Ginduri de inceput

Printre multele sofisme ce se pare că ispitesc pe copiii Domnului care încep a-şi forma o părere corectă, vie, funcţională asupra ucrării de seceriş, sunt unele învăţături care îndeamnă la umilinţă, blândeţe, răbdare, pace, armonie, unitate etc., interpretate în mod greşit. Acestea pot produce o stare de nedumerire, de nelinişte, de frământări lăuntrice care de multe ori chinuie pe copii dragi ai Domnului care nu ar sta indiferenţi faţă de Cauza Sa, care simt că Domnul nu-i aprobă în starea de indiferenţă în care au fost învăţaţi să stea şi care le paralizează creşterea spirituală. Nedumerirea şi frământarea cresc pe măsură ce studiind mai atent Cuvântul lui Dumnezeu şi începând a vedea lucrurile într-o lumină nouă cu mângâierea adusă de ea, se lovesc de opoziţia mai mult sau mai puţin deschisă a marelui adversar prin aceia pe care îi poate înşela, chiar dacă ei sunt sinceri în ceea ce spun şi fac; bucurându-se de lumina care li se descoperă şi în acelaşi timp lovindu-se de şovăiala şi nesiguranţa a celor mai apropiate şi dragi caractere lor, care are tendinţa de-a le transmite şi lor această stare.

Cât sunt de adevărate spusele din revistele vol. V pag. 17 (305 – jos) unde citim: „… mulţi nu văd limpede care le sunt cerinţele şi datorinţele, şi de aceea trec prin viaţă ca printr-un labirint, ca printr-o încurcătură prin care treci cum poţi, bine sau rău, cum nimereşti, trecând prin tot felul de îndoieli, temeri, lipsă de repaus, pace şi binecuvântare ce rezultă dintr-o cunoştinţă insuficientă şi dintr-o străduinţă nestatornică.”

Această stare se pare că-i caracterizează pe majoritatea fraţilor noştri pe care îi mai avem sinceri şi de această stare trebuie să ne ferim; şi dacă străduinţa noastră va fi statornică Domnul se va îngriji ca şi cunoştinţa să fie suficientă pentru a purta în inimă acea siguranţă şi pace din care nici un pământean nu ne va putea clinti. Lupta răbdării statornice pentru cauza Domnului nu este deloc uşoară acum, într-o lume înşelată de marele adversar şi mai cu seamă într-o frăţietate care cu durere trebuie să constatăm că nu numai au neglijat legile lui Dumnezeu coborându-se într-o stare lumească deosebit de evidentă, dar dovedesc şi că sunt dispuşi a lupta cu disperare, mânuind arma răstălmăcirii, a minciunii, împotriva oricui ar încerca a arăta adevărata stare a lucrurilor.

Printre aceste învăţături pe care marele adversar răstălmăcindu-le caută a dezorienta pe copiii Domnului, se pare că se află şi manele din 23 aprilie şi 10 august, mane care nu demult, cu o anumită ocazie ne-au fost aduse în atenţie de nişte sinceri copii de-ai Domnului. Să încercăm, dar, a pătrunde mai în profunzime ce vor să ne înveţe ele şi în acelaşi timp să ne însuşim anumite principii care ne vor fi de folos pentru înţelegerea corectă şi a altor îndemnuri, învăţându-ne a le aplica corect.

În mana din 23 aprilie spune în prima parte: „Oricine vrea să fie un jertfitor trebuie din necesitate să fie blând, umilit, să se lase învăţat, altfel repede va părăsi calea”. Aceste cuvinte pot fi interpretate cu succes de cei ce nu sunt de acord cu poziţia noastră în adevăr, poziţie care într-adevăr nu conţine nici blândeţe, nici umilinţă, nici spirit de învăţăcel faţă de manifestările şi orientarea celor care am învăţat a-i numi fraţi şi care cu tot mai multă satisfacţie le place să fie numiţi Studenţi ai Bibliei sau Milenişti.

Dar întrebarea pe care noi trebuie să ne-o punem este: De cine să se lase învăţat cel ce vrea să fie un jertfitor; de oameni sau de Dumnezeu? Desigur că de Dumnezeu! vom răspunde. Apoi vom afla că de multe ori lăsându-te învăţat de Dumnezeu va trebui să devii „încăpăţânat”, împotrivitor faţă de părerile oamenilor, mai ales când ei acţionează sub masca numelui de creştin; să iei poziţie chiar, în unele cazuri, faţă de atitudinea lor greşită; iar prin această poziţie tocmai blând şi umilit nu vei părea în ochii lor. Deci, este deosebit de important din care punct de vedere privim lucrurile. Acela care va căuta să fie blând şi umilit lăsându-se învăţat de Dumnezeu repede îşi va da seama că această blândeţe şi umilinţă în faţa voinţei divine îi interzic îngăduirea unor învăţături şi practici contrare principiilor lui Dumnezeu, îi interzic a se lăsa învăţat de altcineva. Păstorul Adevărat va cere oilor Sale să-I recunoască vocea şi să nu meargă după un străin.

Dacă cumva ispita ar putea veni prin ideea că atitudinea noastră faţă de adevăr este rodul faptului că nu ne-am lăsat învăţaţi de Domnul, s-o dovedească! Noi de când am înţeles clar principiile secerişului, tocmai acest lucru am căutat a dovedi; că ceea ce spunem, nu spunem de la noi ci, este vocea Păstorului nostru mare făcută auzită pentru timpul nostru în special prin servul Său credincios, pastorul Russell. Că nu am fost deloc blânzi şi umiliţi în faţa celor care voiesc să ne înveţe principiile înţelepciunii pământeşti, care „sugerează ‚pacea cu orice preţ’ şi-i comandă conştiinţei să fie liniştită ca să poată fi promovată pacea egoistă”, este la fel de adevărat.

Deci, să nu credem cumva că vom putea fi acceptaţi şi aprobaţi atât de Domnul cât şi de cei cu minte firească sau compromisă; că ne vom putea lăsa învăţaţi atât de Domnul cât şi de cei care poate L-au părăsit sau nu L-au cunoscut niciodată. Iar când ispititorul va veni cu răstălmăcirile şi sofismele lui, noi în primul rând să avem siguranţa că, după puterile noastre mai bune, am căutat a ne conforma voinţei divine şi să cerem celor care pretind altceva, dovada că nu ne-am supus acestei voinţe.

Desigur, pentru ca pacea noastră lăuntrică să poată fi păstrată şi ca îndoielile, temerile şi lipsa de repaus să fie evitate şi eliminate, avem nevoie de o temelie suficientă de cunoştinţă pe care Domnul o oferă celor care dovedesc o străduinţă statornică. În mod sigur, această pace şi siguranţă se va instala din ce în ce mai mult în inima tuturor celor care vor dovedi calitatea străduinţei statornice lângă principiile dreptăţii şi curăţeniei pe măsură ce studiind, cu nespusă bucurie vor descoperi aprobarea divină în atitudinea lor, putând apoi, tot mai mult să dovedească corectitudinea acestei poziţii, iar sentimentele de şovăială, dacă acum au tendinţa să ne ispitească, vor dispare complet.

În continuare vom urmări o serie de citate din studiile recunoscute şi folosite de noi, care poate vor avea un oarecare rol de antidot[1] la multele sofisme[2] pe care mulţi dintre fraţii noştri, adevăraţi sau falşi, conştienţi sau inconştienţi, le folosesc pentru a ne îndepărta de la o deplină ascultare de Capul nostru spiritual. După cum am amintit, aceste sofisme vor consta în general prin aducerea înainte a unor texte care îndeamnă la unitate, iubire, armonie etc. neglijând şi ignorând complet acele declaraţii care au în vedere condiţiile în care Domnul autorizează aceste lucruri. Este şi normal ca cineva care neglijează o ascultare absolută de voinţa divină ce autorizează armonia spirituală doar pe temelia supunerii faţă de principiile dreptăţii şi curăţeniei, să alunece în felul omenesc de a vedea lucrurile care se conduce după principiul păcii cu orice preţ. Noi însă, prin rugăciune şi studiu atent al principiilor divine, să ne luptăm a cunoaşte cât mai transparent opinia divină asupra atitudinii noastre ca urmaşi şi reprezentanţi ai Domnului:

  1. CONŞTIINŢA CREŞTI SATAN – DUMNEZEUL RĂSTĂLMĂCIRII

  2. Vândută păcatului de către tatăl Adam, familia omenească deveni „roaba păcatului” prin moştenire. În această situaţie de „robi”, oamenii au fost orbiţi de „dumnezeul acestei lumi” rele, care le înfăţişează răul ca bine şi întunericul drept lumină…(vol. V par. 365)
  3. Nu doar că Dumnezeu l-ar fi pus „stăpânitorul acestei lumi”, ci luându-şi singur această stăpânire se folosi de ignoranţa acesteia, arătându-i principiul fals ca fiind cel adevărat şi întunericul drept lumină. (vol. V par. 223)
  4. Ispitele lui Satan… sunt de felul unor curse şi capcane ale răului şi ale faptelor rele, ispite de a face ca binele să apară rău şi răul să apară bine, punând lumină în loc de întuneric şi întuneric în loc de lumină… (mana 25 nov.)
  5. Satan s-a folosit continuu de slăbiciunile omului, a făcut ca binele să apară rău şi răul să apară bine, a denaturat caracterul şi planurile lui Dumnezeu şi a orbit pe oameni faţă de adevăr. Lucrând astfel în inimile copiilor neascultării, el i-a făcut prizonierii voinţei lui. (vol. I pag. 250 al. 3)
  6. …Pentru a ţine omenirea departe de Dumnezeu, Satan a pus lumina în locul întunericului şi întunericul în locul luminii. Aceasta a fost în mare măsură prin intermediul oamenilor buni, pe care Satan i-a folosit mai mult sau mai puţin ca uneltele sale, fără ştirea lor. (VDM 520 b5)
  7. Neglijarea Cuvântului lui Dumnezeu, neglijarea promisiunilor Lui, înseamnă o lipsă de putere în suportarea încercărilor care sunt partea noastră. De asemenea ea înseamnă deschiderea uşii pentru ca Satan să pună întunericul drept lumină şi lumina drept întuneric spre confuzia noastră. Să nu facem nici o greşeală. Printre aceia care sunt sfinţiţi în Cristos Isus aceasta este o problemă de primire a moştenirii sau de pierdere a ei. (VDM 119 b4[3])
  8. Scopul acestor atacuri ale spiritului rău împotriva Spiritului sfinţeniei şi a slujitorilor săi, este şi a fost, totdeauna acelaşi, adică nimicirea încetul cu încetul a influenţei adevărului, făcând ca cele sfinte să pară nesfinte şi cele curate şi altruiste să pară necurate şi egoiste, înlocuind lumina cu întunericul…(vol. V par. 223)
  9. Nu este nici un motiv ca spiritele rele să încerce a duce lumină nouă printre barbari, deoarece ei dorm şi sunt deja sub puterea înşelării şi a doctrinelor false. Dar printre cei luminaţi şi civilizaţi sunt stârnite gândirea şi investigarea în acest început al marii zile a Domnului. În ciuda influenţei orbitoare a Satanei şi a oştilor de spirite căzute mulţi din aceştia se trezesc, şi printre aceştia continuă Satan să fie ocupat.

Printre oamenii de astăzi vechea necromanţie (chemarea spiritelor morţilor – n.t.) şi incantanţiile (descântecele – n.t.) nu vor fi de ajuns; intelectul lor este prea treaz pentru a fi prinşi de aceste lucruri. Chiar şi înşelările spiritismului în manifestarea lui ca puteri supraomeneşti, prin darea de informaţii, scriere, fotografierea spiritelor, voci etc., toate cu scopul de a dovedi nemurirea omului şi capacitatea morţilor de a avea comuniune cu cei de pe pământ sunt prea grosiere şi nechibzuite să înşele o parte mare a oamenilor inteligenţi, şi în special a celor consacraţi lui Dumnezeu, însăşi clasa pe care Satan este foarte nerăbdător s-o poticnească. În consecinţă, se fac schimbări în continuare – se îmbracă continuu „noi haine de lumină” şi fiecare aspect al Adevărului prezent trimis de Dumnezeu ca „hrană la timp cuvenit” pentru sfinţi este prompt contrafăcut pentru a înşela „dacă este posibil şi pe cei aleşi”. (VDM. 377 / a3, 4)

  1. Şi dacă mama Eva, chiar în perfecţiunea ei, a avut nevoie de un îndrumător înţelept, cu mult mai mult noi, copiii ei decăzuţi, imperfecţi, avem nevoie de un astfel de îndrumător. Chemându-ne să fim membri în noua Creaţie, Tatăl nostru ceresc a prevăzut toate nevoile noastre: că propria noastră înţelepciune nu va fi suficientă pentru noi şi că înţelepciunea Adversarului şi a urmaşilor săi înşelaţi va fi exercitată spre dauna noastră – să facă lumina să apară întuneric, iar întunericul lumină; de aceea este prevederea textului nostru, că Cristos trebuie să fie înţelepciunea noastră. (vol. VI pag. 97 al. 1)[4]

VOINŢA DIVINĂ – VOINŢA NOASTRĂ

  1. Privind acum în jurul nostru, vedem că omenirea, în general, a pierdut chipul lui Dumnezeu în care a fost creată, şi astfel şi puterea de a deosebi între bine şi rău în mod sigur şi imediat. Legea divină care a fost scrisă în mod deosebit în organismul omului, a fost ştearsă în timpul celor şase mii de ani de domnie a păcatului şi a morţii. Dumnezeu, prin comunicările Sale cu anumiţi membri ai familiei omeneşti a însufleţit din nou, într-o măsură oarecare, legea originală şi astfel a aşezat în multe inimi diferitele faze ale dreptăţii. Totuşi, chiar şi dintre cei mai civilizaţi oameni din lumea creştină nimeni nu îndrăzneşte să se încreadă în judecata sa proprie în ce priveşte hotărârea dintre bine şi rău, în multe afaceri ale vieţii. De aceea noi avem lipsă de Cuvântul lui Dumnezeu, cu ajutorul căruia putem să ne schimbăm judecata în ce priveşte binele şi răul, şi astfel să ajungem tot mai mult în armonie cu voinţa divină. VI pag. 334 al. 1)
  2. Umanitatea judecă afacerile pe care le are prin cele cinci simţuri – văzul, auzul, pipăitul, mirosul şi gustul – toate acestea putând fi folosite liber de către Noile creaturi atâta vreme cât au mintea cea nouă în vasul de lut. Dar acestea nu sunt suficiente pentru Noua Creaţie, care are nevoie de alte simţuri pentru a înţelege lucrurile spirituale ce nu pot fi nici văzute, nici simţite, gustate, auzite sau mirosite de organismul uman. Iar această lipsă Domnul a compensat-o prin Spiritul Sfânt, după cum explică apostolul: „omul natural nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu … şi nici nu le poate cunoaşte, pentru că ele se înţeleg duhovniceşte”. Lucruri pe care omul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit (prin nici un simţ sau putere de percepţie), aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei care-L iubesc. Nouă („Creaţiei Noi”) însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său; căci duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu”. 1 Cor. 2:9, 10, 14.

Acest simţ spiritual poate fi numit al şaselea simţ al celor concepuţi pentru Noua Creaţie; sau ei pot fi consideraţi că au un set complet de simţuri spirituale, încă cinci simţuri corespunzătoare simţurilor lor pământeşti. Treptat „ochii înţelegerii lor” se deschid tot mai larg faţă de lucrurile nevăzute de ochiul natural; încetul cu încetul auzul credinţei creşte până când fiecare făgăduinţă bună a Cuvântului lui Dumnezeu este plină de forţă şi de semnificaţie; cu timpul ei vin în atingere cu Domnul şi cu puterile Sale nevăzute; încetul cu încetul ei gustă că Domnul este foarte îndurător; după un timp ajung să aprecieze sacrificiile şi tămâia rugăciunilor care sunt un miros plăcut pentru Domnul. Dar aşa cum simţurile naturale pot fi cultivate, tot aşa pot fi cultivate şi cele spirituale; şi cultivarea acestor simţuri spirituale (sau cel puţin străduinţa de-a le cultiva) constituie semnul care indică creşterea ca Noi Creaturi embrionare, pentru naşterea prin înviere – până la desăvârşirea noii noastre identităţi în gloria, onoarea şi nemurirea naturii divine. (vol. VI, pag. 79/1- 80/1)

  1. Nu ştiţi … că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi dar pe Dumnezeu în trupul şi în spiritul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu – 1 Cor. 6: 19, 20

Ce lecţie ar putea fi mai importantă pentru noi la începutul anului, decât aceasta că noi nu suntem ai noştri, ci ai altuia? Deci nu plăcerea noastră, ci a Lui s-o căutăm, nu nouă, ci Lui să-i servim, nu voia noastră ci a Lui s-o împlinim. Aceasta înseamnă apoi sfinţenie în înţelesul cel mai cuprinzător şi absolut al cuvântului (nu numai trecerea de la păcat la dreptate, ci o despărţire de voinţa noastră proprie, pentru a face voia lui Dumnezeu în Hristos). (Mana 2 ian.)

  1. Singura ambiţie a copilului lui Dumnezeu ar trebui să fie aceea de a cunoaşte voia Tatălui şi a-şi conduce afacerile în acord cu aceasta (VDM. 478 a3)
  2. Mintea şi voinţa cea nouă ne îndeamnă să cercetăm lucrurile adânci ale lui Dumnezeu, să studiem Cuvântul Său, ca să putem cunoaşte voinţa Sa şi s-o împlinim, ca fii ascultători. (vol. V par. 388 – pag. 206- mijloc)
  3. Căci bunătate voiesc, nu jertfe, şi cunoştinţă de Dumnezeu mai mult decât arderi-de-tot! – Osea 6:6

Cel ce-şi dă voinţa, inima Domnului, dă tot ce are; cel ce nu-şi dă voinţa şi nu ajunge în starea supunerii din inimă faţă de Domnul, nu poate aduce lui Dumnezeu jertfă bine primită. ,,Iată, ascultarea face mai mult decât jertfele”, este lecţia pe care toţi cei sfinţiţi ar trebui să şi-o graveze adânc în inimă. Spiritul ascultării este necesar, de asemenea, şi oricine are spiritul ascultării nu numai că se va supune voinţei lui Dumnezeu, ci va căuta să cunoască din ce în ce mai bine voinţa divină pentru a i se putea supune.   Despre această clasă zice Scriptura: ,,când am primit cuvintele Tale, le-am înghiţit” şi tot aşa spun cuvintele Domnului ,,desfătarea mea este să fac plăcerea Ta, Dumnezeul meu şi legea Ta este înăuntrul inimii mele”. (Mana 3 sept.)

  1. …nimeni nu poate înţelege metodele lui Dumnezeu decât dacă este condus de Cuvântul Său, de Spiritul Adevărului. Procedurile lui Dumnezeu sunt diferite, în diferite veacuri şi pentru diferite scopuri. (VDM 545 a3
  2. trebuie să fim concepuţi de Spiritul sfânt înainte de a putea chiar şi începe să înţelegem lucrurile cereşti. (vol. VI pag. 729)
  3. Dumnezeu nu descopere planurile Sale numai pentru a satisface o plăcere a celor curioşi. Dacă am dori să înţelegem ce se întâmplă în această carte noi trebuie să avem o dorinţă sinceră de a cunoaşte amănuntele Planului lui Dumnezeu, cu acel scop în vedere, de a deveni conlucrători la El. Numai aceştia singuri sunt demni de a-l cunoaşte, şi numai aceştia ajung a cunoaşte lucrurile adânci ale lui Dumnezeu cari sunt scrise în Carte, în sensul de a le pricepe şi aprecia. Aceştia sunt drepţii pentru care s-a semănat lumina (adevărul). Această vrednicie se cere nu numai la început, ci în tot parcursul căii luminii. Dacă nu ne arătăm vrednici în urma deosebitelor probe care ne sunt aplicate din timp în timp, noi nu putem înainta departe pe drumul luminii. – W.T. ‘02-332. (Taina Împlinită pag. 133 al. 1)
  4. să nu presupunem că profeţia a fost dată numai pentru a satisface curiozitatea legată de viitor. Obiectivul ei evident este de a-l face pe copilul consacrat al lui Dumnezeu familiar cu planurile Tatălui Său, pentru ca în acest fel să-şi înroleze interesele şi simpatia în aceste planuri, şi să i se permită să privească atât prezentul cât şi viitorul din punct de vedere al lui Dumnezeu. Când este astfel interesat în lucrarea Domnului, el poate servi atât cu spiritul cât şi cu înţelegerea; nu numai ca serv, ci şi ca fiu şi moştenitor. Revelând acestora ce va fi, contracarează influenţa a ceea ce este acum. (vol. I pag. 13 al. 1 – 14)

PUNCTUL LUI DUMNEZEU DE VEDERE

  1. Domnul Isus a spus: „Viaţa veşnică este aceasta: să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17: 3). A-L cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a avea cunoştinţă intimă cu El, a fi ca El în caracter, a fi în stare să vedem lucrurile cum le vede El. Numai celor care au mintea lui Dumnezeu li se va acorda viaţă veşnică – fie din Biserică acum, fie din lume în Veacul viitor. (VDM 577/ a3)
  2. conceperea spirituală … este începutul unei vieţi noi. Acela care o primeşte câştigă o iluminare supranaturală. De atunci încolo el este o persoană schimbată, o persoană nouă, o Nouă Creatură. El este acum în Cristos Isus. El are speranţe, scopuri şi ambiţii noi şi este tot mai mult făcut capabil să înţeleagă lucrurile spirituale pe măsură ce influenţele însufleţitoare ale Spiritului sfânt lucrează asupra minţii sale.

Discernământul spiritual creşte de la un început mic. „Cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi.” Aceste lucruri vechi trec, nu instantaneu, ci treptat; iar punctul de pornire este marcat prin expresia „conceput din Dumnezeu”. (VDM 482/a2-3)

  1. Dumnezeu iubeşte dreptatea şi urăşte nelegiuirea. Tot aşa şi noi, înţelegând că suntem înconjuraţi de rău şi egoism, avem nevoie să cultivăm spiritul iubirii, ca să putem avea spiritul care ar aprecia şi ar iubi dreptatea. Trebuie să învăţăm treptat să iubim dreptatea şi să urâm nedreptatea şi nelegiuirea în lucrurile mari şi mici la început Creatura nouă vede aceste lucruri numai nedesluşit – care sunt lucrurile juste şi care sunt nejuste, care sunt lucrurile drepte şi care sunt nedrepte. Noi dorim sentimentele Domnului să fie sentimentele noastre în orice lucru. Astfel studiind caracterul Domnului aşa cum este el descoperit în Cuvântul Său şi luptându-ne zi de zi să fim conformaţi acestuia, suntem transformaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului”. Şi astfel ne umplem tot mai mult de Spirit. (VDM 542 a4)
  2. …Spiritul sfânt este influenţa, dispoziţia lui Dumnezeu… Dacă noi cu hotărâre cultivăm Spiritul, mintea lui Cristos, atunci spiritul adversarului nu poate pătrunde în inimile noastre şi vom deveni tot mai sănătoşi la minte. Ajungem să cunoaştem tot mai mult voinţa perfectă a lui Dumnezeu pe măsură ce suntem umpluţi cu Spiritul Său. Astfel suntem în pregătire pentru o intrare din belşug în Împărăţia veşnică. (VDM 543 b3)
  3. Prin tendinţa naturală noi am fi înclinaţi cu toţii să mergem greşit; de aceea trebuie să dăm mare atenţie îndemnului de a ne fixa afecţiunea pe lucrurile de sus…Noi nu suntem aici doar pentru a ne petrece bine timpul. Suntem aici cu scopul de a învăţa anumite principii, anumite lecţii, pe care Domnul vrea să le învăţăm, aşa încât noi să ne putem modela viaţa mai mult decât oricând în armonie cu ele, ca să putem vedea toate lucrurile vieţii din punctul lui Dumnezeu de vedere. Cuvântul lui Dumnezeu nu intră în fiecare detaliu al vieţii; dar el aşează anumite principii importante care ating fiecare aspect al vieţii noastre; şi depinde de noi să învăţăm tot mai mult cum să aplicăm acele principii, să vedem ce trebuie să reprimăm şi ce trebuie să cultivăm etc. Domnul vrea ca noi să fim copii inteligenţi. (VDM 195 b3)
  4. După cum exprimă apostolul Pavel în altă parte, noi trebuie să fim transformaţi – formaţi din nou. Avem o voinţă nouă la început, dar este necesar un anumit timp pentru a ne transforma mintea. Mintea noastră fiind obişnuită să gândească în privinţa cărnii, a naturii vechi, este necesar un oarecare timp înainte ca ea să fie atât de complet înnoită încât să vadă lucrurile din punctul de vedere divin. Dar numai pe măsură ce înaintăm ne putem forma un caracter asemenea lui Cristos. (VDM 576 b4)
  5. În rom. 12:2, Apostolul ne arată în ce chip avem să ne transformăm. Voinţa am schimbat-o de la început, dar pentru transformarea minţii se cere timp mai îndelungat, fiindcă ea este obişnuită să cugete, să judece şi să fie interesată pe linia cărnii, după natura veche; de aceea mintea trebuie forţată să se obişnuiască a privi lucrurile din punctul de vedere dumnezeiesc. Numai continuând în felul acesta vom putea dezvolta şi forma caracterul cerut de Părintele ceresc – după asemănarea Celui care ne-a făcut pe noi. (RV 53 (89)[5]/ b4)
  6. Se cere studierea serioasă şi răbdătoare a Cuvântului divin, a spiritului şi principiilor care stau la baza cerinţelor divine pentru a face Noua Creatură în stare să aplice cum se cuvine îndrumările Cuvântului la toate afacerile vieţii zilnice. (vol. VI pag. 603 al. 1)
  7. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să rămână în noi – nu numai că noi trebuie să fi citit odată toată Biblia, sau să citim atâtea versete sau capitole în fiecare zi – ci Cuvântul trebuie să rămână în noi, învăţăturile şi principiile lui trebuie integrate în viaţa noastră. Astfel vom putea vedea care este gândul lui Dumnezeu, ce-I este plăcut. (VDM 540/a2)
  8. Nu e oare vădit că această lucrare de pecetluire a servitorilor lui Dumnezeu e acum în curs de îndeplinire? N-avem noi semnul pecetei pe frunţile noastre? Şi aceasta n-a avut oare loc la timpul cuvenit? N-am fost noi oare călăuziţi, pas cu pas, ca de mâna Domnului – prin Cuvântul Său – să apreciem valoarea adevărului şi toate lucrurile din punctul Său de vedere, ceea ce a răsturnat vechile noastre concepţii asupra unor lucruri ce proveneau din alte izvoare? … (Vol. III par. 379)
  9. noi am învăţat să privim lucrurile din ceea ce credem a fi punctul de vedere divin şi recomandăm ca tot poporul consacrat al Domnului să se străduiască, în lucrul acesta şi în toate lucrurile, să caute acest punct de vedere – felul de-a vedea al Domnului… (vol. VI pag. 539 al. 1)

PUNCTE DE VEDERE DIFERITE

  1. Spiritul rătăcirii se pretinde mai înţelept decât Cuvântul lui Dumnezeu şi îndeamnă mintea carnală să judece după vederile sale proprii, în loc să judece potrivit descoperirii Cuvântului divin (vol.V par. 383)
  2. …Natan, indicând spre împărat, a spus: „Tu eşti omul acesta!” şi a dus prompt lecţia până la capăt. Aceasta a necesitat curaj; dar oricine are un mesaj de la Domnul trebuie să aibă neapărat curajul să-l transmită – cât de înţelept posibil, bineînţeles, dar cu credincioşie.

Imediat inima împăratului a fost mişcată; imediat conştiinţa lui a fost trezită. El şi-a văzut purtarea nu din punctul de vedere al altor împăraţi şi a ceea ce au făcut ei, ci din punctul de vedere al Legii Divine de dreptate, adevăr, bunătate, milă. (VDM 586 a3)

  1. Din punct de vedere lumesc, adevăratul urmaş al Domnului nostru Isus este înfierat ca fanatic, nechibzuit, neechilibrat. Dar din punctul de vedere al creştinului vederea este inversată. (VDM 77/a4)
  2. … ceea ce Dumnezeu numeşte Babilon şi ce oamenii numesc creştinătate, trebuie să înceapă a dispărea aşa cum s-a arătat deja de profeţie. (vol. III, par. 350)
  3. … marile sisteme politico-eclesiastice, numite de oameni „creştinătate”, dar pe care Dumnezeu le numeşte Babilon … (vol. IV, pag. 57, al. 3)
  4. Îndemnul Domnului ca Iosua să fie tare şi foarte curajos a fost în legătură cu instrucţiunea ca israeliţii să ia în stăpânire ţara Canaanului şi să nimicească pe locuitorii ţării. Această poruncă a lui Dumnezeu a fost o piatră de poticnire pentru mulţi. Ei au presupus că Biblia nu putea fi de la Dumnezeu din moment ce conţine astfel de dispoziţii…Ce drept, spun ei avea Israelul să ucidă pe oamenii aceia şi să le ia în stăpânire ţara?…

Aceasta este poziţia pe care o adoptă mulţi, şi în mare măsură spre propria lor pagubă; pentru că ei nu înţeleg problema pe care o discută. Când spunem că nu înţeleg problema, nu vrem să zicem că sunt oameni cu o minte inferioară dar că ei nu au adoptat punctul de vedere al lui Dumnezeu. Din orice alt punct de vedere decât cel corect, întregul curs al lui Israel în această privinţă pare a fi nedrept şi neevlavios. Totuşi, din punctul de vedere corect, problema se vede a fi cu totul raţională, corectă şi dreaptă… (VDM 544/a4- b2)

CONŞTIINŢA CREŞTINĂ

  1. Toate lucrurile sunt curate pentru cei curaţi; dar pentru cei necuraţi şi necredincioşi, nimic nu este curat, ci şi mintea şi conştiinţa le sunt întinate. Ei mărturisesc că Îl cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele Îl tăgăduiesc, căci sunt o urâciune, nesupuşi şi netrebnici pentru orice faptă bună. – Tit 1: 15,16

Ce groaznică este starea aceasta şi cât de atent trebuie să fie tot poporul Domnului ca nu numai să aibă inima şi mintea curată, ci şi conştiinţa să şi-o păstreze foarte sensibilă şi în strânsă armonie cu Cuvântul lui Dumnezeu. Această stare poate fi menţinută numai dacă ne vom judeca pe noi înşine adeseori şi cu stricteţe, după standardul pe care Dumnezeu ni l-a dat – legea Lui de iubire. … (Mana 19 febr.)

  1. CONŞTIINŢA, PROBA FINALĂ

În legătură cu aceste lucruri ne-am referit la conştiinţă şi ar fi potrivit să atragem aici atenţia asupra a ceea ce înţelegem noi prin acest termen. Înţelegem convingerea în legătură cu ceea ce este corect, ceea ce este datorie. La omul perfect, conştiinţa ar fi un îndrumător absolut şi el ar cunoaşte din instinct ce este corect şi datorie; dar cei şase mii de ani de decădere au adus rasa noastră într-o stare în care conştiinţa desigur nu este în ordine – este stricată prin vederi greşite. Baza conştiinţei creştine este credinţa în Dumnezeu şi acceptarea că voinţa Lui este absolut corectă, precum şi recunoaşterea obligaţiei noastre cuvenite de a fi în toate amănuntele şi cu sinceritate supuşi voinţei divine. Prin urmare, conştiinţa are nevoie doar de educaţia pe care i-o oferă Cuvântul lui Dumnezeu, şi pentru acest motiv Noua Creatură dezvoltată trebuie să aibă „spiritul chibzuinţei” – convingerea lui cu privire la ceea ce este corect şi ceea ce este greşit lărgindu-se şi clarificându-se pe măsura creşterii în har, în cunoştinţă şi în spiritul iubirii. A asculta de conştiinţă înseamnă a face ceea ce crede că vrea Domnul de la el; şi nu trebuie să sară la o concluzie în această chestiune, ci să cântărească atent mărturia Cuvântului divin şi să decidă în consecinţă…(vol. VI pag. 508)

  1. Conştiinţa este balanţa cu care cântărim diferitele lucruri prezentate judecăţii noastre, spre a recunoaşte corectitudinea sau incorectitudinea, dreptatea sau nedreptatea, adevărul sau falsitatea unui lucru. Această balanţă poate fi foarte aproximativă sau foarte sensibilă. Poate să facă diferenţieri foarte fine sau poate vedea lucrurile numai într-un mod grosier. Creştinul, în special dacă este demult în şcoala lui Cristos, trebuie să aibă o conştiinţă foarte sensibilă, şi din Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să poată extrage măsurile cu care să cântărească toate întrebările afacerilor vieţii şi să poată hotărî cu exactitate aproape absolută corectitudinea sau incorectitudinea lor – în ce măsură acestea ar plăcea sau nu Domnului. (VDM 89/b
  2. DEFINIŢIA „CONŞTIINŢEI BUNE”

…Conştiinţa pare să fie acea calitate morală a minţii care indică în privinţa a ceea ce este drept şi nedrept. Unele persoane au o conştiinţă ascuţită şi pot discerne repede ce este corect şi ce este greşit. Alţii au o conştiinţă foarte opacă şi le este greu să determine între corect şi greşit, sau sunt într-o măsură indiferenţi de calitatea morală a cursului lor. În timp ce Dumnezeu a creat pe om cu o conştiinţă bună, cu capacitatea de a determina exact ce este corect şi ce este greşit, păcatul a depravat această conştiinţă. Aşadar este de datoria fiecărui creştin să-şi formeze o conştiinţă dreaptă, să-şi educe conştiinţa pentru a discerne corect. Dumnezeu aşeză principiile dreptăţii în Cuvântul Său. Prin Legea lui Dumnezeu, creştinul este în stare să discearnă aceste principii, să vadă ce este corect sau greşit în principiu.

Regula de aur ne sfătuieşte, fă aproapelui ce ai vrea să-ţi facă şi el ţie în aceeaşi situaţie. Gândeşte-te ce ţi-ar place să-ţi facă aproapele în anumite împrejurări şi condiţii, şi astfel ajuţi conştiinţa să vadă care este lucrul corect ce trebuie făcut. Există multe lucruri care sunt greşite din punct de vedere moral, care sunt interzise în legea lui Dumnezeu. Acestea vor fi prompt observate de conştiinţă, fiind doar un singur mod de-a acţiona în armonie cu voinţa exprimată a lui Dumnezeu. Dar există lucruri care cer o conştiinţă exersată pentru o discernere fină. Regula de aur este în mod deosebit folositoare aici. Când principiile dreptăţii devin ferm stabilite în caracterul nostru, rareori există dificultate în discernerea a ceea ce ţine de datorie şi de iubire.

Cel a cărui conştiinţă n-a fost instruită în mod cuvenit prin Cuvântul lui Dumnezeu, ar putea fi cu totul onest şi totuşi să urmeze o cale greşită. Un om ar putea urma un anumit curs ani de zile; ar putea face astfel cu o conştiinţă întru totul bună, ceea ce înseamnă cu toată sinceritatea. Poate că la mult timp după ce a devenit creştin ar ajunge să vadă că un anumit curs pe care-l practica nu era înţelept sau potrivit. El ar spune: „ Văd acum că am avut o vedere greşită asupra chestiunii. De aici înainte voi fi mai capabil să văd calea potrivită în astfel de împrejurări. Îmi dau seama că principiul dreptăţii trebuie să fie înrădăcinat adânc în fiinţa mea ca să fiu mai plăcut lui Dumnezeu. Iubirea creştină merge dincolo de dreptate, dar dreptatea trebuie să fie întâi”. Un creştin dezvoltat în mod adecvat are o conştiinţă educată în mod adecvat.

