară este fără valoare în producerea roadelor adevărate pe care le doreşte Domnul — este numai o piedică. Prin aceasta nu înţelegem că nici una din mlădiţele Viei adevărate nu este asociată din greşeală cu sistemul bisericii nominale, via pământului. Recunoaştem că este aşa, şi de asemenea recunoaştem vocea Domnului — “Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu primiţi din pedepsele ei!” — din marile necazuri care vin asupra ei, a mamei şi a ficelor.

După cum mlădiţele nu reprezintă denominaţii şi secte, ci indivizi care sunt uniţi cu Domnul, tot aşa învăţătura pildei este că Domnul nostru nu curăţă sectele şi denominaţiile, ci pe creştinii individuali, pe oricine şi de oriunde ar fi ei — “Domnul cunoaşte pe cei care sunt ai Săi”. Cuvântul Domnului nostru în legătură cu acest subiect este: “Pe orice mlădiţă care n-aduce roadă în Mine El o taie; şi pe orice mlădiţă care aduce roadă, o curăţeşte, ca să aducă mai multă roadă”. Totul din Scripturi ne învaţă că mântuirea noastră şi relaţia noastră cu Domnul sunt probleme individuale, personale; că noi nu suntem mântuiţi prin adunări şi secte şi partide şi familii, ci că individual şi personal trebuie să fim uniţi cu viţa, dacă vrem să avem sevă, dacă vrem să avem viaţă, dacă vrem să fim socotiţi membri ai Bisericii, care este corpul Său.

Multe ilustraţii ale unităţii noastre

Este remarcabil cât de deplin a acoperit Domnul toată gama de ilustraţii când a descris unitatea care există între El şi urmaşii Săi consacraţi. El ne dă o ilustraţie din regnul mineral, spunând că noi suntem pietre vii zidite împreună pe El ca temelie şi piatra din vârf, pentru a fi Templul Dumnezeului nostru. Din regnul animal Domnul nostru a scos ilustraţii ale acestei unităţi, asemănându-Se pe Sine cu Păstorul cel bun şi pe adevăraţii Săi urmaşi cu oi sub îngrijirea Sa, una cu El în părtăşie. Din regnul vegetal El a scos ilustraţia din această lecţie — Eu sunt Viţa, iar adevăraţii Mei ucenici sunt mlădiţele. Din legătura de familie El a scos o ilustraţie a adevăratului soţ şi a adevăratei soţii, şi a unirii lor complete de inimă şi de orice interes. Din familie a mai scos o ilustraţie reprezentând pe Creatorul ca Tatăl, pe El Însuşi ca Fiul mai mare şi pe toţi urmaşii Săi ca fraţi. Din corpul uman avem încă o ilustraţie, Isus Însuşi fiind Capul Bisericii, care este corpul Său, căci, aşa cum declară apostolul, noi suntem membri în parte ai corpului lui Cristos. În măsura în care credinţa noastră poate cuprinde aceste declaraţii, în măsura în care putem înţelege adevărul lor, în aceeaşi măsură putem avea credinţă puternică şi încredere că Cel care a început lucrul bun în noi este capabil şi dispus să-l ducă la bun sfârşit. Oricine, cu o inimă credincioasă, supusă, poate exercita credinţă, primeşte astfel putere şi har pentru orice timp de nevoie, pentru fiecare oră de încercare, pentru fiecare dificultate şi nedumerire şi pentru fiecare afacere a vieţii — elementul care va da echilibru şi ne va ajuta să ne folosim de toate experienţele vieţii, atât amare cât şi plăcute.

Declaraţia Domnului nostru că unde doi sau trei ucenici ai Săi sunt adunaţi în numele Său ei formează o Biserică sau corp al lui Cristos, iar El ca şi Cap este cu ei pentru binecuvântarea lor în măsura în care inimile lor Îi sunt loiale Lui şi caută îndrumarea Lui, ne face să tragem de asemenea concluzia că oriunde sunt doi sau trei dintre membrii Săi, avem o reprezentare a viţei, şi ei pot avea toate binecuvântările mlădiţelor şi toate privilegiile de a aduce roadă. Foarte evident însă, Domnul nostru n-a vrut să înţelegem că în fiecare grup mic al celor care se numesc cu numele lui Cristos va fi o atât de amănunţită purificare, atât de amănunţită ardere, încât numai mlădiţele adevărate vor rămâne. Aluzia Sa este că El lucrează cu noi în mod individual, precum şi colectiv, şi dacă noi vrem să ne menţinem relaţia personală cu El, aceasta trebuie să fie prin primirea sevei din viţă, primirea Spiritului sfânt, ca unul din rezultatele unirii şi părtăşiei cu El.

În măsura în care primim Spiritul sfânt în inimi bune şi oneste, rezultatul va fi o tendinţă de a aduce roade, dar ilustraţia pe care o dă Domnul nostru învaţă că unii pot deveni mlădiţe adevărate în viţă şi totuşi să neglijeze şi să nu aibă dispoziţia de a produce roade. Uneori o mlădiţă sănătoasă, puternică se dezvoltă dintr-un butuc bun şi o rădăcină bună, dar nu are calităţi de producere a roadei. Viticultorul cu un ochi încercat face deosebire între mugurii care vor produce ciorchini de struguri şi mugurii care vor avea numai frunze. Cei care nu au muguri de fruct sunt cunoscuţi ca “sterpi” — pentru că ei numai sug sucurile viţei şi nu aduc nici o roadă aşa cum cere viticultorul. Acestea sunt curăţate sau tăiate, aşa încât puterea viţei să nu fie risipită numai în asemenea splendoare exterioară, ci să fie păstrată pentru scopul ei de a produce roadă. În mod evident,

o clasă din aceia care se declară adevăraţi se aseamănă cu aceste mlădiţe sterpe, care în mod egoist îşi atrag cât este posibil de mult din dreptatea Viţei şi fac o frumoasă impresie exterioară în lume, cu frunze sau declaraţii, dar nu se gândesc deloc să producă roada pe care o cere Domnul şi care poate fi produsă numai prin sacrificiu.

Scopul curăţării

Pe lângă mlădiţele sterpe sunt unele care, deşi au muguri de fruct, nu ar duce niciodată rodul la o dezvoltare bună, la coacere, dacă ar fi lăsate să-şi urmeze cursul lor şi să se dezvolte numai ca mlădiţe, şi de aceea viticultorul înţelept, observând mugurul, este mulţumit de el şi scurtează lăstarul viţei care depăşeşte mugurul, nu pentru a-i dăuna mlădiţei, ci pentru a o face mai roditoare. Aşa este şi cu noi, care nu numai că ne-am unit cu Domnul prin credinţă şi consacrare şi am fost acceptaţi ca mlădiţe, ci ca mlădiţe dorim să producem roadă bună, ceea ce Domnul caută în noi — avem nevoie de grija Viticultorului ca să putem aduce roada cea multă, aşa încât roada pe care o producem să fie mai mult spre plăcerea Lui, roadă mare, roadă bogată, roadă bună, roadă valoroasă. Metodele curăţării Domnului trebuie să fie înţelese de către toate mlădiţele, altfel ele pot fi descurajate şi se pot veşteji, şi pot să n-aducă roada cuvenită.

S-ar părea că marele Viticultor curăţă mlădiţele Cristosului uneori luându-le bogăţia sau proprietatea pământească, sau uneori împiedicându-le proiectele şi planurile îndrăgite. Uneori El ne curăţă permiţând persecuţii şi pierderea renumelui şi faimei, iar uneori El ne curăţă permiţând pierderea prieteniilor pământeşti către care cârceii inimilor noastre se întind prea puternic, şi care ne-ar împiedica de la aducerea rodului cel mult pe care El îl doreşte. Uneori El poate permite să ne mâhnească boala, ca una dintre aceste curăţări, după cum a declarat profetul: “Până când n-am fost adânc mâhnit rătăceam” (Ps. 119:67). Mulţi alţii din poporul drag al Domnului au găsit unele dintre cele mai valoroase lecţii pe patul suferinţei.

Unii ne-au scris cum au fost prea ocupaţi, prea mult absorbiţi în lucrurile şi interesele pământeşti care li s-au părut că le cer imperios atenţia, aşa încât n-au avut timp potrivit să acorde pentru studiul Planului Divin al Veacurilor şi pentru cultivarea propriilor lor inimi şi pentru producerea roadelor Spiritului, şi cum Domnul prin marea Sa milă i-a pus deoparte pentru o perioadă, şi le-a dat ocaziile de care au avut nevoie pentru gândire şi pentru dezvoltare creştină, pentru creştere în cunoştinţă, pentru ca ei să poată avea creştere în har. Deci, departe ca adevăratele mlădiţe să considere aceste curăţări ale Viticultorului ca lezări şi răniri, ei trebuie să tragă concluzia că, în conformitate cu promisiunile bune ale Cuvântului, toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care Îl iubesc pe El — al mlădiţelor cu adevărat producătoare de roadă din Viţa adevărată. Aceste curăţări, în loc să producă descurajări, trebuie să fie pentru noi, dacă sunt bine înţelese, surse de încurajare. Noi înţelegem că lumea este lăsată în voia ei; că via pământului nu are curăţări speciale din partea Domnului, şi că atunci când noi avem aceste curăţări speciale, este un semn că Tatăl Însuşi ne iubeşte şi că Se îngrijeşte de cele mai bune interese ale noastre.

