CHINURILE FĂRĂ SFÂRŞIT, NESCRIPTURALE
De Rev. Charles Kingsley — 9 mai, 1857
R4883b W. T. 15 septembrie 1911 (pag. 363-364)
„Despre chinul fără sfârşit. (Faceţi deosebire între această expresie şi cuvântul etern, care a fost combinat cu ea, prima expresie fiind ceea ce susţine de fapt crezul popular.) Aţi putea spune:
(1) Din punct de vedere istoric:
(2) (a) Doctrina nu se găseşte nicăieri în Vechiul Testament, nici nu este vreo aluzie la ea. Expresia de la sfârşitul cărţii lui Isaia, despre focul nestins şi viermele care nu moare, este în mod clar despre corpurile moarte ale oamenilor de pe pământul fizic, din valea Hinom, sau Gheena, unde erau arse continuu gunoaiele din Ierusalim. Să lărgim ideea, deoarece avem pasajul pe care îl citează Domnul nostru, şi prin el trebuie să fie determinat în primul rând sensul cuvintelor Sale.
(b) Doctrina chinului fără sfârşit a fost, ca fapt istoric, adusă de către rabini la întoarcerea din Babilon. Aceasta era o doctrină foarte veche, de bază, a Magilor, o anexă la împărăţia de foc a lui Ahriman, şi poate fi găsită în vechile Zende cu mult înainte de creştinism.
(c) Sf. Pavel nu acceptă nimic din acestea după câte putem spune, nefăcând niciodată nici cea mai mică aluzie la această doctrină.
(d) Apocalipsa pur şi simplu repetă imaginile lui Isaia şi ale Domnului nostru; dar afirmă clar inexistenţa chinului fără sfârşit, declarând că la încheiere nu numai moartea ci şi iadul vor fi aruncate în Iazul de Foc.
(e) Biserica creştină nu l-a susţinut niciodată cu adevărat până acum în mod exclusiv. A rămas o întrebare deschisă până în perioada lui Iustinian, la 530, şi destul de semnificativ, (cu 200 de ani înainte de aceasta) de îndată ce chinul fără sfârşit pentru păgâni a devenit o teorie populară, a apărut purgatoriul, ca o uşurare pentru conştiinţa şi raţiunea bisericii.
(f) De la Reformă a fost o chestiune deschisă în biserica engleză, şi platoniştii filosofici din secolele al 16-lea şi al 17-lea întotdeauna au considerat-o ca atare.
(g) Biserica Angliei, prin eliminarea deliberată a Articolului al 42-lea, care afirma pedeapsa fără sfârşit, a declarat-o deschisă, în mod autoritar.
(h) Aşa este, de fapt. Nici D-nul Maurice, nici eu, nici alţii care au negat-o nu putem fi deposedaţi sau luate măsuri legale împotriva noastră, în oricare mod ar fi.
„Din punct de vedere exegetic, aţi putea spune: eu cred că sensurile cuvintelor aion şi aionios au puţin sau n-au nimic de-a face cu acest cuvânt, chiar dacă aion este derivat din aei întotdeauna, ceea ce mă îndoiesc mult. Cuvântul nu este niciodată folosit în Scriptură în alte locuri cu sensul de fără sfârşit (popular numit eternitate). Întotdeauna a însemnat, atât în Scriptură cât şi în afară, o perioadă de timp. Altfel cum ar putea avea plural — cum s-ar putea vorbi de aeoni şi aeoni de aeoni, cum vorbesc Scripturile? Ba mai mult, cum s-ar putea vorbi de houtos ho aion (pe care traducătorii, cu o lăudabilă lipsă de logică, l-au tradus «această lume») adică, această stare prezentă de lucruri, «Veac», «Dispensaţie», sau Epocă. Aionios, deci, înseamnă şi trebuie să însemne, aparţinând unei Epoci, sau Epocă; şi aionios kolasis este pedeapsa destinată acelei Epoci. Ţineţi minte totdeauna — asupra a ceea ce insistă Maurice, şi ceea ce este atât de clar pentru cititorii oneşti — că Domnul nostru şi apostolii întotdeauna vorbesc despre faptul că aceea este la sfârşitul Veacului sau Aion, nu ca introducere în unul nou; că Domnul va veni să judece şi să pedepsească lumea veche şi să creeze una nouă pe ruinele acesteia; sau mai degrabă, mai bine exprimat, să ardă pleava şi să păstreze grâul; adică toate elementele de hrană, ca sămânţă pentru lumea nouă.