„ O conştiinţă bună”, aşa cum se foloseşte în textul nostru, este o conştiinţă corect educată. Nu este cea care acuză mereu pe posesorul ei, făcându-l să simtă că întotdeauna procedează greşit. Există conştiinţe bolnave care acuză constant, nefiind în stare să ajungă la un echilibru potrivit. O conştiinţă cu adevărat bună este bine echilibrată. De exemplu cineva poate avea un cântar care să fie stricat, fie într-o parte, fie în cealaltă. Un cântar corect ajustat va sta în echilibru. Te poţi baza pe el. Tot aşa este şi cu o conştiinţă bună – este cea care poate determina cea mai slabă deviere de la legea lui Dumnezeu. (VDM 457/a3-b2)

  1. Oricine-şi violează conştiinţa în mod repetat, prin ignorarea principiilor îndreptării răului pe care îl vede în mod clar, acea persoană î-şi subminează conştiinţa. (VDM 89 b1)
  2. Sunt oameni care permit fricii şi servilismului să le domine conştiinţa şi să-i vicieze însuşirea de monitor adevărat. O cale cuvenită pentru poporul Domnului este să-şi îndrume conştiinţa – adică, să-şi îndrume convingerile cu privire le ceea ce este corect şi ceea ce este greşit după Regula de Aur şi după toată informaţia colaterală pe care i-o oferă Scripturile. (vol. VI pag. 508-509)

CÂT ESTE DE ADEVĂRAT

  1. Creatura Nouă primeşte o inimă nouă, o voinţă nouă, un standard nou al sentimentelor, în care vin întâi Dumnezeu, dreptatea Sa, adevărul Său, planul Său, voinţa Sa şi în care toate celelalte lucruri ocupă un loc de onoare şi iubire în măsura armoniei lor cu Domnul şi cu Dreptatea Sa…

Creatura nouă, inima nouă, cu sentimentele ei noi, este continuu asaltată de inamicii ei, inima veche, sentimentele vechi, dispoziţia egoistă; iar aceasta din urmă, aflând că Noua Creatură este obligată de porunca divină să fie atentă şi generoasă faţă de alţii, adesea practică înşelări asupra inimii noi …

Cât de înşelătoare este această inimă veche! Cât de amăgitoare sunt raţionamentele ei false! Câţi au dovedit acest lucru spre regretul lor! Câţi au fost ademeniţi şi mintea cea nouă le-a fost luată captivă de cea veche! Câţi s-au pomenit duşi în robie de înşelăciunea inimii vechi! Unul din argumentele favorite este că Noua Creaţie are porunca: „Cât depinde de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii”. Ea caută să ridice acest sfat al apostolului cu mult deasupra intenţiei avute de el şi să-l pună mai presus de porunca divină (1) să iubim şi să servim, să onorăm şi să ne supunem Domnului, cu toată inima, mintea, sufletul şi puterea noastră; şi (2) să iubim pe aproapele nostru ca pe noi înşine. Aceasta nu permite pacea cu orice preţ. Dacă inima cea veche, voinţa cea veche, ar putea face pe cea nouă să compromită adevărul sau datoria de dragul păcii, ea n-ar avea nici o limită în privinţa cererilor pe care le-ar face, iar rezultatul ar fi că Noua Creatură ar încălca curând, în interesul păcii, însăşi esenţa legământului său cu Domnul şi s-ar supune voinţei vechi, chiar dacă ea n-ar dori să facă astfel – de fapt străduindu-se împotriva voinţei vechi, dar luată în robie de ea prin înşelăciune şi prin răstălmăcirea abilă a Cuvântului divin. (vol. VI pag. 600 al. 2 – 601 al. 2)

  1. Dumnezeu va cere socoteală oamenilor nu numai despre ceea ce ei ştiu, ci şi despre ceea ce ar fi putut să şie, dacă ar fi ascultat de sfaturile şi învăţăturile Sale (vol. IV, pag 72)
  2. Vai de cei care numesc răul bine şi binele rău, care spun că întunericul este lumină şi lumina întuneric … (Isaia 5: 20)
  3. Cel ce îndreptăţeşte pe cel rău şi cel ce condamnă pe cel drept sunt amândoi o urâciune înaintea Domnului. (Proverbe 17: 15)
  4. Noi trebuie să ne arătăm devotamentul şi loialitatea, să arătăm că predarea voinţei noastre este un lucru veritabil. Facem aceasta prin accea că suntem puşi în mişcare prin contactul nostru cu Adevărul. Dacă am fost în eroare, loialitatea noastră va fi determinată după modul în care cântărim chestiunea şi decidem asupra ei. Dacă hotărâm asupra problemei cu încetineală, înseamnă că suntem puţin greoi la pricepere. Dacă decidem repede între adevăr şi eroare, înseamnă că suntem loiali voinţei lui Dumnezeu, Adevărului Său, şi astfel suntem cu atât mai plăcuţi Lui, asemenea unui copil loial. (VDM 791 a4)
  5. Fiecare membru va fi prompt în acţiune în proporţia în care este în armonie cu Capul şi cu spiritul Lui de iubire pentru membre. Uneori în corpul nostru uman mâna poate da ajutor unui alt membru rănit, atât de repede încât pare imposibil de conceput că mesajul a mers mai întâi la cap şi că ulterior mâna a fost comandată de către cap să ajute. Aşa este şi cu membrele corpului lui Hristos. Cei care sunt în deplină legătură şi simpatie cu Capul, cu Domnul, sunt într-o atât de mare măsură de „un singur Spirit” cu El, încât sunt nerăbdători să facă voia Lui şi sunt atât de bine informaţi despre ceea ce este voia Lui, încât uneori par să acţioneze aproape automat, dând ajutor prin cuvânt, faptă sau altfel celor cu care vin în atingere. (Mana – AJUTOR)

DECI

Ca şi început, în dorinţa noastră de-a ne face cât mai acceptabili înaintea Domnului, urmând cursul cuvenit şi a înlocui sentimentele de îndoială, temere, lipsă de repaus, pace şi binecuvântare cu sentimente de siguranţă, curaj, pace şi binecuvântare interioară am căutat, în primul rând, a ne face conştienţi şi în acelaşi timp a ne preveni asupra metodei prin care Adversarul, folosindu-se de starea noastră imperfectă caută a ne ţine robii voinţei lui arătându-ne lucrurile într-o lumină falsă; acest lucru chiar şi în cazul celor ce beneficiază de Adevărul Prezent. Am observat apoi singura cale de-a ne vindeca modul otrăvit de vedere pe care l-am moştenit prin imperfecţiune, singura cale de-a învăţa să cântărim lucrurile în mod corect; aceea de-a cultiva voinţa divină ca şi conducătorul întregii noastre fiinţe, lucru care îndeplinit cu seriozitate, statornicie şi perseverenţă ne va promova la un mod de gândire tot mai apropiat de cel divin.

În câteva citate am putut să ne formăm o oarecare părere, în primul rând, asupra diferenţei radicale dintre punctul de vedere divin şi cel uman. Ca un alt exemplu, ar fi potrivit aici să ne aducem aminte cât de mare este diferenţa între cele patru mari imperii văzute de Nebucadneţar – reprezentantul punctului de vedere lumesc – (Daniel cap. 2) şi Daniel – reprezentantul punctului de vedere divin – (Daniel cap. 7). Vezi vol. I pag. 256, al. 1 şi 257, al. 2. Apoi: În vederea morţii şi a vieţii – din punctul de vedere al omului oamenii azi sunt vii; din punctul lui Dumnezeu de vedere sunt morţi (Matei 8: 21, 22). Din punctul lui Dumnezeu de vedere membrii Eclesiei merg spre viaţă; din punctul de vedere al omului ei mor zilnic. Din punct de vedere al lui Dumnezeu jertfirea umanităţii noastre este privită ca o „tămâie aromată pentru Dumnezeu”; din punct de vedere uman aceeaşi jertfă produce un fum neplăcut de la care îţi întorci nasul, o consumare a „gunoaielor şi lepădăturilor pământului” (Tabernacol par. 126). Cât de diferit este a fi bogat din punct de vedere uman şi a fi bogat din punct de vedere dumnezeiesc! etc. etc.

Pe lângă marea diferenţă dintre cele două puncte de vedere, trebuie să avem în atenţie şi cât de absurd şi iraţional este pentru mintea naturală, în multe cazuri, modul de acţiune al lui Dumnezeu, cerinţele Lui pentru cei care-L reprezintă. Un astfel de caz este tratat la punctul 36. Ca un exemplu asemănător, avem în faţă cazul din Fapte 5:1-11. Din punct de vedere al omului cât de crudă şi condamnabilă apare atitudinea ap. Petru faţă de Anania şi Safira; tocmai el să procedeze astfel care cu puţin timp înainte beneficiase de o mare iertare, etc.

Se spune că planul lui Dumnezeu, pentru o minte neinstruită şi nedisciplinată, apare ca anarhie, confuzie şi eşec, întocmai cum o maşină complicată i-ar apărea unui copil. Pentru mintea lui imatură şi neinstruită, mulţimea roţilor şi curelelor ei, care multe se învârt în sens opus îi produc impresia de confuzie până când mintea lui având să se maturizeze va constata că această aparentă confuzie de fapt este o frumoasă armonie care produce rezultate bune.[6] Aceasta ne va duce la concluzia că a privi lucrurile din punctul lui Dumnezeu de vedere înseamnă a avea puterea de-a ne ridica în spirit şi a privi în ansamblu Planul divin; a înţelege funcţionarea acestei maşini ale cărei roţi, multe se învârt invers; a avea puterea de-a înţelege sau defini rotaţia corectă a fiecărei roţi din complicata maşinărie a acestui Plan astfel ca atitudinea noastră să fie condusă spre interesele veşnice, spre binele veşnic pentru care, de multe ori binele de moment trebuie sacrificat: Iubire ce poate răni iubire, pentru un scop mai preaslăvit…”. Binele fericitei părtăşii a Domnului în trup cu ucenicii Săi trebuia sacrificat pentru atât de nevăzutul şi grandiosul bine care să fie zărit de mintea umană peste mai bine de două mii de ani şi înţeles deplin după aproape trei mii. Cât de mult înseamnă a avea puterea să privim lucrurile din punct de vedere divin![7]

Tot acest proces de cultivare a voinţei divine, a modului de gândire divin, este egal cu formarea sau educarea „conştiinţei creştine” care poate fi numită ochiul nostru spiritual, „harta” drumului nostru în alergarea pentru desăvârşirea ca Noi Creaţii; cea care ne va arăta ce trebuie să evităm, ce trebuie să cultivăm; când trebuie să vorbim, când trebuie să tăcem; când trebuie să stăm liniştiţi, când trebuie să fim ofensivi; cu cine putem să colaborăm, pe cine trebuie să evităm; pe cine putem iubi cu iubire de fraţi, pe cine cu iubire de prieteni şi pe cine cu iubire de duşmani etc.; cu atât mai mult cu cât avem în vedere faptul căci cursul nostru, precum planul lui Dumnezeu, este o taină pentru înţelepciunea lumească, astfel că pe el vor apărea multe situaţii foarte corecte şi nobile din punct de vedere uman dar nu şi din cel divin, având astfel toate şansele de-a ocupa o poziţie greşită.

În concluzie, cât de adevărată este subtilitatea încercărilor şi ispitelor la care ne expune inima veche de care nu putem scăpa în perioada chiriei noastre în acest trup de carne în care trebuie să ne susţinem examenele; cât de adevărat este pericolul de a acţiona contrar voinţei divine şi în acelaşi timp, cât de adevărată este binecuvântarea celui care constată în gândirea şi modul său de acţiune o abilitate, o siguranţă în decizii, în deosebirea dintre drept şi nedrept, adevăr şi eroare, corect şi incorect ca fiind indiciul unei stări avansate în Cristos; o dovadă că procesul îngropării sale în El, până în prezent, a avut loc în mod adevărat şi că trebuie continuat cu curaj înainte.

  1. A TE LĂSA ÎNVĂŢAT

După ce ne-am format o oarecare părere despre importanţa indispensabilă a educării conştiinţei creştine, să mergem înainte pentru a ne cultiva, prin autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu, conştiinţa creştină şi pe linia abordată de noi în acest subiect.

Astfel, când o să avem înainte prima parte a manei din 23 aprilie: „Oricine vrea să fie un jertfitor trebuie din necesitate să fie blând, umilit, să se lase învăţat, altfel repede va părăsi calea”, care ar părea că vrea să ne tragă în extrema păcii cu orice preţ sugerându-ne că prin aceasta s-ar înţelege că a fi blând, umilit, a te lăsa învăţat înseamnă în mod necesar a fi în armonie cu toată lumea, îngăduind părerile oricui, adoptându-i principiile etc., va fi deosebit de folositor pentru noi atunci când ne vom verifica poziţia înaintea Capului nostru spiritual să avem în vedere şi principiile arătate mai jos, dându-ne seama că, şi în acest caz, a fi blând din punct de vedere uman nu este tocmai egal cu a fi blând din punct de vedere dumnezeiesc.

ADEVĂRATUL CREŞTIN – UN CARACTER NU TOCMAI COMOD

  1. Fără îndoială că toţi vor fi observat faptul,aceia care manifestă cel mai adânc interes în planul dumnezeiesc nu totdeauna sunt cei mai netezi şi mai buni de a te uni cu ei: ei sunt foarte combativi

Vrem să sugerăm o explicaţie pentru ce se întâmplă că mulţi din fiii Domnului posed spiritul de combatere. Aplecarea sau pornirea spre ceartă şi neînţelegeri este rezultatul unei combativităţi rău condusă şi rău întrebuinţate. Combativitatea în sine nu e o calitate rea. Dimpotrivă, ea este o calitate indispensabilă, fără de care nu se poate ajunge la preţul pus înaintea noastră în evanghelie. Celor ce le lipseşte combativitatea, le lipseşte şi zelul de a stărui lângă o cauză; le lipseşte puterea de a umbla şi trăi o viaţă dreaptă, în împrejurările de acuma. Sunt ca o luntre care n-are nici lopeţi, nici pene şi nici vâsle: fără de care nu te poţi ajuta, şi care pluteşte cum o mână valurile, lipsindu-i aparatele necesare spre o îndrumare la ţintă. Sunt mulţi oameni buni în lume cărora le lipseşte fermitatea, adică să fie tari în ceeace fac. Le lipseşte caracterul, le lipseşte combativitatea, şi deaceea ei nu pot să nu plutească cu curentele populare; şi aceştia adesea sunt socotiţi în mod greşit ca „sfinţi” când de fapt ei nu prezintă nimic de acest fel. Ei nu sunt măcar nici felul de material din care Domnul îşi alege sfinţii săi. Ei sunt nepotriviţi pentru scopul din această vârstă a evangheliei, căci cei chemaţi acuma trebuie să fie cu toţii „biruitori”; toţi sunt chemaţi a fi biruitori, sunt chemaţi să reziste valul popular; chemaţi să lupte lupta bună a credinţii cu supunere; iar cei ce nu au spiritul combativ, adică un caracter de fier, aceia nu prea pot să se potrivească stărilor de acuma şi de aceea mulţi din cei ce mărturisesc pe Domnul nu se găsesc în ceata care aleargă după premiu. (Revistele vol. V pag. 17 (305 – jos) coloana din dreapta; sau prescurtat RV 17 (305) b5)

  1. Cu toţii am auzit proverbul „Diamantul se taie cu diamant”. Toate pietrele preţioase sunt atât foarte tari cât şi foarte pure. Duritatea le creşte valoarea. Toţi din poporul Domnului sunt pietre preţioase – prin harul Domnului nu numai că ei sunt purificaţi, dar şi au caractere cristalizate. Acest lucru fiind adevărat, după cum am arătat anterior, există mai mare pericol de tăiere şi zgâriere când sunt împreună decât când sunt cu materiale mai puţin tari. Chitul şi lutul nu taie – nici caracterele de calitatea chitului nu taie.

Având în minte acest lucru, poporul Domnului ar trebui să fie foarte compătimitori unul cu altul şi să se aprecieze foarte mult unul pe altul. Noi învăţăm să apreciem, aşa cum apreciază Domnul, hotărârea de caracter, tăria de caracter – fixitatea scopului, chiar dacă uneori aceste trăsături de caracter pot cauza unele tulburări. (VDM. 131/a3)

  1. Putem fi siguri că tuturor le sunt mai plăcute caracterele puternice. În unele privinţe se poate să fie mai greu de lucrat cu ele, dar, cu toate acestea, tăria de caracter este un giuvaer, foarte apreciat de toţi bărbaţii şi femeile înţelepte, precum şi de Domnul. (VDM 703/a1)
  2. Totul în Scripturi arată că Domnul iubeşte şi apreciază în mod special pe cei categorici[8] nu numai în zelul lor pentru dreptate şi adevăr, dar şi în opoziţia lor la nedreptate şi eroare (VDM 121/a4)
  3. în timp ce pacea este de dorit în casă şi peste tot, totuşi pacea nu este prima condiţie, conform promisiunii Domnului. Într-adevăr Domnul a prevenit pe cei din Creaţia Nouă că dacă vor trăi evlavios, în mod sigur vor trebui să sufere persecuţie – iar persecuţia nu înseamnă pace cu toţi, ci tocmai contrariul. El i-a asigurat că dacă vor lăsa lumina să strălucească, în mod sigur întunericul va urî lumina şi o va combate, şi, dacă este posibil, va îndemna pe proprietarul luminii s-o pună sub baniţă, s-o ascundă; şi pentru a pricinui această ascundere a luminii, întunericul va duce o luptă care va însemna orice altceva în afară de pace. Dar Domnul ne asigură că acestea sunt probe pentru Noua Creatură – că ea trebuie să decidă că pacea de cea mai mare importanţă pentru ea este, nu pacea cărnii, ci pacea inimii, „pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere”.

Noua Creatură trebuie să înveţe că această pace a lui Dumnezeu care întrece orice pricepere poate domni în inima sa chiar şi atunci când condiţiile exterioare sunt reversul celor paşnice; dar că starea deplinei armonii cu Domnul este o răsplată pentru credincioşia faţă de El, oricare ar fi preţul, oricare ar fi sacrificiul. Ca atare, când se recurge la ea prin dorinţele cărnii şi prin argumentele celor apropiaţi şi dragi prin legături pământeşti, Noua Creatură trebuie mai întâi să ia în considerare prima obligaţie, adică, ea va iubi şi va servi pe Domnul cu toată inima, mintea, fiinţa şi puterea, şi toate relaţiile cu familia sau cu carnea sau cu aproapele trebuie să fie supuse acestei prime legi de ascultare faţă de Dumnezeu. (vol. VI, pag. 602, al. 1, 2)

  1. A fi blând înseamnă a cultiva darurile răbdării, ale supunerii iubitoare la voinţa lui Dumnezeu, ale încrederii statornice în iubirea, în grija Sa, în înţelepciunea sfatului Său călăuzitor şi a providenţelor Sale conducătoare şi a urma stăruitor această cale, în reputaţie bună sau rea, prin împrejurări favorabile sau nefavorabile.

Fiii iubiţi ai lui Dumnezeu să se străduiască tot mai mult să imite spiritul blând şi liniştit al lui Hristos, acceptând providenţele lui Dumnezeu, ascultând de poruncile şi conducerea Lui aşa cum a făcut Domnul, înarmaţi cu puterea pe care numai El o poate da şi vrea s-o dea acelora care iau jugul Lui şi învaţă de la El. (Mana 21 iunie)

  1. Fiţi plini de Spirit. – Efes. 5:18

Măsura umplerii noastre va corespunde cu măsura golirii noastre de spiritul voinţei proprii şi a umplerii noastre cu spiritul credinţei şi supunerii. Şi cu toate că supunerea nu poate face altfel decât să se manifeste în viaţa de toate zilele, totuşi, la poporul Său consacrat Domnul consideră supunerea voinţei şi a inimii. Prin urmare, unii ale căror inimi sunt cu totul credincioase Domnului pot fi plăcuţi Lui cu toate că ei nu sunt cei mai plăcuţi unora din cei cu care vin în atingere, în timp ce alţii care sunt „înălţaţi între oameni” pentru moralitatea lor exterioară pot fi „o urâciune” înaintea lui Dumnezeu pentru răceala sau necinstea inimii lor. … (Mana 16 iulie)

  1. Referitor la atitudinea apostolului Petru din Fapte. 10: 4:

Cineva ar putea sugera că Sf. Petru n-a folosit un limbaj de gentleman – că nu trebuia să aplice Sinedriului o aşa lovitură directă. Domnul Benson în The North American Review, dă o definiţie cuvântului gentleman, care pare să se potrivească acestui caz. Cităm:

,,«Cum definim un gentleman, deci?» a zis avocatul înclinându-se la un anumit punct al conversaţiei. «S-a spus că gentlemanul este un om care nu-i ofensiv neintenţionat», a spus parohul. Doi dintre oaspeţi au murmurat«intenţionat», pentru a obiecta; şi parohul a zâmbit.  «Nu», a spus el,  «un gentleman este uneori ofensiv când onoarea şi raţiunea o cere, dar atunci el vrea. Omul care nu-i gentleman este adesea ofensiv când nu vrea.»  «Dar este el totdeauna gentleman când este în mod intenţionat ofensiv?», a întrebat avocatul.  «Gentlemanul este», a spus parohul cu un zâmbet”. (VDM, 316 a4, 5)

CLAUZĂ NEGLIJATĂ –

REPREZENTANT AL DREPTĂŢII DUMNEZEIEŞTI

  1. … „Uşa” rămâne deci deschisă după ce chemarea generală a încetat pentru a permite unora să intre în arena de luptă, să se jertfească în serviciul adevărului, pentru a înlocui pe cei care, în timpul inspecţiei Regelui, au pus la o parte haina de nuntă a dreptăţii lui Christos, precum şi pe acei consacraţi care s-au lăsat cuceriţi de grijile, plăcerile şi iubirea lumii, ceea ce-i împiedică să observe clauzele contractului lor. (vol. III, par. 498)
  2. Fiecare pas înainte pe calea cunoştinţei, va spori ascultarea şi îndatoririle noastre. (Vol. V, par. 466)
  3. Aceste Creaturi Noi nu trebuie să se aştepte să câştige biruinţa şi marea răsplată fără luptă cu Adversarul şi cu păcatul care abundă în toate relaţiile lor, precum şi cu slăbiciunile propriei lor cărni, chiar dacă aceasta din urmă este acoperită cu meritul dreptăţii lui Cristos sub condiţiile Legământului de Har. Apostolul îndeamnă iarăşi această clasă „Să vă purtaţi într-un chip vrednic de Dumnezeu, care vă cheamă la împărăţia şi slava Sa” (1 Tes. 2: 12). Noua Creatură trebuie nu numai să-şi recunoască chemarea şi răsplata ei finală în Împărăţie şi slavă, ci trebuie să-şi amintească faptul că în viaţa prezentă ea a devenit un reprezentant al lui Dumnezeu şi al dreptăţii Sale şi trebuie să caute a umbla în armonie cu acestea. … (vol. VI 91/2)
  4. Să ne amintim că a urma lui Isus, în cel mai bun sens al cuvântului, înseamnă a umbla pe căile Lui, a ne strădui să facem cât putem mai aproape de ceea ce ar face El în ziua de azi, scoţându-ne lecţiile din ceea ce El personal a făcut şi a spus şi din instrucţiunile ce ni le-a lăsat prin apostoli, cu privire la cărarea părtăşiei în suferinţele Lui, cărarea spre gloria şi moştenirea împreună cu El în împărăţia Sa. (Mana 7 iulie)
  5. … Cercetaţi toate lucrurile şi luaţi ce este bun. – 1 Tes. 5:21

Oricât ar ajunge să preţuiască profeţirea sau vorbirea publică, poporul Domnului trebuie să înveţe în aceeaşi măsură să nu primească tot ce aude fără o examinare şi o critică cuvenită. Ei trebuie să cerceteze tot ce aud şi să-şi exerseze mintea pentru a face deosebire între ceea ce este susţinut prin logică şi Scriptură şi ceea ce este o simplă presupunere şi un posibil sofism. Trebuie să probeze ceea ce aud cu scopul de a ţine cu tărie tot ceea ce suportă proba Cuvântului divin şi tot ce se adevereşte că este în armonie cu spiritul Sfânt; dar tot aşa de repede să respingă orice lucru care nu rezistă acestor probe. (Mana 18 aug.)

  1. Prin tendinţa naturală noi am fi înclinaţi cu toţii să mergem greşit; de aceea trebuie să dăm mare atenţie îndemnului de a ne fixa afecţiunea pe lucrurile de sus…Noi nu suntem aici doar pentru a ne petrece bine timpul. Suntem aici cu scopul de a învăţa anumite principii, anumite lecţii, pe care Domnul vrea să le învăţăm, aşa încât noi să ne putem modela viaţa mai mult decât oricând în armonie cu ele, ca să putem vedea toate lucrurile vieţii din punctul lui Dumnezeu de vedere. Cuvântul lui Dumnezeu nu intră în fiecare detaliu al vieţii; dar el aşează anumite principii importante care ating fiecare aspect al vieţii noastre; şi depinde de noi să învăţăm tot mai mult cum să aplicăm acele principii, să vedem ce trebuie să reprimăm şi ce trebuie să cultivăm etc. Domnul vrea ca noi să fim copii inteligenţi. (VDM, 195 b3)
  2. După cum exprimă apostolul Pavel în altă parte, noi trebuie să fim transformaţi – formaţi din nou. Avem o voinţă nouă la început, dar este necesar un anumit timp pentru a ne transforma mintea. Mintea noastră fiind obişnuită să gândească în privinţa cărnii, a naturii vechi, este necesar un oarecare timp înainte ca ea să fie atât de complet înnoită încât să vadă lucrurile din punctul de vedere divin. Dar numai pe măsură ce înaintăm ne putem forma un caracter asemenea lui Cristos. (VDM. 576 b4)
  3. În timp ce suntem atenţi asupra întregii Scripturi şi recunoaştem că „tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu” este de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţire care este în dreptate, ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, gătit spre tot lucrul bun”, prin aceasta vom fi pregătiţi a recunoaşte, că noi suntem conduşi şi păstoriţi de spiritul Domnului pe păşuni ierboase şi pe lângă apele odihnei, unde în linişte şi odihnă vom auzi vocea blândă a Domnului nostru cu o mai mare claritate. Experienţa noastră, judecata noastră şi serviciul nostru se vor perfecţiona, şi noi vom fi în stare a vorbi mai bine ca locţiitori ai Domnului nostru Isus Christos. (RV 143 (179) / b1)
  4. Dacă nici nu ne-am expune ispitelor şi nici nu ne-am atrage persecuţii asupra noastră prin purtări neînţelepte, noi totuşi trebuie să ne bucurăm în astfel de suferinţe, dacă ele vin asupra noastră în urma credincioşiei noastre faţă de principiile adevărului şi ale dreptăţii, pe care le-am urmat cu umilinţă, răbdare şi iubire. Acestea sunt atunci servicii ale celui rău asupra noastră, care sub îndrumarea dumnezeiască trebuie să ne facă capabili şi să ne pregătească ca mai departe să fim în stare a reflecta chipul Domnului nostru şi a fi reprezentanţii şi servii dreptăţii sale, atât acum cât şi în gloria viitoare. (RV 158 (194) / b5 – 159 a1)
  5. … biserica laodicenilor. Cineva a observat, că: „aceasta are aparenţa ca şi când biserica şi-ar fi pierdut caracterul ei propriu a unei turme alese şi că de aici înainte lumea a devenit biserică. Corpul mărturisit abia se mai poate deosebi de oarecare alt corp”. … „Este laodicean, adică potrivit judecăţii şi voinţii poporului – contradicţia cea mai desăvârşită faţă de Nicolaitism. În loc de o biserică, unde stăpâneşte preoţimea, aici e vorba de o biserică, în care plebea (poporul de jos) are întâietatea, în care nimic nu se poate predica în linişte decât, ceea ce place urechilor poporului – în care învăţăturile catedrei sunt potrivite stranei din biserică, şi unde sentimentele indivizilor sunt azvârlite în gloată de dispoziţiile legale ale autorităţii legitimate”.

Cercetând epistola către Laodicea e cu totul imposibil a deosebi împrejurările politice de cele bisericeşti – lumea şi biserica sunt atât de unite întreolaltă, încât sunt contopite una într’alta. Este fapt sigur, că ‘dreptul poporului’, atât în viaţa bisericească cât şi în cea politică, a devenit cuvântul de ordine al zilei. Masele poporului se trezesc şi-şi pretind drepturile în afacerile bisericeşti ca niciodată până acuma. Totuşi, trebuie să se ţină seama, că deşi puterea din mâna preoţimii trece în mâna poporului, aceasta încă tot nu înseamnă adevărata schimbare de posesiune; deoarece puterea nici prin această schimbare nu a fost pusă în mâinile Aceluia căruia cu dreptul i se cuvine. Christos e singurul Învăţător şi nu preoţimea, nici poporul. Slujitorii Săi sunt de fapt servitori, dar nu servitori ai oamenilor, dupăcum spune Apostolul în mod atât de accentuat: „Voi aţi fost cumpăraţi cu preţ, deaceea nu vă faceţi robi ai oamenilor: Dacă aş mai căuta să plac oamenilor, n-aş fi robul lui Christos”. (RV 78 (366) a4; 79 (367) a3)

  1. A ceda spiritului lumii, a permite sentimentelor ei să ne domine de dragul păcii cu ea, ar da dovadă de o apreciere inferioară a Domnului, a Adevărului Său şi a privilegiilor serviciului Său. … (vol. VI, pag. 606 sus)

CLAUZE NEGLIJATE

  1. … poporul Domnului … Ei trebuie să-şi dea seama, dimpotrivă, că a se păstra în legătură strânsă cu Domnul şi în armonie strânsă cu principiile dreptăţii Sale, va însemna în mod necesar acelaşi fel de împotrivire pe care o are Dumnezeu faţă de orice formă şi grad de nedreptate, inechitate, nelegiuire ( VI 607/1)
  2. „Urmaţi pacea cu toţi oamenii, şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu”. Evrei 12:14.

         Deşi poporul Domnului este sfătuit prin Cuvântul lui Dumnezeu să fie făcători de pace şi să urmărească pacea, totuşi ei sunt preveniţi că trebuie să lupte. La suprafaţă aceste îndemnuri par a fi paradoxale[9]. Pare ciudat că noi suntem îndemnaţi să fim făcători de pace, iar apoi ni se spune că trebuie să luptăm. Aceste declaraţii care se contrazic pot fi totuşi armonizate. Dacă suntem loiali faţă de Domnul şi faţă de cauza Sa, loialitatea noastră ne va duce la opoziţie faţă de orice este contrar lui Dumnezeu. Nu înseamnă că noi trebuie să luptăm cu oamenii; dar însuşi faptul că suntem sfătuiţi să fim făcători de pace înseamnă că va fi opoziţie.

Cum se întâmplă că atunci când cineva doreşte să fie drept şi face aceasta cât poate mai bine, el întâmpină opoziţie? Aşa a fost şi cu Învăţătorul nostru. Deşi a fost perfect, El a întâmpinat opoziţie. Nu trebuie să fim surprinşi deci, dacă noi care suntem imperfecţi vom avea experienţe similare. Ce a făcut Isus ca să-i determine pe oameni să-i facă rău? El a făcut numai bine şi a căutat să-i binecuvânteze pe toţi. Totuşi, loialitatea Lui faţă de Tatăl a constituit pentru El o necesitate de a mustra păcatul şi eroarea. Aceasta a adus asupra Sa antagonismul celor care susţineau aceste păcate şi erori. Întunericul urăşte lumina pentru că lumina este o mustrare constantă pentru întuneric. (VDM. 143/a2-4)

  1. Suferinţa noastră cu Christos nu înseamnă a apăra idei şi principii lumeşti, ci activitate în serviciul dreptăţii şi al luminii Domnului, şi luptă contra întunericului şi nedreptăţii. (RV, 55 (91) b1)
  2. Oricine din vre-o cauză, stă alături inactiv în timp ce steagul Crucii este atacat nu este un soldat al crucii vrednic de acel nume şi nu va fi socotit printre învingătorii care vor moşteni toate lucrurile. (VDM. 187/a3)
  3. armonia cu El înseamnă dezarmonie cu toată nedreptatea din carnea noastră şi a altora…. (vol. VI. 125/1)
  4. … fii atent asupra simţurilor tale. Nu lăsa ca ochii tăi să odihnească asupra nimic ce este oprit. Nu lăsa ca urechea ta să asculte vre-o vorbire stricată sau nefolositoare, ci fii ca unul care nu vede şi nu aude, şi nu gustă nimic, afară de ceea ce Dumnezeu permite şi-i place Lui. Respinge şi combate tot ce este dus în rătăcire.Desparte-te de toţi care s-au despărţit de Dumnezeu; uneşte-te cu aceia care au adevărul, pentru ca tu să te poţi uni cu Dumnezeul adevărului. (RV 167 (203) a4)
  5. Sunt împrejurări când hotărârea este absolut necesară, chiar dacă ea cauzează separare printre aceia care pretind că servesc aceluiaşi Dumnezeu. Sunt împrejurări când astfel se poate obţine mult mai mult bine decât dacă se continuă în condiţii dezavantajoase. Uleiul şi apa nu se vor amesteca; şi timpul petrecut în încercarea de a le amesteca este timp cu totul pierdut. Când amărăciunea şi ura se manifestă clar, … este mai bine să te retragi. (VDM 154/b1)
  6. Dimineaţa Eli a întrebat pe Samuel dacă i-a mai vorbit Domnul şi ce a spus. Pentru Samuel a fost o încercare faptul că i-a spus prietenului şi binefăcătorului său, care era ca un tată pentru el, în privinţa criticii Domnului şi a pronunţării judecăţii împotriva lui şi a familiei lui; dar Eli a cerut să ştie toate amănuntele, şi citim că „Samuel i-a spus toate cuvintele”. Astfel se întâmplă adesea cu slujitorii credincioşi ai Domnului; sensibilitatea inimii lor, compătimirea lor, i-ar putea îndemna să ascundă, să acopere lucruri despre care simţul datoriei le cere să vorbească îndrăzneţ. În fiecare caz conştiinţa individuală trebuie educată şi desigur Cuvântul lui Dumnezeu este educatorul. (VDM 702, b4)
  7. Astfel vedem că opoziţia nu este în mod necesar un lucru dăunător cauzei Domnului. dimpotrivă se poate spune că una din cele mai dăunătoare stări este stagnarea. (VDM 154/b4)
  8. În fiecare pas pe care-l facem înţelepciunea este lucrul principal; şi de-a lungul vieţii de consacrare sau sfinţire, la fiecare pas al călătoriei spre Cetatea Cerească, noi avem nevoie de înţelepciunea care vine de sus, despre care apostolul spune că este – „mai întâi curată, apoi paşnică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi roade bune, fără părtinire, nefăţarnică” (Iac. 3:17). Înţelepciunea pământească lucrează pe linia egoismului, bunului plac, autoaprecierii, autoîndreptăţirii, încrederii în sine; şi, după cum arată apostolul, aceste lucruri duc la invidie amară şi ceartă, deoarece această înţelepciune, în loc să fie de sus, este „pământească, sufletească, demonică”. Înţelepciunea cerească, dimpotrivă, este în armonie cu caracterul divin al iubirii care „nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios … nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr”.

În lucrarea acestei înţelepciuni există de asemenea ordine; pentru că, deşi ea cuprinde toate condiţiile menţionate mai sus de apostolul Iacov, există diferenţe în rangul pe care ea îl acordă fiecăruia. DEŞI SPIRITUL ÎNŢELEPCIUNII DE SUS ESTE PAŞNIC – DOREŞTE PACEA ŞI CAUTĂ S-O PROMOVEZE – TOTUŞI EA NU PUNE ÎNTÂI PACEA, CI CURĂŢENIA – „întâi curată, apoi paşnică”. ÎNŢELEPCIUNEA PĂMÂNTEASCĂ ESTE CEA CARE SUGEREAZĂ „PACEA CU ORICE PREŢ ” ŞI-I COMANDĂ CONŞTIINŢEI SĂ FIE LINIŞTITĂ CA SĂ POATĂ FI PROMOVATĂ PACEA EGOISTĂ. Înţelepciunea curată este simplă, fără prefăcătorie, onorabilă, deschisă: ea iubeşte lumina: nu este a întunericului, a păcatului, şi nici nu este favorabilă faţă de ceva ce are nevoie să fie ascuns; ea recunoaşte că faptele ascunse sunt de obicei lucruri rele. Ea este paşnică în măsura în care este armonie cu onestitatea şi puritatea; ea doreşte pacea, armonia, unitatea. Dar, deoarece pacea nu este prima, de aceea ea poate fi moral în pace şi pe deplin în armonie NUMAI cu lucrurile care sunt oneste, pure şi bune.