“Voi sunteţi curaţi”

Aplicând această lecţie la ucenicii Săi, Domnul nostru a dat de înţeles că lucrarea potrivită de curăţare fusese deja făcută în privinţa lor până la acea dată, şi că în providenţa Domnului fuseseră curăţaţi de o mlădiţă neroditoare, de Iuda. De aceea El le-a spus: “Voi sunteţi curaţi din cauza cuvântului pe care vi l-am spus” — sunteţi îndreptăţiţi şi acceptaţi datorită credinţei, supunerii şi loialităţii voastre. Ce bucurie trebuie să fi simţit cei unsprezece când au auzit aceste cuvinte, şi ce bucurie putem simţi noi în mod cuvenit înţelegând adevărul acestor cuvinte aplicate nouă. Lăudat fie Domnul pentru acest mare dar al favorii Sale prin Cristos

— că noi avem în El nu numai iertarea păcatelor şi acoperirea cu haina dreptăţii Sale, ci prin El suntem şi acceptaţi de către Tatăl ca mlădiţe ale Viţei adevărate, curaţi prin acceptarea mesajului sau a Cuvântului trimis nouă. Dar acest lucru nu este totul, acesta este numai începutul. Lucrul necesar să fie amintit este că binecuvântarea şi acceptarea noastră finală de către Tatăl va depinde de rămânerea noastră continuă în această binecuvântată relaţie strânsă de mlădiţe în Viţă.

Dacă nu aducem roadă, nu putem rămâne în această relaţie; dacă aducem roadă, dacă avem acel spirit şi dispoziţie, şi dorim harul şi puterea şi ajutorul Domnului, harul Său ne va fi de ajuns pentru fiecare timp de nevoie şi vom ieşi biruitori şi mai mult decât biruitori prin Cel care ne-a iubit şi ne-a cumpărat cu sângele Său preţios. Producerea roadelor pe care le doreşte Tatăl nu poate fi îndeplinită, noi nu putem să-I fim plăcuţi decât dacă suntem înrudiţi cu Cristos şi dacă roada Lui este născută în noi prin relaţia noastră cu El şi prin puterea Spiritului Său şi a Cuvântului Său care lucrează în noi ca să voim şi să facem buna Sa plăcere. Asigurarea este că, dacă rămânem în El vom aduce multă roadă şi că fără El nu putem face nimic, nu avem roada pe care Tatăl s-o accepte.

Care este natura acestor roade? Cum putem cunoaşte roada pe care o caută Tatăl? Răspundem că mulţi, sub conducerea greşită şi exemplul greşit al viei pământului, înclină să creadă că marile temple pământeşti, orfelinate etc. sunt roadele pe care Domnul doreşte să le vadă bine dezvoltate. Noi răspundem, nu. Dacă acestea ar fi roadele, atunci Isus şi apostolii n-au produs deloc roade: ei n-au construit biserici sau catedrale sau temple, nici n-au construit, nici n-au fondat orfelinate sau aziluri sau spitale. Dacă acestea ar fi roadele pe care le caută Tatăl, atunci Domnul şi apostolii au greşit total. Dar noi susţinem că ei n-au greşit, că eroarea a venit mai degrabă din altă parte; că via pământului condusă de spiritul lumii a luat o direcţie utilitară şi produce roadele pe care le aprobă lumea.

Lumea se îngrijeşte

Noi nu spunem nici un cuvânt împotriva spitalelor, azilurilor etc. — credem că ele sunt foarte bune, foarte necesare, ajutoare foarte potrivite pentru societate şi civilizaţie — dar credem că lumea este cu totul capabilă să se îngrijească de toate aceste lucruri, şi că lumea este cu totul gata să se îngrijească de ele. De exemplu, spitalele, azilurile etc., Sf. Francisc, Sf. Iacov şi Sf. Agnes, protestante şi catolice, toate caută sprijin în donaţiile Statului pentru întreţinerea lor şi toate îl obţin, şi Statul ar putea la fel de bine, şi mai bine în unele privinţe, să aibă răspunderea completă a acestora. Şi de fapt nu suntem siguri că nu are acum toată răspunderea, atât cât este posibil de mult. Nu vrem să dăm de înţeles că nici o mlădiţă adevărată din Viţa adevărată nu este legată de vreuna din aceste instituţii pământeşti; dar susţinem că acestea nu sunt roadele lor conform pildei Domnului, şi că, dacă ei sunt atât membri ai corpului cât şi membri ai Babilonului, ei trebuie să producă roada viţei plantată de Tatăl, precum şi să se identifice cu alte roade bune.

Roadele Spiritului sunt uneori considerate a fi activităţi în serviciul Adevărului, ca de exemplu, răspândirea Adevărului, spunerea Adevărului, aducerea unora afară din întuneric la lumina şi cunoştinţa adevărului, cheltuirea banilor pentru publicarea Adevărului — toate acestea sunt considerate uneori roadele pe care Domnul le aşteaptă de la mlădiţe. Nu este aşa! Roadele sunt ceva mai nobil şi mai mare decât aceste lucruri şi sunt descrise de către apostol ca roadele Spiritului. Spiritul Viţei trebuie să pătrundă toate mlădiţele şi roada Viţei trebuie să fie în fiecare mlădiţă. Aceste roade ale spiritului sunt enumerate — dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, stăpânirea de sine; dacă avem din belşug în noi aceste lucruri, apostolul spune că ele nu ne vor lăsa să fim nici leneşi, nici neroditori în cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru.

În unele privinţe toate aceste roade sunt una; adică, esenţa răbdării creştine cuvenite este dragostea; esenţa speranţei şi credinţei şi bucuriei este iubirea faţă de Tatăl nostru şi încrederea noastră în iubirea Sa, aşa cum este exprimată în făgăduinţele Sale pentru noi. Astfel că numele tuturor acestor roade şi haruri ale Spiritului sunt exprimate într-un cuvânt: Iubire. Acestea sunt roadele care trebuie să fie găsite în fiecare mlădiţă dacă ea vrea să-şi păstreze locul ca mlădiţă şi să fie din Viţa glorificată în curând. Să nu ne înşelăm pe noi înşine gândind că alte lucruri vor fi deajuns şi că vom putea trece inspecţia divină fără acestea. Celelalte lucruri, faptele bune, cercetarea Adevărului, distribuirea literaturii etc., vor fi acceptabile Tatălui numai în măsura în care ele sunt rezultatele acestor roade în inimile noastre. Apostolul exprimă aceasta convingător când spune: Dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, dacă mi-aş da trupul să fie ars şi nu aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic.

Acelaşi gând este adevărat şi în privinţa serviciului pentru Domnul: dacă am petrece fiecare zi şi fiecare ceas în lucrarea secerişului, dacă ne-am da toţi banii pentru tipărirea pliantelor şi a cărţilor, sau ne-am folosi pe noi în oricare alt mod pentru serviciul cauzei Domnului, n-ar folosi la nimic dacă n-ar fi ca rezultat al iubirii din inimile noastre. Vedem deci, ideea este că trebuie să cultivăm în inimile noastre harurile Spiritului sfânt: blândeţea, amabilitatea, răbdarea etc., dragostea, şi că trebuie să le avem pe acestea în măsură îmbelşugată ca să fim plăcuţi Domnului, să aducem “roadă multă”. Dovada acestor roade, prin urmare, va fi făcută fără îndoială prin diferite canale, poate acela de a da averea săracilor, poate printr-o astfel de credincioşie în prezentarea Adevărului care ne-ar putea duce la martiraj, încât corpurile să ne fie arse. Dacă arderea corpurilor sau pierderea întregii noastre averi vine în astfel de mod prin credincioşia noastră faţă de principiile dreptăţii, prin iubirea şi loialitatea noastră faţă de Domnul, atunci suntem într-adevăr fericiţi.

Mlădiţele veştejite sunt arse

Declaraţia că acelea care nu vor aduce roada Viţei vor fi tăiate ca să nu mai fie mlădiţe şi se vor veşteji şi în cele din urmă vor fi arse, pare să implice Moartea a Doua, distrugerea completă a clasei indicate. Aceasta nu este clasa lumească, pentru că cei lumeşti niciodată n-au fost uniţi cu Cristos, niciodată n-au fost mlădiţe în Viţă şi prin urmare niciodată n-au fost în încercare în această privinţă. Declaraţia se referă numai la cei care au mers până acolo încât au făcut o deplină consacrare Domnului, o deplină unire cu El, o deplină consacrare şi o concepere de Spirit sfânt. Aceste cuvinte deci, par să corespundă cu declaraţia apostolului: ,,Înfricoşător lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu”.

Lumea nu este ,,în mâinile Dumnezeului celui viu”, ci este socotită a fi în prezent moartă în Adam, sub sentinţa adamică, nefiind judecată de Domnul. Numai Biserica este socotită a fi liberă de condamnarea adamică şi pusă la încercare sau judecată, şi prin urmare numai aceştia ar putea cădea din mâinile lui Cristos, Mijlocitorul (pentru clarificarea folosirii acestui termen, Mijlocitor, vezi articolul de la pagina 4309, în limba engleză), şi în mâinile Tatălui în sensul indicat aici. Fiind excluşi din Cristos, cazul lor este fără speranţă; pentru unii ca aceştia nu putem aştepta în continuare nimic mai bun decât Moartea a Doua. Chiar şi în acest caz, suntem bucuroşi că teoria chinului veşnic nu este adevărată; că atunci când mor cu moartea stingerii complete, ei vor fi suferit tot ce a pronunţat Dumnezeu, îngrozitoare cum va fi acea pierdere pentru cei care apreciază viaţa veşnică.

Această declaraţie despre mlădiţele tăiate, veştejite şi arse nu pare să se refere deloc la clasa casei credinţei, care, deşi cred în Isus, n-au ajuns niciodată la punctul de a deveni mlădiţe sau membri în Cristos. Nici nu pare a lua în considerare mulţimea mare. De fapt această clasă este menţionată numai în puţine scripturi şi atunci nedesluşit, Domnul indicând astfel, credem noi, că nimeni n-a fost chemat la o astfel de grupă. Apostolul vorbeşte despre unii care sunt ,,mântuiţi ca prin foc”, şi o mică sugestie în această direcţie ar putea fi luată din cuvintele Învăţătorului că, fiind tăiaţi ca mlădiţe, ei se veştejesc şi sunt arşi — arşi ca mlădiţe, distruşi ca membri ai grupei la care au fost ataşaţi iniţial prin legământ, dar nu în mod necesar nimiciţi ca indivizi pentru toată eternitatea. Apostolul vorbeşte despre această clasă, spunând că ei înşişi vor fi mântuiţi ca prin foc, dar lucrările lor vor suferi pierdere. Poate ar trebui să-i considerăm pe aceştia ca fiind incluşi în acest mod în declaraţia Domnului.

