CARACTERUL POTRIVIT AL POSTULUI

„Când postiţi, să nu vă luaţi o înfăţişare tristă ca făţarnicii.” Matei 6:16.

R 4858a W. T. 15 iulie 1911 (pag. 222-223)

În textul acesta Domnul nostru nu exprimă dezaprobarea postului, chiar dimpotrivă, îl susţine ca ceva potrivit. Fără îndoială este mai bine pentru sănătate ca uneori să postim într-o oarecare măsură, mai degrabă decât să mâncăm până ne săturăm. Comentariul Învăţătorului, potrivit contextului, pare a fi bazat pe conduita nepotrivită a fariseilor. Se presupunea că postul era bun nu numai pentru sănătatea fizică, ci şi pentru sănătatea mintală şi cea spirituală. Fariseii, pretinzând a fi foarte sfinţi, îşi manifestau sfinţenia prin post, subordonând carnea pentru a se putea întări spiritual.

Domnul nostru nu punea în discuţie caracterul potrivit al acestui curs, dar ceea ce condamna El era spiritul greşit. Căci atunci când fariseii posteau, mulţi dintre ei o făceau pentru a fi văzuţi de oameni, pentru a părea sfinţi şi dedicaţi lucrurilor spirituale. De aceea a fost sugestia Domnului, ca atunci când ucenicii posteau să nu fie ca făţarnicii, al căror post şi feţe lungite erau ca să le arate oamenilor evlavia lor. În legătură cu aceasta, Domnul nostru continuă şi spune că atunci când ucenicii Lui postesc, ei să facă chiar invers; să-şi ungă capetele şi să fie cât se poate de voioşi.

Putem vedea filosofia acestei căi. Dacă postul lor îi aducea mai aproape de Tatăl ceresc, ar fi trebuit să-i facă mai plini de har şi mai luminoşi. Ar fi trebuit să aibă un efect fericitor, care s-ar fi arătat în înfăţişare. Lucrul mustrat deci a fost făţărnicia fariseilor, care afişau o tristeţe a înfăţişării pentru a fi văzuţi de oameni. Ei erau încântaţi ca oamenii să spună: „Ce om sfânt! A postit atât de mult! Se gândeşte tot timpul la lucrurile sfinte şi pentru a face aceasta nu-şi permite nici chiar necesităţile vieţii. Este un om foarte sfânt!”

Urmaşii Domnului trebuie să practice acel post care să fie văzut de Domnul, nu de oameni. Tatăl, care cunoaşte inima, va aprecia eforturile noastre de a ne apropia de El şi va aproba dorinţa noastră. Dar aceste lucruri să fie ascunse de lumea din afară şi cunoscute numai de Dumnezeu; şi bucuria Domnului să fie manifestată în înfăţişare.

SFINŢENIA INIMII, NU NUMAI O FORMĂ EXTERIOARĂ

Referirea frecventă a Domnului nostru la farisei, fără îndoială, a fost în parte datorată faptului că fariseii erau o clasă foarte mare şi influentă, iar în parte deoarece numele lor însemna că ei erau poporul sfânt. Prin urmare, când Domnul învăţa ascultare specială faţă de Dumnezeu, întrebarea din mintea poporului era: „Nu este El un fariseu, şi nu învaţă fariseii toate aceste lucruri?”

Astfel a devenit necesar pentru Domnul nostru Isus să arate în ce anume unele din aceste lucruri pe care fariseii le practicau nu erau dovezi ale apropierii lor speciale de Dumnezeu şi că nu erau conducători spre sfinţenie, ci era foarte evident că mulţi dintre farisei erau făţarnici. Sfinţenia lor devenise o simplă formă; aceasta degenerase într-un obicei — după cum spun Scripturile: „Mă cinsteşte cu buzele dar inima lui este departe de Mine”, gândindu-se numai la atitudinea generală pe care o aveau faţă de lume, de oameni în general.

Ne amintim că erau unii farisei foarte nobili — Nicodim şi Iosif din Arimateea, care L-a îngropat pe Domnul, şi sf. Pavel, care ne spune că a fost fariseu. Dar evident cei mai mulţi dintre ei îşi făcuseră filacteriile mari şi erau mai preocupaţi de ceea ce gândeau oamenii despre ei decât de ceea gândea Domnul despre ei. Poate că unele dintre făţărniciile fariseilor au fost practicate de atunci încoace de către unii din ordinele călugăreşti, unde ei doreau să arate separarea lor specială de lume prin purtarea de îmbrăcăminte specială, printr-o anume tăiere a părului, prin izolare etc. Există pericol pe această linie în ţinerea Postului Mare de către unii catolici, episcopali, luterani. Dar poate nu la toţi este făţărnicie.

CUMPĂTAREA ÎN SPECIAL DE AJUTOR ÎN TIMPUL POSTULUI MARE

În multe privinţe ar fi un lucru foarte bun pentru tot poporul Domnului să urmeze obiceiul Postului Mare pentru a posti, făcând aceasta cu cât de puţină demonstraţie exterioară posibilă, practicându-l ca pentru Domnul, fără a-l considera ca un lucru de menţionat, fără a atrage atenţia, ci numai ca un privilegiu. Perioada Postului Mare vine într-un timp când cumpătarea la mâncare pare în special potrivită. După cum frigul iernii sporeşte apetitul, pentru a rezista la temperatura mai joasă a acestui anotimp, tot aşa primăvara este nevoie de mai puţin carbon, deoarece nu este atât de frig ca să solicite rezistenţa mare a corpului; prin urmare ar părea avantajos să practicăm postul, mai mult sau mai puţin, în perioada Postului Mare.

Avem în minte faptul că Postul Mare reprezintă perioada de patruzeci de zile ale experienţelor Domnului nostru chiar înaintea răstignirii. Noi am putea să intrăm din punctul de vedere al simţirii în această chestiune şi să ne gândim la experienţele grele care au fost asupra Învăţătorului când ştia că se apropie timpul morţii Sale. Încercând să ne gândim la El, ne va permite să ne dăm seama mai bine ce privilegiu este să îndurăm greutate ca buni soldaţi pentru Mesajul Lui.

Postul este în special recomandat celor din poporului Domnului atunci când află că sunt deficitari în spiritualitate şi sunt expuşi la ispite severe din partea lumii, a cărnii şi a diavolului; căci slăbirea forţei şi vitalităţii fizice ar putea ajuta celor viguroşi şi impulsivi să se controleze în toate privinţele. Credem că majoritatea creştinilor ar fi ajutaţi prin post ocazional — printr-o dietă foarte simplă, dacă nu prin abţinere totală, pentru un timp. Dar postul pentru a fi văzuţi şi cunoscuţi de oameni, sau pentru a fi socotit în mintea noastră ca semn al evlaviei noastre, ar fi dăunător într-adevăr şi ar conduce la mândrie spirituală şi făţărnicie, care ar depăşi cu mult orice avantaj am avea prin el în privinţa stăpânirii de sine.