Această înţelepciune cerească este blândă – nu este nedelicată, aspră, nici în planuri nici în metode. Blândeţea ei însă urmează curăţeniei şi păcii. Cei care o posedă nu sunt în primul rând blânzi şi apoi curaţi şi paşnici, ci întâi sau în primul rând sunt curaţi, sfinţiţi prin adevăr. Ei doresc pacea şi sunt dispuşi s-o promoveze; ca atare sunt blânzi şi uşor de înduplecat. Dar ei pot fi uşor de înduplecat numai în armonie cu puritatea, pacea şi blândeţea; nu pot fi uşor de înduplecat ca să ajute la vre-o faptă rea, pentru că spiritul înţelepciunii cereşti interzice o astfel de cale.

Înţelepciunea cerească este plină de îndurare şi roade bune. Ea se bucură de îndurare, pe care o vede a fi un element al caracterului divin, încercând să-l copieze. Îndurarea şi toate roadele bune ale Spiritului sfânt al Domnului în mod sigur pornesc dintr-o inimă iluminată de înţelepciunea de sus, şi se coc şi se dezvoltă complet în ea; dar această îndurare, deşi cuprinde cu simpatie şi ajutor pe răufăcătorii ignoranţi şi neintenţionaţi, ea nu poate avea simpatie sau legătură cu răufăcătorii cu voia, pentru că SPIRITUL ÎNŢELEPCIUNII NU ESTE ÎNTÂI ÎNDURARE, CI ÎNTÂI CURĂŢENIE. Prin urmare, îndurarea acestei înţelepciuni se poate exercita deplin numai faţă de răufăcătorii neintenţionaţi sau ignoranţi.

Se spune că înţelepciunea cerească este „fără părtinire”. Părtinirea ar implica nedreptate; şi curăţenia, pacea, blândeţea, îndurarea şi roadele bune ale Spiritului înţelepciunii de sus ne-au condus a nu mai fi din aceia care respectă persoanele, decât acolo unde caracterul demonstrează valoarea lor adevărată. Aspectul exterior al omului natural, culoarea pielii etc., este ignorat de Spiritul Domnului – Spiritul înţelepciunii care vine de sus; el este nepărtinitor şi doreşte ceea ce este curat, paşnic, blând, adevărat, oriunde s-ar găsi şi în orice împrejurări s-ar manifesta.

Această înţelepciune de sus este şi „nefăţarnică” – ea este atât de curată, atât de paşnică, atât de blândă, atât de îndurătoare către toţi, încât acolo unde ea are controlul nu este necesară nici o prefăcătorie. Dar în mod hotărât nu va fi în armonie, nu va fi în simpatie, în părtăşie cu nimic din ceea ce este păcătos, deoarece ea este în părtăşie, în simpatie cu tot ceea ce este curat sau ceea ce face posibilă curăţenia, pacea şi blândeţea; şi în asemenea condiţii nu este loc pentru prefăcătorie. (vol. VI. nou, pag. 98 mijloc – pag. 100 al. 2; vol. vechi pag. 100 sus – pag. 101 al. 4)

  1. Nu este posibil a trăi în pace cu toţi şi totuşi a fi sincer faţă de principiile dreptăţii. (VDM pag. 34/b)
  2. a avea acum Spiritul lui Dumnezeu şi a trăi în armonie cu el înseamnă în mod inevitabil un conflict cu spiritul lumii care ne înconjoară din toate părţile. Pentru acest motiv, toţi aceia care primesc acum Spiritul Sfânt şi umblă în armonie cu el, sunt preveniţi să se aştepte la prigoniri din partea marii majorităţi care nu l-a primit. (vol. V. par. 424)
  3. Este bine să urmărim pacea cu toţi oamenii; dar acolo unde nesocotim cuvântul şi Spiritul Domnului de dragul păcii, în mod sigur va rezulta daună într-o măsură mai mare sau mai mică. Este bine ca toţi să aibă o natură supusă, asemenea oilor; dar este necesar şi ca oile să aibă caracter, altfel ei nu pot fi învingători; şi dacă au caracter trebuie să-şi amintească cuvintele Păstorului Principal: „Oile Mele ascultă (se supun) glasul Meu … şi ele vin după Mine”, „ele nu merg după un străin … pentru că nu cunosc glasul străinilor” (Vol VI. pag. 247 al.1).
  4. … Spiritul mărturiseşte că fii lui Dumnezeu sunt separaţi de lume …

Oare inimile noastre pot susţine că aceste cuvinte exprimă încercarea noastră în viaţă? Dacă da, atunci Spiritul lui Dumnezeu va fi din nou martor că suntem ai Săi. Nu trebuie să uităm că lumea despre care vorbeşte Domnul nostru cuprinde pe toţi cei care au spiritul lumesc. În vremea Domnului nostru aceasta se aplica la biserica nominală evreiască. De aceea, să nu ne mirăm dacă toţi cei care calcă pe urmele Domnului nostru vor fi dezamăgiţi şi ei, văzând că spiritul lumii se află tocmai acolo unde se aşteptau mai puţin – adică printre acei care pretind că sunt copiii lui Dumnezeu. Spiritul sfânt mărturiseşte prin Cuvântul Domnului, zicând: „Dacă pe Stăpânul casei L-au numit Beelzebul, cu cât mai mult vor numi aşa pe cei din casa Lui?” (Mat. 10:25). De aceea, dacă suntem batjocoriţi sau vorbiţi de rău pentru că ne-am unit cu Adevărul, avem prin aceasta încă o mărturie a spiritului că ne aflăm pe calea cea dreaptă.

Dacă Domnul nostru Isus Cristos S-ar fi întovărăşit cu conducătorii populari ai bisericii evreieşti, reţinându-se de a vorbi adevărul în iubire şi a da pe faţă făţărnicia lor şi netemeinicia învăţăturilor lor, El n-ar fi fost urât de ei, nici persecutat, nici omorât. Dimpotrivă, ar fi fost foarte apreciat de toţi. Dar, după cum El însuşi zicea: „ce este înălţat între oameni, este o urâciune înaintea lui Dumnezeu.” – Luc. 16: 15

Dacă Domnul nostru ar fi tăcut şi nu ar fi mustrat aspru făţărniciile şi nelegiuirile, ca şi învăţăturile false ale cărturarilor şi fariseilor, ei l-ar fi lăsat în pace şi nu l-ar fi persecutat, iar Domnul n-ar fi avut de suferit nimic din cauza Adevărului. Tot aşa se întâmplă şi cu urmaşii Săi; acei care au spiritul adevărului şi se supun învăţăturii Domnului de a lăsa lumina lor să strălucească, vor întâmpina acum ură şi persecuţie. Totuşi, dacă ei fac tot ce le stă în putinţă ca să spună Adevărul în iubire şi au de suferit din această cauză, vor fi fericiţi, … (vol. V. par. 459-461)

  1. După cum am văzut, suferinţa împreună cu Cristos n-are nimic în comun cu suferinţele obişnuite, care sunt partea tuturor oamenilor decăzuţi, ci ea provine direct sau indirect din faptul de a urma pilda lui Cristos proclamând adevăruri nepopulare şi demascând rătăciri foarte populare. Acestea au fost cauzele suferinţelor lui Cristos şi acestea vor fi cauzele persecuţiilor, suferinţelor şi pierderilor ce vor încerca pe toţi aceia care vor umbla în căile Lui …(vol. III. par. 472)
  2. Meritele Bisericii – fecioară menită să devină Mireasa, femeia Mielului, nu constau numai în a fi fără păcat, cu toate că ea va fi sfântă şi „fără cusur” – „fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta” (Efes. 5: 27); făcută „mai albă decât zăpada” în izvorul covârşitor de iubire mântuitoare a meritului Salvatorului ei. Aceasta e necesar pentru toţi cei ce vor fi socotiţi vrednici, într-o zi, de a dobândi viaţa veşnică oricare ar fi natura ei. Cu toate acestea, pentru a fi Mireasa Mielului, Biserica trebuie să fie nu numai o fecioară prin curăţenie, ea trebuie să fie despărţită nu numai de orice legătură şi intimitate vinovată cu lumea, ci trebuie să fie mai mult, mult mai mult decât atât. Ea trebuie să semene atât de mult cu Domnul ei, să urmeze atât de aproape în urmele Lui şi învăţăturile Sale, încât va fi gata să sufere martiriul, întocmai ca Isus, apărând aceleaşi principii de adevăr şi dreptate. Mireasa trebuie să arate că posedă o iubire mistuitoare pentru Mirele ei, ea trebuie să dea dovadă de devotament neobosit în serviciul numelui Său şi al principiilor Sale şi să dovedească de asemenea că e gata să fie dispreţuită, lepădată de lume, aşa cum El a fost, pentru că s-a supus învăţăturilor Sale. (Vol. III. par. 473)
  3. Când aflăm de făgăduinţa divină, „Celui care va birui îi voi da să stea cu Mine pe scaunul Meu de domnie”, aceasta ne dă gândul că o mare victorie trebuie câştigată pentru a ne dovedi vrednici de marea onoare la care Dumnezeu a chemat Biserica Sa. … Şi conflictul pe care Dumnezeu îl aprobă şi-l va răsplăti nu este lupta cu prietenii sau vecinii, oricât de iraţionali ar fi ei, ci lupta împotriva nedreptăţii, împotriva păcatului, împotriva oricărui lucru căruia Legea divină i se împotriveşte. Această luptă şi biruinţă sunt, mai întâi de toate, în inimile şi minţile noastre, şi în al doilea rând se vor extinde, după cum ar putea indica providenţa Domnului, la bătălia împotriva relelor publice şi în spijinul dreptăţii publice şi civice. (VDM 624/ b2,3)
  4. În privinţa unor persoane, la care se face referire în Evrei 6:4-8, 10:26-31, apostolul ne atrage atenţia să n-avem nimic de-a face cu ei – nici să nu mâncăm cu ei, nici să nu-i primim în casele noastre şi nici să le urăm succes (2 Ioan 9-11); fiindcă cei care au legături cu ei sau le urează succes ar fi socotiţi că-şi iau locul ca vrăşmaşi ai lui Dumnezeu şi ca părtaşi la faptele lui rele sau la doctrinele rele, după cum ar fi cazul. (Vol. VI. 302/1 – 303)
  5. Noi trebuie să păzim credinţa, nici într-o împrejurare nu e voie s-o tăgăduim; noi nu putem fi necredincioşi pentru a câştiga favoarea cuiva, sau pentru a înconjura încreţirea frunţii unui om. Noi păzim credinţa prin aceea că în călătoria noastră respectăm diferitele principii care formează credinţa noastră. ( 110 (146)/a1)
  6. Credincioşii nu se mai folosesc de dreptul lor de control şi prin aceasta îşi neglijează obligaţiile; ei nu mai cercetează Scripturile, nu mai caută adevărul şi nu mai cugetă asupra Cuvântului lui Dumnezeu. Ei devin indiferenţi, lumeşti, iubitori de plăceri mai mult decât de Dumnezeu (Vol. IV., pag. 147, al. 1)
  7. Cei care iubesc pacea mai mult decât adevărul vor fi încercaţi, iar cei care iubesc adevărul mai presus de toate vor fi acceptaţi ca „biruitori” – întocmai ca în secerişul iudaic. (Vol. II. nou pag. 236 – trece în 237)
  8. Marele Topitor veghează să vadă cum metalul preţios al caracterului tău reflectă chipul Său. Sau, vorbind limpede, la fiecare acţiune El veghează să vadă ce influenţe controlează acţiunile noastre: dacă ele sunt influenţate de avantaje prezente, politică lumească, prietenii personale, iubiri pământeşti – de soţ, de soţie, de copii, iubirea de comoditate sau de pace cu orice preţ sau pe de altă parte, dacă ne călăuzesc principiile curate ale adevărului şi dreptăţii; şi dacă cu orice preţ de lucru apărăm aceste principii, cu zel şi energie, şi astfel luptăm lupta bună a credinţei până la cel mai amar capăt – chiar până la moarte. (Mana 17 iunie)
  9. Toţi biruitorii trebuie să dovedească a fi din aceia care ar sacrifica orice alt lucru pentru Domnul, din aceia care ar sacrifica, dacă este necesar, iubirea, prietenia şi aprobarea din partea oricărei alte fiinţe, pentru a păstra iubirea şi favoarea Domnului. Noi credem că această încercare se apropie zi de zi tot mai mult de poporul consacrat al Domnului şi este de datoria fiecăruia dintre noi să ne amintim că acesta este unul dintre elementele încercării noastre şi de aceea să ne îndreptăm afecţiunea spre lucrurile cereşti şi să omorâm toate acele afecţiuni pentru fiinţe şi lucruri pământeşti care ar intra în concurenţă cu Domnul în afecţiunea noastră, în serviciu, etc. (Mana 26 iulie)
  10. cine ţine tare la Cuvintele lui Christos acela nu se poate ţine de nici un om sau să se oblige a servi unui om sau oarecărei organizaţii pământeşti, ci el negreşit trebuie să-şi păstreze libertatea conştiinţei şi să rămână supus numai Învăţătorului; tocmai aşa ca şi când afară de el nu ar mai fi nici un creştin pe pământ. (RV 72 (360) a2)

ADEVĂRATUL CREŞTIN – FANATIC

nu se poate contesta, că atunci când duşmanul este foarte activ, tocmai aceia care au trăit mai aproape de Domnul, vor simţi cei mai dintâi activitatea sa. Dacă Domnul voieşte ca poporul Său să fie judecat, şi „ziua” care „va face cunoscut ce fel este lucrul fiecăruia”, va fi venit – şi aceasta e chiar acum – cine va fi cel mai capabil a înţelege situaţia încâlcită? O, ei vor fi aceia, care au respectat mai mult decât toate rugăciunea, sfinţirea şi credincioşia faţă de adevăr. Când despre un lucru sau o mişcare Spiritul sfânt trebuie să scrie cuvântul „I-Cabod”[10], ceea ce înseamnă „mărirea s-a depărtat”, atunci numai caracterele pline de rugăciune, separate de lume şi nepătate, asemenea lui Daniel, vor putea explica cauza şi rezultatul în mod clar. Şi tocmai în astfel de situaţii trebuie să fie aceste caractere active pentru Dumnezeu şi poporul Său, după cum e dorinţa lui Dumnezeu. Oamenii care au o înţelegere spirituală desigur trebuie să fie oameni de rugăciune, şi oamenii de rugăciune sunt desigur oameni umiliţi, care sunt conştienţi de propria lor nevrednicie şi slăbiciune. Fireşte, alţii nu totdeauna îi vor judeca în felul acesta, dar Dumnezeu, care ştie cât de neîncetat îşi mărturisesc imperfecţiunile lor la picioarele Sale, trebuie să-i recunoască ca atari …

„Singur, cât de puţin vor fi înţelese şi preţuite judecăţile şi faptele credinţei, când toate merg în jos în poporul lui Dumnezeu! Aceasta se poate constata în fiecare parte a istoriei lui Israel şi, zicând aşa, şi în fiecare parte din istoria Bisericii. Calea netedă şi copilărească a credinţei este ascunsă de ochii omeneşti; şi când servii lui Dumnezeu cad într-o stare carnală şi dejosită, atunci nu pot să înţeleagă taina puterii în acela care într-adevăr umblă prin credinţă. În anumite privinţe el va fi rău înţeles, şi faptele sale vor fi atribuite unor motive neadevărate; el va fi învinuit că voieşte să se facă important, că el lucră numai de capul său. Când cineva voieşte să oprească un pericol, el trebuie să fie gata pentru orice eventualitate. Din cauza că majorităţii îi lipseşte credinţa, un astfel de om ajunge în singurătate, şi când se vede provocat a lucra pentru Dumnezeu, atunci desigur va fi rău înţeles. Dar, cu toate acestea, în timpurile periculoase, cea mai clară privire, cea mai adâncă pricepere, cea mai liniştită judecată şi cea mai clară cunoştinţă în hotărârea unei diagnoze (boală) conform spiritului, se poate afla la aceia care şi-au plecat genunchii în rugăciune, şi şi-au mărturisit păcatele foarte adeseori în mod sincer, şi a căror cea mai mare şi mai sinceră dorinţă a fost după curăţirea şi despărţirea vieţii de către tot ce este lumesc. (RV 119 (155) a4-b3)

  1. Legea Noii Creaţii – iubirea faţă de Dumnezeu din toată inima şi faţă de aproapele nostru ca faţă de noi înşine – pentru lume este iraţională, de neconceput, de nedorit în toate modurile, şi orice lucru care aminteşte de ea, până şi prezenţa celor care în inimă sunt de partea neprihănirii, produce neplăcere şi jenă. Pentru aceştia, Domnul şi urmaşii Săi au fost întotdeauna nepoftiţi – intruşi. Ei preferă să fie lăsaţi în pace, să nu li se ofere nici o sugestie la faptul că n-au dreptate. E adevărat, unii dintre ei au o mândrie care le procură plăcere în a fi generoşi, în a iubi un nume bun şi o reputaţie de cinste şi virtute. Dar ei doresc să fie consideraţi ca standarde şi exemple, şi au resentimente faţă de orice intervenţie, orice măsurare a gândurilor, vorbelor şi faptelor lor după standardele divine. De aceea, cei care în mod continuu recunosc şi onorează standardele divine sunt subestimaţi de ei. (VDM 490/b3-4)
  2. Toţi din poporul consacrat al Domnului, care vreau să adune comori în cer şi să fie bogaţi înaintea lui Dumnezeu, trebuie să fie dispuşi să devină fără onoare între cei ce nu sunt consacraţi şi care, oricare le-ar fi pretenţiile, în realitate servesc Mamonei, egoismului, vieţii prezente şi nu sacrifică aceste interese pentru a ajunge în Împărăţia cerească. (Mana 4 Noiembrie)
  3. Scopurile, obiectivele şi metodele lumii nu sunt totdeauna josnice şi nedrepte; dar până şi cele mai nobile scopuri şi obiective ale ei sunt în general contrare celor ale Noii Creaţii, deoarece lumea acţionează sub impulsurile înţelepciunii umane, pe când Noua Creaţie este însufleţită de înţelepciunea de sus. Înţelepciunea lumească are propriile ei concepţii despre religie ca mijloc de ţinere în frâu a oamenilor răi. Ea are propriile idei despre morală, bunăvoinţă, credinţă, speranţă, iubirenu poate înţelege punctul de vedere diferit al Noii Creaţii şi este gata să considere vederile ei extreme, iraţionale etc., neînţelegând planul divin, neapreciind din punct de vedere divin lipsa de însemnătate a vieţii prezente comparativ cu cea viitoare …

Noua Creaţie nu trebuie, prin urmare, să fie surprinsă dacă lumea o urăşte – chiar şi aceia din lume care sunt înclinaţi spre religie şi morală. … (vol. VI 605 al 1,2)

  1. Este firesc să vedem că toţi care posedă o măsură oarecare din acest Spirit Sfânt sau desăvârşit, se dezvoltă în toate însuşirile bune ale caracterului lor – ei sunt în stare să judece cu dreptate fiecare lucru ce-i priveşte; ei sunt stăpâniţi de „spiritul minţii sănătoase”, în aşa fel încât spiritul orb şi vrăjmaş al acestei lumi strigă după ei, ca şi după înaintaşul lor: „Ai diavol”! şi „Eşti nebun” aceasta fiindcă lucrurile pentru care ei trăiesc, lucrează, şi de care se bucură sunt nevăzute acum, dar sunt veşnice. (Vol. V, par. 378)
  2. De multă vreme marea biserică nominală a învăţat rânduielile oamenilor în locul învăţăturilor biblice şi a nesocotit în mare măsură Cuvântul lui Dumnezeu ca fiind singura regulă de credinţă şi viaţă creştineascăGrâul şi-a pierdut valoarea pe piaţa creştinătăţii, căci creştinul credincios şi umil este ca şi Stăpânul său, dispreţuit şi respins de oameni; el este rănit în casa pretinşilor săi amici. O evlavie de formă a luat locul adevăratei evlavii şi ceremonii cu o înfăţişare frumoasă înlocuiesc închinarea din inimă şi cultul sincer. (Vol. IV, pag. 143 al. 1)
  3. Toţi care fac parte din adevăratul popor al lui Dumnezeu, trebuie să „umble cuviincios, ca în timpul zilei”. Nu suntem încă deplin în aceea zi; dar dacă aparţinem ei, şi nu celei prezente, suntem invitaţi precum şi obligaţi a vieţui atât de aproape de stindardul perfect al viitorului cât ne este cu putinţă. A vieţui astfel va însemna tăgăduire de sine, va însemna a fi greşit înţeleşi de către toţi care au spiritul acestei lumi. Va însemna că vom fi socotiţi ca nebuninu atât de mult de cei care sunt în întunericul gros, ci mai mult de aceia care susţin că sunt poporul lui Dumnezeu, fii ai luminii, DAR ÎN REALITATE SUNT FII AI ÎNTUNERICULUI (RV 35 (323) b2)
  4. … multe persoane ce formează neghina nu sunt cu totul responsabile de falsa lor poziţie, când pretind a fi grâu. Multe din ele nu ştiu că neghina nu este adevărata Biserică, deoarece ele consideră mica turmă de consacraţi drept nişte fanatici şi extremişti. Dacă se compară cu marea masă a neghinei, Domnul, apostolii şi grâul în general, trebuie desigur să apară ca nişte riguroşi[11] şi fanatici, dacă majoritatea, neghina, ar fi în conformitate cu adevărul. (Vol. III, par. 337)
  5. Neghina este o clasă de oameni (adesea nobili), care s-au ridicat din lume adesea animaţi de speranţele şi scopurile unui caracter binevoitor, dar induşi în eroare că ei sunt Biserica. Din punct de vedere al neghinei, grâul este ceva ce creşte anormal, un popor deosebit, puţini la număr şi nestimaţi. (VDM 98/b2)
  6. neghina se leagă în snopi pentru a fi arsă – nu arsă literal, ci distrusă ca neghină sau imitaţie a grâului. Curând ei vor înceta să se mai numească creştini. Vor recunoaşte că sunt ce au fost întotdeauna – părţi din lume. Mulţi dintre aceştia sunt membri într-o biserică, dar ei sunt doar din lume şi de spiritul ei. Ei nesocotesc grâul adevărat şi-i consideră puţin bizari, fanatici.

Mulţi din această neghină nu ştiu ce sunt… (VDM 495/a2)

  1. Din punct de vedere lumesc, adevăratul urmaş al Domnului nostru Isus este înfierat ca fanatic, nechibzuit, neechilibrat. Dar din punctul de vedere al creştinului vederea este inversată. (VDM 77/a4)
  2. Adevăratul popor al Domnului se luptă pentru un ideal perfect; ei se luptă pentru asemănarea cu Domnul, ca reprezentanţi ai Domnului nostru Isus Cristos. Dar nu acesta este lucrul pe care-l urăsc atât de mult oamenii religioşi. Este deranjarea instituţiilor lorscuturarea şi zguduirea bărcii lor. Le este teamă că vor fi răsturnaţi în mare. Spiritul lumii din ei este cel care urăşte pe ambasadorii credincioşi ai Domnului…(VDM. 595/b4)
  3. Astfel se întâmplă că uneori nedreptatea devine atât de înrădăcinată şi de întărită în mintea umană încât o încercare de a stabili dreptatea este considerată trădare, revoltă, ultraj. (VDM. 402/ b3)
  4. Cuvintele Domnului ne asigură totuşi, că aceia care vor fi credincioşi lui se vor împărtăşi şi de păţaniile lui. De aceea trebuie să se aştepte să fie vorbiţi de rău. Având cuvintele Sale înaintea noastră nu trebuie să ne surprindă învinuirile false aduse împotriva adevăraţilor Săi urmaşi, şi cu atât mai aspre cu cât ei sunt mai însemnaţi în serviciul Său. Cuvântul „tot felul de rău” cuprinde multe în sine, iar expresia „pentru numele Meu” merită atenţie. Asta nu înseamnă că aceia care ne vor lovi cu palma, cu sabia sau cu limba plină de venin şi îşi vor arunca săgeţile lor de amărăciune şi cuvinte defăimătoare asupra noastră, vor spune: noi o facem asta pentru Cristos şi pentru că tu eşti unul dintre ai Lui. …(RV, 64 (100) b3)
  5. E lucru de mirare că în Israel mai existau încă şapte mii care nu şi-au plecat genunchii înaintea lui Baal, dar şi aceasta este adevărat că aceştia niciodată nu şi-au ridicat vocea împotriva partidei domnitoare a decăderii. Fără îndoială Obadia a fost unul din aceştia, şi totuşi rămânerea sa în serviciul lui Ahab celui fără Dumnezeu, se pare că nu i-a cauzat multă greutate. Dar ce ocazii fericite a pierdut el din cauza spiritului său potrivit situaţiei nelegiuite, şi câţi alţii din toate vârstele au neglijat şi au pierdut deasemenea o mulţime de ocazii fericite, din aceeaşi cauză ca şi Obadia! Dar Ilie, omul rugăciunii, a fost singurul care a pretins ca serviciul lui Iehova să fie restatornicit în ţară. El singur a stat de partea Domnului la acea ocazie memorabilă (neuitată) când s-a făcut dovada că cine serveşte lui Iehova Dumnezeu, prin întâmplarea de pe muntele Carmel, fiind înconjurat de tot poporul când el se ruga lui Dumnezeu ca să dea ploaie pentru ca pământul uscat să-şi poată da roada. Nu-i de mirare că în urma acestei străduinţe i-a pierit curajul şi l-a cuprins un simţământ de slăbiciune în aşa fel, încât a dorit că mai bine ar fi să moară. Cine pentru cauza adevărului a trecut prin astfel de ape adânci, cine a putut să vadă dintr-un punct de vedere mai înalt, cum faptele fundamentale ale vieţii creştineşti se idolatrizează şi mii de lucruri, care nu au nimic de a face cu serviciul lui Dumnezeu, se pun înaintea adevărului, acela poate să înţeleagă de ce fel de sentimente a fost stăpânit profetul, când el s-a rugat ca Dumnezeu să arate pe servul său adevărat. (RV 101 (137)/a4,5-b2)
  6. Domnul se apropie de aceste suflete, pe care fraţii le-au părăsit, pentru a le spune, că ei nu-L vor pierde pe Dânsul, dacă vor rămânea pe temeiul făgăduinţei. …(RV, 137 (173) b3)

CONCLUZIE

În lumina acestor declaraţii, care în majoritate conţin legi care privesc conduita Noii Creaţii, o parte din clauzele contractului nostru de sacrificiu, cuvintele de început ale Manei din 23 aprilie: „Oricine vrea să fie un jertfitor …” s-ar putea să fim nevoiţi a le privi dintr-un punct de vedere cu totul diferit; blândeţea, umilinţa şi calitatea de a te lăsa învăţat, ale unui adevărat Membru al Eclesiei să începem a le privi din punct de vedere dumnezeiesc.

În prima parte, sub titlul „Adevăratul creştin – un caracter nu tocmai comod ”, am văzut cam ce fel de caracter va fi adevăratul creştin, în ce constă blândeţea lui. Ca şi o uşă de deschidere pentru punctarea unora dintre clauzele contractului nostru, sub titlul „Clauză neglijată – reprezentant al dreptăţii dumnezeieşti” sunt folosite câteva citate care scot în evidenţă marea responsabilitate a urmaşului lui Cristos, clauza de bază, ca să zicem aşa, pe care o conţine contractul morţii în Cristos şi care se amplifică odată cu creşterea noastră ca Noi Creaturi, aceea de reprezentant al dreptăţii dumnezeieşti. Având în vedere faptul că această clauză, poate, pe mulţi îi va surprinde, sunt aduse în atenţie câteva citate care să întărească logica acestei afirmaţii, să vorbească ele de la sine. În acest scop, două din acestea le-am întâlnit şi în primul capitol dar parcă îşi aveau locul şi aici, întărind firul explicaţiei – lucru care va mai fi întâlnit în subiect, adică texte care apar din nou dar s-ar putea să fie evidenţiată o altă parte a textului citat pentru a completa explicaţia respectivă. De asemenea Capitolul I al acestui subiect are un rol deosebit de întăritor la afirmaţia că un urmaş al lui Cristos este un reprezentant al dreptăţii dumnezeieşti. Este foarte logic ca cineva care are mintea lui Cristos, o conştiinţă creştină bine educată care poate discerne în mod abil voinţa divină, punctul de vedere divin, în multe cazuri va fi folosit de Domnul ca şi un reprezentant al Său; şi să nu uităm că El nu-şi va descoperi poziţia faţă de cineva ca acesta să stea cu gura închisă, să nu exprime în mod cât mai viu acea poziţie!*

Legat de această clauză de bază, sub titlul „Clauze neglijate” am văzut apoi o serie de obligaţii care îndeplinite, din punct de vedere uman, în multe cazuri tocmai blânzi, umiliţi, iubitori, să nu apărem; ca în cele din urmă să şi aflăm cum trebuie să fim priviţi de cei lumeşti „oricare le-ar fi pretenţiile” dacă vom fi într-adevăr ceea ce pretindem a fi. Cât este de important să învăţăm a cântări lucrurile din punct de vedere divin, a ne verifica atitudinea ca Noi Creaturi din acest punct de vedere, nu din punct de vedere uman, al majorităţii celor care ne înconjoară!

Cât este de adevărat textul de la punctul 94! Cât de frumos face deosebire între înţelepciunea Noii Creaţii care este însufleţită de „Înţelepciunea de sus” şi înţelepciunea lumească, care are propriile idei despre morală, bunăvoinţă, credinţă, speranţă, iubire. Este deosebit de important ca fiecare să-şi pună întrebarea: De care înţelepciune suntem însufleţiţi noi, atât individual cât şi ca şi comunitate? Dacă de cea de sus, putem noi susţine, în cel mai sincer mod, ca fiind satisfăcute condiţiile cerute de înţelepciunea de sus (amintite la punctul nr. 77 al subiectului)? Iar dacă nu, de unde sunt concepţiile noastre cu privire la morală, bunăvoinţă, credinţă, speranţă, iubire pe care, poate, cu insistenţă încercăm a le transmite şi altora şi chiar am fi înclinaţi a-i condamna şi a-i socoti lipsiţi de iubire când ne vor atrage atenţia asupra principiilor dreptăţii, curăţeniei, ca fiind fundamentul înţelepciunii de sus pe care se întemeiază adevărata iubire? Nu sunt cumva ele rodul gândirii fireşti, a gândirii lumeşti, care are propriile idei pe această linie?!

Numai acceptând această înţelepciune lumească cu propriile idei despre morală, bunăvoinţă, credinţă, speranţă, iubire, ca fiind principiul conducător al „Studenţilor Bibliei” sau „Mileniştilor” vom putea înţelege jalnica stare şi atât de regretabilele aspecte întâlnite între ei, de la trâmbiţarea unei iubiri nefondată pe curăţenie „care nu gândeşte rău de nimeni, nici chiar de un om nesfinţit” (vol. IV, 158/3) până la acceptarea unei moralităţi atât de „avansate” încât caracterele uşuratice ale acestei lumi o pot invidia.

Nu ne place şi nu ne vom adânci prea mult a scoate în evidenţă avalanşa de acte izvorâte din fântâna înţelepciunii lumeşti de care sunt însufleţiţi aceia pe care cu drag ne-a plăcut a-i numi fraţi; ele sunt prea vizibile şi vor deveni din ce în ce mai vizibile şi îngrijorătoare, aşa că fiecare le va observa mai repede sau mai târziu. Important este însă, ca atunci când mulţi fraţi dragi de-ai noştri vor căuta să ne înveţe principiile iubirii, bunăvoinţei, moralităţii etc., să le cerem dovada că principiile lor sunt fondate pe înţelepciunea de sus, înţelepciunea Noii Creaţii şi nu sunt rodul impulsurilor înţelepciunii umane. Dacă această dovadă ne-o vor putea da într-un mod satisfăcător, în primul rând pentru noi va însemna o fericită confirmare a calităţii lor ca Noi Creaţii iar în al doile-a rând îi vom asculta cu atenţie şi ne vom lăsa învăţaţi de ei. Însă dacă nu ne vor putea da această dovadă sau mai mult, dacă chiar cu obrăznicie vor insista asupra principiilor lor, pentru noi s-ar putea să fie un indiciu că ei acţionează sub impulsurile înţelepciunii umane, că ei nu cunosc adevărata iubire şi până când gândirea lor nu va deveni spirituală nu ne vor putea înţelege.

În continuare, ţinând cont că manele amintite (23 aprilie şi 10 august) ca şi multe altele precum în toată literatura noastră găsim preţioase îndemnuri şi obligaţii faţă de fraţii noştri, este foarte necesar, în procesul de educare al conştiinţei noastre creştine, a avea în vedere o altă serie de declaraţii total neglijate de fii păcii cu orice preţ, declaraţii care să ne ferească de sofismele înţelepciunii lumeşti, umane, cu propriile ei idei despre iubire şi să ne ajute în cultivarea unei iubiri întemeiate pe înţelepciunea de sus care ne învaţă „a nu mai fi din aceia care respectă persoanele, decât acolo unde caracterul demonstrează valoarea lor adevărată”! Acest citat include necesitatea unei judecăţi, a unei „cântăriri” care să confirme valoarea cuiva. Cât este această idee de condamnată de înţelepciunea lumească care citând anumite declaraţii de tipul „Nu judecaţi …” deduc că acestea învaţă de fapt a fi orb, iar îndrăzneala de a judeca ceva la sau între cei ce pretind a fi fraţi, este egal cu crimă împotriva fraţilor, a iubirii frăţeşti. Şi totuşi, iubirea Noii Creaţii, întemeiată pe înţelepciunea de sus ne cere a nu mai fi din aceia care respectă persoanele, decât acolo unde caracterul demonstrează valoarea lor adevărată!

III. A JUDECA

   NECESITATEA JUDECĂŢII

  1. Se pare că acum Domnul încearcă în mod special pe poporul Său. Printre mulţi din poporul lui Dumnezeu iubirea a răcit fiindcă nedreptatea abundă pretutindeni. Mulţi pretind astăzi a crede lucruri pe care nu le cred. Forme goale de evlavie predomină peste tot. Iubirea de plăceri este excesivă. Ca urmare mulţi creştini sunt căldicei sau reci.(VDM. 295/a5-b1)
  2. Există un astfel de lucru ca supunere falsă, care ar putea înşela chiar persoana însăşi. Unul ar putea vorbi mult despre supunerea sa la voinţa lui Dumnezeu şi totuşi să se supună numai cu vorba, în timp ce face de fapt propria sa voinţă. (VDM. 313/b3)
  3. Referitor la Anania şi Safira:

„Noi nu suntem, cum a fost Sf Petru, înzestraţi cu autoritate să reprezentăm interesele Domnului în judecarea altora. Se pare totuşi, din tot ce ştim, că există MULŢI astăzi care duc o viaţă tot atât de înşelătoare. Nouă nu ni se permite să-i judecăm, dar ei se judecă prin ceea ce ne spun. Ei pretind că sunt consacraţi Domnului – Iehova – jertfiţi cauzei divine. Totuşi ei reţin mult prin voinţă proprie, pretinzând a fi urmaşi devotaţi ai lui Isus.