Roadele celor ce sunt membri în Viţă

Domnul nostru continuă să ne spună care vor fi unele din roadele acestei uniri cu El:

Întâi, aceştia pot cere orice doresc şi li se va îndeplini cererea. Există numai o condiţie sau limitare, şi anume, că înainte de a fi astfel pregătiţi să ceară, ei trebuie să caute să dea atenţie Cuvântului Domnului ca să poată recunoaşte care este voinţa Lui şi ce pot cere potrivit voinţei Lui. Cei care rămân în Cristos nu trebuie să aibă voinţa lor proprie, voinţa lor trebuie să fie voinţa Capului lor, şi Capul lor a declarat deja că voinţa Sa este voinţa Tatălui. Acestea sunt deci limitările, ca noi să avem voinţa Tatălui în inimile noastre şi promisiunile Tatălui în inimile noastre; atunci cererile noastre vor fi în conformitate cu acestea şi Domnul va binevoi să ni le acorde pe toate.

A doua roadă sau al doilea rezultat va fi că Tatăl va fi glorificat cu atât mai mult cu cât roadele noastre se înmulţesc, şi în aceste condiţii situaţia noastră de ucenici va continua, şi anume, că noi în mod obişnuit vom căuta să cunoaştem şi să facem voia Tatălui şi să-L glorificăm şi onorăm pe El prin vieţi ascultătoare de voinţa Sa. Orice mai puţin de atât ne va pierde starea de ucenici. Nu înseamnă că se va pierde instantaneu, ca şi cum Domnul S-ar folosi de ocazie ca să ne respingă repede, dar că parte din relaţia noastră de legământ este ca noi să creştem în har, să creştem în cunoştinţă, să creştem în armonia cu Dumnezeu, să creştem în roadele Spiritului, şi dacă ne întoarcem de la acest angajament sau contract, nu putem fi consideraţi că ne păstrăm relaţia ca ucenici, ca membri.

Al treilea rod sau dovadă a acestei calităţi de membru în Viţă şi a creşterii noastre continue ca mlădiţe este enunţat în versetul 9, şi anume, că aşa cum Tatăl L-a iubit pe Domnul Isus, Viţa, tot aşa Răscumpărătorul nostru ne iubeşte pe noi, mlădiţele Sale sau membrii Săi. Ce gând minunat este acesta, că Învăţătorul nostru are faţă de noi acelaşi fel de iubire cum are Tatăl faţă de El! Dacă credinţa noastră ar putea pătrunde întotdeauna acest gând şi l-ar putea menţine, noi într-adevăr n-am avea nimic ce să dorim sau de ce să ne fie frică — vara noastră ar dura tot anul. Următorul gând sugerat este că, după ce am ajuns, după ce am obţinut această poziţie înaltă în favoarea Domnului, dacă suntem ucenicii Lui şi într-adevăr apreciem ceea ce a făcut El pentru noi în această privinţă, noi vom dori să continuăm în iubirea Lui. Apoi vin la rând termenii şi condiţiile pe baza cărora putem continua în acea iubire, şi anume, ca noi să păzim poruncile Sale.

Arătându-ne că aceasta nu este o propunere neraţională, Domnul nostru a declarat că acestea sunt aceleaşi condiţii pe baza cărora Tatăl lucra cu El, şi anume,  ,,După cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân în dragostea Lui”. Noi nu putem aştepta să rămânem în dragostea Domnului şi să fim nepăsători faţă de poruncile Sale. Măsura credincioşiei noastre faţă de El va fi indicată prin supunerea noastră faţă de El, după cum măsura iubirii Lui pentru Tatăl a fost indicată prin supunerea Lui faţă de Tatăl. Apostolul sugerează acest gând şi adaugă puţin la el, zicând: ,,Căci aceasta este dragostea de Dumnezeu, să păzim poruncile Lui. Şi poruncile Lui nu sunt grele” (1 Ioan 5:3). Nu este destul să păzim poruncile, ci să le păzim cu iubire şi cu loialitate, din plăcere, să nu le considerăm apăsătoare, ci mai degrabă să fim bucuroşi a fi în acord, în armonie cu toate prevederile şi aranjamentele drepte ale Domnului. Să căutăm tot mai mult acest spirit al deplinei armonii a inimii cu toate principiile dreptăţii aşezate de către Domnul nostru Isus — cu poruncile Lui.

Poruncile Domnului nostru nu sunt cele zece porunci ale lui Moise, decât mai mult sau mai puţin după punctul de vedere al expresiei. Ele sunt mai puţin în sensul cerinţelor asupra cărnii noastre; ele sunt mai mult în privinţa cerinţelor asupra inimilor noastre. În rezumat, El ne spune că legea Sa este iubirea cu toată inima, mintea, sufletul şi puterea noastră pentru Tatăl şi pentru aproapele nostru ca pentru noi. Acest lucru este posibil pentru inimile noastre regenerate, deşi nu este posibil pentru carnea noastră imperfectă. Cerinţa Domnului este deci, ca noi să servim cu inimile această lege a lui Dumnezeu şi cu trupurile să facem cum putem mai bine, şi avem asigurarea că la înviere vom avea corpurile noi în care vom fi capabili să-I servim Domnului în toate amănuntele, complet, satisfăcător.

Bucuria Mea rămâne, bucuria voastră va fi deplină

Domnul nostru a încheiat această lecţie mică, atât de scurtă şi totuşi atât de plină de sens şi de profunzime, printr-o ilustraţie a motivului pentru care a dat-o, spunând: “V-am spus aceste lucruri, pentru ca bucuria Mea să fie în voi şi bucuria voastră să fie deplină”. “Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, aşa cum v-am iubit Eu.” Minunate cuvinte ale vieţii sunt acestea care au ajuns la noi după secole, care au ajutat să învioreze şi să încurajeze pe aşa de mulţi urmaşi ai Domnului pe calea îngustă!

Multe sunt obiecţiile care se ridică împotriva religiei curate şi nepătate: Unii se plâng că este sumbră, tristă, o cătuşă pe inimă şi pe creier; că scoate pe oameni afară din fiecare templu de plăcere cu un bici din corzi mici; că afişează anunţul “trecerea interzisă” la fiecare câmp de distracţie. Răspunsul nostru trebuie să fie că aceasta este o greşeală: că acestea sunt cuvintele celor care nici nu ştiu şi nici nu înţeleg lucrurile despre care vorbesc. Acei care într-adevăr au făcut un legământ cu Domnul, care într-adevăr L-au acceptat, care într-adevăr şi-au sacrificat vieţile la picioarele Lui şi au devenit urmaşii Lui în sinceritate, sunt plini de bucuria Lui, care zi de zi, an de an, ajunge tot mai aproape de împlinire — o bucurie care însă nu va fi completă până când va veni ceea ce este desăvârşit şi ceea ce este în parte se va sfârşi, până când în starea învierii vom vedea aşa cum suntem şi noi văzuţi şi vom cunoaşte aşa cum suntem şi noi cunoscuţi, şi vom aprecia deplin bucuriile Domnului nostru, auzind invitaţia Sa de bun-venit: ,,Intră în bucuria stăpânului tău”.

Noi intrăm acum în acele bucurii prin credinţă, prin anticipare, prin odihna inimii, dar în curând vom intra în ele în sensul real. Între timp lumea, care nu s-a supus Domnului, care nu are aprecierea bucuriilor Domnului, care este plină de egoism şi ambiţie, conflicte şi invidie, nu ne cunoaşte după cum nu L-a cunoscut nici pe El; nu cunoaşte bucuriile noastre în serviciul Învăţătorului, întocmai cum n-a apreciat niciodată bucuriile pe care le avea Domnul nostru când făcea voinţa Tatălui, chiar cu sacrificiul vieţii Sale.

“Aşa v-am iubit şi Eu pe voi”

Nu ne uimeşte că Domnul ne îndrumă să ne iubim unii pe alţii, dar rămânem uimiţi la gândul conţinut în aceste cuvinte, ,,aşa v-am iubit şi Eu pe voi”. Cum ne putem noi iubi unul pe altul cu aceeaşi iubire cu care Domnul ne iubeşte pe fiecare dintre noi, este prima noastră întrebare? Noi răspundem că aceasta este imposibil la început, dar pe măsură ce ne umplem tot mai mult cu Spiritul Domnului, ne apropiem tot mai mult de acest standard al iubirii desăvârşite pentru toţi cei care sunt ai Lui, o iubire care nu numai va refuza să facă rău altuia, ci o iubire căreia îi va face plăcere să facă bine unui frate, ba chiar să facă bine pe cheltuiala timpului şi comodităţii proprii. În acest fel Isus ne-a iubit pe noi toţi şi ne-a răscumpărat cu sângele Său preţios, şi în măsura în care creştem în har, în cunoştinţă şi în iubire de El, în aceeaşi măsură suntem asemenea lui Cristos şi avem o iubire asemenea lui Cristos. Această iubire este împlinirea Legii, şi oricine are o asemenea iubire pentru fraţi, va avea fără îndoială o iubire deplină, compătimitoare pentru întreaga creaţie gemândă, şi va fi fericit să facă acum puţinul care este posibil să se facă pentru ei, şi va fi îndoit de bucuros că Domnul la propriul Său timp şi plăcere are o binecuvântare mare şi minunată pentru fiecare membru al rasei lui Adam.