Cred că puteţi spune că Domnul nostru a luat doctrina populară deoarece a găsit-o şi a încercat s-o corecteze şi s-o purifice, şi s-o pună pe un teren cu adevărat moral. Puteţi cita pilda Bogatului şi a lui Lazăr.
El îl reprezintă acolo pe Bogat tot ca fiul lui Avraam, fără nicio disperare, şi fără a fi înlăturat de la simpatia lui Avraam, ci sub o instruire directă, morală, al cărui rod îl vezi. El este treptat dezvăţat de dorinţa egoistă după mulţumirea de sine, pentru a iubi şi a avea grijă de fraţii săi, un pas divin înainte în viaţa lui, care în sine dovedeşte că nu era pierdut. Imposibilitatea ca Lazăr să ajungă la el, sau vice-versa, exprimă clar marele adevăr, că fiecare fiind unde se cuvine să fie la acel timp, schimbarea locului (adică a stării spirituale) este imposibilă. Dar nu spune nimic împotriva ridicării Bogatului din chinul său când a învăţat lecţia din acesta, şi că el a mers unde trebuia să meargă. Interpretarea obişnuită este numai o argumentare într-un cerc, presupunând că există doar două stări ale morţilor, «Cer» şi «Iad», şi apoi încercând imediat să interpreteze pilda prin această presupunere şi să dovedească din pildă presupunerea. Apoi, puteţi spune că acel cuvântul englezesc condamnare, asemenea grecescului katakrisis, este poate doar krisis, însemnând simplu condamnare, şi este (mulţumită lui Dumnezeu) păstrat în acest sens în diferitele noastre formulări, unde întotdeauna citesc cuvintele, de exemplu, «îşi mănâncă propria condamnare», cu plăcere sinceră, ca protest în favoarea sensului raţional şi adevărat al cuvântul, împotriva sensului modern şi mai îngust.
Aţi putea spune că Focul şi Viermii, fizici ori spirituali, trebuie, cu toată corectitudinea logică, să se presupună că fac ceea ce fac focul şi viermii, adică, distrug materia putredă şi moartă şi eliberează elementele ei ca să intre în organisme noi; că, aşa cum ei sunt agenţi benefici şi purificatori în această viaţă, trebuie să se presupună că aşa sunt şi în viaţa viitoare; şi că concepţia de foc ca motor de tortură este o folosire nenaturală a acestui agent, şi nu poate fi atribuită lui Dumnezeu fără blasfemie, decât dacă presupuneţi că suferinţa (ca şi tot ce provoacă El) este intenţionată să-l înveţe pe om ceva ce el nu poate învăţa altfel.
Aţi putea spune că aceste cuvinte-capcană, «Orice păcat merită pedeapsă veşnică, deoarece este împotriva unei Fiinţe Infinite», sunt o formulare echivocă fără valoare, folosind cuvântul infinit în două sensuri complet diferite şi fiind numai un joc de sunete; că este direct contrazis de Scripturi, în special prin cuvintele Domnului nostru, care declară că fiecare om (nu numai cei răi) va primi răsplata cuvenită faptelor lui — că cel care etc., va fi bătut cu puţine lovituri şi aşa mai departe; că aceste cuvinte, «l-a aruncat în închisoare până când va plăti toată datoria», evident implică (dacă n-a vorbit în batjocură, în mod crud) faptul că atunci poate ieşi afară; şi este scandalos pentru protestanţi să scoată din aceastea o doctrină opusă, în timp ce îi numesc pe papişti escroci pentru că încearcă să dovedească virginitatea perpetuă a binecuvântatei Fecioare Maria din exact acelaşi fel de a folosi cuvântul heos.