Unii dintre aceştia, fără îndoială, aparţin aceleiaşi clase ca şi Anania. Ei s-au asociat cu creştinii dar n-au fost niciodată concepuţi de Spiritul Sfânt şi în realitate n-au nici parte nici soartă cu Cristos. …” (VDM, 304/a5 – 305/a1)

  1. Într-adevăr aşa se vede, că făţăria pe care Biblia o arată ca cel mai urâcios lucru în ochii lui Dumnezeu, se practică pe scară întinsă de către aceia care pretind că sunt urmaşi ai lui Isus. Se fac mărturisiri de credinţă în care nu se crede, şi se pune în faţă o umblare dumnezeiască în care nu este nici o vlagă sau putere. De fapt toată lumea este plină de făţărie şi pare că aceasta are o înrâurire şi asupra acelora care mărturisesc consacrare şi pretind a fi jertfe vii cu Christos. (RV 48 (84)/b2)
  2. Ah! Cât de mulţi, din cei ce mărturisesc că aparţin Bisericii lui Dumnezeu, uită atât de repede de steagul lor propriu şi se află luptând sub un alt steag. (RV, 239 (275) b3)
  3. După cum a spus Isus: „Sunteţi robii acelui de care ascultaţi”. Ca urmare a acestei reguli, înţelegem că mulţi sunt servitori declaraţi ai lui Dumnezeu care se înşeală pe ei înşişi, care sunt în realitate servitorii Celui Rău; pentru că fac lucrurile lui, după cum a spus Isus. Ei conlucrează la zidirea nedreptăţii, nelegiuirii, inechităţii, la ţinerea jos a Adevărului şi la inducerea în eroare a oamenilor. (VDM. 569/b3)
  4. … Bătrânii … trebuie să vegheze la interesele turmei pentru a o apăra de lupi. Ei trebuie să vegheze pentru a nu da lupilor, pe cât este posibil, ocazii să sfâşie şi să muşte turma. Ei trebuie să prevină oile ca nu cumva unele dintre ele, fiind infectate cu rabia lupilor, să dea semne de hidrofobie şi să înceapă să se muşte una pe alta, având simptomele obişnuite de hidrofobie cu aparentă sete de apă, simbol al Adevărului, dar refuzând s-o bea – întorcându-se împotriva ei. (VDM 119/ a5-b1)
  5. sunt unii creştini care au respect pentru litera Cuvântului Divin din teamă, dar cărora le lipseşte Spiritul Sfânt (dispoziţia) al iubirii, şi care, datorită unei iubiri pentru bogăţie sau popularitate sau confort etc., sunt dispuşi să se angajeze în diferite practici care vin cât este posibil de aproape de lezarea Cauzei Domnului, fără să se opună deschis Lui. Unii dintre aceşti Balaami sunt în slujire; şi pentru salariu, prestigiu şi prietenia balaacilor bogaţi, sunt dispuşi să predice învăţături pe care ei nu le cred, să nu ia seama la practicile nesfinte, şi în diferite feluri să arunce pietre de poticnire în faţa Israelului spiritual şi să-i facă şi pe alţii să facă aşa. Atât Domnul nostru cât şi apostolii menţionează că aceşti balaami sunt învăţători falşi în Biserica nominală. Vezi 2 Pet. 2:15; Iuda 11; Apoc. 2:14. (VDM. 613/ a3-4)
  6. …persoanele reprezentate prin grâu sunt îndemnate să rămână neclintite în libertatea ce le-a dăruit-o Hristos şi să se ferească a se întovărăşi în vre-un fel oarecare cu cei ce păcătuiesc de bună voie sau cu lupii îmbrăcaţi în piei de oi …(vol. III par. 320)
  7. … În privinţa unor astfel de persoane, la care se face referire în Evrei 6:4-8; 10:26-31, apostolul ne atrage atenţia să n-avem nimic de-a face cu ei – nici să nu mâncăm cu ei, nici să nu-i primim în casele noastre şi nici să nu le urăm succes (2 Ioan 9-11); fiindcă cei care au legături cu ei sau le urează succes ar fi socotiţi că-şi iau locul ca vrăşmaşi ai lui Dumnezeu şi ca părtaşi la faptele rele sau la doctrinele rele, după cum ar fi cazul. (vol. VI 302/1 – 303)
  8. „Să nu-ţi pui mâinile peste nimeni cu grabă şi să nu te faci părtaş păcatelor altora.” 1 Tim. 5:22.

(4) Aici apostolul sugerează că punerea mâinilor lui Timotei peste un împreună-lucrător în vie ar însemna aprobarea sau sprijinirea acestuia, aşa încât, dacă respectivul s-ar dovedi slab în vreo privinţă, Timotei ar suporta consecinţele negative împreună cu el. El trebuia pe cât posibil să se asigure să nu-şi folosească influenţa pentru a prezenta pe unul care ar aduce daună oilor Domnului, fie moral, fie doctrinar.

… Acelaşi sfat este potrivit şi acum pentru tot poporul Domnului proporţional cu gradul influenţei lor. … (vol. VI 285/2,3)

  1. Cea mai mică armonie cu păcatul ar determina pe copilul lui Dumnezeu să se îndepărteze în acea măsură de Centrul purităţii.

… În măsura în care trăim aproape de Domnul, suntem sub protecţie divină. În măsura în care oscilăm în loialitatea noastră, venim mai aproape de Adversar. Cineva s-ar putea pune astfel în pericol fără a păcătui de fapt. Inima lui ar putea fi sinceră faţă de Domnul, totuşi el ar putea fi atins de păcat prin faptul că ar fi implicat cu alţii ÎN VRE-UN FEL OARECARE. De aceea Cuvântul lui Dumnezeu ne avertizează să veghem asupra acţiunilor noastre, a tovărăşiilor noastre, a purtării noastre … (VDM 482 b4; 483 a2-b1)

  1. Noi trebuie să ne arătăm devotamentul şi loialitatea, să arătăm că predarea voinţei noastre este un lucru veritabil. Facem aceasta prin accea că suntem puşi în mişcare prin contactul nostru cu Adevărul. Dacă am fost în eroare, loialitatea noastră va fi determinată după modul în care cântărim chestiunea şi decidem asupra ei. Dacă hotărâm asupra problemei cu încetineală, înseamnă că suntem puţin greoi la pricepere. Dacă decidem repede între adevăr şi eroare, înseamnă că suntem loiali voinţei lui Dumnezeu, Adevărului Său, şi astfel suntem cu atât mai plăcuţi Lui, asemenea unui copil loial. (VDM 791 a4)
  2. Fiecare membru va fi prompt în acţiune în proporţia în care este în armonie cu Capul şi cu spiritul Lui de iubire pentru membre. Uneori în corpul nostru uman mâna poate da ajutor unui alt membru rănit, atât de repede încât pare imposibil de conceput că mesajul a mers mai întâi la cap şi că ulterior mâna a fost comandată de către cap să ajute. Aşa este şi cu membrele corpului lui Hristos. Cei care sunt în deplină legătură şi simpatie cu Capul, cu Domnul, sunt într-o atât de mare măsură de „un singur Spirit” cu El, încât sunt nerăbdători să facă voia Lui şi sunt atât de bine informaţi despre ceea ce este voia Lui, încât uneori par să acţioneze aproape automat, dând ajutor prin cuvânt, faptă sau altfel celor cu care vin în atingere. (Mana – AJUTOR)

INTERZIS A JUDECA, INDICAT A JUDECA,

OBLIGATORIU A JUDECA?

  1. Prin roadele şi mărturiile sale, Spiritul lui Dumnezeu, face dovada reînnoirii noastre. Este vădit pentru toţi că Spiritul Sfânt al lui Dumnezeu, dăruit Bisericii nu este acelaşi spirit care-l au cei ce fac parte din lume; că el nu se află în aceia pe care Sfânta Scriptură îi numeşte „fii neascultării” … Totuşi, este bine să ştim că Spiritul adevărului a modificat întrucâtva spiritul lumii, care, deşi se află în întuneric şi în cătuşele egoismului, imită însă la suprafaţă, unele din darurile Spiritului Sfânt. De fapt ar fi de mirare dacă frumuseţile Spiritului sfinţeniei înfăţişate prin blândeţe, bunătate, dragoste, răbdare… n-ar impresiona pe cei lumeşti.

…unii dintre fii acestei lumi cultivă darurile Spiritului numai pentru că aceste sunt considerate ca dovezi de bună creştere. Şi mulţi care nu au nici măcar un pic de simpatie pentru principiile Spiritului sfinţeniei, totuşi copiază aceste daruri ca o simplă spoială aurită, menită să le ascundă adevărata fire nedesăvârşită, neînnoită, nesfinţită, lipsită de armonie cu Dumnezeu şi cu Spiritul Său de sfinţenie. De aceea, trebuie să facem o deosebire clară între cei ce-şi spoiesc auriu purtarea pe dinafară şi cei ale căror inimi au fost transformate de Spiritul lui Dumnezeu. Numai aceştia sunt fiii lui Dumnezeu… (V/584-585)

  1. A înţelege grija divină asupra Bisericii adevărate înseamnă întâi de toate a deosebi Biserica adevărată de sistemele nominale; iar apoi a căuta reverenţios şi smerit să se cunoască voinţa divină în privinţa tuturor aranjamentelor, serviciilor şi slujitorilor Bisericii adevărate. (vol.VI, 237/2)
  2. Apostolul scrie către Coloseni (3:12-14) în privinţa acestei clase alese a Noii Creaţii, zicând că aceştia trebuie să se dezbrace de vechea apreciere a lucrurilor şi să se îmbrace cu una nouă care va recunoaşte pe membrii aleşi, nu după naţionalitate, nici după denominaţie, ci îi va recunoaşte în Cristos pe toţi, şi numai pe ei, ca fiind Noua Creaţie aleasă. … (vol. VI, 191/2)
  3. Noi, ca şi Învăţătorul, trebuie să facem o distincţie clară între persoanele cărora să le dăm mângâierea şi asigurările grijii lui Dumnezeu, şi toţi ceilalţi. Trebuie să ţinem minte că unii au venit în familia Lui şi alţii nu! Noi nu trebuie să înşelăm pe alţii şi să dăm de înţeles că au dreptul să pretindă, ca fiind ale lor, făgăduinţe care nu le-au fost date niciodată. … (VDM 13/b3)
  4. Ar trebui să recunoaştem în mod cuvenit deosebirea între cei care doar cred în iertarea păcatelor prin Domnul şi cei care au apreciat acea favoare şi au mers spre consacrare şi relaţie deplină cu Domnul. Faptul că aceste linii trase de Domnul între diferitele clase de credincioşi nu sunt mai clar recunoscute este un dezavantaj pentru ambele clase. Deosebirea între credincioşi şi necredincioşi ar trebui să fie definită clar. Toţi cei dintâi ar trebui să fie recunoscuţi ca fraţi, „din casa credinţei”, nu însă cei din a doua clasă. Din nou, deosebirea între credincioşii care s-au consacrat şi cei care nu s-au consacrat ar trebui să fie marcată clar, iar cei dintâi să fie recunoscuţi ca Biserica, Noua Creaţie, Preoţimea Împărătească, căreia îi aparţin toate făgăduinţele nespus de mari şi scumpe.

Dacă aceste deosebiri ar fi clar recunoscute, ar fi un avantaj (1) pentru lume, ducând la investigare mai amănunţită şi la credinţă mai palpabilă; (2) un avantaj şi pentru credincioşii neconsacraţi, făcându-i să-şi dea seama că dacă nu continuă până la deplină consacrare nu sunt moştenitori împreună cu sfinţii în nici un sens al cuvântului, nici în gloriile viitoare, nici în privilegiile şi bucuriile prezente. (3) Înţelegerea acestui lucru, credem noi, ar avea un efect stimulator asupra neconsacraţilor, ducându-i mai des la decizii clare, risipind închipuirile neîntemeiate, că într-un fel sau altul numai crezând în Cristos, fără consacrare, îi face fii ai lui Dumnezeu şi moştenitori, şi îi îndreptăţeşte să participe la cele mai bogate făgăduinţe divine care sunt pentru viaţa prezentă şi pentru cea care urmează.

Nu vrem să frângem trestia zdrobită şi să stingem fitilul fumegând; dar vrem ca trestia frântă să-şi dea seama că pentru a se împărtăşi cum se cuvine din binecuvântările lui Dumnezeu, prezente sau viitoare, trebuie să se folosească de favoarea divină pe baza condiţiilor divine – trebuie să se consacre în întregime, dacă vreau să înceteze a mai fi trestie zdrobită şi dacă vreau să devină folositori în serviciul Domnului. Nu vrem să stingem credinţa care arde mocnit, ci vrem s-o aţâţăm într-o flacără de iubire sacră care va produce o deplină consacrare de sine – un deplin sacrificiu, conform invitaţiei divine, şi astfel va conduce la participarea în bucuriile prezente şi viitoare. (vol. VI, 683/1- 684/1)

  1. Este zadarnic a încerca să ne umplem de Spirit Sfânt, dacă nu ţinem seamă de regulile dumnezeeşti în privinţa aceasta. Dacă neglijăm Cuvântul Domnului, neglijăm această putere sfinţitoare, dacă neglijăm a ne ruga, neglijăm şi alte privilegii cu câştigurile lor. Dacă nu ne adunăm împreună cu aceia care sunt poporul Domnului, la care vedem pecetea acestui Spirit Sfânt, nu ne vom putea bucura de beneficiile şi ajutoarele pe care le-a făgăduit Dumnezeu Bisericii… (Vol. V par. 480)
  2. Dacă ni s-ar spune: Noi nu avem dreptul să judecăm! Noi răspundem, că uneori suntem chiar obligaţi a judeca. „Feriţi-vă de profeţii mincinoşi” zice Scriptura, şi cum ne-am putea feri de dânşii dacă nu i-am cerceta şi nu i-am judeca?

Dar cum avem să-i judecăm? „După roadele lor îi veţi cunoaşte”. (RV 175 (211) b5-176 a1)

  1. Aflăm în capitolul din Apocalipsa cum Biserica din Efes este lăudată pentru că a cercat pe cei ce se zic că sunt apostoli şi nu au fost. Cum ar fi putut ei recunoaşte acest lucru dacă nu i-ar fi judecat pe aceşti aşa numiţi apostoli? Oricare poate să vadă clar, că cuvintele Domnului din Matei 7:1 „Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi” sunt adeseori folosite în mod cu totul greşit. Tot asemenea se înţeleg şi cuvintele Apostolului din 1 Corint 4: 5: „De aceea nu judecaţi ceva înainte de timp”. De aceea, oricare ar fi adevărata însemnătate a cuvintelor Domnului şi ale apostolilor Săi: „Nu judecaţi”, este absolut clar şi sigur că acestea nicidecum nu dau de înţeles că ele ar elibera pe creştin de responsabilitatea solemnă de a cerceta şi judeca darurile, învăţătura şi viaţa fiecăruia, care ocupă poziţia unui învăţător sau păstor sau predicator în Biserica lui Dumnezeu. (RV 176 (212) a2-3)

ÎNTR-ADEVĂR, PUTEM JUDECA

  1. Preoţimea împărătească trebuie să-şi amintească faptul că judecata pe care o fac ei în prezent nu este judecata inimii, ci numai judecata purtării. În privinţa inimii ei sunt informaţi de către Domnul că nu sunt competenţi să judece…

Singura judecată pe care o pot face acum pentru alţii este aceea pe care a reprezentat-o Domnul când a zis: „După roadele lor îi veţi cunoaşte”. Oamenii nu adună struguri de pe tufele de spini, nici smochine de pe mărăcini. Un izvor bun nu va da apă amară. De aceea, noi trebuie să judecăm dacă purtarea noastră este sau nu în armonie cu principiile dreptăţii; şi la fel noi putem ajuta în judecarea altora în privinţa purtării, lăsând judecata inimii pentru individ însuşi şi pentru Domnul. (VDM 688/3-5b)

  1. În altă parte am arătat care sunt semnele, dovezile că suntem copii ai lui Dumnezeu, adică, conceperea noastră de Spiritul sfânt, sigilarea noastră, însufleţirea noastră[12]. Nu vom repeta aici, ci doar vom atrage atenţia într-un mod general asupra faptului că oricine participă în această alegere are diferite dovezi prin care nu numai el o poate discerne, ci, nu după mult timp, şi „fraţii” cu care vine în contact o pot discerne. În această alegere este atât o putere cât şi un mesaj. Pentru clasa aleasă, acest mesaj pentru alegere, sau chemare, sau „cuvânt”, nu este numai Evanghelia sau vestea bună, ci pentru ei este mai mult decât atât: este puterea lui Dumnezeu care lucrează în ei ca să voiască şi să facă buna Sa plăcere.(vol. VI, 191/1)
  2. A pecetlui înseamnă a marca sau a însemna. Fii acestei lumi pot fi deosebiţi prin anumite semne, iar fii lui Dumnezeu, noile făpturi în Christos, prin alte semne caracteristice. Semnul caracteristic primei clase este spiritul, mintea sau voinţa lumii, pe când al celeilalte este Spiritul, voinţa sau cugetul lui Dumnezeu. Din clipa adevăratei consacrări lui Dumnezeu, dovada sau pecetea se poate vedea în cuvintele, faptele şi cugetele celui consacrat. Aceste semne devin din ce în ce mai clare, pe măsură ce mintea cea nouă sporeşte în daruri, cunoştinţă şi iubire… (Vol. V, par. 519)
  3. … pentru unul cu mintea spirituală nu există nici o greutate de a recunoaşte darul şi puterea dăruite de Domnul. Noi putem înţelege foarte uşor dacă cineva din iubire încearcă a ne nutri cu pâinea vieţii şi a ne conduce mai departe pe căile lui Dumnezeu, sau dacă cineva se străduieşte a se înălţa pe sine şi a-şi înainta interesele sale proprii. Acei care trăiesc în apropierea Domnului uşor pot face deosebire între adevărata putere a lui Dumnezeu şi între susţinerea unei mândrii deşarte(RV 175, (211) b3)
  4. Cu toate că această „slujbă a împăcării” priveşte în cel mai deplin sens veacul viitor, când toate jertfele ispăşirii vor fi fost completate, totuşi, chiar şi acum, fiecare membru al „preoţimii împărăteşti” poate spune celor ce cred şi se căiesc: „Păcatele îţi sunt iertate” – cum a făcut Capul nostru, privind prin credinţă înainte ca şi El spre completarea sacrificiilor pentru păcate; mai mult decât atât, aceşti preoţi cunosc acum termenii şi condiţiile pe baza cărora s-a făgăduit iertarea şi pot vorbi cu autoritate ori de câte ori văd că cineva se conformează acestor termeni. (Tabernacol, par. 231)

ESTE BINE SĂ ŞTIM

  1. Este bine aici să prevenim pe unii că, deşi cunoaşterea Adevărului şi a Sfintelor Scripturi este foarte importantă, ba chiar esenţială posedării spiritului Adevărului, totuşi unii ar putea să aibă multă cunoştinţă din Cuvântul lui Dumnezeu, fără a poseda vreunul din spiritele lui – A primi Spiritul Adevărului înseamnă a ajunge în armonie sufletească cu Adevărul, a fi de acord din inimă şi a coopera cu voinţa divină exprimată în Cuvântul Său. (Vol V, par. 395)
  2. Cunoştinţa de Dumnezeu cuprinde în sine mai mult decât a cunoaşte caracterul şi planul Său de iubire; aceasta înseamnă a recunoaşte pe Dumnezeu în înţelesul unei cunoştinţe personale şi în respectul caracterului Său înalt, şi nimenea nu poate cunoaşte acest lucru decât acela care a fost împărtăşit de spiritul lui Dumnezeu, spiritul sfinţeniei, spiritul iubirii. Şi acest spirit al sfinţeniei şi al iubirii nu se poate câştiga într-un moment: acesta este o creştere şi dezvoltarea sa este lucrul principal (şi ar trebui să fie lucrul principal) al tuturor acelora, care nădăjduiesc să cunoască pe Dumnezeu în chip desăvârşit; … (RV, 204 (240) a1)
  3. Noi nu suntem numai sub adăpostul sângelui lui Christos, ci noi ne nutrim prin credinţă din persoana lui Christos. Mulţi dintre noi nu înţeleg pe deplin acest lucru. Noi suntem aplecaţi a ne mulţumi cu aceea, că suntem mântuiţi prin meritul lui Christos, fără a cultiva o comunitate sfântă cu Dânsul. Inima Sa plină de iubire niciodată nu s-ar fi putut mulţumi cu aşa ceva. El ne-a adus aproape de Sine ca noi să avem plăcere de Dânsul, ca noi să ne nutrim şi să ne bucurăm de Dânsul … (RV, 10 (298) b1)
  4. Este un fapt vrednic de remarcat că marea majoritate a creştinilor nu au niciodată experienţa plinătăţii, bucuriei, păcii şi binecuvântării pe care ar putea s-o aibă. Prea mulţi sunt mulţumiţi numai cu primele principii diluate ale doctrinei lui Cristos. De aceea, după cum spune apostolul Pavel, aceştia sunt numai „prunci în Cristos”. Desigur, ei au o binecuvântare din orice legătură cu Domnul, dar ei nu au plinătatea bucuriei care ar fi a lor dacă ar progresa în har şi cunoştinţă până la statura deplină a unui bărbat în Cristos. (VDM, 114 a2)
  5. Pentru cei ce au urechi care par a fi deschise în mod deosebit pentru viitoarea împărăţie şi bucuria ei, dar sunt închise faţă de cuvintele mai adânci cu privire la posibilităţile prezente ale unei vieţi creştineşti, probabil le vor fi încredinţate şi mai departe ca expresii aceste cuvinte pline de binecuvântare, dar ele vor fi cu totul neputincioase a întoarce experienţele vieţii de la întristări la bucurii, şi de la tulburările dinafară la pacea lăuntrică. (RV, 190 (226) a5)
  6. Suntem nedumeriţi uneori, de ce unii oameni religioşi nu pot vedea nimic altceva decât lucrurile naturale – nu pot discerne adevărurile mai adânci ale Cuvântului? De ce pot vedea restabilirea pentru oamenii naturali, dar nu pot vedea chemarea divină, cerească? Aceste lecţii ale tabernacolului ne învaţă de ce este aşa. Ei sunt fraţi în îndreptăţire ai casei credinţei dar nu fraţi în Hristos – nu deplin consacraţi, nu sacrificatori. Ei sunt leviţi — în „Curte”; nu s-au consacrat niciodată ca preoţi să-şi sacrifice drepturile şi privilegiile omeneşti şi prin urmare nu pot intra în „Sfânta” şi nici nu pot vedea lucrurile pregătite numai pentru clasa preoţească… (Tabernacol, par. 263)
  7. Faptul că vedem credincioşi care încearcă să-şi înlăture păcatele nu este în sine o dovadă că ei sunt „preoţi”, pentru că leviţii trebuie să practice „tăierea împrejur a inimii”, ca şi preoţii, – „lepădând întinăciunea (păcatele) cărnii”. Toate acestea sunt simbolizate prin ligheanul de aramă din „Curte”, în care se spălau atât preoţii cât şi leviţii. Nici un spirit de umilinţă, blândeţe, bunăvoinţă şi moralitate nu este totdeauna dovada consacrării lui Dumnezeu. Aceste calităţi aparţin unui om natural perfect (chipul lui Dumnezeu) şi ocazional ele supravieţuiesc ruinei căderii. Dar astfel de mărturii trec, nu rare ori, ca dovezi de deplină consacrare în biserica nominală. (Tabernacol, par. 268)
  8. Majoritatea creştinilor (nominali) cunosc foarte puţin despre luptele şi victoriile spirituale, deoarece ei nu s-au consacrat şi n-au primit niciodată Spiritul Sfânt al adevărului. Unii s-au consacrat sectei pe care o iubesc, căreia se devotează, pe care o slujesc şi pentru care se jertfesc. Alţii au recunoscut unul sau mai multe principii morale şi s-au legat a nu încălca niciodată aceste principii … alţii şi-au ales o virtute, pe care o adoră şi al cărei spirit îl primesc: de exemplu, răbdarea – şi sunt pe deplin mulţumiţi dacă au atins un nivel înalt de răbdare. Mai sunt unii care se consacrează „a lucra” pentru Isus şi sunt mulţumiţi numai când se află în vârtejul unei mari activităţi. Puţin le pasă de ce natură este activitatea lor; le ajunge să ştie că nu slujesc făţiş pe Satan şi că în această lucrare ei ocupă un loc de frunte. Ei nu caută la rezultat, ci la muncă, sperând că la sfârşit vor afla că n-au fost prea dăunători. A-şi lua timp să studieze Cuvântul lui Dumnezeu, ca să afle ce fel de muncă doreşte El, le-ar părea o încălcare a legământului lor de consacrare, fiindcă ei s-au consacrat pentru lucrarea Sa şi sunt mulţumiţi numai când se află în agitaţia activităţii lor. (Vol. V, par. 373)
  9. Chiar şi atunci când vedem credincioşi practicând tăgăduire de sine în unele activităţi bune din domeniul reformei politice sau morale, nu este o dovadă de consacrare lui Dumnezeu, deşi este o dovadă a consacrării pentru o lucrare. Consacrarea lui Dumnezeu spune: orice lucru, oriunde; „Îmi place să fac voia Ta, o Dumnezeule”; voia Ta, pe calea Ta să se facă. Consacrarea pentru Dumnezeu, deci, va asigura o cercetare a planului Său, descoperit în Cuvântul Său, ca să putem fi capabili să cheltuim şi să fim cheltuiţi pentru El şi în serviciul Său, în armonie cu planul Său pregătit şi descoperit. (Tabernacol, par. 269)
  10. Nu-i de mirare, deci, că aşa de puţini au văzut vreodată frumuseţile glorioase dinăuntrul Tabernacolului; numai preoţii le pot vedea … (Tabernacol, par. 270)

Trebuie să mai ştim

  1. … „Grâul” sunt adevăraţii fii ai Împărăţiei, cei cu adevărat consacraţi, moştenitorii; „neghina” reprezintă pe cei ce nu sunt decât cu numele şi nu în realitate Biserica lui Hristos sau viitoarea Lui Mireasă. Neghina este clasa care zice „Doamne, Doamne”, însă nu face ce spune El. Pe dinafară aceste clase se aseamănă atât de mult încât trebuie examinate foarte de aproape pentru a le putea deosebi … neghina are înfăţişarea copiilor consacraţi din inimă ai lui Dumnezeu; şi uneori sunt consideraţi astfel. (Vol. III, par. 319)
  2. … clasa neghinei. Cei ce formează această clasă se numesc deasemeni cu numele lui Hristos şi pretind că urmează învăţăturile Lui; ei le urmează uneori îndeajuns pentru ca purtarea lor exterioară să fie influenţată de ele, însă năzuinţele inimii lor nu se îndreaptă spre Domnul şi ei nu doresc a-L servigrâul şi neghina, adică sfinţii şi cei ce pretind a fi astfelneghină, oameni ce mărturisesc a fi sfinţi, dar care de fapt nu sunt (Vol. III, par. 320)
  3. Potrivit Bibliei, numai cei evlavioşi, numai cei care au făcut paşii anumiţi fixaţi de Învăţătorul pentru ucenicii Săi, sunt creştini. Toţi ceilalţi care pretind că sunt creştini sunt numai imitaţii – „neghină” (VDM, 546/b3)
  4. … cei ce nu sunt concepuţi de „Cuvântul Adevărului” (nu numai de litera ci şi de Spiritul adevărului) sunt copii nelegitimi; Dumnezeu nu-i recunoaşte şi nici nu-i tratează ca pe fii (Evr. 12: 8). Ca o consecinţă, biserica nominală … are „forma evlaviei” dar nu are Spiritul Adevărului care-i schimbă inima. Ea este plină de copii spirituali. Unii dintre ei sunt „copii în Hristos”, dar cei mai mulţi sunt „copii nelegitimi” şi nu fii ai lui Dumnezeu; ei au fost concepuţi de eroare şi nu de adevăr; ei formează neghina. …(Vol. IV, pag. 344 al.1)
  5. o mare parte a celor care se pretind a fi creştini în zilele noastre n-au devenit adevăraţi ucenici ai lui Cristos, ei sunt numai „neghină”, imitaţii de creştini. (VDM. 378, b3)
  6. … În acest chip ei sunt neghină, victime ale învăţăturilor false şi nu numai că se găsesc într-o poziţie greşită, dar denaturează şi adevăratul ideal al sfinţeniei. Amăgiţi de această greşeală, ei au un oarecare simţământ de siguranţă şi de mulţumire … Cu toate acestea, ei îşi dau seama că niciodată inima lor, viaţa lor, timpul lor, mijloacele lor, în ocaziile ce li s-au prezentat, n-au fost consacrate cu adevărat şi pe deplin lui Dumnezeu şi serviciului Său. (Vol. III, par. 339)
  7. Credincioşii ucenici ai lui Christos nu s-au simţit niciodată comozi în Sionul nominal; ei au observat că spiritul lumii, care se manifestă prin elementele numite „neghină” punea în primejdie prosperitatea spirituală a Sionului. (Vol. IV, pag. 51 al.1)
  8. În ilustraţie vedem că Adevărul este reprezentat prin sămânţă şi vedem că oamenii sunt de asemenea reprezentaţi prin sămânţă…

… sămânţa de neghină. Această sămânţă de neghină arată puţin ca şi grâul. Ea nu este sămânţa adevărată – nu este sămânţa împărăţiei. Ar putea fi o sămânţă sau un mesaj de moralitate sau de curăţie a vieţii, sau de abţinere de la băuturile ameţitoare etc. … (VDM. 494, b2, 5)

  1. Această sămânţă nu produce în mod necesar oameni răi … În prezent multe din aceste fire de neghină sunt influenţi. Şi toţi cei patru sute de milioane reprezintă, nu adevăratul câmp de grâu, ci numai o imitaţie, uzurpând locul care în realitate aparţine adevăratei clase a grâului.

În acest timp de Seceriş, acum aproape sfârşit, a avut loc o despărţire între grâul adevărat şi neghină. Grâul adevărat este adunat în grânar, în timp ce neghina se leagă în snopi pentru a fi arsă – nu arsă literal, ci distrusă ca neghină sau imitaţie a grâului. Curând ei vor înceta să se mai numească creştini. Vor recunoaşte că sunt ce au fost întotdeauna – părţi din lume. Mulţi dintre aceştia sunt membri într-o biserică, dar ei sunt doar din lume şi de spiritul ei. Ei nesocotesc grâul adevărat şi-i consideră puţin bizari, fanatici.

Mulţi din această neghină nu ştiu ce sunt… (VDM 494/b5 – 495/a1,2)

  1. Neghina este o clasă de oameni (adesea) nobili, care s-au ridicat din lume adesea animaţi de speranţele şi scopurile unui caracter binevoitor, dar induşi în eroare de gândirea că ei sunt Biserica. Din punct de vedere al neghinei, grâul este ceva ce creşte anormal, un popor deosebit, puţini la număr şi nestimaţi … clasa neghinei oneste se va trezi la realitate şi va înceta să mai pretindă că ei sunt biserica lui Cristosastfel ea va fi arsă sau va înceta să fie neghină, continuând totuşi să fie oameni nobili în lume, şi vor avea parte de binecuvântările generale în „dulcele curând” al Împărăţiei, pentru care noi încă ne rugăm. (VDM 98/b2,3)
  2. … neghina va fi strânsă pentru ardere în timpul marelui timp de strâmtorare cu care veacul de acum are să se sfârşească, şi în cursul căruia mulţi din cei care s-au socotit Făpturi Noi vor găsi că n-au fost decât imitaţii false, sau „neghine”, şi ca atare vor fi arşi, rămânând ceea ce totdeauna au fost – oameni lumeşti. Într-adevăr, mulţi dintr-aceasta „neghină” sunt oameni respectabili şi morali, sau, după cum îi numeşte lumea, „oameni de treabă”… (Vol. VI vechi, pag. 198 al. 2)
  3. ARDEREA NEGHINEI

Ar părea că arderea neghinei înaintează acum de câtva timp; adică, unii care au pretins că sunt creştini şi s-au gândit că sunt creştini, dar n-au intrat niciodată într-o relaţie adevărată cu Domnul ca să devină clasa grâul, vor fi nimiciţi ca neghină, arătaţi în adevărata lor lumină. Dacă i-ai întreba acum despre consacrarea lor, aceştia ar spune: „Nu sunt un sfânt, dar aş vrea cât se poate să fiu bun şi drept în comportarea mea”. Astfel, unii ca aceştia dovedesc că n-au înţeles ce înseamnă a fi creştin adevărat. (VDM. 447, b3)

  1. spiritul neghinei e îndreptat spre renumele şi fastul sectar mai degrabă decât spre ascultarea şi credincioşia individuală faţă de Dumnezeu. Şi astfel, clasa neghinei respinge adevărurile prezente şi se împotriveşte lor cu putere, căci ea observă foarte repede că ţinta lor este de a condamna tot ce este sectar şi de a proba pe fiecare în mod individual. Şi fiind predispuse a se uni unele cu altele, toate sectele se unesc pentru a se împotrivi lucrării de descompunere şi de separare a adevărului prezent; ele se străduiesc cu băgare de seamă să încătuşeze puternic orice gând individual, precum şi orice studiu pe tărâmul religios, de frică să nu cadă organizaţiile lor în ruină şi, scăpându-le grâul, să nu le rămână decât neghina. (Vol. III, par. 325)
  2. Dar acum,…o despărţire completă trebuie să aibă loc între grâu şi neghină. Şi, după cum învăţăturile false au produs o dezvoltare incorectă, tot astfel desfăşurarea adevărului, la lumina secerişului, va produce separarea. Cu toate acestea, toată neghina şi o parte din grâu au frică; ei î-şi închipuie că sfărâmarea Babilonului va însemna prăbuşirea lucrării lui Dumnezeu şi falimentul cauzei Sale. Dar nu este aşa. (Vol. III, par. 375)

AŞADAR

De la punctul 107 încoace până la 120, sub titlul „Necesitatea judecăţii”, am observat în oarecare măsură motivul pentru care o Nouă Creatură trebuie să judece; declaraţiile citate în prima parte ne previn asupra nesincerităţii, a ipocriziei, celor ce pretind numele de creştin, apoi avem câteva declaraţii care sugerează în câteva cuvinte răul pe care-l pot produce aceştia cauzei Domnului, ca în ultima parte să observăm unele obligaţii ale noastre în relaţia cu aceştia, pericolul la care ne putem expune tolerându-le felul de-a fi, până la a fi socotiţi părtaşi păcatelor lor; ca ultimele să ne facă conştienţi de avantajul şi binecuvântarea celor   care constată în gândirea şi modul lor de acţiune o abilitate, o siguranţă în decizii, ca fiind indiciul unei stări avansate în Cristos; o dovadă că procesul îngropării lor în El, până în prezent a avut loc în mod adevărat şi că trebuie continuat cu seriozitate şi curaj înainte, educându-ne conştiinţa creştină pentru a judeca în mod corect şi apoi a şi acţiona în armonie cu această judecată.

Apoi, sub titlul „Interzis a judeca, indicat a judeca, obligatoriu a judeca”, observăm atât îndemnuri directe în favoarea judecăţii, cât şi anumite obligaţii pentru a căror îndeplinire judecata este indispensabilă. Cele câteva declaraţii aduse în atenţie sub titlul „Într-adevăr putem judeca” ne întăresc, oarecum decisiv, convingerea în favoarea judecăţii.

Ca o paranteză ajutătoare extrem de valoroasă apar citatele de sub titlurile „Este bine să ştim” şi „Trebuie să mai ştim”. În primul caz avem o serie de declaraţii care au un rol de prevenire spre a nu fi înşelaţi sau amăgiţi de anumite calităţi şi manifestări care pentru o minte insuficient educată de Cuvântul lui Dumnezeu trec drept dovezi de deplină consacrare lui Dumnezeu. Astfel ele au un rol hotărâtor în reglarea conştiinţei creştine, în formarea unei păreri corecte din punct de vedere divin, asupra calităţii de adevărat urmaş al lui Cristos. În cel de-al doilea caz, ne vom întâlni cu o altă serie de declaraţii care, la fel, vor educa conştiinţa noastră creştină, ochiul nostru spiritual, puterea noastră de a vedea lucrurile din punct de vedere dumnezeiesc, cu privire la neghină şi anume: ce este ea, modul în care va fi arsă şi atitudinea ei faţă de lucrarea prezentă de seceriş. Cunoştinţa acestor lucruri este indispensabilă unui adevărat creştin în acest sens.