Cineva a spus: ,,Să nu-ţi imaginezi că ai aceste lucruri numai pentru că ştii cum să le obţii. Încearcă atunci să te hrăneşti cu o carte de bucate”. Este aici un gând bun şi important: este foarte important ca noi să ştim aceste lucruri şi să înţelegem planurile Domnului şi să apreciem principiile stabilite în Cuvântul Său, dar chiar dacă am avea toată cunoştinţa, nu ne-ar fi utilă dacă n-am folosi-o. Să nu gândim că primim beneficiul prevederilor îndurătoare ale Domnului numai învăţând cum se primesc, ci să facem paşii necesari

— să căutăm să fim cu totul ai Lui, să căutăm să fim producători de roade, să căutăm să rămânem în iubirea Lui, în iubirea Tatălui, în iubirea unuia faţă de celălalt, pe care El a poruncit-o.

R — 4164 / mai 1908

Promisiunea Spiritului sfânt

Ioan 16:4-15

Textul de bază: “Eu voi ruga pe Tatăl şi El vă va da un alt Mângâietor, care să fie cu voi pentru totdeauna.” Ioan 14:16.

Domnul nostru, în drum spre Ghetsimani, în noaptea vânzării Sale, le-a ţinut ucenicilor Săi cuvântarea din această lecţie. El le spusese la ce trebuie să se aştepte ca urmaşi ai Săi; că vor fi înţeleşi greşit, persecutaţi, insultaţi din cauza credincioşiei lor faţă de El şi faţă de fraţii pe care El îi reprezenta. “Dar v-am spus aceste lucruri pentru ca, atunci când le va veni ceasul să se împlinească, să vă aduceţi aminte că vi le-am spus” (Ioan 16:4). El nu le spusese toate la câte se puteau aştepta, sugerând aceasta când a zis: “Mai am să vă spun încă multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta”. La fel se poate spune despre toţi care devin ucenici ai Domnului. Ei văd lumină suficientă pentru un singur pas care-l au de făcut înainte, dar încercările şi dificultăţile viitoare sunt ţinute ascunse de ei cu graţie, pentru ca ei să nu fie copleşiţi de ele. “Ajunge zilei necazul ei.” Aceasta nu era înşelare, nu era amăgire a ucenicilor să facă ceva împotriva voinţei lor. De la bun început Învăţătorul ne asigură că nu putem fi ucenicii Săi dacă nu ne luăm crucea şi nu-L urmăm. Dacă facem acest pas cu onestitate şi sinceritate, vom avea multă dificultate în legătură cu aceasta, fără a cunoaşte amănunte din necazurile care vor veni. Într-adevăr, dacă am cunoaşte încercările noastre viitoare, am fi în mod nejustificat copleşiţi de ele, fiindcă la început am putut aprecia numai imperfect semnificaţia cuvintelor Domnului nostru “harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune se desăvârşeşte”, şi asigurarea că El nu va îngădui să fim ispitiţi peste puterile noastre, ci cu fiecare ispită va pregăti o cale de scăpare (2 Cor. 12:9; 1 Cor. 10:13). Aşadar, pe măsură ce aceia din poporul Domnului fac paşi progresivi, vor găsi că aceste făgăduinţe sunt chiar adevărate; vor vedea că sunt susţinuţi, vor vedea că nu au mai mult decât pot suporta, şi că deşi încercările lor sunt într-adevăr mai aspre decât la începutul căii, totuşi ele pot fi învinse, datorită creşterii în har şi cunoştinţă.

Era dificil pentru ei să înţeleagă puterea prin care Domnul avea să le acorde ucenicilor Săi persecutaţi ajutor în timpul absenţei Sale personale. În lecţia noastră, Învăţătorul clarifică chestiunea cât se poate de bine, numind puterea, influenţa pe care o va exercita pentru ei, Spiritul sfânt, Spiritul lui Dumnezeu, Spiritul lui Cristos, Spiritul adevărului. Deoarece influenţa care va fi astfel exercitată asupra lor va fi susţinătoare şi mângâietoare, Domnul a numit acest Spirit sau putere mângâietor, susţinător, ajutor. El n-a spus că va trimite o altă persoană care să lucreze cu ei; nici o altă persoană nu putea lucra cu ei mai bine decât El. Era un spirit, o influenţă, o putere pe care avea s-o trimită, şi aceasta Îl reprezenta pe deplin pe Tatăl şi pe El, aşa încât, având Spiritul sfânt, ei vor avea părtăşie cu Tatăl şi părtăşie cu Fiul. Despre acest Spirit sfânt se vorbeşte în mod foarte potrivit la masculin, întocmai cum Tatăl şi Fiul sunt reprezentaţi la masculin. Aşa stând situaţia, caracterul potrivit al acestui lucru este evident.

Sfânta Treime

În timpul “veacurilor întunecate” a predominat o mare confuzie de gândire şi învăţăturile clare ale Scripturilor au fost pierdute din vedere. Într-adevăr, pentru o vreme Biblia a fost folosită puţin. Episcopii au fost socotiţi ca egalii apostolilor în privinţa inspiraţiei, în baza doctrinei succesiunii apostolice. De aceea, când aceştia se adunau în concilii, votul sau decizia lor în privinţa unei doctrine era acceptată ca fiind apostolică, având autoritate. Evident, s-a trecut cu vederea faptul că Domnul n-a ales decât doisprezece apostoli şi n-a spus nimic despre vreun succesor al lor, şi că în Apocalipsa a sugerat că nu vor fi succesori, atunci când a arătat Noul Ierusalim cu numai douăsprezece temelii, iar pe cele douăsprezece temelii numele celor doisprezece apostoli ai Mielului. Apoc. 21:14.

În secolul al doilea influenţa filosofiei greceşti asupra Bisericii este foarte vizibilă şi diferitele erori devin proeminente destul de timpuriu. Una dintre acestea în mod special se referă la Domnul nostru, practic punându-L la egalitate cu filosofii greci, Socrate şi Platon, şi negând naşterea Sa specială şi existenţa Sa preumană. În combaterea acestor erori, unii, loiali Domnului, au mers la cealaltă extremă şi L-au declarat, contrar cuvintelor Sale, egalul Tatălui (Ioan 10:29; 14:28). Au urmat apoi dispute cu privire la Spiritul sfânt, şi aceiaşi extremişti au susţinut că sunt trei Dumnezei: Tatăl, Fiul şi Spiritul sfânt, “egali în putere şi slavă”.

Destul de ciudat, după ce au pretins că aceştia sunt egali, ceea ce implică faptul că nu sunt unul şi acelaşi în persoană, ci persoane diferite, s-a ridicat pretenţia că de fapt sunt unul în persoană. Desigur, acest raţionament nescriptural, ilogic, nu se susţine, şi ca atare aceia care au luat această poziţie au fost forţaţi să recurgă la diferite tertipuri şi subterfugii de argumentare. Uneori, unii dintre ei au pretins că sunt de fapt trei Dumnezei într-o persoană, în vreme ce alţii au pretins că de fapt sunt trei persoane într-un Dumnezeu, şi nefiind în stare să explice nici una din aceste afirmaţii fără sens, au recurs la acel cuvânt atât de folositor erorii şi superstiţiei, şi anume: “Taină”, “Taină”. Ei ne spun că problema Treimii este atât de tainică încât nici ei, nici alţii nu trebuie s-o înţeleagă. Dacă n-o înţeleg, într-adevăr, să n-o discute; dar aceasta să nu-i împiedice pe alţii care o pot înţelege şi care văd foarte clar că toată taina este propria lor invenţie; că învăţătura biblică asupra acestui subiect este foarte clară, simplă, armonioasă şi satisfăcătoare.

Când apostolul discută despre Dumnezeu, el ne spune: Pentru noi este un singur Dumnezeu viu şi adevărat, nu trei! El continuă şi spune că acest singur Dumnezeu viu şi adevărat este Tatăl; apoi el adaugă că este un singur Domn Isus Cristos (1 Cor. 8:6). După cum am văzut deja, acelaşi apostol declară că Tatăl L-a înălţat mult pe Domnul Isus şi I-a dat un nume mai presus de orice nume; că toţi oamenii trebuie să-L cinstească pe Fiul după cum cinstesc pe Tatăl (Fil. 2:9, 10; Ioan 5:23). Aceasta înseamnă că sunt două persoane, fiindcă în nici un alt caz una n-ar putea s-o înalţe şi s-o cinstească pe cealaltă; şi dacă Fiul trebuie să fie cinstit după cum este şi Tatăl, urmează, aşa cum arată alte scripturi, că El este acum părtaş naturii divine şi că El a fost înălţat la această mare onoare şi demnitate — “mai presus de îngeri, stăpâniri şi puteri” — ca răsplată pentru ascultarea Lui de voinţa Tatălui, în aceea că a venit în lume şi a răscumpărat omenirea cu preţul propriei Sale vieţi, în îndeplinirea scopurilor divine. Acest lucru l-am văzut deja din Ioan 1:1 — că Domnul nostru, înainte de a veni în lume, înainte ca lumea să fie făcută prin El ca agent al Tatălui, era Logosul, Cuvântul, Mesagerul lui Dumnezeu, Iehova, şi că El era un Dumnezeu, un puternic, superior îngerilor, “toate au fost făcute prin El şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El”.

Se va observa că apostolul, vorbind despre Tatăl şi despre Fiul, se referă la Ei ca la persoane separate, şi că el nu se referă la Spiritul sfânt ca la un alt Dumnezeu, nici ca la o a treia parte din Dumnezeu. Nu înseamnă însă că apostolul ignoră Spiritul sfânt, căci peste tot în epistolele sale acesta este recunoscut ca Spiritul Tatălui şi Spiritul Fiului, reprezentând în Biserică atât pe Tatăl cât şi pe Fiul. Nici nu trebuie să înţelegem că Spiritul sfânt este o fiinţă spirituală

— ca atunci când citim, “Dumnezeu este un Duh” — ci cuvântul folosit înseamnă spiritul unei fiinţe, puterea, influenţa, voinţa, scopul, puterea sau orice vine de la acea persoană. Despre Spiritul sfânt se spune că vine de la Tatăl şi de la Fiul ca o influenţă sau putere, şi această influenţă sau putere în Biserica credincioşilor consacraţi lucrează la rândul ei asupra celor cu care aceştia vin în contact. Este întotdeauna un spirit sau o influenţă bună şi sfântă, şi astfel în mod clar este deosebit de spiritul lumii, dispoziţia lumii, influenţa lumii, spiritul păcatului, spiritul lui anticrist etc.

