CE SACRIFICĂ BISERICA

R 4900a W. T. 15 octombrie 1911 (pag. 390-391)

În Scripturi cuvântul sacrificiu este folosit în două moduri — primul, pentru a descrie renunţarea la voinţa noastră pentru a face voinţa lui Dumnezeu în noi; al doilea, pentru a indica lucrarea Marelui nostru Preot, căruia noi ne predăm, şi care face acea consacrare acceptabilă pentru Dumnezeu. În primul rând noi sacrificăm ceea ce posedăm din drepturile, privilegiile şi ocaziile noastre pământeşti; căci acestea sunt ceea ce posedăm. Dar, în plus, renunţăm la ceva prin credinţă. Prin credinţă, credem că Dumnezeu a făcut o prevedere ca toată omenirea să aibă privilegiul restabilirii la perfecţiune în timpul Veacului Milenar; şi prin credinţă lăsăm sau renunţăm la partea noastră din privilegiile Restabilirii. Astfel, renunţarea noastră principală este predarea a ceea ce avem; şi a doua renunţare este cea pe care o avem prin credinţă în marele Plan al lui Dumnezeu.

Totuşi, nu este necesar ca cineva să aibă o apreciere a binecuvântărilor restabilirii viitoare pentru a le sacrifica pe acestea şi astfel pentru a se prezenta ca jertfă vie, după cum îndeamnă apostolul (Rom. 12:1). O cunoştinţă a binecuvântărilor Restabilirii este legată de o deplină cunoştinţă a Răscumpărării. Putem vedea că alţii din trecut n-au avut această cunoştinţă în mod clar. Dar deoarece aceia care se consacră Domnului renunţă la tot ceea ce au, aceasta ar include şi Restabilirea. Astfel deci, deşi sfinţii care au trăit înaintea perioadei Secerişului nu au avut această cunoştinţă a Restabilirii, totuşi ei au făcut un sacrificiu acceptabil prin credinţă în Răscumpărătorul.

Termenii oferire, sacrificiu, dedicare etc., uneori au semnificaţii diferite. Când, de exemplu, citim că marele preot oferea sacrificii şi de asemenea că noi ne oferim corpurile ca sacrificii vii, am face deosebire între aceste moduri de a folosi cuvântul oferire şi am spune că a ne dedica pentru sacrificiu este partea noastră. Aceasta facem când ne prezentăm corpurile. Nu putem face mai mult decât să le prezentăm. Aceasta este arătat în tip prin aducerea celor doi ţapi la uşa Cortului şi legarea lor acolo. În acest sens noi sacrificăm — adică, renunţăm la voinţa noastră şi la dreptul nostru la orice. Dar Tatăl ceresc nu lucrează cu noi, în sensul acceptării unui sacrificiu de la noi, decât prin Răscumpărătorul. Ca marele nostru Avocat, El a stat pregătit să atribuie meritul Său oferirii noastre; şi ca Mare Preot, reprezentantul lui Dumnezeu, a sacrificat-o. Noi deja ne-am prezentat; şi oferirea noastră a fost completă când Marele Preot a acceptat sacrificiul şi a început junghierea ţapului antitipic. Dar aceasta este o lucrare treptată. În tip, viaţa era acceptată instantaneu, când Marele Preot înfigea cuţitul în ţap; dar în realitate sacrificiul nu era completat, până când sângele era dus în Sfânta Sfintelor. şi aşa este şi în antitip.

LUCRAREA NOASTRĂ NU ESTE COMPLETATĂ LA CONSACRARE

Această lucrare de sacrificare a Bisericii, Domnul nostru o face continuu într-un fel sau altul tot timpul Veacului Evanghelic. Când am primit conceperea cu Spirit sfânt am devenit Noi Creaturi. Şi acest proces real de moarte şi toate suferinţele de pe „calea îngustă”, şi predarea noastră continuă îndrumării Domnului, sunt toate părţi ale lucrării de sacrificiu. Când ne sacrificăm voinţa să nu întreţinem gândul: Acum eu mi-am făcut partea, Marele Preot să facă restul! Aceasta nu este gândirea corectă. În orice moment putem înceta să voim şi astfel încetăm să ne prezentăm pe noi înşine; în orice moment putem sta jos şi să zicem: „Vom lua-o mai uşor”. Nu trebuie să facem aşa, ci trebuie să continuăm să împlinim suferinţele lui Cristos.

Nu se sfârşeşte totul când ne consacrăm. Atunci renunţăm la toate drepturile şi interesele noastre. Se cere mult har să fim morţi faţă de lume şi vii faţă de Dumnezeu. Aceasta arată apostolul când spune: Căci trupurile animalelor al căror sânge este adus de marele preot în Locul Preasfânt, ca ispăşire pentru păcat, „sunt arse afară din tabără” (Evrei 13:11). Într-un sens al cuvântului acel „ţap” este mort. Experienţele noastre reprezintă suferinţa reală şi ieşirea afară din tabără — toate ni se întâmplă în timp ce suntem socotiţi morţi potrivit carnii.