  1. JUDECATA ÎN PRACTICĂ

În continuare, având în vedere faptul că am dezbătut problema judecăţii, cu bagajul de informaţie pe această linie însuşit de atunci încoace, să ne adâncim puţin în a vedea mai concret datoria noastră de a judeca. Pentru aceasta să ne îndreptăm atenţia asupra paragrafului 1 de la pag. 197 din vol. VI, care este de o importanţă deosebită în scopul propus:

  1. NOUA CREAŢIE NOMINALĂ FAŢĂ DE CEA ADEVĂRATĂ

După cum în poporul tipic toţi erau israeliţi în sens nominal, dar comparativ puţini erau „israeliţi adevăraţi”, tot aşa şi în antitip, nu trebuie să fim surprinşi să găsim o biserică nominală şi o Biserică adevărată, o Nouă Creaţie nominală şi o Nouă Creaţie adevărată. De când creştinătatea a devenit într-o oarecare măsură populară, „neghina”, „imitaţia de grâu”, a infestat câmpul de grâu, simulând a fi grâu adevărat. Oricât de greu ar fi pentru om, care nu poate citi inima, să deosebească ce este adevărat de ce este fals, grâul de neghină, Domnul însă ne asigură că El cunoaşte inima, că – „Domnul cunoaşte pe cei care sunt ai Săi”. El de fapt aşteaptă de la noi să facem deosebire între oile adevărate şi lupii în piei de oaie, şi între via adevărată care produce roade adevărate şi spinii şi mărăcinii care ar putea încerca să treacă drept membri ai Viţei adevărate, şi ne spune să facem acest lucru. Dar Domnul nu-i permite poporului Său să treacă peste această judecată generală – o examinare liberală a caracterului exterior general – zicând: „Nu judecaţi nimic înainte de vreme”. Printre cei pe care-i recunoaşteţi mlădiţe legitime în Viţă, să nu încercaţi să hotărâţi cât timp trebuie să li se acorde pentru a produce roadele coapte. Trebuie să lăsăm acest lucru pentru Tatăl, Vierul, care curăţă fiecare mlădiţă şi care în cele din urmă va tăia fiecare mlădiţă sau membru „care n-aduce roadă”. De aceea, noi lăsăm pentru Vier curăţarea „Viţei” – corectarea fiecărui membru cu adevărat consacrat al Bisericii lui Cristos – lăsându-L pe El să facă excluderea, recunoscând că El a semănat şi El a şi udat, şi a şi făcut să şi odrăslească fiecare mlădiţă în Viţa adevărată. Spiritul Viţei trebuie să fie recunoscut într-o oarecare măsură în fiecare mlădiţă sau membru şi fiecare trebuie să fie încurajat şi ajutat în creşterea sa. Iubirea trebuie să fie legea printre toate aceste mlădiţe; şi numai aşa cum este auzit Cuvântul divin – fără a trece peste ceea ce El ne autorizează – are vre-o mlădiţă dreptul să critice, să mustre, sau în vre-un alt fel să cureţe ori să facă ceva împotriva altei mlădiţe. Spiritul iubirii este, dimpotrivă, să îndrepte la milă, amabilitate, îndelungă răbdare şi răbdare până la chiar limitele îngăduite de marele Vier, care, după cum am sugerat deja, sunt largi, liberale şi menite să dezvolte caracterul în fiecare mlădiţă.     (Vol. VI, 197/1)

În acest paragraf suntem instruiţi în privinţa a două feluri de judecăţi: în prima parte, după ce ne previne asupra existenţei unei biserici nominale, false, formată din creştini nominali sau neghină, ni se cere a face o deosebire între adevăraţii creştini şi cei falşi. Apoi, se ocupă de clasa cei pe care-i recunoaşteţi mlădiţe legitime în Viţă, instruindu-ne asupra atitudinii cuvenite faţă de aceştia. În primul rând ne previne cu privire la incompetenţa noastră de a curăţa şi tăia vre-o mlădiţă din Viţa adevărată, apoi, atrăgându-ne din nou atenţia asupra faptului căci calitatea de Membru în Viţa adevărată trebuie confirmată, prin cuvintele: „Spiritul Viţei trebuie să fie recunoscut într-o oarecare măsură în fiecare mlădiţă sau membru”, ne îndeamnă la aplicarea legii iubirii faţă de aceştia, care nu exclude dreptul vreunei mlădiţe „să critice, să mustre, sau în vre-un alt fel să cureţe ori să facă ceva împotriva altei mlădiţe”, dar aceasta numai în conformitate cu autorizaţia pe care o primim de la Capul nostru prin Cuvântul divin. Suntem de asemenea preveniţi asupra elementelor iubirii: milă, amabilitate, îndelungă răbdare şi răbdare, care aplicate în conformitate cu limitele îngăduite de marele Vier, oricât sunt de largi şi liberale nu pot trece peste măsura scopului precis propus şi anume, a dezvolta caracterul în fiecare mlădiţă. Aceste datorinţe de membru în Viţă, cunoaşterea acestor limite ale datorinţelor noastre astfel încât să putem fi utili dezvoltării lor cuvenite, necesită un dezvoltat spirit al judecăţii, al cântăririi, al aprecierii, al minţii sănătoase, care pot fi oferite numai de o bună măsură a Spiritului sfânt.

JUDECATA – I

Având înainte sarcina trasată de Domnul prin servul Său credincios în prima parte a paragrafului analizat, să încercăm acum a aduce în atenţie câteva citate care vor avea rolul de-a educa conştiinţa noastră creştină, ochiul nostru spiritual, pentru a avea abilitatea de a face deosebire între clasa adevăraţilor consacraţi şi a celor doar pretinşi, a neghinei. Chiar dacă unele citate sau părţi din ele vor fi aduse din nou în atenţie, aceasta, pentru o mai bună înţelegere a subiectului.

  1. Dar cine sunt „fraţii”? Domnul ne spune că nu toţi care-I pretind numele sunt fraţi adevăraţi…

Prin urmare, noi nu trebuie să ne aşteptăm la „părtăşia” cu toţi care cheamă numele lui Cristos ca la o dovadă a părtăşiei cu Tatăl şi a faptului că suntem în lumină. Noi să ne aşteptăm la această părtăşie numai cu aceia care caută cu seriozitate să facă voia Tatălui, în a-I servi cauza şi în a exemplifica instrucţiunile Cuvântului Său atât în faptele cât şi în declaraţiile lor. (VDM, 114/a5)

  1. A pecetlui înseamnă a marca sau a însemna. Fii acestei lumi pot fi deosebiţi prin anumite semne, iar fii lui Dumnezeu, noile făpturi în Christos, prin alte semne caracteristice. Semnul caracteristic primei clase este spiritul, mintea sau voinţa lumii, pe când al celeilalte este Spiritul, voinţa sau cugetul lui Dumnezeu. Din clipa adevăratei consacrări lui Dumnezeu, dovada sau pecetea se poate vedea în cuvintele, faptele şi cugetele celui consacrat. Aceste semne devin din ce în ce mai clare, pe măsură ce mintea cea nouă sporeşte în daruri, cunoştinţă şi iubire… (Vol. V par. 519)
  2. În altă parte am arătat care sunt semnele, dovezile că suntem copii ai lui Dumnezeu, adică, conceperea noastră de Spiritul sfânt, sigilarea noastră, însufleţirea noastră. Nu vom repeta aici, ci doar vom atrage atenţia într-un mod general asupra faptului că oricine participă în această alegere are diferite dovezi prin care nu numai el o poate discerne, ci, nu după mult timp, şi „fraţii” cu care vine în contact o pot discerne.

Apostolul scrie către Coloseni (3:12-14) în privinţa acestei clase alese a Noii Creaţii, zicând că aceştia trebuie să se dezbrace de vechea apreciere a lucrurilor şi să se îmbrace cu una nouă care va recunoaşte pe membrii aleşi, nu după naţionalitate, nici după denominaţie, ci îi va recunoaşte în Cristos pe toţi, şi numai pe ei, ca fiind Noua Creaţie aleasă. (vol. VI, 191/ 1,2)

  1. CINE POATE CITI INIMA?

Noi suntem de acord că nu putem citi inima; dar suntem pe deplin satisfăcuţi să acceptăm decizia divină în astfel de chestiuni şi să avem încredere că atunci când la timpul cuvenit vor fi dezlănţuite toate secretele vieţii de acum, vom putea înţelege sensul alegerilor Domnului mai complet decât putem acum. Atunci vom putea vedea ce deosebire a fost între inimile celor pe care I-a acceptat Domnul şi inimile celor pe din afară smeriţi, pe care el nu i-a favorizat aşa de mult în privinţa chemării Împărăţiei. Între timp noi trebuie numai să aşteptăm şi să avem încredere în Domnul şi să-i acceptăm deciziile…

Instruiţi în privinţa metodelor divine, noi nu trebuie să dispreţuim pe cei mai mici, pe cei mai de jos sau pe cei mai analfabeţi dintre aceia care dau dovadă de puritate şi onestitate a inimii faţă de Dumnezeu, şi cărora El pare să le dea ungerea Spiritului Său şi „ureche de auzit”. Mai degrabă, în timp ce facem cunoscut tuturor Mesajul cum avem ocazia, trebuie să ne bucurăm în mod special cu cei faţă de care se manifestă favoarea Domnului, indiferent de împrejurările lor pământeşti etc. („Domnul îi cunoaşte pe cei care sunt ai Săi”); şi noi trebuie să recunoaştem, să onorăm şi să cooperăm cu toţi aceştia, ca ambasadorii şi reprezentanţii Domnului şi Învăţătorului nostru.

Adesea ne-am gândit, privind peste o adunare de popor a Domnului şi văzând pe unii care nu aveau o înfăţişare atrăgătoare, unii care nu erau bine educaţi sau rafinaţi, unii de origine modestă – dar totuşi având semnele ungerii Domnului, lumina adevărului strălucind pe feţele lor, încrederea şi speranţa adevărului inspirându-i, iar viaţa lor indicând o transformare de la împărăţia întunericului la Împărăţia iubitului Fiu al lui Dumnezeu – adesea ne-am gândit că dacă Domnul ne-ar fi trimis să-I căutăm Mireasa, am fi trecut fără să ştim pe lângă unele din mărgăritarele Sale alese şi i-am fi adunat pe unii pe care El îi respinge ca nevrednici – pentru că noi nu suntem capabili să citim inima…(VDM 640/ a)

  1. Apostolul Pavel ne arată lămurit, în epistola sa către Romani (cap. 8), cum putem face deosebirea între cei ce sunt cu mintea spirituală şi umblă conform spiritului şi între cei ce sunt naturali sau carnali. În urma diferitelor împrejurări aceasta este o grea întrebare. Există unii care nu sunt în Christos, a căror trupuri sunt mai puţin degradate decât a celor ce sunt în Christos; dacă ei s-ar măsura după faptele corpului, s-ar putea întâmpla, că cel ce e în Christos să fie într-o situaţie mai slabă decât cel ce nu este în Christos. De aceea Domnul îndeamnă pe poporul său să nu judece numai după fiinţa pe dinafară, fiindcă există unii care sunt făţarnici şi sfinţi numai în aparenţă şi ne asigură că Dumnezeu caută la inimă şi la intenţii. … (RV, 133 (169) b2)
  2. Vedem uneori creştini care au puţină cunoştinţă despre lucrurile lumeşti şi totuşi au o spiritualitate profundă, o foarte adâncă înrădăcinare şi întemeiere în Cristos, o pătrundere clară în lucrurile adânci ale lui Dumnezeu şi o bogată experienţă creştină. Poate cunoştinţa lor despre uzanţele societăţii distinse este mai mică decât a multora dintre fraţii lor; poate că ei au avut mai puţine ocazii de a învăţa toate aceste detalii; şi totuşi realizările lor mature în Cristos îi pot ruşina pe unii care sunt mai corecţi pe dinafară potrivit standardelor lumii. Cât de atenţi trebuie să fim ca standardele noastre de judecată şi evaluarea caracterului să fie după modelul Învăţătorului; să privim sub suprafaţă; să observăm trăsăturile de caracter adevărate şi esenţiale mai degrabă decât orice particularităţi exterioare ale cărnii care în faţa Domnului n-ar avea nici o greutate în deciderea calităţii caracterului sau a locului în îm

Dacă noi vom fi judecătorii lumii în veacul viitor, cum vom fi potriviţi pentru această poziţie dacă nu învăţăm acum să adoptăm punctul de vedere potrivit, punctul de vedere al Domnului, în felul cum îi apreciem pe fraţii noştri? Dacă iubirea şi stima noastră pentru ei este măsurată după fleacuri, da, chiar după lucruri nevrednice de luat în seamă în ochii Domnului, oare dezvoltăm noi calităţile caracterului care ne vor pregăti să fim judecătorii Veacului viitor? (VDM 794/ b 3-5)

  1. Apostolul pare să dea de înţeles în epistola din care este luat textul nostru (1Ioan) că un număr destul de mare pretind în mod fals o intimă cunoaştere a lui Dumnezeu. De aceea cu mare claritate de vorbire el ne informează: „Cine zice, Îl cunosc, şi nu păzeşte poruncile Lui, este un mincinos şi Adevărul nu este în el”. Astfel este foarte evident că apostolul nu vorbeşte despre o simplă cunoştinţă de Dumnezeu, ci despre o cunoaştere intimă a lui Dumnezeu, implicând părtăşie şi comuniune cu El. Apoi, el ne dă o probă prin care putem judeca în consecinţă dacă suntem sau nu creaţii noi în Domnul şi avem iubirea lui Dumnezeu dezvoltată în vre-o măsură în noi. Proba este ascultarea. În măsura în care păzim Cuvântul Domnului, în acea măsură iubirea lui Dumnezeu este desăvârşită în noi; pentru că, dacă am primit mintea lui Cristos, Spiritul Sfânt, spiritul lui Dumnezeu, efectul asupra noastră va fi să voim şi să înfăptuim buna lui plăcere – în măsura capacităţii. (VDM 116/a3 – b1)
  2. Apostolul arată mai departe că noi trebuie să facem deosebire între mintea carnală şi între mintea care este în armonie cu Dumnezeu, fiindcă cea dintâi este în duşmănie iar cealaltă în armonie cu Dumnezeu. Mintea care este în armonie cu Dumnezeu se bucură de făgăduinţele lui Dumnezeu în virtutea legii Sale de dreptate, curăţenie, bunătate, pace, credinţă şi priveşte cu bucurie înainte la timpul când toate speranţele dezvoltate prin aceste făgăduinţe vor fi îndeplinite. Mintea carnală (oricât ar fi de educată şi dezvoltată şi ar putea sta sub controlul corpului) nu este în armonie cu Dumnezeu; ea are ambiţia sa proprie, planurile sale proprii, de care atârnă cu plăcere, se întristează şi se necăjeşte când acestea dau greş; ea î-şi găseşte speranţele şi ţintele mai cu seamă cu privire la viaţa prezentă; ea nu este în armonie cu Dumnezeu şi nu este într-acea stare de inimă, ca să poată primi cu mulţumire tot ce Dumnezeu i-ar trimite; ci din contră, ea este plină de voinţa sa proprie şi nesupusă conducerii dumnezeieşti; ea nici nu poate fi supusă fiindcă este carnală, şi pentru că în lumea prezentă întreaga omenire se află într-o stare păcătoasă şi înstrăinată de Dumnezeu. (RV 134 (170), a 2,3)
  3. CUM PUTEM CUNOAŞTE PE CEL CU MINTEA SPIRITUALĂ

Explicarea Apostolului cum putem deosebi aceste clase, arată că voia nereînnoită se cugetă şi îşi găseşte plăcerea în lucrurile cărnii, pe când voia reînnoită se cugetă şi îşi găseşte plăcerea în lucrurile spiritului. E o mare prăpastie între aceste două clase, şi nu trebuie ca cineva să se cugete mult şi să fie îndoielnic ori de el este un membru al Bisericii, al corpului lui Christos, sau nu. Dacă într-adevăr este în Christos, atunci el are o dorinţă nouă, o speranţă nouă, o ţintă nouă; şi dacă la anumite timpuri greşeşte a trăi conform acestei dorinţe şi ţinte noi, atunci inima sa, dacă este într-o situaţie dreaptă, va afla din nou calea spre Dumnezeu şi aşezămintele sale. Inima sa se apleacă spre lucrurile care sunt drepte, curate şi bune, deşi legea păcatului şi morţii, în urma slăbiciunilor corpului său muritor îl strâmtorează…(RV, 133 (169) b3)

  1. Dar adevărata probă a uceniciei şi a dovezii că cineva posedă viaţa   spirituală stă numai în aceea, că cineva într’adevăr posedă spiritul Domnului. Aceia care au mintea sau spiritul lui Christos, vor dovedi prin aceasta că sunt concepuţi de dânsul; cine nu are spiritul lui Christos acesta nu este al lui. În acest chip avem să ne judecăm pe noi înşine şi în acest chip avem să judecăm şi pe fraţii noştri – conform spiritului, după intenţii, după voinţă, nu după rezultat şi nu după carne. Cât de largi la inimă trebuie să ne facă aceasta în judecarea fraţilor. Dacă ei recunosc şi arată că iubesc pe Domnul, dacă se încred în sângele Său scump, şi au plăcere în lucrurile sfinte, dacă ei iubesc pe fraţi şi ascultă cu plăcere cuvântul îndurării şi al adevărului şi se silesc să dezvolte roadele spiritului, atunci desigur ei sunt fraţi, desigur sunt „în Christos”. Dacă ei totuşi nu au acest spirit, dacă ei iubesc lumea, doresc mai bine societatea lumească şi se predau cu totul ambiţiei şi scopurilor lumeşti, şi-şi află mulţumirea în acestea, atunci noi avem o bună cauză de a ne îndoi că ei sunt în legătură cu Domnul, cu totul indiferent că ce mărturisesc cu gura lor. (RV, 134 (170) /b2-3)
  2. … Precizarea apostolului despre cum să ştim deosebi cele două clase este că clasa neregenerată se va preocupa de lucrurile cărnii[13], în timp ce clasa regenerată se va preocupa de lucrurile spiritului. (Mana 27 aug.)
  3. De aceea, sentimentele noastre pentru comunitatea cu Tatăl vor fi cu atât mai adânci, cu cât vom înţelege mai bine ce este lumesc. Cu cât ne putem însuşi mai multă putere din spiritul curat ce vine de la Tatăl, prin descoperirea lui Isus Christos, cu atât mai lămurită şi mai hotărâtă va fi judecata noastră în ce priveşte influenţele şi lucrurile lumeşti. E foarte greu de constatat unde începe viaţa lumească. Cineva a zis că aceasta este o întunecime treptată de la alb până la negru. Se pare cu neputinţă a pune o graniţă şi a zice: „aici începe lumescul”; totuşi, când un creştin rămâne aproape de Domnul şi umblă cu dânsul, atunci puterea de observaţie a naturii sale spirituale va fi capabilă să facă o deosebire precisă. Având puterea „vieţii noi”, creştinul individual este în stare să tragă linia despărţitoare dintre viaţa lumească şi cea spirituală. (RV, 59 (347) /a3
  4. … Spiritul lui Dumnezeu îndeamnă la credinţă în făgăduinţele Sale; spiritul rătăcirii conduce în direcţie contrară; la neîncredere în făgăduinţele lui Dumnezeu, la speculaţii (înşelăciuni) şi superstiţii omeneşti, la credinţă în lucruri despre care Dumnezeu n-a vorbit şi care sunt neraţionale (absurde) pentru cei ce posedă Spirtul Sfânt sau „spiritul unei minţi sănătoase”. Spiritul Adevărului ne îndeamnă la activitate şi la râvnă în cauza adevărului divin şi la aprecierea privilegiului de a conlucra cu Domnul. Dimpotrivă, însă, spiritul rătăcirii este un „spirit somnolent” şi neglijent în lucrurile cereşti şi plin de atenţie în cele pământeşti. El este lipsit de atenţie pentru adevărata Biserică şi legământul ei de iubire, dar este plin de atenţie pentru organizaţiile pământeşti şi legămintele lor. (vol. V, par. 384)
  5. … Am atras deja atenţia şi asupra faptului că Scripturile se referă la Babilon ca fiind un sistem fals (mama şi fiicele – unele mai corupte, altele mai puţin corupte, unele fiind o imitaţie mai bună, altele mai slabă) şi că acesta este numit „Taina Fărădelegii”. Să nu fim înţeleşi că vrem să spunem că fondatorii acestor sisteme false le-au organizat cu scopul şi intenţia de a induce în eroare poporul lui Dumnezeu. Mai degrabă să nu uităm că în Scripturi lui Satan i se atribuie „înşelarea întregii lumi” asupra acestui subiect, punând răul în locul binelui şi binele în locul răului, lumina în locul întunericului şi întunericul în locul luminii. Satan „lucrează acum în fiii neascultării” (Isa. 5:20; Efes. 2.2), întocmai cum I-a oferit cooperare şi Domnului nostru Isus. Lui îi place să coopereze cu toţi urmaşii lui Cristos pe care-i poate abate de la umblarea în urmele Învăţătorului. După cum a încercat să-L convingă pe Domnul nostru că erau căi mai bune – căi care implică mai puţin sacrificiu personal şi mai puţină negare de sine decât căile Tatălui – prin care El putea binecuvânta toate familiile pământului, la fel, în acest Veac Evanghelic, el s-a concentrat ca să-i convingă pe fraţii Domnului cu adevărat consacraţi să adopte planurile lui – să nu dea atenţie planurilor şi regulilor Tatălui. El îi voia să fie preaînţelepţi – să simtă că pot servi pe Domnul mai bine prin alte metode decât prin cele indicate de Scripturi. I-a umflat cu sentimente de zel pentru sistemele lor omeneşti, de mândrie de ele, cu lucrarea pe care o fac şi cu organizaţiile pe care le-au realizat. Adversarul n-a avut nici un succes la Învăţătorul, răspunsul său invariabil fiind „Este scris”. Dar nu este aşa cu urmaşii Săi. Mulţi, mulţi neglijează ce este scris; neglijează exemplul şi cuvintele Învăţătorului; neglijează cuvintele şi exemplul apostolilor şi se concentrează asupra ducerii la îndeplinire pentru Dumnezeu a unui plan pe care ei speră şi cred că El îl aprobă şi pentru care îi va lăuda.

Ce uimiţi vor constata cât au greşit, când vor vedea în curând Împărăţia Sa aşa cum Dumnezeu a plănuit-o iniţial şi de atunci înainte a realizat lucrarea după planul Său! Vor descoperi atunci cu cât este mai bine să ai grijă să te laşi învăţat de Domnul, decât să încerci să înveţi pe Domnul – să faci lucrarea Lui în felul dorit de El, mai degrabă decât să lucrezi pentru El într-un mod pe care El nu l-ar recunoaşte. Succesul acestor planuri umane – ca în papalitate, metodism şi proporţional în alte denominaţii – ajută să facă din aceste sisteme „lucrări de rătăcire”. (vol. VI, 199/1, 200/1)

  1. Pentru Noua Creaţie există o ispită continuă din partea sistemului bisericii nominale – nu numai prin doctrine false, ci şi prin pietate formală şi ipocrizie, în care se apropie de Domnul cu buzele în timp ce inima le este departe de El – în timp ce gândurile, sentimentele, cuvintele şi faptele sunt cu totul lipsite de armonie cu spiritul adevărului şi cu consacrarea pe care acesta o învaţă. Ispitele Noii Creaţii din partea lumii ar fi relativ fără putere dacă n-ar fi faptul că biserica nominală combină spiritul, scopurile şi ambiţiile lumeşti cu numele lui Cristos şi cu un serviciu smerit pentru El. Uşurinţa, onoarea oamenilor, remuneraţia, lipsa de sacrificiu şi siguranţa obţinerii celor mai bune lucruri pe care le poate da această lume, sunt momelile şi amăgirile, cursele şi capcanele pe care Babilonul le întinde Noii Creaţii, şi aceasta în mod continuu. Nici una din capcanele Adversarului nu este atât de amăgitoare, atât de înşelătoare, atât de tare ca aceasta. (vol. VI, 656/1)
  2. Nu am văzut noi oare că trăsăturilor mai puţin însemnate ale adevărului li se dă mult mai multă atenţie decât faptelor mai mari ale unităţii noastre cu Christos, a umplerii cu Spiritul Sfânt, a curăţirii de toată mânjitura trupului şi a spiritului şi a unei vieţi ascunse cu Christos în Dumnezeu? (RV, 190 (226) /a4)
  3. Noi înţelegem că o mare lipsă între creştini în general este că foarte mulţi au încetat să se mai împărtăşească din hrana spirituală pe care Tatăl cresc a pregătit-o pentru hrănirea poporului Său. De aceea, mulţi sunt slabi şi bolnavi spiritual şi mulţi au adormit în privinţa chestiunilor spirituale … (VDM 480 a5-b4)
  4. descoperim în această neghină rădăcinile exterioare ale decăderii, care mai târziu a degenerat în biserica apostată, după cum acelaşi principiu lăuntric l-am constatat în faptele bisericii din Efes, în pierderea iubirii dintâi. Cu această pierdere a iubirii dintâi de obicei merge mână în mână o mărturisire nominală pentru Christos, şi o astfel de mărturisire caută să se mulţumească pe sine cu servicii de formă pe dinafară şi ceremonii şi să se înşele în ce priveşte goliciunea ei lăuntrică. (RV, 54 (343) a3)
  5. Unde înalta chemare şi legea desăvârşită a libertăţii nu se înţelege, din cauza că lipseşte spiritul Domnului, acolo se vor dezvolta formalismul şi ceremoniile (vol VI vechi, pag. 364, al.I)
  6. Puţine lucruri ne pot proba cum ne probează ciocnirea cu fraţii. Atunci se descoperă greşeala lucrurilor naturale ale omului dinafară. Creştinii cu mintea lumească o înţeleg aceasta foarte bine şi de aceea, în mod înţelept, ei îşi aleg terenul mai de jos unde aplecările lor naturale îşi află mai bine ceea ce le corespunde; unde lucrurile naturale îi reţin de la ceea ce i-ar putea duce la cunoştinţă; unde ei pe ei nu se recunosc cum ei de fapt sunt; unde slăbiciunea lor poate fi arătată ca tărie, şi unde ceremoniile exterioare ocupă locul bunăvoinţei lăuntrice. Căci de fapt noi nu ştim ce spirit locuieşte în noi, până nu suntem descoperiţi de toate lucrurile din afară; atât de mult ne împiedică aceste lucruri dinafară a cunoaşte ceea ce într-adevăr este în noi. De aceea, mulţi nu ştiu ce fiinţe neliniştite şi egoiste sunt ei până când lucrurile care i-au oprit de a se cunoaşte pe sine sunt cu totul înlăturate şi luate de la dânşii. Unii observă ici şi colea, prin ispite, cum stau înlăuntrul lor; dar în loc ca acest rău să fie cercetat până în adâncimile sale, pentru ca ei să-l poată cunoaşte şi învinge pe deplin, ei încearcă să-l acopere, atât înaintea lor cât şi înaintea altora; şi pentru a putea face aceasta ei sunt siliţi a căuta mai departe după lucrurile exterioare. (RV, 136 (172) b3)
  7. De multă vreme marea biserică nominală a învăţat rânduielile oamenilor în locul învăţăturilor biblice şi a nesocotit într-o mare măsură Cuvântul lui Dumnezeu ca fiind singura regulă de credinţă şi de viaţă creştinească. Ea a vestit cu îndrăzneală învăţături pline cu contradicţii şi care-L dezonorau pe Dumnezeu. Ea a fost necredincioasă pentru că n-a ştiut să păzească învăţăturile Adevărului. Ea n-a arătat şi nici n-a cultivat spiritul lui Christos, ci s-a lăsat cotropită de spiritul lumii. Ea a rupt gardurile staulului şi a lăsat să intre acolo ţapii, ba chiar şi pe lupi i-a încurajat să intre şi să-şi facă opera lor nefericită. Ea a lăsat pe diavol să semene neghină prin grâu şi poate acum să se bucure de produsul semănăturilor lui în ţarina plină de neghină. Cele câteva spice de „grâu” rămase în această ţarină sunt în pericol a fi înecate de neghină. Grâul şi-a pierdut valoarea pe piaţa creştinătăţii, căci creştinul credincios şi umil este ca şi Stăpânul său, dispreţuit şi respins de oameni, el este rănit în casa pretinşilor săi amici. O evlavie de formă a luat locul adevăratei evlavii şi ceremonii cu o înfăţişare frumoasă înlocuiesc închinarea din inimă şi cultul sincer. (vol. IV, pag. 143, al. 1)
  8. Acest caracter degenerat al mişcărilor de reformă a făcut ca să se nască treptat diferitele organizaţii sectare din zilele noastre. Pe măsură ce aceste organizaţii creşteau în bogăţie, în număr şi influenţă, virtutea creştinilor scădea pentru a face loc trufiei bisericii mame. Un număr mic de creştini serioşi din diferite confesiuni religioase au înţeles aceste lucruri şi le regretă, cu ruşine, şi deplâng această stare. Ei înţeleg că în organizaţiile sectare se fac străduinţe pentru a fi pe placul lumii, pentru a merita favorurile ei şi pentru asigurarea protecţiei şi spiritului ei. S-au ridicat edificii măreţe cu turnuri înalte; s-au cerut clopote armonioase, orgi pompoase, biserici confortabil mobilate, coruri artistice[14], oratori străluciţi; s-au organizat serbări, concerte, jocuri şi loterii, amuzamente înşelătoare, petreceri de tot felul; şi toate acestea cu scopul de-a se asigura aprobarea şi sprijinul lumii. Învăţăturile sănătoase ale lui Hristos sunt puse pe planul din urmă, pe când învăţăturile false şi subiectele senzaţionale sunt anunţate de pe înălţimea amvoanelor; adevărul este pus la o parte şi uitat; spiritul adevărului este pierdut. Cât de bine seamănă deci fiicele cu mama şi organizaţiile lor cu ale ei! (vol. IV, pag. 52-53)
  9. Via pământului e sistemul Creştinătăţii nominale, organizat după înţelepciunea pământească. Coardele ei sunt diferitele secte ale creştinătăţii. Iar roadele ei constau din catedrale, temple, biserici de lemn şi de piatră, tabernacole, capele, orfelinate, spitale, respectul politicii pământeşti, onoruri omeneşti, averi pământeşti, poziţii sociale, coruri organizate, etc. Această vie e mare şi cu influenţă în lume. Mustul din coardele ei este spiritul lumii, care guvernează toate afacerile ei. Ea produce roade cari nu sunt cu totul rele, dar care sunt cu totul pământeşti, din care cauză sunt mai gustoase, mai apreciate şi mai lesne de practicat decât cele cereşti. (RV, 37 (73) /b2)
  10. De fiecare dată când o deşteptare aducea reforme în principiile, doctrinele şi practicile religioase, era un mijloc de a judeca şi a încerca clasa grâului, şi de a o curăţa din ce în ce mai mult de murdăriile lui antihrist. Însă această ultimă încercare şi această chemare fermă, cuplate cu respingerea completă a acestor sisteme pentru a nu mai primi favoarea divină (de care se bucurau altădată, în interesul grâului care era în ele) trebuie să aducă separarea finală a clasei grâului de toate sistemele şi principiile anticreştine. Cele câteva adevăruri pe care aceste sisteme le conţineau la început dispar acum cu iuţeală, fiind înlocuite prin teorii omeneşti, cu efect distructiv asupra oricărui element de adevăr divin; şi iubirea arzătoare şi evlavia este înlocuită cu rapiditate de iubirea de plăceri şi de spiritul lumesc. (Vol. III, par. 354)
  11. Păstorii de astăzi sunt prea politicoşi, prea instruiţi, prea bine crescuţi pentru a stărui asupra vieţii sfinte pe care creştinul trebuie să o trăiască. Părinţii noştri au înţeles acest har cu o anumită stricteţe, pe când aceşti păstori predică o sfinţenie mai îngăduitoare, care nu gândeşte rău de nimeni, nici chiar de un om nesfinţit. Acela care ar predica calea îngustă de altădată n-ar fi, cu siguranţă, binevăzut …

în multe cazuri, un ceremonial elegant a înlocuit înflăcăratele rugăciuni şi închinări personale din trecut. A lupta împotriva acestei schimbări „înspre bine”, înseamnă a pune la îndoială întâietatea ce o are cultura faţă de incultură (faţă de prostie). În timpurile trecute curăţenia era foarte potrivită. Atâta vreme cât biserica se afla în stadiul de început nu era nimic de pierdut. Dar acum, în zilele noastre, oameni înţelepţi, discreţi şi prudenţi, administrând în mod bigot şi cu stricteţe afacerile ei, refuză să compromită prosperitatea unei biserici bogate şi cu influenţă, deoarece ar cauza o neplăcere celor bogaţi şi inteligenţi…” (vol. IV, pag. 158 al. 3 – 159)

  1. Bisericile au urmat de altfel calea lumii, predicând toleranţa, compătimirea, iertarea, iubirea şi îndurarea … (vol. IV, pag. 110)
  2. În pretinsa biserică a lui Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu nu mai este baza credinţei şi îndreptarul vieţii, ci este înlocuit prin filozofii şi teorii omeneşti iar obiceiurile păgâneşti se instaurează chiar şi acolo unde altădată nu puteau să străbată.

Numai puţini au ochii deschişi şi sunt atenţi pentru a înţelege starea jalnică în care se află biserica, fără a se lăsa influenţaţi de aparenta ei bogăţie şi de numărul mare al adepţilor ei. Auditorii şi predicatorii sunt prea pătrunşi de spiritul lumii pentru a-şi da seama de căderea spirituală a bisericii, care se poate vedea atât în numărul aderenţilor ei cât şi în materie de finanţe; căci pentru menţinerea instituţiilor sale, biserica trebuie să se asocieze cu interesele, perspectivele şi plăcerile vieţii prezente … (vol. IV, pag. 111, al. 1; pag. 112, al. 1)

  1. DE CE CAD MII

Acesta este timpul de mult prezis, când „o mie să cadă alături de tine şi zece mii la dreapta ta”. De ce vor cădea aceştia? Pentru că au neglijat această dezvoltare de caracter necesară; pentru că nu au îmbrăcat toată armătura lui Dumnezeu; pentru că sub înşelările Adversarului, ale spiritului lumii şi ale Babilonului, mintea lor s-a deformat. Ei au încercat să adune bani pentru păgâni sau pentru a construi edificii bisericeşti frumoase; au pregătit târguri şi distracţii bisericeşti etc., neapreciind faptul că trebuie să-şi zidească propriul caracter, că acel caracter, construit după îndrumarea Cuvântului lui Dumnezeu, este absolut necesar pentru o intrare în Împărăţia lui Cristos. Şi astfel aceştia cad peste tot în jurul nostru. (VDM 593/b2)

  1. Când Biserica şi lumea au ajuns să stea în bună înţelegere una cu alta, şi când Biserica se apucă de lucrurile acestei lumi, pentru a-şi potrivi inima după dânsele … Aceasta este una din cele mai însemnate cauze ale decăderii, atât în viaţa consacraţilor singuratici cât şi în istoria adunărilor. De aceea e foarte importantă întrebarea: „În ce măsură ne-am despărţit noi de lume, atât singuratici cât şi ca adunare?” Desigur că „legăturile (prieteniile) noastre cu lumea vor fi judecate de Dumnezeu”… (RV, 58 (346), b5 – 59 (347), a1)
  2. Creaturile Noi … Ei trebuie să-şi ridice ochii mai sus şi să-şi dea seama că din punct de vedere divin există o mare diferenţă între biserica nominală şi cea adevărată, între neghină şi grâu. Neghina nu poate concepe grâu, nici creştinătatea nominală nu poate produce creştini adevăraţi. Tendinţele ei sunt în direcţie opusă. Scripturile declară că puterea lui Dumnezeu este cea care lucrează în noi „şi ne dă, după buna Sa plăcere, şi voinţa şi înfăptuirea”. Puterea vieţii noi este cea care mai apoi se dezvoltă sub grija providenţială. Nu conceperea spiritului lumesc este cea care va produce acest rezultat. Biserica nominală, spre deosebire de cea adevărată, este clasa de oameni care au văzut şi au auzit anumite aspecte ale Adevărului divin, care au fost mai mult sau mai puţin luminaţi în privinţa a ceea ce este corect şi incorect, prin urmare mai mult sau mai puţin aduşi la o măsură de convingere în privinţa a ceea ce este corect şi incorect, dar care, sub aceste informaţii, sunt neglijenţi în privinţa voinţei divine şi sunt dispuşi să folosească îndurările divine în măsura în care le place lor, în special în măsura în care acestea vor servi în prezent pentru avantajele lor personale sau sociale, şi nu mai mult. Biserica adevărată, dimpotrivă, după cum am văzut deja, este compusă nu numai din aceia care au auzit Adevărul, ci au consacrat tot ce este al lor Celui care i-a iubit şi i-a cumpărat – din aceia care au urmat ca să-L cunoască pe Domnul şi să I se supună în măsura capacităţii lor, şi care, urmând astfel, nu şi-au socotit dragă viaţa. Biserica nominală nu este lumina lumii, ci numai o clasă de oameni care preferă lumina în locul întunericului şi cărora le place să aibă puţin din lumina care străluceşte de la adevăraţii creştini amestecată cu luminile păgânismului şi ale diferitelor ştiinţe. Membrii bisericii adevărate sunt, fiecare din ei, o lumină care arde şi străluceşte ori unde ar fi.