“Duhul sfânt încă nu era”

Domnul nostru i-a anunţat cu blândeţe pe ucenicii Săi întristaţi şi tulburaţi despre plecarea Sa la Tatăl care L-a trimis. Ei nu L-au întrebat unde, căci ei credeau cuvântul Lui, că venise de la Tatăl şi că Se va întoarce la Tatăl care L-a trimis. Dar tristeţea le umpluse inima. Ce aveau să facă fără Domnul! Cum putea să se împlinească făgăduinţa cu privire la o Împărăţie dacă El pleca? Oare urmaseră ei o iluzie timp de trei ani? Ei nu se îndoiau de Domnul, dar erau nedumeriţi. Domnul nostru le-a explicat aşadar, că dacă ei înţelegeau lucrurile în mod corect, aceasta îi elibera de mare parte din necazul lor, că într-adevar era spre avantajul lor, în interesul lor, ca El să plece. Dacă El nu pleca, era imposibil ca Tatăl să-i conceapă de Spirit şi să-i recunoască drept fii ai lui Dumnezeu; astfel că nu era posibil ca ei să fie ceva mai mult decât fiinţe umane, să devină vreodată fiinţe spirituale sau părtaşi naturii divine, împreună cu gloriile şi onorurile acesteia. Într-adevăr, fără plecarea Domnului nostru ar fi fost imposibil ca ei să ajungă chiar şi la restabilirea umană, căci întreaga lucrare de mântuire, atât în privinţa Bisericii cât şi a lumii, era dependentă de îndeplinirea de către Domnul nostru a cerinţelor dreptăţii. În ziua următoare, ca Miel al lui Dumnezeu, El a murit pentru păcatul lui Adam, care era peste întreaga rasă, şi în a treia zi Tatăl L-a înviat prin puterea Sa. În această mare tranzacţie pentru noi a fost realizată o lucrare de cea mai mare importanţă; dar beneficiile acelei lucrări, sub aranjamentul divin, nu puteau veni nici pentru Biserică nici pentru lume, până când mai întâi Domnul nostru Se înălţa la cer şi Se înfăţişa înaintea Tatălui şi prezenta meritul sacrificiului Său, ca un prinos pentru poporul Său. Dacă Isus ar fi rămas cu ucenicii Săi de-a lungul acestui veac, chiar ca fiinţă spirituală (cum a fost cu ei în timpul celor patruzeci de zile), nimeni n-ar fi putut fi conceput de Spiritul sfânt. A fost necesar ca Cristos să Se înalţe şi să prezinte meritul sacrificiului Său înainte ca noi să fi putut fi acceptaţi şi înfiaţi, înainte să fi putut primi Spiritul sfânt. Când apostolii au primit Spiritul sfânt la Cincizecime, ei au spus: “Aceasta este ceea ce a fost spus prin prorocul Ioel” — nu acesta este Cel despre care a vorbit prorocul Ioel. Ei l-au numit botez cu Spiritul sfânt! Un botez cu o persoană nu este un gând potrivit şi care poate fi imaginat; nici n-ar putea fi potrivit să gândim că Spiritul sfânt ca persoană este prezent în inima fiecărui credincios! Ori de câte ori asociem ideea de personalitate, aceasta implică spaţiu. Astfel vedem că Dumnezeu este un spirit, nu că Dumnezeu este spirit; dar noi nu vorbim despre Spiritul sfânt ca fiind separat, ca şi cum ar fi

o persoană separată şi deosebită de Tatăl şi de Fiul; Scripturile se referă la el ca fiind Spiritul lui Dumnezeu, aparţinând lui Dumnezeu, emanând de la Dumnezeu; un Spirit al lui Cristos, emanând de la Cristos; un Spirit sau influenţă sau putere atotpătrunzătoare, care se poate exercita în orice loc sau în orice număr de locuri oricând şi poate face orice fel de lucrare sau misiune. Cu cât mai satisfăcătoare este ideea adevărată cu privire la Spiritul sfânt, decât cele absurde şi nescripturale! Am putea remarca în legătură cu aceasta că cuvântul “Îl” (vi-L, ca persoană — n. t.) din versetul 7, după limba greacă, ar putea la fel de potrivit să fie tradus “îl” (la neutru — n. t.) — “Vi-l voi trimite” — totuşi n-avem nici o obiecţie de prezentat împotriva folosirii cuvântului “Îl”, deoarece acest Spirit sau influenţă sfântă este de la El, de la Tatăl. La fel cuvântul “El” (persoană

— n. t.) din versetul 8 ar putea la fel de bine, conform limbii greceşti, să fie tradus “el” (neutru — n. t.).

Nu spiritul lumii

Printre diferitele idei false cu privire la lucrările Spiritului sfânt este una care pretinde că Spiritul sfânt ca persoană a fost ocupat de-a lungul Veacului Evanghelic, mergând încolo şi încoace ca să-i convingă pe oameni de păcat şi să-i convertească la dreptate. Unii merg atât de departe cu ideea eronată încât ne spun că nimeni nu poate fi convertit de la păcat decât dacă Spiritul sfânt al lui Dumnezeu a lucrat în mod miraculos în el. Dacă aceste idei ar fi aproape de adevăr în oarecare măsură, ele ar sugera că Dumnezeu singur este responsabil de faptul că lumea nu este astăzi convertită, fiindcă Spiritul sfânt n-a reuşit să-şi facă partea în convertire, mustrare şi convingere.

Spiritul sfânt nu lucrează deloc în inimile lumii; ci, după cum declară Domnul nostru: Va fi în voi, în ucenicii Săi, Spiritul Tatălui, Spiritul sau dispoziţia Fiului, spiritul adevărului, spiritul unei minţi sănătoase, spiritul sfinţeniei faţă de Domnul. Nici una din aceste calităţi ale Spiritului sfânt nu se găseşte în lumea păcătoasă; ele aparţin şi sunt intenţionate numai celor “sfinţiţi în Isus Cristos”. Puterea lui Dumnezeu lucrează asupra inimilor care sunt pe deplin consacrate Lui, energizându-i, curăţindu-i, separându-i de spiritul lumii şi folosindu-i în serviciul divin. Spiritul lumii este spiritul păcatului şi egoismului; Spiritul Domnului este spiritul sfinţeniei şi consacrării faţă de voinţa divină.

“El va dovedi lumea vinovată”

Cum deci, va dovedi Spiritul sfânt din voi lumea vinovată? Răspundem că toată Biserica, concepută de Spiritul sfânt şi astfel iluminată, trebuie să lase lumina lor să strălucească înaintea oamenilor aşa încât să dovedească lumea vinovată. Sfinţenia Bisericii este cea care dovedeşte lumea vinovată. Spiritul Domnului, dispoziţia Domnului în poporul Său aduce mustrare celor care trăiesc în păcat. Aşa a fost şi în cazul Domnului nostru, după cum a declarat El. Spiritul Tatălui I-a fost dat Lui în acest sens special, la botezul Său; după cum a mărturisit Ioan: “Am văzut Duhul coborându-se din cer ca un porumbel; şi a rămas peste El”. El a primit Spiritul Tatălui fără măsură, fără limită, deoarece, fiind Cel desăvârşit, în chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, a putut primi Spiritul lui Dumnezeu în măsură deplină. Noi, dimpotrivă, imperfecţi, cu lipsuri prin cădere, putem primi Spiritul numai într-o măsură limitată din cauza defectelor noastre — unii mai mult, alţii mai puţin; dar, mulţumim lui Dumnezeu, fiecare are privilegiul să fie umplut cu Spiritul sfânt şi să fie sfinţit prin el pe măsură ce trec zilele. Lumina Domnului nostru, pe care a lăsat-o să lumineze înaintea oamenilor, a fost mare. Luminile noastre prin comparaţie sunt slabe; dar noi trebuie să urmăm exemplul Domnului nostru şi să ne umplem din ce în ce mai mult cu spiritul adevărului, lumina adevărului, şi s-o lăsăm să strălucească cu înţelepciune asupra tuturor celor care sunt în raza influenţei noastre.

Efectul acestui lucru va fi triplu, după cum este afirmat în versetele 8-11.

(1) “Va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul” — adică, va face lumea conştientă de starea sa păcătoasă; va arăta lumii tot mai mult gravitatea peste măsură a păcatului. Mulţi din lume au pierdut atât de mult chipul lui Dumnezeu şi sunt atât de lipsiţi de conştiinţă, încât nu pot să deosebească foarte clar între onestitate şi neonestitate, între adevăr şi falsitate, între dreptate şi păcat. Lumea s-a obişnuit să se măsoare cu ea însăşi; dar acum prin Cristos şi prin Biserica Sa, Domnul a stabilit un standard nou pentru lume; şi Biserica, nu numai prin cuvintele ei, ci şi prin faptele ei, trebuie să susţină standardele glorioase ale cuvintelor lui Dumnezeu în privinţa dreptăţii şi iubirii.

(2) Nu este suficient ca lumea să fie condamnată de păcat; ea trebuie şi să înţeleagă ceva despre dreptate, opusul păcatului; că o măsură considerabilă de dreptate este posibilă şi că dificultatea în atingerea ei se datorează naturii căzute. Lumea trebuie să fie convinsă că dreptatea este standardul cuvenit, singurul pe care Dumnezeu îl poate recunoaşte, şi că în minunatul Său plan El a aranjat ca viaţa veşnică să fie dată numai celor drepţi. În legătură cu aceasta, este imposibil ca acei care fac instruirea, acei luminaţi de spirit, să nu constate că este necesar să clarifice că nimeni nu poate veni în acord deplin cu Tatăl prin ceva fapte ale propriei sale dreptăţi, ci că este necesară iertarea, acoperirea pentru păcate pregătită prin meritul sacrificiului lui Cristos.