În final, le puteţi cere să se bucure că există un foc al lui Dumnezeu, Tatăl, al cărui nume este Iubire, care arde veşnic, de nestins, ca să distrugă din inima fiecărui om şi din inimile tuturor naţiunilor, şi să scoată afară din lumea fizică şi morală tot ce ofensează şi înseamnă minciună; că în acel foc Domnul în mod sigur va arunca toate prefăcătoriile, minciunile, ipocriziile, tiraniile, pedanteriile, doctrinele false, da, şi pe toţi oamenii care le iubesc prea mult ca să renunţe la ele, pentru ca fumul basanismos-ului lor (adică tortura care îi face pe oameni să mărturisească adevărul, căci acesta este înţelesul adevărat al lui; basanismos înseamnă piatra de încercare cu care era verificat aurul) să se poată înălţa veşnic, ca un avertisment şi un semnal pentru toate naţiunile, aşa cum fumul chinului aristocraţilor francezi, dinastiile Bourbon, se înalţă la cer şi s-a înălţat continuu de la 1793 încoace. O, Cooper, nu sunt oare veşti bune că acel foc este nestins; că acel vierme nu va muri? Ei au încercat, noi am încercat, în ignoranţa noastră, să stingem acel foc, când l-am pus pe Ludovic al XVIII-lea pe tron. Dar focul l-a ars pe el şi lucrările noastre plevoase. Partidul preoţesc a încercat să ucidă viermele care rodea în inimile lor, făcându-i puţin conştienţi că greşeau şi erau mincinoşi, şi că Dumnezeu şi universul Său erau împotriva lor şi că ei şi sistemul lor putrezea şi trebuia să moară. Şi i-au pus pe bieţii Poerio şi Madiai în închisoare, şi au arătat toate semnele de slabă teroare, suspiciune, ură; dar ei nu pot ucide viermele lui Dumnezeu, Thomas Cooper.
Nu puteţi privi la faţa multor preoţi lucrători continentali fără a vedea că viermele este în inima lor. Nu puteţi privi la conduita lor fără a vedea că este în inima sistemului lor. Dumnezeu să dea ca noi de aici din Anglia — noi pastorii (disidenţi şi biserica) — să luăm avertisment de la ei. Focul poate fi aprins pentru noi. Viermele poate pune stăpânire pe inimile noastre. Judecând după tonul lui «Record» şi al lui «Morning Advertiser», colţii lui sunt deja înfipţi în unele din inimile noastre. Dumnezeu să dea ca în ziua aceea să avem curajul să lăsăm ca focul şi viermele să-şi facă lucrarea lor — să spună lui Cristos: Şi aceştia sunt ai Tăi, şi au venit din iubirea Ta infinită. Tu ceri adevăr în interior şi eu Îţi voi mulţumi pentru orice mijloc, oricât de amar, pe care îl foloseşti pentru a mă face adevărat. Vreau să fiu un om cinstit şi un om drept! Şi, o, ce bucurie, Tu doreşti să fiu şi eu aşa. O, ce bucurie, că deşi doresc, temător, să sting focul Tău, n-o pot face. Purifică-mă, de aceea, o Doamne, chiar dacă ar fi cu foc. Arde pleava vanităţii şi îngăduinţei faţă de sine, a prejudecăţii grabnice, a dogmelor venite din trecut — coji care nu-mi hrănesc sufletul, cu care nu pot fi mulţumit, de care mă ruşinez zilnic — şi dacă există ceva boabe de grâu în mine, vreun cuvânt sau gând sau putere de acţiune care pot fi de folos ca sămânţă pentru naţiunea mea după mine, strânge-le, o, Doamne, în grânarul Tău.
„Da, Thomas Cooper, pentru că cred într-un Dumnezeu al Iubirii absolute şi nemărginite, de aceea cred în Mânia Lui Iubitoare, care va consuma şi distruge tot ceea ce este putred, monstruos, neizbutit în universul Lui, până când toţi vrăjmaşii vor fi puşi sub picioarele Sale, pentru a fi iertaţi desigur, dacă îşi vor mărturisi greşelile şi îşi vor deschide ochii la adevăr. Şi Dumnezeu va fi totul în toţi.
Acestea din urmă sunt cuvinte mari. Cel care le limitează (nu eu care le accept în plinătatea lor), este cel care neagă inspiraţia verbală a Scripturii”.