Cu cât diferenţa dintre aceste două clase este mai mare, cu atât este mai bine pentru Biserica adevărată(vol. VI, pag. 654, al. 1 – 655, al.1)

  1. PROFEŢIE ÎMPOTRIVA PĂSTORILOR (Ezechiel 34)

Studiul de azi este o pildă care se aplică, credem noi, timpului prezent

Nu putem înţelege că aceasta îi ilustrează pe creştinii nominali, ci pe adevăraţii sfinţi ai lui Dumnezeu. Creştinătăţii nominale îi merge destul de bine, dar Domnul nu recunoaşte pe creştinii nominali ca turmă a Sa. Ei sunt neghina, nu grâul; ei sunt caprele nu oile. Păstorii care neglijează îngrijirea oilor, aprovizionarea lor cu hrană spirituală şi ajutorarea lor ca s-o găsească, să şi-o însuşească, sunt destul de adesea ocupaţi cu caprele – membrii pământeşti ai adunărilor lor. Aranjamentele lor în biserică sunt adesea în special pentru capre, sau pentru clasa neghină. Acestora nu le pasă de hrana spirituală; ei trebuie să fie aprovizionaţi cu distracţii, mese comune, serate, discursuri despre politică, sau dizertaţii[15] inofensive bine presărate cu glume. Nu dau ei majoritatea banilor? Nu s-ar retrage ei din Biserică dacă s-ar împărţi hrană spirituală? …

Dar păstorii nu au fost stabiliţi de Domnul pentru a avea grijă de capre şi de clasa neghină, ci pentru a avea grijă de grâu, de oile Domnului. Aceştia sunt pastori sau păstori necredincioşi; şi această profeţie este o mustrare pentru ei. Adevărata turmă a Domnului este împrăştiată, unii aici, alţii dincolo, în multe denominaţii şi în afara tuturora. Ei ajung prada celor din lume cu caracter de fiară şi sunt prinşi în capcana diferitelor doctrine false, dar păstorii „n-au avut grijă de oile Mele, ci s-au păscut numai pe ei înşişi şi n-au păscut turma Mea…” (VDM 565/a3-5; b3)

  1. Toţi care au spiritul lumii sunt amăgiţi de artele adversarului învingerea acestui spirit lumesc este cheia reuşitei în toate luptele noastre, fie ele oricât de crâncene… (RV, 231 (267) /a1)
  2. Desfrânarea bisericii apostate este prin aceea că are relaţii cu lumea. Sfinţii adevăraţi, pe de altă parte, se străduiesc să se menţină separaţi de lume, de căile şi scopurile ei (broşura „Cum să studiem Apoc.”, pag. 21, par. IV)
  3. un mod în care se manifestă spiritul Babilonului… Ei satisfac dorinţele spiritului lumesc… (VDM, 503/ b3
  4. Cuvântul „Babilon” înseamnă „confuzie”, iar în Apoc. 18:4 este folosit în legătură cu amestecarea lucrurilor lui Dumnezeu cu cele ale oamenilor… (VDM, 503/ a5
  5. Unii încearcă zadarnic să apere cauza sectei lor, a Babilonului şi în timp ce recunosc în liniile sale mari acurateţea descrierii profetice, ei pretind că secta lor, sau adunarea lor luată în particular, face excepţie de la caracterul general al Babilonului şi că, prin urmare, Domnul nu poate să-l invite să iasă din el definitiv şi în mod public, după cum intraseră într-însul altădată. (vol. III, par. 413)
  6. Adevărata Biserică nu are parte în judecata marelui Babilon pentru că ea a fost luminată la timp şi a ieşit afară din el. (vol. IV, pag. 142)
  7. …trebuie să ne grăbim a „fugi din Babilon”, îndată ce am recunoscut în el urâciunea pustiirii. După cuvintele Domnului este periculos a mai zăbovi, a mai sta pe gânduri. Trebuie să ascultăm fără a pierde o clipă îndată ce Dumnezeu ne arată urâciunea Babilonului şi a tuturor celor ce-i poartă numele. O, câţi creştini sunt care neţinând seama la cuvintele Învăţătorului s-au lăsat legaţi de mâini şi de picioare, aşa că fuga lor este acum aproape imposibilă. Din fericire, Domnul zice: „Oile mele aud glasul Meu şi mă urmează”. (vol. IV, pag. 342, al. 2)
  8. Oricine va căuta să-şi scape viaţa (prin compromisuri cu conştiinţa sa şi rămânând în Babilon), o va pierde… (vol. IV, pag. 374, al. 2)
  9. „OILE MELE ASCULTĂ” ŞI-MI URMEAZĂ

Toţi adevăraţii ucenici ai lui Isus vor vedea şi vor auzi în acest „timp potrivit” prezent. „Oile Mele ascultă glasul Meu” a spus Învăţătorul. Dacă unii, prin urmare, sunt în Babilon şi nu ascultă glasul Domnului chemându-i afară din acest mare sistem apostat, concluzia noastră clară este că ei nu sunt adevăratele Lui oi. Aceasta nu înseamnă că toţi vor ieşi în acelaşi timp. Unii au auzul greoi; poate că ei nu trăiesc foarte aproape de Domnul. Dar dacă sunt oile Lui vor auzi; şi dacă urmează în urmele Lui vor auzi clar şi se vor supune prompt. Ei vor fi nerăbdători să iasă din Babilon înainte ca pedepsele lui să vină ca un potop, aşa cum vor veni în curând. Noi care avem acum lumina ar trebui să ţinem sus mesajul Domnului şi să le indicăm celorlalţi creştini starea actuală a lucrurilor, să-i lăsăm să-L audă şi apoi să ia hotărârea. (VDM. 564/b3)

  1. MĂRTURIA SPIRITULUI SFÂNT – Vol. V cap. 9

… fiecare copil declarat al lui Dumnezeu ar trebui să se cerceteze pe sine spre a se convinge dacă are sau nu „mărturia Spiritului”, că este unul dintre copiii lui Dumnezeu. Această cercetare ar trebui repetată cât mai des, priveghind şi rugându-ne pentru a ne păstra mereu în iubirea lui Dumnezeu şi a ne bucura de mărturia Spiritului Său. (par. 456)

  • Prima mărturie ce poate avea unul „născut din nou” este aceea că a fost primit de Domnul ca o „mlădiţă” tânără în „Via” adevărată, şi că seva (spiritul) viţei este într-însul (adică dorinţa de a creşte şi a fi asemenea Viţei, aducând roadă multă). … (par. 468)
  • Să ne punem întrebarea: ne curăţăm noi tot mereu? Sau suntem supuşi unor astfel de încercări mici sau mari, menite să nimicească în noi pornirile firii pământeşti – ura, invidia, egoismul, brutalitatea şi celelalte – toate luptând împotriva Spiritului şi fiind contrare iubirii lui Christos? Dacă da, atunci în acelaşi timp ne vom da seama şi de mersul nostru înainte pe calea cea bună a umilinţei, răbdării, îndurării, bunătăţii, blândeţii, iubirii, etc. Acela care, după o examinare amănunţită în această direcţie, va observa un oarecare progres, poate fi sigur de primirea sa în Domnul, deoarece el are această mărturie a spiritului. (par. 457)
  • Apoi Spiritul ne mai spune: „Ştim că oricine este născut (conceput) din Dumnezeu nu păcătuieşte” (1 Ioan 5:18). Copilul lui Dumnezeu poate fi biruit uneori de vechea fire (recunoscută ca moartă, dar nu de tot, nu într-un mod real) poate fi surprinsă într-o greşeală, poate greşi în judecată şi în cuvinte dar niciodată nu va călca în mod voit legea divină. Astfel, dacă inima noastră poate răspunde că este plăcerea noastră a face voinţa lui Dumnezeu şi nu va încălca în mod voit sau că în nici o măsură nu vrea să fie în opoziţie cu ea – aşa că mai degrabă am dori ca voia lui Dumnezeu să se facă şi planul Lui să se împlinească, chiar dacă se vor zădărnici speranţele noastre cele mai scumpe şi dacă s-ar rupe cele mai gingaşe legături – atunci avem această mărturie, că spiritul nostru sau mintea noastră este de acord cu Mărturia Spiritului Adevărului notat aici, şi aceasta mărturiseşte nu numai că am fost odată acceptaţi în familia lui Dumnezeu, dar că suntem încă în ea. (par. 458, început – restul tradus din original pag. 235, traducerea noastră fiind incompletă)
  • Spiritul mărturiseşte că fii lui Dumnezeu sunt separaţi de lume – deoarece speranţele, ţelurile, şi năzuinţele lor se deosebesc cu totul de cele ale lumii…

Oare inimile noastre pot susţine că aceste cuvinte exprimă încercarea noastră în viaţă? Dacă da, atunci Spiritul lui Dumnezeu va fi din nou martor că suntem ai Săi. Nu trebuie să uităm că lumea despre care vorbeşte Domnul nostru cuprinde pe toţi cei care au spiritul lumesc. În vremea Domnului nostru aceasta se aplica la biserica nominală evreiască. De aceea, să nu ne mirăm dacă toţi cei care calcă pe urmele Domnului nostru vor fi dezamăgiţi şi ei, văzând că spiritul lumii se află tocmai acolo unde se aşteptau mai puţin – adică printre acei care pretind că sunt copiii lui Dumnezeu. (par. 458 – ultima parte, 459 – vezi punctul 81 al subiectului)

  • Domnul nostru ne spune că „de oricine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în acest neam preacurvar şi păcătos, se va ruşina şi Fiul Omului, când va veni în slava Tatălui Său” (Marc. 8:38). Aceasta înseamnă că acela care iubeşte pe Domnul şi Adevărul Său atât de mult încât este gata să vestească cu plăcere pe Isus ca Mântuitorul lumii în orice împrejurare, are încă o mărturie a spiritului Sfânt că este un copil al lui Dumnezeu şi moştenitor al Împărăţiei Sale. (par. 462)
  • Spiritul Sfânt mai mărturiseşte: „oricine este născut din Dumnezeu, biruieşte lumea; şi ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii, este credinţa noastră” (1 Ioan 5:4). Să ne examinăm inimile şi cugetul în lumina acestei mărturii a Spiritului Sfânt şi să ne întrebăm: suntem noi biruitori în această privinţă? Ca să putem fi ai Domnului, trebuie să fim lipsiţi de armonie cu lumea, să fim în conflict cu năzuinţele, speranţele şi ambiţiile ei, cugetul acestui conflict fiind cuprins în cuvintele „biruieşte lumea”. Putem lesne observa că nimeni nu poate birui lumea dacă simpatizează cu ea şi spiritul ei – al egoismului, mândriei, etc.

Înainte de a ne convinge că am biruit lumea, sau nu, trebuie să fim atenţi ca aceasta să nu fie o laudă deşartă, sau o întovărăşire cu faptele ei nechibzuite, cărora încercăm să le afişăm o faţadă evlavioasă (religioasă) (2 Tim. 3:5).(par. 463, 464)

  • Spiritul Sfânt mărturiseşte mai departe, prin Cuvântul divin, că în calitate de COPII ai lui Dumnezeu nu vom fi lăsaţi în neştiinţă cu privire la lucrurile prezente şi cele viitoare, fiindcă vom fi luminaţi şi învăţaţi de Dumnezeu prin Cuvântul darului Său. dezvoltând în noi darurile Spiritului: credinţa, cunoştinţa, virtutea, răbdarea, umilinţa, evlavia, bunătatea, mila, iubirea, ne vom apropia mai mult de Tatăl şi de Isus Christos şi astfel Domnul va putea şi va dori să ne facă tot mai lămurite planurile Sale şi caracterul Său generos.

Fiecare ar trebui să se întrebe pe sine dacă are sau nu această mărturie a spiritului, această mărturie (dovadă) a creşterii sale ca „făptură nouă” în Christos Isus. Trebuie să ne amintim mai departe că creşterea noastră în iubire ca şi în toate celelalte roade ale spiritului atârnă în bună parte de creşterea noastră în cunoştinţă, după cum cunoaşterea lucrurilor divine atârnă de creşterea noastră în darurile (roadele) Spiritului. Fiecare pas înainte pe calea cunoştinţei, va spori ascultarea şi îndatoririle noastre. Dacă posedăm această mărturie sau dovadă a creşterii în daruri şi cunoştinţă, trebuie să ne bucurăm şi să umblăm pe aceeaşi cale, până când, sub conducerea divină, vom ajunge la nivelul desăvârşirii, atât în daruri cât şi în cunoştinţă.[16] (par. 465, 466)

  • Această arvună sau pecete a înfierii este Spiritul iubirii, care este una cu Tatăl şi cu toate orânduirile Sale sfinte, şi care ne face să strigăm: „Abba! Adică Tată, sunt gata să fac cu bucurie voia Ta, o, Dumnezeul meu!” Cel ce are această pecete sau dovadă a înfierii lui, caută nu numai să îndeplinească voia Tatălui, ci îndeplinind-o n-o găseşte grea, ci uşoară şi plăcută – 1 Ioan 5:3; Mat. 11: 29, 30.

Spiritul înfierii sau pecetluirea, posesiunea primelor roade sau arvuna viitoarei moşteniri este deci una din cele mai înaintate mărturii ale Spiritului – este miezul sau sâmburele experienţei creştine în această viaţă. Înainte de a experimenta aceasta, trebuie să primim partea noastră de ungere prin intrarea în trupul uns a lui Christos, în Biserică şi prin conceperea noastră cu spiritul adevărului, spre sfinţirea spiritului nostru, pentru ca el să cunoască şi să poată îndeplini voia Domnului. Această experienţă ne va veni după ce vom fi îndrumaţi de spirit la slujirea dreptăţii (adevărului); este o dovadă că am păşit din starea de copii spre aceea în care Dumnezeu ne recunoaşte ca fii[17] ai Săi, pecetluindu-ne ca atare. (par. 486, 487)

  1. Iubirea noastră creşte, iar noi alergăm mai departe spre al treilea marcaj. Când ajungem la el, iubirea-datorie, plus iubirea principiilor dreptăţii, s-au extins nu numai asupra caracterului divin şi a inclus neplăcerea faţă de orice lucru rău care lezează omenirea şi contravine caracterului şi planului divin, dar la acest marcaj noi am ajuns într-o stare de simpatie mai largă faţă de alţii – începem să împărtăşim sentimentul lui Dumnezeu, nu numai de împotrivire la păcat, ci şi de iubire şi simpatie faţă de toţi care caută calea dreptăţii şi sfinţeniei. Acum suntem în stare să-i recunoaştem pe fraţi într-o lumină cumva diferită de cea dinainte. Îi putem vedea acum ca Noi Creaturi şi putem face deosebire între ei şi corpurile lor muritoare, ale căror imperfecţiuni ne sunt evidente. Învăţăm să iubim pe fraţi ca Noi Creaturi şi să compătimim cu ei în diferitele slăbiciuni, judecăţi greşite etc., ale cărnii lor. … (vol. VI, pag. 370, al. 3)
  2. Noi trebuie să ne recunoaştem unii pe alţii în baza bunei mărturisiri pe care o depunem reciproc şi în baza obţinerii acestei mărturisiri. După cum un grădinar cunoaşte viţele care aduc rod, tot aşa cunoaşte Domnul inima care este într-o stare potrivită de dezvoltare. Toţi care au făcut o dreaptă şi deplină consacrare Domnului, toţi a căror viaţă nu stă în contrazicere cu această mărturisire şi care nu umblă potrivit cărnii ci potrivit spiritului, să fie recunoscuţi de noi ca cei ce umblă pe calea îngustă – după cum şi ei vor recunoaşte că noi umblăm, pe această cale. „După roadele lor să-i cunoaştem” – după supunerea lor care se poate observa pe dinafară, nu însă după aceea că ei ar avea roade desăvârşite. Astfel, noi nu ne recunoaştem după deplina dezvoltare a roadelor, ci după gradul nostru de supunere şi străduinţa de a asculta de Domnul. (RV. 204 (240) b3)
  3. Aceste noi creaturi în Isus Hristos se cunosc unele pe altele nu după trup, ci după Spirit. În spiritul lor, al fiecăruia sau în mintea lor nouă, locuiesc cele mai nobile sentimente, cele mai înalte aspiraţii, ceea ce este bun, adevărat, nobil şi curat – oricare ar fi slăbiciunile lor trupeşti. Ei se iubesc unii pe alţii din punctul nou de vedere, al intenţiei, al voinţei, al armoniei cu Dumnezeu, şi prietenia lor reciprocă creşte văzând unii energia celorlalţi în lupta bună a credinţei, împotriva influenţelor rele ale lumii, ale trupului şi ale adversarului. Nici limba, nici pana nu sunt în stare a exprima cum se cuvine iubirea, prietenia care este între aceste Noi Creaturi în Hristos Isus, pentru care cele vechi s-au dus şi toate s-au făcut noi. (Mana 7 sept.)
  4. Vom aştepta şi totodată vom vedea pe fraţi străduindu-se să se stăpânească pe sine şi luptând înspre aceasta din toate puterile, iar soldatul adevărat când observă aceasta nu poate decât să fie simpatic şi milos. În noi se va naşte iubirea care ne va atrage înspre ei – iubindu-i din inimă, iubindu-i cu tot sufletul – iar o astfel de iubire şi o astfel de simpatie, o astfel de milă, ne vor pune în mişcare să facem totul ce ne stă în putere pentru ei – mai ales în ce priveşte ajutorul spiritual, cucerirea şi biruirea păcatului, creşterea în har, cunoştinţă şi iubire, neuitînd nici pe cele temporale…(RV 19 (307) b2)
  5. ajungând să vedem principiile dreptăţii, să apreciem pe Tatăl şi să vedem că Însuşi Tatăl ne iubeşte în ciuda lipsurilor noastre neintenţionate, inimile noastre au început să se lărgească şi să se adâncească faţă de fraţi, şi am fost în stare tot mai mult să le trecem cu vederea imperfecţiunile, lipsurile şi greşelile neintenţionate, când am văzut în ei dovezi ale dorinţei inimii de a merge în urmele lui Isus şi în armonie cu principiile caracterului divin…. (Vol. VI, pag. 188, al. 1)
  6. Orice persoană care, după ce a trăit experienţa binecuvântării Domnului în iertarea păcatelor, n-are nici o dorinţă să ducă o luptă împotriva lor şi să aducă în supunerea noii minţi puterile şi talentele corpului său muritor, n-are adevăratul spirit de fiu. Prin aceasta ar da dovadă că nu iubeşte cu adevărat neprihănirea şi că nu urăşte cu adevărat nelegiuirea. Ar mărturisi în felul acesta că nu este din clasa acelora pe care Domnul îi doreşte ca fii ai Săi pe planul spiritual – ca membri ai Turmei mici, ai Miresei, Soţia Mielului. (VDM 491/a1)
  7. „Pedeapsa mai aspră” menţionată de apostol (Evr. 10: 29) este pentru „păcatul de moarte”. Suntem noi competenţi să indicăm cine a comis acel păcat? În ceea ce ne priveşte am prefera să nu judecăm în această chestiune, ci doar să spunem că astfel de judecată rămâne pentru Domnul. Noi nu vom lua nici o decizie până nu vom vedea judecata Domnului.

Nu ne putem imagina că, dacă cineva ar respinge pe Domnul în vre-un sens al cuvântului, acesta ar rămâne încă în lumina Adevărului. Trebuie să înţelegem că dacă cineva ar respinge pe Domnul, lumina adevărului ar trece treptat de la el şi nu va vedea mai mult decât alţii, mai mult decât unul care frecventează biserica nominală sau decât orice persoană lumească. Astfel de trecere în întunericul de afară este un semn că favoarea Domnului a fost pierdută, am putea să nu dorim să determinăm, dar dacă, în legătură cu aceasta, se manifestă caracterul Adversarului, spiritul lui Satan – mânia, răutatea, ura, invidia, cearta – atunci trebuie să tragem concluzia că Spiritul Domnului l-a părăsit şi că cel biruit este mort – „de două ori mort, dezrădăcinat”. Iuda 12. (Amintirea Morţii Domnului pag. 88, al. 3 – 89, al. 1)

  1. Să presupunem că unii dintre cei care pretind că sunt consacraţi lui Dumnezeu sunt cu adevărat foarte, foarte slabi, în toate privinţele? Foarte bine, dragul meu frate, poate că Domnul vede că eşti slab şi că intri şi în încurcătură. Ştii că El are multe lucruri de trecut cu vederea la tine? Noi trebuie să aducem altora cât mai puţin necaz posibil, dar trebuie să suportăm neputinţele fraţilor slabi şi nu doar să facem ceea ce ne place. Daţi-mi voie să repet. Trebuie să suportăm slăbiciunile şi neputinţele lor şi nu să facem ceea ce ne place. Cât de mult înseamnă aceasta! Sper să învăţăm acest lucru! Eu doar subliniez ceea ce voi toţi ştiţi, că iubirea lui Dumnezeu este împlinirea legii divine şi că această iubire trebuie să se manifeste faţă de cei pe care El îi recunoaşte ca fraţi ai Săi şi îi primeşte în familia Sa. Dacă văd că cineva are părtăşia lui Dumnezeu, nu îndrăznesc să-i refuz părtăşia mea.

TREBUIE SĂ AVEM PĂRTĂŞIE CU CEI CU CARE ARE PĂRTĂŞIE DUMNEZEU

Aşa că atunci când pune Dumnezeu mâna pe cineva şi noi îl vedem în tovărăşia lui                   Dumnezeu, ştim că Dumnezeu este dispus să-l prezinte şi aceasta îi dă o poziţie în faţa mea şi a ta …Toţi care sunt de partea Domnului sau care caută să umble în urmele lui Isus aparţin oştirii noastre(VDM 510/a)

  1. Pe măsură ce simpatia noastră creşte şi merge către toată omenirea, ea trebuie să crească în special faţă de Domnul, şi, prin urmare, de asemenea în special faţă de cei pe care El îi recunoaşte, care au Spiritul Său şi caută să umble pe urmele Sale. … (vol. VI, pag. 468, rândul 5-9)

În acest tratat (Judecata I), după ce sunt aduse înainte trei citate (159 – 161) cu rol convingător şi întăritor în scopul propus, sunt urmate de alte trei citate (162 – 164) care ne previn şi în acelaşi timp instruiesc asupra modului în care trebuie făcută această judecată, cum „să adoptăm punctul de vedere potrivit, punctul de vedere al Domnului”; ce trebuie să cântărim în acest proces. Următoarele cinci citate (165 – 169) descriu caracteristicile opuse ale celor două clase opuse. Având în vedere căci clasa nereînnoită, neregenerată, este înclinată spre lucrurile exterioare, ale cărnii, fiind patronată de spiritul lumii, avem în atenţie o serie de declaraţii care conturează o „radiografie” a spiritului Babilonului (170 – 194), începând cu descrierea procesului coborârii în lume, procesul alunecării de la lucrurile cereşti la cele pământeşti; scoaterea în evidenţă a stărilor şi manifestărilor babilonice; ultima parte (186 – 194) având şi rolul de a submina siguranţa celor care, poate, şi-au amorţit conştiinţa creştină pe această linie adormind liniştiţi în ideea că a avea Adevărul Prezent este egal cu a fi ieşit din Babilon.

Cu această radiografie a spiritului babilonului înainte, care este indiciul clasei neregenerate, al neghinei, vom fi mult ajutaţi în scopul propus, de a face o deosebire între această clasă şi cea regenerată, între adevăraţii consacraţi şi imitaţii, cu atât mai mult cu cât vom fi conştienţi de descalificarea pe care o aduce, în ochii Domnului, compromisul cu stările babilonice, reieşită din citatele 194 – 198.

Cei ce în mod nepărtinitor, în faţa celor scrise, îşi vor examina poziţia pe care o ocupă în ochii Domnului, în primul rând ca şi comunitate creştină apoi individual, analizându-şi gradul de responsabilitate pentru stările existente, probabil vor fi încercaţi de o mulţime de sentimente de nesiguranţă, nedumerire, frică chiar, simţind nevoia unei cercetări mai profunde, mai individuale, a calităţii lor şi a colaboratorilor lor, ce le va fi satisfăcută printr-o analiză atentă în faţa „Mărturiei Spiritului sfânt” al cărei extras din volumul V îl avem la punctul 199 al subiectului.

Într-adevăr, dorinţa de a creşte şi a fi asemenea viţei aducând roadă multă; curăţarea continuă de pornirile firii pământeşti; frica sfântă faţă de păcat; lipsa de armonie şi biruinţa asupra spiritului acestei lumi – chiar şi atunci când el este printre cei care pretind că sunt copii ai lui Dumnezeu; dispoziţia de mărturisi pe Cristos ca Mântuitorul lumii în orice împrejurare; o pătrundere tot mai adâncă a lucrurilor cereşti, atât de opusă unei tendinţe de indiferenţă faţă de ele şi răstălmăcire a lor; precum şi siguranţa şi bucuria viitoarei comoşteniri cu Domnul ce vine ca urmare a slujirii dreptăţii, adevărului (2 Timotei 4: 6-8), în atât de evident contrast cu o stare ce pare a grăi: Domnul ştie ce vom fi, noi nu putem judeca… Puţini mai sunt din Turma Mică …etc., sunt semne ce pot fi observate nu foarte greu şi au un rol hotărâtor în confirmarea calităţii de copil sau fiu al lui Dumnezeu şi astfel în cristalizarea convingerii asupra calităţii noastre şi a colaboratorilor noştri.

În mod sigur, în spatele afirmaţiei Pastorului Russell de la punctul 207, a stat o conştiinţă creştină bine pusă la punct şi n-a ezitat să afirme aşa ceva din frica de-a nu fi acuzat că „judecă” sau îndeamnă la judecată.

Urmând deciziilor unei conştiinţe creştine bine educate printr-o astfel de examinare sau judecare atentă Acum suntem în stare să-i recunoaştem pe fraţi într-o lumină cumva diferită de cea dinainte”, Acum ne vom simţi deplin motivaţi şi preafericiţi a-i recunoaşte ca şi colaboratori pe cărăruşa îngustă a sacrificiului şi astfel a ne pune în slujba lor, lucru echivalent cu a fi puşi în slujba Domnului, cu care sunt identificaţi, rămânând totuşi treji şi conştienţi de faptul că, atâta timp cât suntem în trupurile acestea de carne, există tot timpul pericolul căderii din această nobilă poziţie, odată obţinută şi confirmată, că noi trebuie să fim cei care să indicăm şi reprezentăm poziţia Domnului şi în aceste eventuale cazuri neplăcute, astfel că amprenta dreptăţii divine trebuie să ne controleze în continuare relaţiile, cerându-ne a judeca printr-o conştiinţă creştină cât mai bine educată. Acum, citind paragraful 1 de la pagina 197 a volumului VI vom avea simţământul datoriei îndeplinite asupra primei Sale pretenţii, simţindu-ne autorizaţi a trece cu bucurie la a doua parte care conţine a doua Sa pretenţie.

JUDECATA II

Aşadar, având în vedere paragraful analizat (1 de la pag. 197 din vol. VI), cum aminteam, după ce ni se cere a deosebi pe adevăraţii consacraţi de cei falşi, pe oile adevărate de lupii în piei de oaie, sarcină în sprijinul căreia am observat un „pachet” de legi, de principii, care ne instruiesc conştiinţa creştină în acest sens, primim anumite îndemnuri, anumite obligaţii specifice clasei recunoscute ca „mlădiţe legitime în Viţă”. La această clasă sunt aplicabile toate îndemnurile frăţeşti, atât ale Bibliei cât şi ale întregii noastre literaturi. Faţă de ceilalţi vom avea obligaţii în calitate de semeni şi răscumpăraţi ai Domnului nostru sau de duşmani, în funcţie de atitudinea lor faţă de principiile dumnezeieşti pe care noi, într-o cât mai deplină măsură, trebuie să le reprezentăm.

Totuşi, nici iubirea frăţească nu este independentă de dreptate, după cum greşit se pare că cred majoritatea celor care pretind că practică iubirea de fraţi. Iubirea de fraţi nicidecum nu constă în a le autoriza nelegiuirile în care am observa că ei ar fi înclinaţi să se complacă! Iubirea de fraţi nicidecum nu constă în a le autoriza păcatele de care am observa că nu se căiesc ci chiar le cultivă; ca apoi să mai şi fim încântaţi cât de mult putem iubi, cât de mult putem acoperi fraţilor noştri! Aceasta, din punct de vedere dumnezeiesc, este trădare de frate, complicitate la crimă de frate, pentru care Domnul pedepseşte în mod extrem de sever! Acest act al indiferenţei pentru binele spiritual al fratelui în Domnul, este privit din acelaşi punct de vedere şi de cei ce, într-adevăr au interese spirituale; şi chiar vor simţi nevoia a se lipsi de tovărăşia trădătorilor care sunt înclinaţi a dormi liniştiţi sau chiar a amorţi conştiinţa fratelui aflat în pericol. Noua Creatură, care va şti să manifeste adevărata iubire frăţească, va cunoaşte nişte principii, nişte limite, în care trebuie să acţioneze, astfel ca atitudinea sa faţă de fratele său să fie spre binele spiritual al acestuia, spre înaintarea sa spirituală, care ştim că este strâns legată de sacrificarea intereselor şi ambiţiilor sale pământeşti.

În paragraful analizat, după cum aminteam, nu exclude dreptul vreunei mlădiţe „să critice, să mustre, sau în vre-un alt fel să cureţe ori să facă ceva împotriva altei mlădiţe”; dar aceasta numai în conformitate cu Cuvântul divin, „fără a trece cu nimic peste ceea ce El ne autorizează”. Iubirea va îndemna la milă, amabilitate, îndelungă răbdare şi răbdare dar aceasta până la anumite limite îngăduite de marele Vier, limite care sunt astfel aşezate încât să dezvolte un caracter în conformitate cu voinţa divină în fiecare mlădiţă.

Trebuie, deci, să ne dăm seama că a ne iubi fraţii înseamnă în primul rând, după ce am învăţat a-i deosebi de imitaţii, a învăţa anumite legi, anumite principii, anumite limite, conforme Cuvântului divin, astfel ca acţionând potrivit lor să le putem fi de folos în lupta lor de învingere a propriilor slăbiciuni, de nimicire a tot ce este uman, a trăirii după spirit şi nu a trăirii după carne; într-un cuvânt: a se face plăcuţi Domnului; chiar dacă această atitudine nu va însemna întotdeauna cea mai desăvârşită armonie; precum şi a şti să primim şi noi într-un mod înţelept ajutorul lor în acest sens.

Să încercăm a scoate în evidenţă câteva principii, câteva legi care trebuie să regleze relaţiile frăţeşti pentru ca ele să poarte aprobarea Domnului şi mai ales să fixeze acele limite îngăduite de Marele Vier peste care mila, amabilitatea, îndelunga răbdare şi răbdarea nu pot trece fără a-şi atrage dezaprobarea Domnului şi a risca a se face părtaşi păcatelor altora:

  1. „Noi care suntem tari suntem datori să răbdăm slăbiciunile celor neputincioşi şi să nu ne plăcem nouă înşine. Fiecare dintre noi să placă aproapelui în ce este bine, în vederea zidirii. Căci şi Cristos nu Şi-a plăcut Lui Însuşi.” Romani 15:

Toţi copiii lui Dumnezeu sunt fraţii noştri; ei sunt în mod special aproapele nostru pentru că sunt la nivelul nostru. Noi trebuie să căutăm în mod special să plăcem acestora pentru edificarea lor. Aceasta nu înseamnă că trebuie neapărat să le plăcem după carne; pentru că aceasta ar fi, în multe cazuri, reversul edificării lor. Dacă noi le plăcem fraţilor în mod corect, mai degrabă le vom „trezi mintea sănătoasă”, „mintea spirituală, la iubire, credinţă şi zel, la fapte bune. Aceasta implică faptul că cuvântul „plăcea” este folosit aici într-un sens limitat.

Pentru noi nu este posibil să plăcem tuturor oamenilor. Direcţia energiilor noastre ar trebui să fie spre binele lor după cum avem ocazie. Chiar dacă ei sunt sfinţi, noi trebuie să-i „provocăm” – să-i trezim – „la dragoste şi fapte bune” cât este posibil, şi nu la mânie sau la răutate sau la păcat sau la ceva nevrednic. Poate nu întotdeauna vom avea succes în a plăcea oamenilor spre edificarea lor. Se poate să fie ocazii când chiar fraţii să se simtă mâhniţi mai degrabă decât mulţumiţi de eforturile noastre de a-i servi. Noi credem însă că dacă noi căutăm să le plăcem spre edificare, încercând să exercităm spiritul minţii sănătoase, cursul nostru va avea aprobarea şi binecuvântarea Domnului, fie că are aprobarea altora – chiar a fraţilor – fie că nu. (VDM 798/ b3,4)

  1. Există unii care nu sunt în Christos, a căror trupuri sunt mai puţin degradate decât a celor ce sunt în Christos; dacă ei s-ar măsura după faptele corpului, s-ar putea întâmpla, că cel ce e în Christos să fie într-o situaţie mai slabă decât cel ce nu este în Christos. De aceea Domnul îndeamnă pe poporul său să nu judece numai după fiinţa pe dinafară, fiindcă există unii care sunt făţarnici şi sfinţi numai în aparenţă şi ne asigură că Dumnezeu caută la inimă şi la intenţii. Aceeaşi cugetare o susţine apostolul într-un alt loc, când zice: „De aceea de acum nu mai cunoaştem pe nimenea după trup”. Prin aceasta el nu a cugetat că noi acum să nu mai dăm nici o atenţie slăbiciunilor noastre, cât şi ale altor membrii din corpul lui Christos. Noi trebuie să ne împotrivim la toate slăbiciunile cărnii, şi adeseori va fi de lipsă, în interesul vieţii spirituale, a ne tratata corpurile într-un mod mai aspru; dar cu toate acestea noi trebuie să facem deosebire curată între viaţa nouă şi între corpul slab şi muritor, şi trebuie să iubim şi să respectăm pe fratele nostru, în timp ce, în interesul său propriu cât şi al Bisericii, va fi de lipsă să ne exprimăm dispreţul faţă de purtarea sa nedreaptă. (RV, 133 (169) /b 2,3)
  2. Libertatea nu este pentru cei înclinaţi spre rău, după cum şi societatea mărturiseşte când îi întemniţează; şi astfel Legea desăvârşită a Libertăţii nu este potrivită pentru cei înclinaţi spre rău, ci pentru cei înclinaţi spre bine – pentru cei perfecţi. Lumea nu va fi lăsată pe seama unei Legi a Iubirii în timpul Mileniului, ci va fi condusă cu dreptate şi cu milă sub o lege a supunerii faţă de Împărăţie. Numai la sfârşitul Împărăţiei (când răufăcătorii vor fi îndepărtaţi în Moartea a Doua) rasa – dovedită desăvârşită şi în acord deplin cu standardul divin – va fi pusă sub legea libertăţii – Iubirea, şi sub Regula ei de Aur. Atâta vreme cât vor fi minori, ei vor fi trataţi în mare măsură ca servitori (Evr. 13: 17). Noua Creaţie, care este acum sub Legea Libertăţii, este tratată astfel fiindcă pentru ei „cele vechi s-au dus, toate sau făcut noi” – ei acum urăsc păcatul, iubesc dreptatea şi-şi folosesc libertatea, nu să se desfăteze în păcat, ci să-şi sacrifice interesele pământeşti în cooperare cu Domnul pentru îndepărtarea păcatului şi pentru eliberarea lumii de el şi de plata lui, moartea. Cei concepuţi din nou la acest spirit sau dispoziţie nouă – Spiritul lui Dumnezeu – şi care au devenit elevi în şcoala lui Cristos ca să înveţe de la El şi să umble în urmele Lui – aceştia, şi numai aceştia, pot fi puşi fără risc sub Legea Libertăţii. Şi dacă îşi pierd spiritul înfierii, ei încetează a mai fi fii, încetează a mai fi sub această Lege a Libertăţii. (vol. VI, pag.