(3) Spiritul Domnului în cei din poporul Său îi va convinge pe vecini, pe toţi cei care vin în sfera luminii lor şi a mesajului lor, că viaţa prezentă nu este tot ce există, că în aranjamentul lui Dumnezeu există o încercare intenţionată pentru întreaga lume, o judecată, o probă. Oricine aude acest mesaj trebuie să încuviinţeze caracterul lui raţional, şi el devine un motiv de bucurie, de speranţă pentru toţi cei care doresc viaţa veşnică. Cei care sunt corect şi adânc influenţaţi de aceste convingeri, vor căuta pe Domnul şi diferitele Sale căi de har în viaţa prezentă, pentru ca şi ei să-şi aibă judecata şi încercarea ca parte a Bisericii. Dar cei care nu sunt astfel mişcaţi şi influenţaţi trebuie să fie instruiţi prin Biserică; dar în măsura în care au lumină sau cunoştinţă, au şi responsabilitate. În planul Său, Dumnezeu a pregătit o zi de judecată în viitor pentru omenire, în care toţi vor avea ocazie deplină să fie judecaţi, să fie încercaţi în privinţa loialităţii lor faţă de Domnul. Totuşi, comportamentul lor din viaţa prezentă are de-a face cu acea judecată sau încercare viitoare. În măsura în care îşi calcă conştiinţa şi nu urmează conducerile adevărului în viaţa prezentă, vor avea lovituri, dificultăţi de biruit în viitor, şi în măsura în care ei caută acum să trăiască în acord cu dreptatea, vor aduna pentru ei

o binecuvântare care-i va ajuta în acea zi de judecată.

“Fiindcă ei nu cred”

Spiritul sfânt al adevărului din Biserică va face cunoscut lumii că o continuare în atitudinea de păcătoşi, de “copii ai mâniei”, este din cauză că nu cred şi nu acceptă pe Cristos şi sacrificiul Său merituos pentru păcat. Spiritul sfânt din Biserică va face cunoscut lumii că există un astfel de lucru numit dreptate, o dreptate atribuită care a fost asigurată de Domnul nostru Isus prin sacrificiul Său, pe care El l-a prezentat înaintea Tatălui. Spiritul sfânt din Biserică va informa lumea că ordinea prezentă de lucruri nu poate continua, că o nouă ordine de lucruri va fi introdusă la a doua venire a Domnului nostru, deoarece El deja a răscumpărat lumea, asigurând astfel dreptul legal de a deposeda pe Satan, prinţul ordinii prezente a răului.

“El vă va vesti lucrurile viitoare”

Domnul nostru i-a pregătit pe ucenicii Săi pentru încă mai multe învăţături după înălţarea Sa decât primiseră de la El în timpul prezenţei Sale. El arată că necesitatea acestui lucru era din cauza lipsei lor de pregătire până când aveau să fie înzestraţi cu putere de sus. Până atunci, ei erau oameni naturali, şi, după cum arată apostolul, “omul natural nu primeşte lucrurile Duhului, … nici nu le poate cunoaşte, pentru că ele se înţeleg duhovniceşte”. Aceasta este explicaţia deci, a faptului că Domnul nostru Isus n-a prezentat învăţături atât de profunde despre lucrurile spirituale, cum au prezentat unii dintre apostoli. N-a fost din partea Lui incapacitate de a le prezenta, dar acele adevăruri ar fi fost hrană inadecvată pentru ucenicii Săi, care i-ar fi putut sufoca, leza. De aceea, lucrurile mai adânci din învăţăturile Domnului nostru au fost formulate în mare parte sub formă de pilde, care să nu-i lezeze la acea vreme, iar mai târziu să ajungă să le aprecieze şi să le înţeleagă. Astfel, El a spus iarăşi: “Dacă v-am vorbit despre lucruri pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede când vă voi vorbi despre cele cereşti?” Ioan 3:12.

Dar spiritul adevărului, când va veni, vă va conduce în tot adevărul, însă acesta va fi numai un canal, nu o autoritate, căci vă va face cunoscute diferitele aspecte ale planului divin, şi aceasta va include lucruri care încă nu v-au fost descoperite, dar care la timpul cuvenit vor fi aduse în atenţia voastră prin Cuvânt şi prin influenţa Spiritului sfânt. Eu voi fi slăvit prin acest Spirit sfânt, fiindcă lucrurile Mele vă vor fi arătate, căci toate lucrurile pe care le are Tatăl sunt ale Mele; de aceea am spus că el va lua din ce este al Meu şi vă va arăta vouă. Remarcaţi în această afirmaţie proeminenţa Tatălui. Toate lucrurile sunt de la Tatăl, dar Tatăl L-a făcut pe Fiul comoştenitor cu El, asociatul Său, şi nimic nu se spune că ar aparţine Spiritului sfânt, fiindcă acesta este numai canalul divin sau mijlocul prin care vor fi transmise comunicările, binecuvântările, învăţăturile etc. Spiritul sfânt nu este o persoană, ci spiritul sau influenţa sau puterea Atotputernicului Dumnezeu şi a veşnicului Său Fiu, Domnul nostru. Pentru o discuţie completă asupra acestui subiect, vezi Studii in Scripturi, Vol. V, Cap. 8.

“Tatăl … vă va da un alt Mângâietor”

Textul nostru de bază este frumos, de ajutor. Într-adevăr, Domnul nostru arată că Spiritul sfânt ca influenţă mângâietoare, ca ghid, ca instructor şi ajutor pentru poporul Domnului pe calea îngustă, va fi un dar de la Tatăl. Aceasta este în acord cu afirmaţia apostolului din relatarea despre binecuvântarea de la Cincizecime. Explicând chestiunea, apostolul Petru a spus că Domnul nostru, fiind înălţat la mâna dreaptă a puterii divine, a primit acest Spirit, putere sfântă de la Tatăl şi l-a turnat sau răspândit peste ucenicii Săi la Cincizecime. Aceste descrieri se potrivesc bine cu vederea corectă despre Spiritul sfânt, dar sunt foarte mult în dezacord cu vederea greşită, aceea că Spiritul sfânt este o persoană. Cum ar putea o persoană să fie turnată sau răspândită! Cum ar putea cineva egal în autoritate să se roage la altul, ca un al treilea egal cu ei să fie turnat ca un dar! Şubrezenia erorii este foarte evidentă de îndată ce ni se deschid ochii să-i vedem falsitatea. Dar cât de frumos este gândul adevărat: că îndată ce Domnul nostru Isus S-a înfăţişat înaintea Tatălui ca Avocat al nostru şi a prezentat la Scaunul Îndurării meritul sacrificiului Său pentru noi, Tatăl a binevoit să ne acorde Spiritul Său sfânt, influenţa şi puterea Sa sfântă, şi să ne adopte în familia Sa şi să ne trateze ca fii!

Cât de scump este gândul că binecuvântarea de la Cincizecime n-a fost numai pentru cei care au primit-o, ci pentru întreaga Biserică, aşa cum este arătat în tip! Regii şi preoţii din vechime erau unşi, puşi deoparte pentru un serviciu special, şi Cristos şi Biserica Sa sunt regii şi preoţii adevăraţi după rânduiala lui Melhisedec, prin a căror lucrare de slujire ca regi şi preoţi vor fi binecuvântate toate familiile pământului. Domnul nostru este Capul, noi suntem fiecare în parte membrele Lui. Venirea Spiritului sfânt peste El pentru a-L face potrivit şi pregătit să fie Rege, pentru a-L face potrivit şi pregătit să fie Preotul după rânduiala lui Melhisedec, a fost simbolizată în tip prin ungerea cu ulei. Astfel profetul vorbeşte despre această ungere ca fiind turnată pe capul lui Aaron şi curgând pe barba sa, până la poalele veşmintelor. Aceasta, după cum vedem, reprezintă înfierea Spiritului sfânt, care a venit peste Domnul nostru Isus, Capul, la botezul Său, şi care apoi a fost turnat la Cincizecime peste toţi cei care erau gata şi aşteptau să fie acceptaţi ca membrii Săi, şi noi, cei care am crezut de atunci în El prin cuvintele lor, am intrat ca membre ale aceluiaşi Corp şi am primit aceeaşi ungere; “şi ungerea pe care aţi primit-o de la El, rămâne în voi” şi va fi în voi. Această ungere n-a reprezentat o persoană, ci o influenţă şi o binecuvântare.

Ce satisfacţie, ce mângâiere a venit pentru poporul Domnului prin privilegiul de a fi folosiţi de El şi adoptaţi în familia Sa prin conceperea Spiritului sfânt, adoptarea Spiritului sfânt, ungerea Spiritului sfânt, influenţa sfântă, binecuvântarea Tatălui şi a Fiului, conducându-ne judecata, conducându-ne inima, deschizându-ne Scripturile, făcând să ne ardă inimile în noi pe măsură ce suntem aduşi la o apreciere încă şi mai mare a lungimii şi lărgimii, înălţimii şi adâncimii planului glorios al Tatălui nostru pentru mântuirea noastră şi a tuturor familiilor pământului!

Această rămânere a ungerii în noi nu urma să fie o chestiune temporară, pentru o zi, o lună, un an, ci până la sfârşitul veacului, pentru întregul veac, pentru întreaga perioadă. Cât de bucuroşi suntem că aşa este, şi cât de binecuvântate sunt instrucţiunile şi îndrumarea de care ne bucurăm! Cu adevărat, după cum a spus Domnul nostru, Spiritul sfânt ne arată lucrurile viitoare şi ne explică lucrurile trecute. Câte din binecuvântările noastre sunt în legătură cu aprecierea lucrurilor viitoare — Împărăţia Milenară, timpurile restabilirii, ridicarea şi întărirea tuturor familiilor de pe pământ!