              Legea, chiar Legea Iubirii, înseamnă răsplăţi şi pedepse.

    (vol. VI, 525/1)

  3. Dacă fratele tău păcătuieşte,[18] du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te ascultă ai câştigat pe fratele tău. Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi fraţi, pentru ca orice cuvânt să fie sprijinit pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei spune-l adunării, şi dacă nu vrea să asculte nici de adunare, să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş. (Matei 18: 15-18)
  4. Dacă vede cineva pe fratele său făcând un păcat care nu duce la moarte, să se roage, şi Dumnezeu îi va da viaţa, anume acelor care n-au făcut un păcat care duce la moarte. Este un păcat care duce la moarte; nu-i zic să se roage pentru acela. (1Ioan 5: 16)
  5. O ATITUDINE CUVENITĂ FAŢĂ DE FRAŢI

Privind în familia Domnului, suntem obligaţi să vedem slăbiciunile şi neputinţele diferiţilor ei membri. Totuşi noi nu trebuie să permitem gândurilor noastre să rămână prea mult asupra însuşirilor lor nedorite, ci trebuie să ni le amintim pe cele bune, în special loialitatea inimii lor. (VDM, 312/a5)  

  1. Noi îi cunoaştem pe cei în Hristos după spiritul lor nou şi nu după starea lor decăzută. Dacă uneori îi vedem căzând (în ispite) şi chiar până la un grad oarecare, şi dacă totuşi mintea cea nouă luptă pentru a învinge, vom simpatiza cu ei şi nu-i vom blama…” (Vol. IV 291/I)
  2. Dacă Dumnezeu ignoră astfel neputinţele cărnii noastre şi ne primeşte pe deplin şi are comuniune cu noi, ca şi copii dragi ai Săi, tot aşa trebuie să ne privim şi noi unul pe altul, neluând în considerare şi nepunând în socoteală unul altuia neputinţele cărnii , pe care fiecare le mărturiseşte cu smerenie şi pe care ei la fel ca noi, se străduiesc să le învingă prin harul lui Dumnezeu, după toate capacităţile lorCazul este însă diferit când neputinţele cărnii sunt CULTIVATE, ÎNGĂDUITE fără a face efortul cuvenit de a le corecta, şi sunt JUSTIFICATE, pentru ca greşelile să poată fi continuate. Atunci într-adevăr, ele ne sunt puse în socoteală şi dacă nu „ne judecăm” în grabă şi nu vom lua măsuri hotărâte spre a le corecta, Domnul însuşi ne va judeca şi ne va pedepsi. (VDM 373/b5 – 374/a1)
  3. Încă o clasă de consacraţi, dar bolnavi spiritual, trebuie luată în considerare. Aceştia, aparent îndreptăţiţi prin credinţă şi sinceri în consacrarea lor, par să nu facă deloc progres sau să facă puţin progres în stăpânirea cărnii lor. De fapt, în unele împrejurări s-ar părea că credinţa lor în bunătatea şi îndurarea lui Dumnezeu, care îndepărtează frânele temerii, i-a lăsat mai expuşi la ispite prin slăbiciunile cărnii decât erau la început – când aveau mai puţină cunoştinţă de Domnul. Aceştia au experienţe foarte grele, nu numai pentru ei, ci şi pentru toată casa credinţei cu care ei vin în contact; viaţa lor pare să fie o succesiune de eşecuri şi căinţe, unele în privinţa dificultăţilor financiare, altele pe linia abaterilor morale şi sociale.

Care este remediul pentru această stare de lucruri? Răspundem că ei trebuie să fie clar informaţi că Noua Creaţie nu va fi compusă din aceia care doar fac un legământ de negare de sine şi sacrificiu de sine în lucrurile pământeşti, şi de umblare nu după trup ci după Spirit, ci din aceia care, datorită credincioşiei în străduinţa voită de a ţine acest legământ, vor fi socotiţi biruitori de către Cel care citeşte inima. Ei trebuie să fie informaţi că metoda cuvenită de a proceda pentru toţi consacraţii este că, fiind făcuţi liberi prin Fiul, ei trebuie să fie atât de nerăbdători să obţină toate binecuvântările legate de favoarea divină, încât ei în mod voluntar să devină robi – impunându-şi anumite restricţii, limite, servitute, în privinţa cuvintelor lor, conduitei lor, gândurilor lor – dorind serios de la Domnul în rugăciune ajutorul făgăduit de El, exprimat în cuvintele Sale către apostol: „Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune se desăvârşeşte”. De fiecare dată când află că au păcătuit, trebuie nu numai să facă reparare celor lezaţi, dar şi să-I mărturisească Domnului şi să-I obţină iertarea prin credinţă – trebuie să promită străduinţă mai mare pentru viitor şi să mărească limitarea libertăţilor lor pe linia slăbiciunilor constatate cu ocazia ultimului lor eşec.

Astfel veghind şi rugându-se, punând paznici acţiunilor şi cuvintelor vieţii şi aducând „orice gând … rob ascultării” de voinţa lui Dumnezeu în Cristos (2 Cor. 10:5), desigur că nu va trece mult până când ei se vor putea asigura pe ei înşişi şi pe fraţi în privinţa sincerităţii inimii lor, şi vor umbla în viaţă atât de precaut încât toţi vor putea discerne, nu numai că ei au fost cu Isus, dar şi că au învăţat de la El şi I-au căutat ajutorul şi l-au folosit, câştigând victorii asupra slăbiciunilor lor. Cazurile acestor fraţi sau surori ar intra în categoria pe care apostolul o numeşte „umblare în neorânduială” – nu după exemplul Domnului şi apostolilor.

Aici remarcăm că atâta timp cât ei dau dovezi de căinţă pentru calea lor greşită, de dorinţa inimii de a umbla pe calea cea dreaptă şi de continuarea credinţei şi încrederii în Domnul, trebuie să fie socotiţi ca fraţi – oricât ar fi de necesar să se restrângă părtăşia cu ei până când nu vor da ceva dovadă exterioară palpabilă a puterii harului în inima lor, prin înfrânarea slăbiciunilor trupeşti. Însă ei trebuie să fie încurajaţi să creadă că Domnul este foarte îndurător faţă de cei care se încred în El şi care Îi doresc din inimă căile, deşi ei nu pot fi încurajaţi să se aştepte că ar putea fi vreodată socotiţi vrednici de clasa învingătoare, dacă nu vor deveni atât de sârguincioşi în zelul lor de dreptate, încât carnea lor să arate unele dovezi considerabile de supunere faţă de Mintea cea Nouă. (vol. VI, pag. 148/2-150/1)

  1. „MUSTRAŢI PE CEI CARE TRĂIESC ÎN NEORÂNDUIALĂ”

Acest îndemn nu este pentru bătrâni, ci pentru întreaga Biserică, inclusiv bătrânii. El ia cunoştinţă de faptul că deşi Biserica întreagă, ca Noua Creaţie a lui Dumnezeu, are o stare perfectă înaintea Lui ca Noi Creaturi în Cristos Isus, cu toate acestea, toţi au imperfecţiunile lor după trup. … A lua în seamă imperfecţiunile altora din punctul de vedere al criticii, ar însemna a ne dăuna mult nouă înşine, cultivând în inimile noastre o dispoziţie de găsire a greşelilor, foarte atenţi la slăbiciunile şi imperfecţiunile altora, şi proporţional, poate, înclinaţi să fim orbi faţă de propriile defecte. Asemenea tendinţă de a critica este cu totul străină de spiritul şi intenţia îndemnului apostolului.

Îndemnul li se adresează celor care au fost concepuţi de spiritul adevărului, spiritul sfinţeniei, spiritul smereniei, spiritul iubirii. Cei care cresc astfel în darurile Spiritului se vor teme şi vor critica mai ales propriile lor defecte, în timp ce iubirea faţă de alţii îi va face să-i scuze pe aceştia şi să-i îngăduie în mintea lor cât se poate de mult. Dar în timp ce acest spirit al iubirii scuză ofensele şi slăbiciunile fraţilor, el trebuie să fie totuşi treaz pentru a le face bine – nu prin gâlceavă, conflict, ceartă, dispută, găsire de greşeli şi defăimarea unuia de către altul, ci într-o manieră cum ar aproba Regula de Aur. Cu blândeţe, smerenie, îndelungă răbdare, va căuta să îngăduie slăbiciunile celuilalt şi în acelaşi timp să se ajute reciproc să iasă din ele, fiecare amintindu-şi de propriile slăbiciuni de vre-un fel.

Cei care trăiesc în neorânduială nu trebuie să fie mângâiaţi, sprijiniţi şi încurajaţi în calea lor greşită; ci cu blândeţe, cu iubire, ei trebuie să fie preveniţi că Dumnezeu este un Dumnezeu al ordinii, şi că, în măsura în care vrem să creştem în asemănarea şi favoarea Lui, trebuie să respectăm regulile ordinii. Ei trebuie să fie preveniţi că nimic nu este mai departe de aranjamentul divin decât anarhia; şi, după cum chiar şi oamenii lumeşti recunosc principiul că până şi cea mai rea formă de guvernare imaginabilă este preferabilă anarhiei, tot aşa poporul lui Dumnezeu, care a primit spiritul minţii sănătoase, Spiritul sfânt, cu atât mai mult trebuie să recunoască acest principiu în Biserică; şi apostolul ne îndeamnă să ne supunem unul altuia, pentru interesele generale ale cauzei Domnului. Dacă am fi toţi perfecţi şi judecata noastră în privinţa voinţei Domnului ar fi perfectă, toţi am gândi exact la fel – n-ar exista necesitatea deosebită de a ne supune unul altuia; dar, deoarece judecata noastră diferă, este necesar ca fiecare să-l ia în considerare pe celălalt şi punctul lui de observaţie şi judecată, şi fiecare să caute să cedeze ceva în interesul păcii generale – da, să cedeze totul, aşa încât să păstreze unitatea Spiritului în legăturile păcii în corpul lui Cristos, exceptând cazul în care prin asemenea curs ar fi încălcat principiul.

Cei care trăiesc în neorânduială sau dezordine nu sunt cu totul de blamat pentru starea lor, poate. Mulţi oameni s-au născut în dezordine şi sunt înclinaţi să fie dezordonaţi în îmbrăcăminte şi în toate afacerile vieţii. Dezordinea, prin urmare, este parte din slăbiciunea lor, la care trebuie să ne gândim compătimitor, blând, dar, cu toate acestea, să nu se permită a dăuna Bisericii lui Dumnezeu, a-i împiedica folosul, a-i împiedica cooperarea în studiul şi serviciul Adevărului. VOINŢA LUI DUMNAZEU NU ESTE CA POPORUL SĂU SĂ AIBĂ ACEA BLÂNDEŢE CARE SĂ NU-I DEA TĂRIA SĂ SE OCUPE DE PERSOANELE DEZORDONATE. Amabil, iubitor dar ferm, trebuie să li se arate că aşa cum ordinea este prima lege a cerului, tot aşa ea trebuie să fie foarte apreciată printre cei ce au minte cerească; şi că ar fi un păcat din partea adunării să permită ca unul, doi sau mai mulţi membri să încalce reglementările divine, aşa cum sunt exprimate în Cuvântul lui Dumnezeu şi cum sunt în general înţelese de către adunarea cu care ei sunt asociaţi. (vol. VI, pag. 298- 299)

  1. „LUAŢI SEAMA CA NIMENI SĂ NU ÎNTOARCĂ ALTUIA RĂU PENTRU RĂU”

Acesta este mai mult decât un sfat individual: este o poruncă adresată Bisericii întregi şi este aplicabilă fiecărei adunări a poporului Domnului. Ea implică faptul că dacă unii din casa credinţei sunt dispuşi să se răzbune, să-şi ia revanşa, să întoarcă altuia rău pentru rău, fie fraţilor, fie celor din afară, n-ar însemna că Biserica se amestecă în treburile altora dacă ar observa asemenea curs. Este de datoria bisericii să ia seama la aceasta. „Luaţi seama ca nimeni să nu întoarcă altuia rău pentru rău”, înseamnă, fiţi atenţi să se respecte acest spirit cuvenit în mijlocul vostru printre fraţiNoi trebuie nu numai să luăm seama unul la altul şi să ne păzim unul pe altul cu un interes blând, să observăm ca să nu se facă paşi înapoi, ci trebuie să luăm seama ca, dimpotrivă, toţi să urmărim ceea ce este bine. (vol. VI, pag. 307, al. 2)

  1. „SĂ VEGHEM UNII ASUPRA ALTORA CA SĂ NE ÎNDEMNĂM LA DRAGOSTE ŞI LA FAPTE BUNE”

Ce gând frumos şi iubitor este exprimat aici! În timp ce alţii îşi observă semenii ca să le găsească greşeli, să-i descurajeze sau să profite în mod egoist de slăbiciunile lor. Noua Creaţie trebuie să facă contrariul – să-şi studieze unii altora cu grijă dispoziţia, cu scopul evitării de a spune sau a face unele lucruri care ar răni inutil, ar stârni mânia etc., ci pentru a se îndemna la iubire şi la conduită bună. (vol. VI, pag.   308, al. 1)

  1. BISERICA TREBUIE SĂ JUDECE UNELE LUCRURI

Deşi individual noi nu trebuie să judecăm sau să condamnăm, ci să aşteptăm timpul Domnului pentru manifestarea publică a deciziei Sale în privinţa fiecărui membru al corpului Său, „Creaţia Nouă”, totuşi în unele cazuri Biserica (adunarea, Ecclesia) este obligată de datorie să judece. De exemplu, apostolul menţionează un caz de desfrânare recunoscut public de către vinovat şi cunoscut întregii Biserici; el spune că având părtăşie cu astfel de libertin mărturisit Biserica greşise şi de aceea el îşi exercita autoritatea apostolică excomunicându-l pe vinovat, separându-l de părtăşia credincioşilor … 1 Cor. 5.5

… Apostolul Pavel explică mai departe poziţia sa zicând: „V-am scria în epistola mea să n-aveţi nici o legătură cu cei desfrânaţi; însă n-am înţeles (interzicerea legăturilor) cu desfrânaţii lumii acesteia, sau cu cei lacomi de bani, sau cu cei zgârciţi, sau cu cei care se închină la idoli, fiindcă atunci ar trebui să ieşiţi din lume”. El a vrut ca ei să vadă că un lucru este să ai legături de afaceri cu cei nesfinţiţi, şi un lucru complet diferit este să-i recunoşti pe aceştia ca membri confraţi ai Noii Creaţii. Nici coborârea standardului moral n-ar fi o amabilitate faţă de încălcător; lui i-ar fi de mai mare ajutor dacă ar vedea că necurăţia lui l-a separat în întregime de poporul Domnului; şi dacă într-adevăr ar fi conceput de Spiritul lui Dumnezeu, el şi-ar da seama cu atât mai prompt şi mai acut de poziţia sa adevărată, ar învăţa lecţia şi s-ar căi. Biserica a exercitat o caritate greşită faţă de încălcător şi prin aceea a riscat o demoralizare generală printre membrii ei, şi de asemenea o contaminare printre toţi credincioşii din alte adunări care puteau afla despre stările care domneau în Corint.

Apostolul schiţează pe scurt datoria celor credincioşi în asemenea cazuri; şi noi parafrazăm cuvintele sale după cum urmează: Ceea ce v-am scris este că voi nu trebuie să aveţi părtăşie cu un om cunoscut ca „frate” dacă este desfrânat, sau lacom de bani, sau închinător la idoli, sau defăimător, sau beţiv, sau hrăpăreţ – nu, nici măcar să nu mâncaţi cu acesta. De fapt, eu nu încerc să judec lumea, ci vă îndemn pe voi ca Biserică să-i judecaţi pe aceia pe care-i acceptaţi ca fraţi. Dumnezeu îi va judeca pe cei dinafară: datoria voastră este să scoateţi din mijlocul vostru persoanele rele. 1 Cor. 5. (vol. VI, pag. 412- 413)

  1. Luaţi seama la voi înşivă şi la toată turma în care v-a pus Duhul Sfânt supraveghetori, ca să păstoriţi biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu sângele Celui al Său. (Fapte 20: 28)

…păstoriţi turma lui Dumnezeu care este între voi, veghind asupra ei, nu fiind constrânşi, ci de bună voie; nu pentru un câştig ruşinos, ci cu dragă inimă; nu ca şi cum aţi stăpâni peste cei încredinţaţi vouă, ci făcându-vă exemple turmei. (1Petru 5: 2,3)

  1. Cu tristeţe trebuie să spunem, că multe necazuri şi pericole în biserică vin din partea bătrânilor şi diaconilor – nu a tuturor. (VDM, 26 a5)
  2. În Scripturi nu există nici o sugestie că o persoană inaptă pentru lucrarea care este de făcut trebuie să fie considerată ca numită de Domnul în acea poziţie pentru care nu este potrivită în mod special; ci mai degrabă este o datorie ca în Corpul lui Cristos fiecare să servească conform talentelor sale … Şi nici Biserica nu trebuie să recunoască pe aceia dintre ei care doresc să fie cei mai mari, pentru faptul că ei doresc.

Se pare că este mai puţin remarcabil cazul „caprelor” şi oilor cu dispoziţie de capre din turma Domnului care aspiră la conducere, decât cazul oilor adevărate, care recunosc vocea Stăpânului, care-i recunosc Spiritul şi caută să-I facă voia, dar care permit cu docilitate acestor oi cu dispoziţie de capre să preia conducerea în adunare. Este bine să urmărim pacea cu toţi oamenii; dar acolo unde nesocotim Cuvântul şi Spiritul Domnului de dragul păcii, în mod sigur va rezulta daună într-o măsură mai mare sau mai mică. Este bine ca toţi să aibă o natură supusă, asemenea oilor; dar este necesar şi ca oile să aibă caracter, altfel ei nu pot fi învingători … Este ca atare datoria fiecărei oi să dea atenţie specială mesajului şi modului de viaţă al fiecărui frate înainte de a ajuta ca acesta să fie pus ca supraveghetor, fie local, fie general … Nu trebuie să aibă nici o simpatie faţă de capre sau faţă de lupii în piei de oaie care se zbat după loc şi autoritate în Biserică.

Ar trebui să fie recunoscut că este mult mai bine ca ecclesia să fie fără nici un serv public, decât să aibă ca şi conducător o „capră” cu gură de aur, care în mod sigur nu le-ar „îndrepta inimile spre dragostea lui Dumnezeu”, ci în mod seducător spre canale greşite

… Oile adevărate trebuie nu numai să fie atente ca să recunoască vocea adevăratului Păstor şi să-L urmeze, dar ele trebuie să-şi amintească şi să nu urmeze, să nu sprijine, să nu încurajeze pe aceia care-şi urmăresc propriile interese (vol VI 246/2 – 248/2)

  1. Să nu se presupună despre nimeni că este credincios şi deplin consacrat; prin cuvânt şi faptă el trebuie să dea dovezi negreşite de credinţa şi consacrarea sa cu mult timp înainte de a fi ales ca Bătrân…

…ESTE CU MULT MAI BINE A NU AVEA DELOC BĂTRÂNI DECÂT A AVEA UNII INCOMPETENŢI. (vol. VI 280/2, 281/1)

  1. supraveghetori generalipoporul Domnului trebuie să fie cu totul competent să judece valoarea sfatului oferit de aceşti supraveghetori. Acesta trebuie să fie atestat printr-o viaţă evlavioasă, comportament smerit şi spirit sacrificator de sine, prin absenţa oricărei uneltiri pentru onoare şi câştig ruşinos, precum şi prin învăţătura care va rezista la examinarea atentă a studiului biblic serios – cercetând Scripturile zilnic pentru a vedea dacă prezentările lor sunt sau nu în armonie deplină atât cu litera cât şi cu spiritul Cuvântului. …(vol. VI, 244/2)
  2. Orice progres adevărat în lucrurile sfinte şi orice creştere în viaţa spirituală trebuie să fie întemeiate pe o dreaptă recunoaştere a autorităţii lui Christos şi a cuvântului lui Dumnezeu în Biserică. Desigur e la loc când spunem, că slăbiciunea spirituală, cât şi lipsa de progres în viaţa spirituală a Bisericii, sunt totdeauna legate de lipsa creştinului de a ţinea la Capul său în mod drept, cât şi de lipsa de respect faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Prevenirea Apostolului se îndreaptă contra ţinutei, (purtării) false, care în toate timpurile, mai mult sau mai puţin, a primejduit viaţa spirituală a Corpului lui Christos, atât în adunările mari cât şi în cele mici. Prevenirea se îndreaptă contra pericolului de a privi prea mult la noi sau la alte membre din Biserică şi prea puţin la Domnul, care singur este Capul Bisericii, care se numeşte corpul Său. Unii dintre membrii Bisericii sunt înfăţişaţi ca unii care îşi însuşesc oficiul şi drepturile Capului şi trec cu vederea faptul, că numai Unul este capul Bisericii, adică Cristos. În urma lipsei lor de respect faţă de Cristos, ei cugetă mai mult despre ei înşişi, şi-şi închipuie că toată greutatea şi importanţa cauzei Domnului este aşezată numai asupra lor. În chipul acesta ei se măsoară cu conducerea şi responsabilitatea la care numai Cristos are dreptul.

DOUĂ CLASE DOJENITE

Apostolul vorbeşte mai departe o prevenire solemnă faţă de aceia care ocupă o poziţie mai puţin însemnată în Biserică, dar care susţin şi aprobă o ţinută falsă şi nescripturală, despre care spune că respectul lor faţă de oameni îi păgubeşte atât pe ei cât şi interesele acelora cărora ei voiesc să le servească. El spune că îngerii, adică trimişii sau servitorii Bisericii (Apoc. 1:20; 2:1), nu trebuie să fie obiect de închinăciune, deşi în măsura credincioşiei şi a devotamentului lor faţă de Domnul, ei trebuie să fie respectaţi. Prevenirea acestor membri este aceea, că o astfel de înjosire nescripturală, prin care ei toată greutatea şi răspunderea care zace asupra lor ca urmaşi ai lui Cristos, au pus-o asupra acestor îngeri sau bătrâni, este cu totul falsă şi o călcare a voinţei Domnului şi de aceea înseamnă necredincioşie faţă de Cristos şi lipsă de o adevărată apreciere a regulilor Sale.

Două clase, care iau poziţie contrară una faţă de alta, sunt dojenite sau mustrate în felul acesta. Şi apostolul urmează mai departe arătând că, cauza acestei purtări la amândouă partidele este lipsa de a ţinea la capul Cristos, care este singurul şi adevăratul Cap în Biserică, şi lipsa de a preţui în mod drept pe Domnul. Fie că e vorba de astfel de servitori ai Domnului, care se îngâmfă sau se înalţă pe sine şi se silesc a lua locul Domnului în Biserică, prin aceea că trec cu vederea cuvântul şi regulile Sale, fie că e vorba de cei care se înjosesc şi le place a se face servii acelora care îşi însuşesc poziţia Domnului în Biserică, ei dovedesc un respect necuviincios – în tot cazul, cauza este aceiaşi, adică o lipsă de apreciere adevărată a cuvântului lui Dumnezeu şi lipsa de a recunoaşte pe adevăratul cap şi autoritatea Sa. (RV 173 (209)/ a)

  1. Dacă cineva dă un respect necuvenit unui servitor al Domnului – deşi aceasta se poate întâmpla inconştient – atunci un astfel de om este stăpânit de spiritul închinăciunii la oameni;cel ce manifestă adevăratul spirit de apreciere pentru serviciile făcute, o face pentru că el vede în acest servitor spiritul Învăţătorului plin de umilinţă, de iubire şi de jertfire de sine, şi în chipul acesta este provocat să stăruiască după posesiunea acestui spirit. (RV 51 (339) /b3)
  2. noi nu numai să ţinem la adevăr cu toată puterea, ci înainte de toate să ţinem la Capul nostru – să nu permitem nici unui învăţător omenesc sau sistem pământesc să ocupe locul de căpetenie în inima noastră, care se cuvine numai marelui Învăţător al Bisericii lui Dumnezeu. Credincioşie faţă de Cristos şi Cuvântul său este această încercare; şi această credincioşie plină de credinţă faţă de dânsul, cuprinde în sine, dela sine înţeles, o mare măsură a spiritului Său, care se arată în viaţa fiecărui ucenic adevărat – acesta este spiritul Filadelfia al iubirii frăţeşti. (RV 73 (361) /b4)
  3. Alegerea unor nepotriviţi este evident un păcat şi un blam pentru adunările care au conducători nepotriviţi. (VDM. 27/a5)
  4. În alegerea servilor în Biserică, regula „Dumnezeu întâi” ar însemna că, votând, fiecare ar căuta să voteze în acord cu ceea ce el crede a fi voinţa lui Dumnezeu, ignorând în întregime propria voinţă şi voinţa tuturor celorlalţi fraţi…

Dar cât de trişti ne simţim când unii fraţi dragi din zilele noastre, care declară că au primit conceperea Spiritului Sfânt, şi de a căror declaraţii nu ne îndoim, se pare că n-au învăţat această lecţie „sinele la urmă”! … Uneori observăm că unii sunt dispuşi să caute slujba de bătrâni sau diaconi în Biserică, dispuşi să se simtă ofensaţi dacă nu sunt aleşi în aceste funcţii. Vai, ce regretabil că nu-şi pot forma o concepţie mai largă şi mai bună despre această problemă! Noi nu punem în discuţie inimile lor; noi vom presupune că atâta vreme cât rămân în Adevăr, spiritul Domnului nu este luat de la ei. Şi totuşi, ce puţină creştere în har este implicată acolo unde se manifestă printre fraţi un spirit de urmărire a propriilor interese, aspirând la conducere în eclesie!

… Dacă pentru vre-un motiv adunarea ne alege în poziţia de bătrân sau diacon, să fim recunoscători adunării şi Domnului; să ne folosim privilegiul ca un dar, ca o favoare, cu umilinţă de spirit, amintindu-ne că în adunare un frate bătrân este un serv al adunării. Să căutăm a ne folosi cu înţelepciune posibilităţile şi funcţia de administrator, ca unii care în cele din urmă trebuie să dea socoteală. Dacă, cu altă ocazie, pentru vreun motiv, adunarea trece pe lângă noi, nealegându-ne într-un serviciu, să ne amintim că acesta este privilegiul adunării; da, să ne amintim că pe fiecare din adunare îl obligă datoria să voteze conform judecăţii lui în privinţa voinţei divine. Să ne certăm cu voinţa divină? Nu. Să ne certăm cu fraţii pentru exercitarea judecăţii lor cu privire la voinţa divină? Nu. Ce să facem? Să acceptăm aranjamentul divin şi să fim tot atât de recunoscători în inimă şi tot atât de energici, servind în modurile potrivite conform ocaziilor noastre. Să nu căutăm a pune pietre de poticnire în calea celor care au fost aleşi pentru serviciu, ci mai curând să facem tot ce ne stă în putere pentru a coopera cu ei.

Fratele pe o treaptă mai înaltă – care are o poziţie înaltă de favoare în adunare – să se bucure dacă este coborât sau îndepărtat din poziţie. Să se bucure a învăţa orice lecţii providenţa divină ar avea pentru el. Să se bucure a învăţa cum să servească în altă poziţie. (VDM. 83/b4 – 84/ b2)

  1. Oricine este desemnat să servească poporul Domnului, este supus unor mari ispite, care ar putea însemna cădere spirituală şi nimicire în moartea a doua. Poate poporul Domnului n-a avut suficient în vedere aceste lucruri în privinţa celor pe care-i aleg ca servi ai lor. Poate cei care prin votul fraţilor acceptă astfel de poziţii de serviciu nu-şi dau bine seama de pericolul la care se expun acceptând. Dacă şi-ar da seama, fără îndoială ar ezita să accepte, şi umilinţa i-ar face să nu încerce să servească dacă n-ar fi foarte explicit numiţi la serviciu.

Dar ce găsim? Vai, există la unii tendinţa de-a căuta funcţia de bătrâni sau diaconi. La unii chiar o tendinţă de a „trage sforile” şi a-şi aranja să fie aleşi. La unii tendinţa de-a se simţi ofensaţi dacă n-ar fi aleşi. La alţii tendinţa de a se mânia pe cei care ar vota contra alegerii lor. Vai! Vai! Dacă dragii fraţi şi-ar fi dat seama ce le frământa mintea şi ce-i îndemna să facă aceste lucruri, cum ar fi procedat altfel! …. locul cel mai sigur nu este cel de învăţător, ştiind că acela are parte de încercări mai aspre. Numai simţul de responsabilitate către Domnul şi către fraţi să facă pe cineva doritor să servească în astfel de calitate, oricât de mult le-ar plăcea la toţi să fie reprezentanţii Domnului în Biserică.

Tot ce are a face cu mândria: dorinţa de a fi bătrân, de a fi mare, este periculos nu numai pentru persoană însăşi, ci şi pentru întreaga adunare cu care este asociat. Acest spirit este molipsitor ca orice boală. Curând apar: cearta, ambiţia, îngâmfarea, toate contrare spiritului Domnului. Apoi urmează: mânia, răutatea, invidia, ura, presupunerea de rău, vorbirea de rău. Apostolul Pavel ne spune că acestea sunt „fapte ale cărnii şi diavolului”. Tot acest rău, tot acest spirit al adversarului, poate fi introdus în adunare, fie printr-unul sau mai mulţi bătrâni sau conducători, fie printr-unul sau mai mulţi care doresc să devină bătrâni sau conducători

unul din lucrurile serioase legate de această boală a mândriei spirituale este c că aceia care o au sunt rar conştienţi de ea. O altă dificultate este că-i aproape imposibil să-i faci să înţeleagă că au boala, ca să se corecteze. Dacă li se vorbeşte despre acest subiect, ei par să gândească imediat că binefăcătorul le este duşman, că este gelos pe ei, că ar vrea să aibă poziţia lor, etc. Deci boala este aproape incurabilă, dacă adunarea nu ajută, ori providenţa Domnului nu intervine.

Dacă adunarea observă creşterea unei astfel de dispoziţii, repede, cu iubire şi cu bune intenţii, să intervină doar prin a nu alege la nici un serviciu în adunare pe acela care pare a deveni plin de sine – mândru spiritual. Dacă aceasta nu convine, cu atât mai mult să se considere o necesitate ca acela conştient de sine să fie lăsat să se calmeze în linişte şi să-şi stabilească locul, pentru binele lui şi al adunării. (VDM. 87/b2 – 88/a4)

  1. Noi credem că o mare criză este asupra studenţilor Bibliei şi că, cu cât aceasta se poate discerne mai curând, cu atât se poate trece mai bine peste ea. Aceasta poate însemna dezbinare dar, după cum declară apostolul, dezbinările sunt necesare uneori pentru ca să se poată distinge învăţăturile, cursul şi metodele aprobate, şi pentru ca să fie mai bine apreciaţi învăţătorii adevăraţi – 1 Cor. 1:18, 19.

…………………………………………………………………

… după câte ne putem da seama, aceleaşi condiţii predomină astăzi printre studenţii Bibliei, ca şi cele asupra cărora apostolul a atras atenţia bătrânilor din Efes, când i-a însărcinat: „luaţi seama la voi şi la toată turma …” (Fapte 20: 28). Profeţia Sfântului Pavel a devenit realitate: după plecarea mea se vor vârî între voi lupi răpitori care nu vor cruţa turma şi se vor scula din mijlocul vostru oameni care vor „învăţa lucruri ca să tragă pe ucenici de partea lor…” – Fapte 20: 29-32.

…………………………………………………………………

din rapoartele prezentate nouă, se vede că o stare îngrozitoare domneşte în unele adunări în preajma alegerilor. Servii bisericii încearcă să fie conducători, dictatori – uneori conducând turma spre obiectivul evident, alegerea lor şi a prietenilor lor ca bătrâni şi ca diaconi…

O, este o ruşine ca un astfel de spirit să aibă loc printre aceia care au cunoştinţa învăţăturilor Cuvântului lui Dumnezeu şi a condiţiilor pe care putem avea vre-o speranţă la co-moştenire cu Domnul. Desigur că există diferite grade de neruşinare în aceste lucruri. Unii, pe tăcute, încearcă să profite de adunare fixând alegerea la o dată favorabilă lor şi prietenilor lor. Alţii, caută să împânzească adunarea cu prietenii lor, aducând persoane relativ străine, care n-au nici gând să frecventeze regulat adunarea, ci vin numai ca un act de prietenie, pentru a vota pentru unul din prietenii lor.

În plus, se poate aştepta în general ca unii care manifestă o ambiţie de acest fel, de a fi conducători şi învăţători şi de a ignora principiile regulii de aur ca şi instrucţiunile speciale ale noii creaturi, să fie cei care aduc învăţături false. Acelaşi spirit ambiţios al adversarului, care-i face să se străduie după onoare în adunare, pare să-i ducă în a poza ca mari învăţători-aducători de lumină nouă

În multe cazuri, numai adunările sunt de vină, după propria lor declaraţie. În unele cazuri au fost alese în funcţia de bătrâni, persoane care nici nu făcuseră o declaraţie de consacrare Domnului, care nu-şi simbolizaseră consacrarea. De ce? Pentru că s-a întâmplat ca adunarea să fie fără talente deosebite, iar cel care nu era frate, nouă creatură în Cristos, a fost ales pentru că avea darul vorbirii. Ce s-ar putea aştepta de la un astfel, ridicat printre studenţii Bibliei? Numai pagubă pentru cauza şi persoana astfel promovată, contrar directivelor cuvântului Domnului. Dacă omul natural nu poate primi lucrurile spiritului, cum ar putea el comunica lucrurile spiritului, celor consacraţi Domnului?

Am atras mereu atenţia cum a fost împiedicată cauza Domnului şi cum a fost înăbuşită spiritualitatea printre fraţi, prin încercările de a imita biserica nominală, promovând persoanele bune la vorbit dar cărora le lipsea spiritualitatea.

În asemenea cazuri, nu este oare mândrie din partea adunării – o dorinţă de a apărea bine în trup în faţa lumii? Dacă este aşa, de ce se aleg astfel de persoane? Dacă au făcut o greşeală, de ce nu o corectează, într-o manieră liniştită şi hotărâtă? Când bătrânii caută să aducă adunarea sub puterea şi controlul lor, şi reuşesc, nu dovedeşte asta că adunării îi lipseşte tocmai calitatea pe care Domnul doreşte s-o vadă: curajul, învingerea? Şi nu aduce adunarea prejudicii atât unui astfel de conducător închipuit, cât şi sieşi, permiţându-i să reuşească în metodele lui nescripturale?

Ne-am referit deja la spiritul ambiţios şi egoist din lume care duce la anarhie, şi tocmai am arătat cum acelaşi spirit egoist, ambiţios, duce la anarhie în biserică. Prevedem un timp de strâmtorare pentru lume, din această cauză, şi un timp de strâmtorare şi pentru bisericăESTE DE NEIERTAT PENTRU BISERICA POSEDATĂ DE ACEST SPIRIT, SĂ CONTINUE SUB DOMINAŢIA BĂRBAŢILOR AMBIŢIOŞI (ŞI UNEORI A FEMEILOR AMBIŢIOASE). Dacă n-au condus afacerile adunărilor lor cum se cuvine, nu trebuie ei să înceapă imediat? Credem că este timpul să se pună în ordine casa Domnului.

Dar cineva ar spune: „Am avea mari necazuri dacă am încerca ceva contrar dorinţelor celor care ei înşişi s-au fixat de noi, ca şi conducători şi stăpânitori ai noştri. Orice mişcare ar însemna pericolul unei dezbinări a adunării; şi cum ne-am putea gândi la ceva ce ar rezulta în aşa catastrofă?”

Dar întrebăm: CE AR FI MAI BINE? SĂ FIE O ADUNARE MAI MICĂ, CE SE CONDUCE DUPĂ PRINCIPIILE DOMNULUI, SAU UNA MAI MARE, CARE SUSŢINE PRINCIPII CONTRARE PREVEDERILOR DOMNULUI, făcându-şi lor rău, împiedicându-şi influenţa şi încurajând un conducător care este fie „lup”, fie „oaie” indusă greşit într-un spirit de lup? ÎNCURAJĂM PE TOŢI FRAŢII CARE SUNT ÎN ASEMENEA SITUAŢIE SĂ SE COMPORTE EROIC, să nu facă nimic din spirit de ceartă şi mândrie, ci totul din blândeţe şi iubire, ca să ajungă iarăşi la libertatea cu care Christos ne-a făcut liberi şi să nu fie iarăşi în sclavie omenească.