R — 3759 / aprilie 1906

“M-am rugat pentru tine”

„Simon, Simon, iată, Satan a cerut să vă cearnă ca pe grâu. Dar Eu m-am rugat pentru tine ca să nu ţi se micşoreze credinţa”. Luca 22:31, 32.

Când s-a apropiat perioada Paştilor, Domnul nostru nu numai că a zis „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte” şi S-a rugat „cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel care putea să-L scape din moarte”, ci mai mult, El a avut mare grijă de iubiţii Săi urmaşi, şi a căutat să-i aducă la o înţelegere a ceasului încercării în care intrau, spunând: „Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită!” Timpul acela a fost cel mai greu nu numai din experienţa pământească a Domnului nostru, ci şi pentru apostolii Săi, şi în mod deosebit pentru Iuda şi Petru. Amândoi aceşti bărbaţi au fost proeminenţi printre apostoli, unul ca trezorier şi ca agent de cumpărare pentru micul grup, celălalt ca un luptător deosebit de îndrăzneţ pentru cauza Domnului, care anunţase, în calitate de purtător de cuvânt al celor doisprezece, credinţa lor în Isus ca Mesia, şi care declarase public că, chiar dacă toţi L-ar părăsi pe Domnul, el nu L-ar părăsi. Din punct de vedere omenesc, s-ar fi presupus că orice ispită care venea asupra celor treisprezece ar fi fost asupra celor mai slabi şi mai puţin proeminenţi, şi nu asupra celor trei mai proeminenţi.

Trei ispitiţi — rezultate diferite

Putem scoate nişte lecţii valoroase din observarea cursului celor trei care au fost ispitiţi în mod special. Cursul Domnului nostru a fost cel potrivit: umilinţă, teamă şi aprecierea încercărilor care au dus la veghere şi rugăciune. El a scăpat şi a ieşit din încercare mai tare în toate privinţele, iar în ziua judecăţii Sale, înaintea preoţilor şi a lui Pilat şi când a fost răstignit în faţa mulţimii, El a fost cel mai calm dintre toţi, pentru că Domnul Îl întărise. El este modelul nostru: şi cursul nostru trebuie în mod asemănător să fie unul care să nu nege pericolele, să nu se laude cu puterea şi curajul nostru, ci să se sprijine pe braţul Domnului şi prin harul Său să ieşim învingători.

Ne amintim bine de cazul lui Petru: Un om bun cu un caracter puternic, el nu şi-a dat seama de pericolul în care era, şi prin urmare n-a fost pregătit pentru vicleniile Satanei, prin care a fost pus într-o situaţie atât de grea încât curajul cu care se lăudase a dispărut, tăria lui de caracter obişnuită s-a topit, L-a tăgăduit pe Domnul chiar cu lipsă de respect. Ce lecţie este pentru noi, de slăbiciune umană, şi care ne arată cum noi înşine am putea fi surprinşi şi prinşi în capcană de şiretlicurile diavolului. Cât de mare nevoie avem fiecare să veghem şi să ne rugăm, ca să nu intrăm în ispită — ca să nu cedăm ispitei. Cât de mare nevoie avem fiecare să ne amintim de rugăciunea pe care Domnul ne-a dat-o ca model: „Şi nu ne duce în ispită, ci scapă-ne de Cel Rău”.

Timpul acela a fost hotărâtor pentru Iuda: Dacă Adversarul l-a putut astfel manevra, înşela şi induce în eroare pe Petru cel cu inima sinceră pentru că n-a fost vigilent în veghere şi rugăciune, la ce nu ne-am putea aştepta că putea face cu Iuda, a cărui inimă n-a fost dreaptă, care a fost egoist, şi-a urmărit propriile interese, a fost acaparator? Nu ne putem mira că victoria Satanei asupra lui Iuda a fost repede îndeplinită — că el a căzut repede în capcana Adversarului, şi şi-a dat inima şi energia trădării Învăţătorului în schimbul a treizeci de arginţi. Cazul lui a fost foarte diferit de al lui Petru, cel loial, cel sincer, care pentru moment a fost dezorientat, n-a fost în gardă şi s-a temut. Cazurile celor doi bărbaţi sunt diferite pentru că, deşi pericolul a fost acelaşi, starea inimii lor a fost diferită.

„Luaţi seama la voi înşivă”

Nu este oare aşa cu toţi urmaşii Domnului? Nu este oare acesta secretul rezultatelor diferite ale ispitelor atunci când acestea vin desigur la fiecare dintre noi? Clasa Iuda din ziua de azi şi dintotdeauna este formată din cei care atunci când vine ispita o primesc, o întreţin, intră în spiritul ambiţiei sau în alt fel de amăgire la rău şi care sunt înghiţiţi de ea. Clasa Petru este de asemenea cu noi de atunci încoace; şi astăzi cei cu inima sinceră, dar care nu veghează şi nu se roagă suficient şi nu sunt suficient de vigilenţi împotriva amăgirilor Adversarului, sunt luaţi uneori prin surprindere şi pentru un moment dezonorează nu numai pe Domnul, ci îşi dezonorează şi inimile şi conştiinţele. Deosebirea între aceste două clase este starea inimii: cei din clasa Petru fac acele lucruri pe care nu doresc să le facă, sau lasă nefăcute acele lucruri pe care doresc cu adevărat să le facă, dificultatea lor constând în mod evident în slăbiciunea cărnii lor, în puterea Adversarului şi în nereuşita lor de a se sprijini pe ajutorul pe care Domnul l-a promis, ajutorul la timp de nevoie.

Clasa Iuda sunt cei ale căror inimi nu sunt loiale, ci egoiste, şi care, prin urmare, vor intra din inimă în uneltirea Adversarului, şi în cursul lor greşit nu merg împotriva voinţei lor, ci în armonie cu ea. În ochii lui Dumnezeu deosebirea este văzută în aceea că, deşi atât Petru cât şi Iuda s-au căit, unul a fost acceptat din nou în favoarea divină, iar celălalt nu — cel care a fost doar prins în cursă, dar care în inimă n-a fost necredincios, a fost restabilit şi binecuvântat; celălalt, deşi nu lipsit de conştiinţă, aşa cum dovedeşte remuşcarea lui ulterioară, n-a avut loialitatea adevărată a inimii, care în ochii Domnului este indispensabilă şi a cărei lipsă, luând în considerare cunoştinţa sa intimă cu Domnul, a fost de neiertat.

Cuvintele Domnului nostru din acest text ne asigură că, datorită acestei deosebiri de inimă între cei doi bărbaţi, El putea fi pe bună dreptate avocatul unuia în faţa Tatălui, dar nu putea fi avocatul celuilalt. El îl putea apăra şi-l putea reprezenta pe cel care din inimă I-a fost loial Lui, oricât de slabă i-a fost carnea, oricât de neatent a fost în legătură cu prevederea divină pentru protecţia lui. Petru era totuşi una dintre oile Domnului, era deci supus grijii Păstorului. El era totuşi unul dintre membrii Domnului, de aceea supus supravegherii şi interesului Capului în privinţa binelui său. El era totuşi unul dintre membrii fecioarei logodite, Biserica, pe care o iubea şi pentru care Şi-a dat viaţa, şi pentru care, prin urmare, putea în mod potrivit să facă cereri şi a făcut, în calitate de mire logodit.

Dar în cazul lui Iuda, inima lui s-a înstrăinat prin egoism, orice apreciere pentru Domnul şi iubirea pe care a avut-o pentru El la începutul slujirii sale evident muriseră, fiind înghiţite de egoism şi ambiţie — iar în acea inimă retrasă astfel cu totul de la Domnul ni se spune că a intrat Satan. Retrăgându-şi astfel de la Domnul inima, puterea şi consacrarea şi dându-le de bunăvoie căutării propriilor interese, el a devenit o unealtă a Adversarului. După cum a spus Învăţătorul nostru: “nu se poate să nu vină prilejuri de poticnire” — pentru ca El să fie răstignit — „dar vai de omul acela prin care vine prilejul de poticnire”.

Împrejurări similare astăzi

În experienţa noastră, perioada Paştelui a fost întotdeauna de un pericol deosebit, un asalt deosebit împotriva poporului consacrat al Domnului. Pentru vreun motiv necunoscut nouă, se pare că Adversarului îi este permis să aibă o putere specială în această perioadă. Am observat tot mereu că, pe măsură ce ne apropiem de perioada Paştelui, activitatea lui Satan s-a manifestat prin vreun fel de atac împotriva Adevărului şi prin vreun fel de încercare sau probă specială asupra Adevărului în legătură cu această perioadă. Cu toate că ştim dinainte că nici unul dintre ucenicii Domnului care are inima sinceră nu va fi smuls din mâna Sa de către Adversar, totuşi ne imaginăm că putem simţi într-o anumită măsură sentimentele Domnului nostru atunci când i-a îndemnat pe ucenici să vegheze şi să se roage, ca să nu intre în ispită.

Este adevărat, Isus ştia cine era cel care avea să-L trădeze şi de aceea n-a fost surprins sau tulburat în privinţa cursului lui Iuda; şi totuşi, fără îndoială, gândul că unul care mâncase pâine cu El avea să-şi „ridice călcâiul împotriva” Lui (Ioan 13:18), unul care fusese tovarăşul, ajutorul, prietenul Său apropiat, avea să devină duşmanul Lui (Ps. 41:9), toate acestea trebuie să fi avut un efect întristător asupra iubitului nostru Învăţător, care putea desigur să compătimească până şi cu cei mai aprigi duşmani ai Săi, precum şi cu cei care, asemenea lui Petru, n-au reuşit la început să se împotrivească asaltului Adversarului, dar care mai apoi sunt recuperaţi prin mila şi ajutorul divin.

Deoarece trupul lui Cristos este unul singur, şi deoarece Domnul nostru spune că orice se face unuia din cei mai mici dintre membrii Săi I se face Lui, rezultă că clasele Iuda şi Petru de pe tot parcursul Veacului Evanghelic până în momentul prezent L-au trădat pe Domnul în măsura în care au trădat ori s-au lepădat de membrii Lui. Noi, prin urmare, ar trebui să luăm seama la însemnătatea afirmaţiei Lui către Petru: „Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu ţi se micşoreze credinţa”.

Pentru toţi din clasa Petru, Domnul este Cap, Reprezentant, Avocat înaintea Tatălui. Fără ajutorul Său, fără ca El să Se înfăţişeze pentru noi şi fără să ne aplice meritul jertfei Sale, nici unul dintre noi n-ar putea sta în picioare, toţi am fi judecaţi nevrednici, nepotriviţi pentru a avea parte sau soartă în marea binecuvântare la care Domnul ne-a invitat să fim părtaşi împreună cu Isus. Şi după cum Învăţătorul S-a rugat pentru unii ca aceştia, intervine pentru unii ca aceştia, compensează imperfecţiunile neintenţionate ale acestora, tot aşa, toţi care au spiritul Său trebuie să aibă simţăminte generoase, blânde, compătimitoare, să vorbească încurajator clasei Petru. Dar aşa cum Învăţătorul n-a avut astfel de cuvinte de simpatie pentru Iuda, duşmanul şi trădătorul deschis şi premeditat, tot aşa, oricare ar putea fi sentimentele noastre de mâhnire pentru ei, nu este loc pentru nici o expresie de simpatie sau cooperare în lucrul lor rău: dacă vreunul dintre apostoli ar fi cooperat cu Iuda, ar fi însemnat a lua parte la faptele lui rele.

„Să vă cearnă ca pe grâu”

Oricâtă simpatie am avea faţă de Petru şi faţă de alţii care au un caracter şi experienţe asemănătoare — deoarece, oricât de mult ne-am bucura cu el că Domnul S-a rugat pentru el, aşa încât neglijenţa lui în veghere şi rugăciune pentru el însuşi să nu aibă ca rezultat distrugerea lui şi pierderea relaţiei lui cu Domnul — totuşi noi ar trebui să ne străduim să nu fim din clasa Petru, ci din clasa reprezentată prin Domnul nostru Însuşi. Noi să fim din aceia care veghează, se roagă şi sunt credincioşi, care nu vor fi luaţi prin surprindere de ispitele Adversarului din timpul actual.

Suntem în timpul „secerişului”; este timpul cuvenit pentru despărţirea grâului de neghină, şi, mai mult de atât, despărţirea plevei de grâu îşi are de asemenea timpul — un proces de cernere. În timp ce această ilustraţie se potriveşte într-o anumită măsură cu experienţele Bisericii din trecut, suntem siguri că se aplică în mod special la Biserica de la „sfârşiturile veacurilor” — la cei care au trăit la sfârşitul sau în secerişul Veacului Iudeu şi la cei care trăiesc acum la sfârşitul sau în secerişul Veacului Evanghelic. Şi Domnul binevoieşte să permită aceste cerneri; se pare că ele sunt necesare pentru ca clasa Iuda să fie cu totul eliminată, şi pentru ca clasa Petru să poată fi atât de bine trezită de încercări şi greutăţi şi de înţelegerea propriilor lor slăbiciuni, şi de cunoştinţa faptului că fără harul Domnului care să-i susţină ar eşua complet, încât aceste lecţii să se poată dovedi folositoare pentru ei, dezvoltând în ei tot mai multă umilinţă, veghere, rugăciune şi încredere în atotputernicul nostru Cap.

În legătură cu aceasta ne amintim de cuvintele Domnului nostru care arată că timpul prezent va fi un timp de încercare „care va veni peste toată lumea, ca să încerce pe cei care locuiesc pe pământ” (Apoc. 3:10). Ne amintim şi declaraţia apostolului că acesta va fi un timp de încercări înfocate pentru cei care sunt din Biserica adevărată, zicând: „Lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă, ziua o va face cunoscută, căci se va descoperi în foc”, şi asigurarea lui este că numai aurul, argintul şi pietrele preţioase ale credinţei, speranţei şi iubirii vor rezista la încercarea de foc. 1 Cor. 3:13.

„Focul din ziua aceea”

Oriunde iubirea desăvârşită n-a fost atinsă, „focul” acestei zile, cernerile acestei zile, o vor arăta — Domnul îi va separa pe cei deficitari. Aceasta ne poate provoca suferinţă, pentru că legăturile pământeşti se rup şi speranţele dragi se nimicesc; cu toate acestea, mesajul Domnului pentru noi cu privire la acest subiect este reprezentat în mod figurat prin porunca pe care a dat-o lui Aaron şi fiilor lui, când doi dintre preoţii subordonaţi au pierit din cauză că au adus foc străin înaintea Domnului, ceea ce El nu le poruncise (Lev. 10:1). În calitate de purtător de cuvânt al Domnului, Moise a declarat că supravieţuitorii în preoţie nu trebuiau să jeleasca sau să plângă pe cei pe care Domnul îi nimicise. Să fi făcut astfel ar fi implicat necredincioşie faţă de Domnul şi neapreciere a înţelepciunii, dreptăţii şi iubirii Sale în această chestiune. Lev. 10:6.

Cât de aspre vor fi încercările care vor dovedi iubirea şi loialitatea noastră faţă de Domnul şi faţă de aranjamentele Sale este clar sugerat în profeţia Domnului nostru cu privire la zilele noastre, atunci când a spus că cernerea va fi de aşa natură „încât să înşele, dacă ar fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi”. Nu va fi cu putinţă să înşele pe cei care sunt chiar aleşi, deoarece pentru aceştia gloriosul nostru Cap stă în calitate de garant. Ei sunt urmaşii Săi, logodnica Sa, ei sunt membrele Sale; El este Capul, Reprezentantul şi Ambasadorul lor. El intervine, imploră, Se roagă pentru ei, şi credinţa lor nu va pieri pentru că ei sunt ai Lui, pentru că — oricât de imperfecţi ar fi în ceea ce priveşte carnea — în inimă ei sunt perfecţi, cu totul loiali Lui şi cauzei Lui, celorlalţi membri ai trupului.

Astfel deci, spunem din nou, aşa cum am spus şi înainte în acestă perioadă a anului, cuvintele Învăţătorului: „Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită”. Cuvintele noastre, ca ale Învăţătorului, vor ajunge la două clase — unii nu vor lua în serios prevenirea şi se vor expune pericolului; alţii vor asculta prevenirea vocii Învăţătorului, şi pentru ei va fi o parte din puterea lui Dumnezeu spre păzirea lor.

R — 4553 / februarie 1910 (extras)

“Paharul pe care Mi l-a dat Tatăl”

“Am observat referinţa ta la paharul comuniunii pe care Domnul l-a dat ucenicilor Săi zicând: “Beţi toţi din el, căci acesta este sângele Meu, al legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor. Vă spun că de acum încolo nu voi mai bea din acest rod al viţei, până în ziua când îl voi bea cu voi, nou, în împărăţia Tatălui Meu”. Mat. 26:27-29.

Observ că tu consideri că Domnul nostru S-a referit la acelaşi pahar în Matei 20:22, când le-a răspuns lui Iacov şi lui Ioan că singura lor speranţă de a sta cu El pe tronul Său era în împărtăşirea din paharul Său şi din botezul Său — în moarte. Vreau să întreb dacă aceasta n-ar trebui considerată ca interpretarea constantă a paharului în Scripturi. În unele locuri mi s-a părut că se referă la bucurie, plăcere, mai degrabă decât la suferinţă. De exemplu, în Psalmul 23:5 citim: “Paharul meu este plin de dă pe deasupra”. Şi în Psalmul 116:13: “Voi înălţa paharul mântuirilor”. Mi se pare că nici una din acestea nu se aplică la paharul suferinţelor lui Cristos. Aşa-i?”

Da, răspundem noi. Psalmul 23 este un psalm profetic, reprezentând pe Cristos şi Biserica — experienţele lor de-a lungul Veacului Evanghelic. Sigur că paharul Domnului nostru a dat pe deasupra. Şi sigur că acelaşi pahar care dădea pe deasupra a fost cel prezentat de El urmaşilor Săi credincioşi de-a lungul acestui veac. El reprezintă tristeţea şi moartea. Profetic însă, Domnul nostru şi urmaşii Săi sunt reprezentaţi bucurându-se de acest pahar al părtăşiei în suferinţele lui Cristos, datorită rezultatelor glorioase. Domnul nostru a spus în privinţa lui: “Desfătarea Mea este să fac plăcerea Ta, Dumnezeul Meu”. Precum şi: “Nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau?”

În Psalmul 116:13 acest pahar al morţii este reprezentat ca un pahar al mântuirii, fiindcă numai prin el poate fi obţinută mântuirea noastră şi a lumii. Atât Cristos cât şi urmaşii Săi s-au bucurat în strâmtorările lor, nesocotindu-şi dragă viaţa, pentru ca să poată obţine marele premiu. Să observăm contextul: “Voi înălţa paharul mântuirilor şi voi chema Numele DOMNULUI … Scumpă este înaintea DOMNULUI moartea celor iubiţi de El”. Angajamentul lui Cristos şi al membrilor Săi este de credincioşie până la moarte — să bea paharul. Răsplata promisă este cununa slavei în Împărăţie. Aceasta este reprezentată ca un alt pahar, din viitor. Numai cei care se alătură Învăţătorului în băutul “Paharului Noului Testament” sau Noului Legământ vor avea parte cu El la paharul bucuriei şi slavei pe care Tatăl îl va turna pentru credincioşi la sfârşitul acestui veac — la încheierea Zilei de Ispăşire antitipică şi a sacrificiilor ei.