………………………………………………

Este culmea impertinenţei din partea unui conducător, să se impună în aşa o manieră şi să încerce să spună Bisericii ce să facă şi ce să nu facă. Aşa cum puterea de alegere este în mâinile bisericii, tot aşa este şi puterea de destituire în mâinile lor. Recomandăm adunărilor să voteze scoaterea din funcţie a cestora, spunându-le amabil că serviciul lor nu mai este de dorit. Poate pe un scaun din spate pentru un timp, şi având posibilitatea de a reflecta asupra problemei, măsura luată fiind spre binele lui, şi adunarea poate fi ajutată de asemenea, chiar dacă nu este nimeni în adunare capabil să vorbească public, sau obişnuit să conducă adunarea

……………………………………………….

Până acuma n-am sfătuit atât de hotărât la aceasta, dar ne dăm seama că multe oi dragi sunt tulburate, împiedicate în dezvoltarea lor şi constrânse. Vedem că, proporţional, acei bătrâni şi diaconi devin mai îndrăzneţi; de unde şi nevoia ca toţi cei care au spiritul corect şi-şi dau seama că sub conducerea Domnului, în studiul nostru asupra planului divin al vârstelor n-am urmat „basme meşteşugit alcătuite” să ia acum o poziţie hotărâtă, pentru binele lor, pentru binele conducătorilor care manifestă un spirit greşit şi pentru binele publicului, care acum se interesează de calea Domnului ca niciodată înainte. (VDM, ian.-febr. 1994 – fragmente citate din „Ceasul Încercării” pag. 26/a4 – 28/a5)

Dacă până la capitolul „Judecata II” totul este bine documentat, în acesta, s-ar putea spune că, abia s-au amintit câteva dintre textele care vizează temelia relaţiilor frăţeşti, fiind amintite mai mult doar ca un exemplu al acestui tip de legi. Nu era necesar a aminti mai multe deoarece Biblia şi în special volumul VI din literatura noastră sunt pline cu astfel de legi, astfel că celui ce va fi interesat în mod serios de sănătatea relaţiilor sale frăţeşti îi vor sări în ochi.

Totuşi, având în vedere faptul că bătrânii sunt cei în mâinile cărora Domnul şi-a încredinţat turma, ca şi învăţători şi educatori ai fraţilor lor în lucrurile spirituale, că ei sunt cei care dacă vor fi sănătoşi spiritual vor da viaţă principiilor Domnului, principiilor dreptăţii, principiilor vieţii într-o adunare, educând adunarea prin cuvânt şi atitudine a respecta legile Domnului şi astfel a o păstra în viaţă; de asemenea având în vedere faptul că dacă ei nu sunt corespunzători vor deruta adunarea de la respectul cuvenit faţă de legile Domnului, observăm cât este de important ca ei să fie aleşi şi trataţi în mod corespunzător. Datorită acestui fapt, în a doua parte a acestui capitol, începând cu punctul 223, s-a insistat ceva mai mult asupra instruirii copiilor Domnului în privinţa responsabilităţilor lor în ceea ce priveşte alegerea şi atitudinea corectă faţă de aceşti „bătrâni”, ceea ce reprezintă punctul „cheie” pentru viaţa unei adunări.

Dacă la punctele 223 – 232 găsim câteva sfaturi mai la modul general, la punctele 233, 234 sunt aduse înainte aspecte mai concrete apărute în ultima parte a activităţii în trup a pastorului Russell, un fel de exemple practice în aplicarea principiilor Domnului pe această linie. Acestea au pentru noi o dublă importanţă. Pe lângă faptul că putem învăţa din atitudinea pastorului pericolul existent din partea conducătorilor spirituali nepotriviţi şi promptitudinea cu care trebuie acţionat împotriva lor, de o importanţă aparte pentru noi este a observa condiţiile şi stările de lucruri care existau între Studenţii Bibliei în ultimele luni ale serviciului iubitului şi blândului pastor. Îl găsim trăgând nişte semnale de alarmă aproape disperate şi îngrijorarea lui a fost pe deplin confirmată imediat după plecarea sa, când s-a dovedit că mintea firească a dominat soarta Studenţilor Bibliei. De ce aşa? Pentru ce astfel de stări de lucruri?

În primul rând, această experienţă amară, aceste stări de lucruri atât de regretabile ar trebui să cântărească mult în mintea noastră atunci când vom fi puşi în situaţia de-a aplica legile dumnezeieşti; a fi deosebit de circumspecţi şi atenţi la „ceea ce ţine de datorie şi de iubire”. De asemenea aceste stări regretabile de la sfârşitul serviciului pământesc al pastorului, care în mod sigur au avut nevoie de o perioadă de coacere cu ani buni înainte de a deveni atât de alarmantă, trebuie să aibă greutate în mintea noastră atunci când conştiinţa noastră creştină va fi pusă la un examen nu uşor trebuind să aleagă între afirmaţii contradictorii ale pastorului asupra unor principii biblice de tipul judecata II (de exemplu, compară cu atenţie cum este tratat textul din 1 Tes. 5:15 în VDM pag. 656/a3 cu vol. VI, pag. 307 al. 2 – 308). Se pare că acea trâmbiţă care în seria „STUDII ÎN SCRIPTURI” a servului credincios a sunat atât de desluşit, nu a fost în intenţia divină a face întocmai acelaşi lucru până la sfârşit. Oare de ce aşa? În mod sigur cu un scop binecuvântător. Probabil că intenţia divină era ca urmaşii Domnului să nu adoarmă liniştiţi pe afirmaţiile îngerului Bisericii a şaptea ci trebuiau să-şi însuşească în bună măsură spiritul îngerului Bisericii a şaptea, Spiritul sfânt, Spiritul Domnului; ei să nu privească prea mult spre înger ci spre Cel ce l-a trimis; să poată face deosebire între omul Russell, care poate greşi în afirmaţii şi îngerul laodicean; să iubească şi să respecte în continuare pe acela căruia Domnului I-a plăcut a-l trimite cu darurile prezenţei Sale a doua la casa credinţei dar să înţeleagă că ele sunt ale Domnului şi pentru ca cineva să tragă folos din ele are nevoie de „cheia” Spiritului Sfânt.

Un lucru care trebuie observat este că scrierile din seria „STUDII ÎN SCRIPTURI” a credinciosului pastor dau un sunet mai desluşit, mai compact, mai închegat, mai coerent. Cine poate contesta valoarea şi puterea de educaţie spirituală a „Studiilor în Scripturi”, atât de indispensabilele explicaţii ale „Umbrelor tabernacolului” din care radiază atât de impunător amprenta Spiritului Sfânt încât suntem aşa de înclinaţi a le socoti infailibile fără riscul de a greşi foarte mult prin aceasta? Oare putem afirma acelaşi lucru cu privire la partea din urmă a serviciului său? Cu toate că în scrierile anilor de mai târziu găsim unele subiecte şi completări de o consistenţă aparte, ca întreg se pare că trebuie să fim foarte vigilenţi, foarte atenţi la ce înghiţim.

Tendinţa noastră este de-a ne întreba de ce aşa? Poate că un răspuns la aceasta l-am găsi în Manele din 20 ian., 21 febr. şi 4 iunie. Foarte posibil ca, conform procedurii Tatălui cu copiii Săi, să se fi ocupat şi de Noua Creatură concepută în cel ce a voit să-l folosească ca Servul Său Credincios. După prima parte a serviciului său când se pare că anturajul său era foarte liniştit şi deosebit de prielnic meditaţiilor spirituale, începând cu soţia sa care i-a fost un colaborator fidel, în a doua parte observăm declanşarea unei furtuni de împotriviri şi hărţuieli direct proporţionale binecuvântărilor din prima parte. Era normal ca Satan să fie deosebit de interesat a lovi un caracter atât de incomod lui. Se vede că şi în sânul mişcării Studenţilor Bibliei Satan a avut grijă să-şi introducă agenţii săi – în mod sigur majoritatea în mod cu totul inconştient. Astfel, probabil sub presiunea anturajului care s-a format în jurul lui – nu putem cunoaşte ispitele la care a fost supus – în ultima parte a operei sale parcă se simte o nuanţă de compromis, o dorinţă de-a fi pe placul celor mulţi; o tendinţă de-a distorsiona mai mult sau mai puţin anumite principii pentru a fi pace, ca apoi declaraţiile citate în punctele 233 şi 234 ale subiectului să pară a însemna un regret şi o negare a libertăţii atât de mărinimoase pe care iubirea sa a fost dispusă a o promova dând impresia că deja neglijează principiile dreptăţii.

În orice caz, atunci când vom întâlni anumite declaraţii ale pastorului Russell pline de bunăvoinţă, îngăduinţă şi iubire care par a înghiţi, a face fără valoare alte declaraţii anterioare exprimate în Studii în Scripturi – cele exprimate mai târziu părând mai pline de iubire – înainte de-a decide care dintre ele trebuie să aibă greutate mai mare în educarea conştiinţei noastre creştine, să fim atenţi a verifica atent elementul dreptăţii în acestea, efectul în timp al aplicării lor, luându-ne în acelaşi timp puterea de-a arunca o privire şi asupra stărilor existente între Studenţii Bibliei în anii în care ele s-au scris precum şi asupra sentimentelor pline de îngrijorare ale poate prea blândului pastor Russell atunci când a fost nevoit să facă afirmaţii de tipul celor întâlnite în punctele 233 şi 234 ale subiectului!

Însă, până să ajungem la o astfel de abilitate a discernământului spiritual să nu uităm calea pe care se ajunge aici şi anume aceea a „începuturilor slabe” (Zah. 4: 10). Problema mare este nu de a cunoaşte cât mai multe din aceste legi ci ca, atât cât cunoaştem să punem în aplicare indiferent de consecinţe. Domnul nu este interesat în mod special să cunoaştem mult ci, în măsura cunoştinţei, să trăim în armonie cu voinţa Sa; să ne dovedim credincioşia faţă de voinţa Sa. În aceasta constau examenele noastre. Desigur că apoi şi cunoştinţa va creşte direct proporţional cu elementul ascultare. Astfel şi în acest caz, poate cineva cunoaşte pe de rost volumul VI sau toate Studiile şi Scriptura, dacă nu va pune în aplicare aceste legi, să fie convins că nu le cunoaşte ci, lucru periculos, s-ar putea să devină un răstălmăcitor al lor şi astfel o capcană pentru interesele spirituale ale copiilor Domnului. (Vezi nota de subsol nr. 16 de la pag. 43)

Aşadar, în acestea constau câteva gânduri asupra legilor menite să regleze relaţiile frăţeşti, pe care Fratele nostru mare le cere ca şi o condiţie de dreptate pe care trebuie întemeiată adevărata iubire frăţească, acea iubire pe care focul acestei zile n-o va arde. Este sigur că toate îndemnurile la iubire, îngăduinţă, bunătate, milă, amabilitate, îndelungă răbdare, răbdare, etc. îşi au locul pe această temelie şi noi, după ce am pus-o, avem datoria de-a le urma cu toate puterile noastre.

CAZUL EXCEPŢIONAL

S-ar putea întâmpla ca cineva care în mod conştiincios, serios şi insistent ţine la funcţionarea legilor de tip „Judecata II”, a legilor care vizează curăţenia relaţiilor frăţeşti, ca fiind indispensabile unei trăiri comunitare spirituale, să fie profund dezamăgit de şansele aplicării lor. Cu cât insistenţa sa va fi mai mare s-ar putea ca, în mod diplomat, cu atât opoziţia majorităţii să devină din ce în ce mai evidentă, simţindu-se chiar împins spre prăpastia incriminării sale şi în acelaşi timp al adevărului şi Domnului pe care îl reprezintă. Astfel, îşi va da seama că se află în faţa unui zid de nepătruns al unei împotriviri tacite dar hotărâte, al unei umblări pe calea obişnuită, bine înţesat cu sofisme şi presărat cu unele aspecte de recunoaştere din partea unei minorităţi că „ar trebui să fie aşa dar… nu se poate”, „aşa este, dar dacă s-ar face aşa… s-ar produce supărare, neplăceri … s-ar dezbina adunarea…” etc. etc. Cu timpul, s-ar putea ca toate aceste experienţe însumate, pentru el să fie egale cu o voce care i-ar spune: Pe tine te vrem dar pe Domnul şi adevărul pe care încerci să-l reprezinţi, nu!

În acest caz, copilul lui Dumnezeu pe care simţul de responsabilitate faţă de Domnul său îl va împinge înainte, nelăsându-şi conştiinţa creştină amorţită de sofismele şi practicile linguşitoare ale adepţilor „păcii cu orice preţ” se va trezi în faţă cu un caz aparte, neîntâlnit în legile de tip „Judecata II”. Sfaturile necesare rezolvării cazului său nu le va întâlni nici în volumul VI, care însumează cea mai amplă dezbatere a legilor de tip „Judecata II”, nici în celelalte scrieri care tratează relaţiile frăţeşti. Nicăieri, printre sfaturile care au în vedere buna funcţionare a unei adunări, nu va găsi îndrumări cum trebuie acţionat în cazul în care o majoritate a adunării s-ar împotrivi principiilor clare ale dreptăţii dumnezeieşti. Atunci îşi va da seama că acest tip de legi privesc lucrurile din prisma unei majorităţi care în unitate de voinţă aplică principiile dumnezeieşti şi nu prevăd cazul în care doar o minoritate ar încerca să reprezinte aceste principii.

Ajungând aici va fi determinat a-şi spune: Dacă cazul comunităţii din care fac parte nu-l pot găsi tratat în nici una din legile prin care Domnul coordonează buna funcţionare a comunităţilor patronate de El, numite Adunări creştine, atunci îmi mai rămâne o singură soluţie: ia să văd dacă comunitatea din care fac parte îndeplineşte această condiţie! Astfel   va fi împins a medita în mod atent asupra a ceea ce reprezintă o astfel de Adunare.

Atunci va ajunge la concluzia că Adunările creştine sunt investiţii ale Domnului prin Spiritul Său sfânt începute imediat după coborârea acestuia la Cincizecime, când beneficiarii acestei imense binecuvântări au fost conduşi a forma acele comunităţi creştine, acele „ateliere” sfinte, care aveau ca scop promovarea intereselor cauzei Domnului şi anume: dezvoltarea sau producerea de încoronaţi împreună cu El pe Tronul Universului, depunând în acelaşi timp mărturie pozitivă în faţa lumii, atât prin cuvânt cât şi prin exemplul trăirii lor, în favoarea strălucitorului caracter al viitorului Rege al pământului – vol.6 pag. 309 al.1. Aceste Adunări erau formate din membrii ai Eclesiei sau Bisericii lui Cristos, numiţi sfinţi şi doar credincioşi în Cristos care nu îndeplineau condiţia de sfinţi. Pentru ca aceste Adunări creştine să fie ceea ce le pretindea numele, trebuia ca Cristos să fie coordonatorul absolut şi incontestabil al lor. Ceea ce făcea posibilă această coordonare cerească era influenţa hotărâtoare a acestor sfinţi, a acestor decapitaţi ai lui Cristos, care reprezentau, oarecum, nucleul sau ambasada Lui în mijlocul acestor adunări, cărora Domnul prin mesagerii speciali şi Spiritul Său sfânt le dădea sfaturi, încurajări, lămuriri şi în acelaşi timp mustrări şi avertizări în cazul că nu şi-ar fi îndeplinit datoria de-ai reprezenta interesele în mod corespunzător. Aceste lucruri se observă din toate scrierile Noului Testament, în mod special în adresarea epistolelor acestor scrieri şi în primele trei capitole din Apocalipsa.

Astfel, Marele Investitor, ca un econom credincios al Tatălui ceresc, nu numai că a investit Spiritul sfânt în aceste adunări dar a pretins şi beneficiu: creştere spirituală, armonie şi colaborare spirituală trimiţând în acelaşi timp în exterior, ca cea mai vie mărturie pentru lume, parfumul plăcut al părtăşiei curate, sfinte. Este un fapt incontestabil căci în cazul în care o comunitate s-ar fi răzvrătit, nu s-ar fi supus Capului, nesocotind astfel conducerea şi, prin aceasta, investiţia Sa, aceasta ar fi fost retrasă din acea comunitate urmând ca ea să-şi piardă calitatea de adunare creştină, să iasă de sub atenţia Domnului, El invitându-şi pe ai Săi să se retragă şi odată cu ei şi Spiritul Său. Vezi Apoc. 2:5, 16

Este ştiut şi faptul că odată cu apusul Vârstei Evanghelice, cu apropierea de sfârşit a lucrării de recrutare a membrilor Eclesiei, Domnul a trecut la desfiinţarea acestor Adunări, acestor „ateliere” atât de funcţionale altădată, intrând în mod treptat în altă fază a Planului Său. Această ultimă fază a alegerii Bisericii Sale este caracterizată de împrejurările laodicea, în care se spune că Domnul a fost „dat afară”[19] şi, la rândul Său, El declară că îi „varsă din gura Sa” pe încropiţi. Cum să se înţeleagă, oare, aceste afirmaţii? În primul rând, cum poate cineva să-L dea afară pe Cristos? Foarte simplu! Ignorându-i conducerea, principiile, autoritatea. Dar, această „vărsare din gură”, această abandonare, în ce constă? Pentru a înţelege cel mai bine modul în care Domnul respinge pe cineva din favoarea Sa, este bine avut în atenţie în ce constă intrarea cuiva în graţiile Sale, acceptarea lui în familia Sa. Aceasta, desigur, este egală cu acordarea Spiritului sfânt, Spiritului vieţii, care va avea o influenţă de eliminare treptată a spiritului lumii şi sfinţirea acelei persoane. Atunci, dacă acceptarea sau înfierea este egală cu acordarea Spiritului sfânt, desigur că abandonarea sau „vărsarea din gură” va fi egală cu retragerea acestui Spirit, urmând ca spiritul lumii, spiritul morţii, să-şi facă din ce în ce mai simţită prezenţa[20]. Acest principiu este valabil atât pe plan individual cât şi ca adunare.

Întrebarea care survine aici va fi: Care ar fi semnele retragerii Spiritului sfânt dintr-o adunare? Dacă semnele posesiunii Spiritului sfânt sunt roadele acestui spirit: supunere bucuroasă la voinţa divină, armonie, colaborare, iubire şi posesiune reciprocă, într-un cuvânt, creştere spirituală; semnele lipsei Spiritului sfânt vor fi roadele spiritului lumesc: nesupunere faţă de Cuvântul divin, prea mare respect pentru propriile idei şi păreri, care duce la răstălmăcirea principiilor divine ceea ce va rodi în anarhie, neîncredere reciprocă, certuri, mânii, neînţelegeri etc., într-un cuvânt, moarte spirituală.

Această linie de argumentare duce şi la următoarea concluzie: dacă o adunare poate fi comparată cu o fiinţă vie, având spirit, trup şi suflet [21], înseamnă că atunci când spiritul sau energia dătătoare de viaţă dispare, intervine în mod inevitabil moartea şi sufletul devine inexistent. În acest caz, ştim cât de dăunător este a mai păstra un trup mort – el va începe să miroase greu. S-ar putea ca acelaşi principiu să fie valabil şi în cazul unei adunări creştine; dacă spiritul Domnului dispare, acea adunare devine inexistentă, moartă din punct de vedere divin. Activitatea ei, acţiunile ei nu vor mai reprezenta pe Cristos şi Cauza Sa; ea, din punct de vedere dumnezeiesc, nu va mai fi o Adunare ci, eventual, o adunătură de persoane care s-ar putea să demonstreze cât de greu mirositoare în nările lumii poate deveni colaborarea unor persoane care n-au spiritul lui Cristos, nu-L reprezintă şi totuşi pretind că o fac. Aşadar, cel ce vrea să salveze o adunare să se lupte până se mai poate a o păstra vie, a-i păstra spiritul, a-l păstra pe Cristos în ea; şi nicidecum a căuta să-i păstreze trupul mort – forma exterioară – după ce viaţa, spiritul Sfânt, într-un cuvânt: Cristos „a plecat” din ea! Din aceasta Cristos şi Cauza Sa nu va avea nici un câştig, dar Satan în mod sigur.

Când ideile nedumeritului dar sincer şi deplin devotat copil al lui Dumnezeu se vor contura tot mai clar asupra a ceea ce reprezintă o adevărată Adunare, convingerea lui – că comunitatea care calcă în picioare principiile Domnului nicidecum nu îndeplineşte condiţiile atenţiei Domnului, este părăsită de Domnul – treptat se va cimenta şi astfel nedumeririle sale vor începe să primească răspuns[22]. Aceasta va marca pentru el indiciul descoperirii gândului divin asupra cazului său, care urmat îl va conduce a aplica alt tip de principii acestui caz (vol. III pag. 188 (par. 418); Apoc. 18: 4), lucru care va constata că-l apropie mult de Domnul deşi cu mari sacrificii pe linia afecţiunilor naturale, fireşti. Astfel se va trezi antrenat în principiile secerişului, realizând cu satisfacţie că Domnul l-a găsit vrednic a-l „pecetlui pe frunte cu o cunoştinţă a adevărului prezent suficientă spre a-l separa de Babilon” (vol. III par. 445), că l-a scos afară în pustiu, de unde are privilegiul de a cântări mult mai aproape de standardele divine starea şi calitatea comunităţii din care Domnul l-a scos, ca corespunzând standardelor Babilonului.[23]

Dacă iubirea dintâi va continua să fie principiul conducător al acţiunilor sale, dacă va rămâne neclintit în această stare de răscruce a orientării sale care-i va pune la încercare nu uşoară devotamentul faţă de Domnul în a muri pentru orice relaţie, orice legătură umană, pentru a-şi păstra vie relaţia cu El, binecuvântările Aceluia pentru care a învăţat a pierde tot mai mult pe linie umană nu se vor sfârşi aici. În dorinţa sa de-a se face cât mai plăcut Domnului, de a fi cât mai util Cauzei Domnului şi fraţilor săi, nu va sta liniştit ci va căuta a-i ajuta pe alţi „legaţi” a părăsi orice relaţie, orice colaborare, orice manifestări şi stări de lucruri care i-ar împiedica în dezvoltarea cât mai nestingherită ca Noi Creaturi. Astfel, în schimbul seriozităţii şi vredniciei sale, cu timpul „va primi de la El cunoştinţa planurilor şi hotărârilor Sale în mod atât de clar încât se va trezi avansat de la starea de grâu, de secerat sau adunat în grânar, la cea superioară de secerător, sau „adunător” al adevăraţilor consacraţi ai Domnului din orice robie umană în hambarul separării de lume[24] pentru a se putea desăvârşi împreună ca Noi Creaturi (vol. III par. 325). Aceasta va marca pentru el obţinerea unui „post de activitate în lucrul Domnului” (vol. III par. 505) în care va avea ocazia a-şi dovedi în continuare, pe un plan mai înalt, vrednicia comoştenirii sale cu Domnul; va marca cucerirea unei noi poziţii, mai avansate, pe cărarea spre glorie.

Este foarte adevărat faptul că examenele morţii faţă de cele mai dulci legături fireşti pentru a rămâne lângă principiile dreptăţii dumnezeieşti pentru mulţi nu sunt deloc uşoare. Nu degeaba ei preferă calea compromisului „tăindu-se singuri” (Tab. par. 145) de la un loc cu Domnul pe tron, blocându-şi astfel înaintarea spre gloria deplină; ca în cele din urmă să beneficieze, totuşi, de condiţia de har a naturii îngereşti oferite de Dumnezeul Milei Infinite.

Din aceasta conchidem că punerea în aplicare a acestor principii dumnezeieşti, tăioase pentru orice nedreptate, atrăgătoare de persecuţii, dar în acelaşi timp atât de indispensabile construirii a ceva durabil, devin un agent separator între Turma Mică şi Marea Mulţime. Ambele s-au predat să moară cu Domnul; în schimbul acestui angajament, ambele au fost concepute de spirit care le învaţă a iubi dreptatea şi a rămâne prieteni ai dreptăţii urând păcatul şi nedreptatea[25].Totuşi, prima, având o măsură suficientă de Spirit sfânt, având ca principiu conducător iubirea dintâi – Domnul şi Adevărul Său mai presus de orice – în numele dreptăţii, al curăţeniei, al sfinţeniei, au puterea de-a renunţa la orice le cere Domnul (şi, după cum am văzut, El nu cere suspendarea unor stări de lucruri, tovărăşii, relaţii etc. neaparat păcătoase, ci atât de „dulci” şi potrivite din punct de vedere uman), lucru pe care cei ce „se taie singuri…”, datorită sărăciei lor spirituale, nu-l pot face şi de dragul cărora cei ce au spiritul ascultării depline[26] nu-şi pot permite nici măcar a zăbovi în condiţiile părăsite de Domnul. Ei ştiu prea bine că n-au ce căuta acolo unde Domnul lor nu este! Ei ştiu prea bine că locul lor este acolo unde este şi Domnul lor!

Desigur că dreptul nostru de a judeca nu se întinde în a nominaliza persoanele componente a celor două clase. Numai Domnul cunoaşte inima, numai El cunoaşte adevăratele motive de zăbovire a cuiva în condiţii dezaprobate de El; numai El ştie cât zbucium sufletesc şi luptă cu sine însuşi duce cineva în astfel de condiţii; cât de puternice sunt legăturile cu care este legat şi cu cât spirit de combativitate este înzestrat, până a-l face responsabil de zăbovirea în astfel de condiţii etc. Noi doar, poate, vom trage anumite concluzii din manifestările Domnului faţă de cineva atât cât ne instruiesc legile de tip Judecata I, având întotdeauna o dispoziţie rezervată pentru a primi oricând, cu bucurie, o decizie a Domnului pe care noi n-am fi înţeles-o. În rest, vom fi deosebit de bucuroşi a avea ocazia să lăsăm sacrificiul nostru arzând pe altarul ascultării de Domnul, pe lângă lucrarea personală de sfinţire, onorându-ne după puterile noastre mai bune partea noastră în lucrarea de seceriş, folosindu-ne influenţa în a „proclama adevăruri nepopulare şi a demasca rătăciri foarte populare” (vol. III par. 472) etc. şi a putea să observăm în cât mai mulţi dovezi de devotament pentru Domnul, semne ale conceperii de spirit, caractere iubitoare de dreptate, de sfinţenie şi, bineînţeles, dovezi de combativitate, curaj, tărie de caracter, în învingerea spiritului lumii, a tuturor duşmanilor dreptăţii şi curăţeniei de dragul Domnului; dovezi în schimbul cărora El să ne accepte o colaborare binecuvântată cu ei în continuare spre cinstea şi onoarea Numelui şi Cauzei Sale.

Astfel, pas cu pas, zi de zi, an de an, urmând calea ascultării, supunerii şi statorniciei lângă principiile Domnului, care ne departă tot mai mult de tot ce este omenesc ducându-ne „afară din tabără” în focul dezaprobării lumii în timp ce trimitem în sus valorosul parfum al consumării umanului nostru, atât de acceptabil înaintea Tatălui[27], se podeşte drumul spre încoronarea definitivă. Nu cunoştinţa singură este cea care ne duce aici, ci cunoştinţa combinată cu cât mai deplină ascultare. Cât de mult înseamnă a ţinea la dreptate! Dreptatea, cinstea, curăţenia, este pavajul drumului spre sfinţenie, spre glorie!

Un subiect de profundă meditaţie care se impune ca şi o concluzie aici, apare sub forma următoarei întrebări: Oare în ce măsură ar fi raţional ca cineva care este indiferent faţă de funcţionalitatea principiilor de tip „judecata II” să se simtă învrednicit de Domnul cu o cunoştinţă care să-i permită a înţelege principiile secerişului – nu doar litera ci şi spiritul lor? Oare în ce măsură ar fi raţional ca cineva care, de dragul păcii cu orice preţ, se dovedeşte indispus a tensiona şi chiar rupe relaţiile frăţeşti cu persoane care, legile comunităţii creştine îi cer acest lucru, să se simtă promovat de Domnul la o cunoştinţă care să-l facă responsabil de părăsirea chiar a comunităţi pretinse creştine care se dovedesc a lupta, sub diferite forme, împotriva legilor divine – lucru cerut de principiile secerişului? Greu de crezut aşa ceva dragi fraţi! Să nu ne înşelăm. Vezi primele cinci puncte din nota de subsol nr. 16 de la pag. 43.

       1 GÂNDURI CONCLUSIVE

Deci, manele …

Acum, după ce ne-am instruit într-o oarecare măsură conştiinţa creştină asupra atitudinii noastre în relaţiile cu cei care ne înconjoară, după ce ne-am educat oarecum ochiul spiritual, după ce ne-am activat puţin al şaselea simţ[28] prin autoritatea Cuvântului divin – pe care Satan prin sofisme viclene caută a ni-l amorţi sau chiar nimici – văzând ce câmp larg de analiză, de cântărire, de judecată conţine contractul de Nouă Creatură, să revenim asupra manelor aduse în atenţie la începutul subiectului. Pentru înţelegerea lor corectă nu va mai fi necesar a face cine ştie ce comentarii ci doar ca fiecare să mediteze adânc asupra lor căutând a răspunde şi la câteva întrebări.

Asupra primei părţi a manei din 23 aprilie s-a făcut referire la începutul subiectului. Meditând cu atenţie asupra următoarei părţi, să ne punem următoarele întrebări:

  • Poate, oare, înţelege şi aplica corect îndemnul acestei mane cineva care nu are nişte noţiuni bine definite asupra lucrării de seceriş, care constituie „cauza Domnului” de bază pentru copiii Săi în acest timp?
  • Având în vedere căci clasa grâului şi clasa neghinei sunt două clase cu interese opuse, astfel că susţinând pe una dintre ele aduci inevitabil daună celeilalte, poate înţelege şi aplica corect îndemnul acestei mane cineva care nu deosebeşte poporul Domnului de imitaţia poporului Domnului?

Referitor la mana din 10 august:

  • La cine este aplicabilă această mană?
  • Se poate ea aplica şi la creştinii nominali?
  • Poate fi cineva mângâietor atât al fraţilor Domnului cât şi al lupilor în piei de oaie vârâţi în turma Sa?
  • Ţinând cont de timpul de seceriş în care trăim, ne va susţine Domnul înaintarea pe „calea dreaptă”, împreună cu clasa neghinei?
  • Poate aplica corect această mană cineva care nu deosebeşte pe adevăraţii fraţi de imitaţii?
  • Un mângâietor de fraţi, va fi autorizat a ignora principiile expuse în „Judecata II”?

Un principiu pe care trebuie să-l învăţăm deosebit de bine este acela că atunci când citim, când ne însuşim un îndemn, în primul rând, trebuie să avem în mod strict în vedere la cine se referă el, faţă de ce categorie de semeni este aplicabil şi apoi să avem grijă, atât cât depinde de noi, a-l aplica clasei corespunzătoare (nu pretinse)! Dar, este clar că pentru aceasta conştiinţa noastră creştină, ochiul nostru spiritual, puterea noastră de a vedea lucrurile din punct de vedere divin, trebuie bine educate. Cine va ţine cont în mod strict de acest lucru, va diminua în mare măsură şansele Adversarului de-ai răstălmăci judecata prin sofisme viclene, de-ai arăta răul bine şi binele rău, întunericul lumină şi lumina întuneric, cele nesfinte sfinte şi cele sfinte nesfinte, ţinându-l astfel în întuneric; va învăţa astfel a împărţi drept cuvântul Adevărului, a cultiva o iubire întemeiată pe dreptate, fiind protejat în a dezvolta o iubire atât de „mare” (?!) încât să poată iubi şi lupii în piei de oaie cu o iubire de fraţi, ca în cele din urmă să-şi dea seama că a învăţat a-i trata pe adevăraţii fraţi ai Domnului cu un tratament cuvenit lupilor…!!!

Nici mana din 6 octombrie nu contravine principiilor expuse în acest subiect. Pentru înţelegerea ei corectă va trebui să avem în vedere respectarea principiilor dreptăţii şi apoi ea ne va transmite următorul mesaj: Trebuie, într-adevăr, să fim în mod deosebit atenţi de-a nu avea o dispoziţie prea critică, să ne verificăm în mod deosebit de atent inima de-a nu avea o dispoziţie reavoitoare faţă de alţii, cultivând după puterile noastre mai bune mila, bunătatea şi iubirea, dar acestea nicidecum nu ne vor autoriza a numi răul bine şi binele rău, a tolera păcatul, a sta muţi când principiile Domnului sunt compromise şi a-i tolera pe cei ce, conştienţi sau nu, calcă în picioare legile dumnezeieşti. În frica de a nu avea o dispoziţie prea critică nu înseamnă nicidecum a nimici complet poziţia critică, cum greşit învaţă şi par să înţeleagă atât de mulţi. „Trebuie să aşteptăm mila sa numai în măsura în care noi exercităm acest har faţă de alţii” spune textul manei. Desigur că nici un copil adevărat al lui Dumnezeu nu va aştepta manifestarea milei divine faţă de sine, independent de îndeplinirea unor condiţii pe care Dreptatea le cere; nici un copil adevărat al lui Dumnezeu nu va aştepta manifestarea milei dumnezeieşti faţă de sine în cazul în care el ar încălca în mod conştient şi deliberat voinţa divină; deci nici el nu se va simţi autorizat a manifesta o milă independentă de acest principiu.

Trebuie într-adevăr să fim deosebit de atenţi pentru a nu ava o dispoziţie de-a găsi greşeli, care este gata să acuze şi să condamne pe fiecare; dar aceasta nu ne va absolvi de responsabilitatea poziţiei noastre ca reprezentanţi ai Domnului şi a-i Dreptăţii Sale. Nimeni nu va putea afirma că Domnul a avut o astfel de dispoziţie când a demascat ipocrizia cărturarilor şi fariseilor. Cine va putea afirma că pastorul Russell a avut o astfel de dispoziţie când, în mod categoric şi insistent, a demascat erorile în învăţătură şi practică ale creştinătăţii de atunci punându-i pecetea de „Babilon”. Cât de mult înseamnă a avea conştiinţa creştină bine educată, care poate discerne în mod clar între datorie şi iubire, astfel încât îl va conduce pe posesorul ei pe cărăruşa îngustă fără a aluneca nici în prăpastia neglijării contractului său, nici în prăpastia lipsei de iubire. Să învăţăm, dar, a fi miloşi, buni şi iubitori, în timp ce vom avea grijă a nu comercializa principiile dumnezeieşti şi astfel vom înţelege tot mai clar îngustimea drumului chemării cereşti, dar şi vom avea satisfacţia de a-i zări tot mai aproape binecuvântatul capăt!

MESAJ DE ÎNCHEIERE

Aceste citate aduse în atenţie în încercarea de-a proteja mintea adevăraţilor consacraţi ai Domnului împotriva avalanşei de sofisme care au invadat pe cei ce beneficiază de cel mai valoros Adevăr oferit de Domnul copiilor Săi până în prezent, care mai de care mai seducătoare şi viclene, reprezintă atât de puţin din „magazia” Cuvântului divin ce instruiesc conştiinţa adevăratului copil al lui Dumnezeu; din sursa puterii, convingerii şi siguranţei sale în lupta pentru îndeplinirea contractului de sacrificiu asemenea Domnului său; şi totuşi, acestea, sunt mult mai mult decât suficiente pentru a proteja şi direcţiona pe drumul adevărat pe cei care sunt sinceri pentru Domnul, pentru cei ce au Spiritul Său, fiind dispuşi a urma şi cel mai mic impuls al voinţei divine, pe care plăcerile pământeşti nu-i mai pot bucura şi se zbat în mrejele unei trăiri comunitare tot mai lumeşti, tot mai anarhice, poleite în mod făţarnic cu aurul iubirii frăţeşti!

Subiectul nu este deloc uşor de înţeles. El necesită o cercetare adâncă deoarece este încărcat cu o mulţime de citate din literatura recunoscută ca reprezentând Adevărul Prezent, înclinând astfel spre forma unui document. Era neaparată nevoie de o astfel de documentare vastă, în primul rând pentru a avea forţa necesară să elimine din mintea cititorului falsa concepţie formată prin sofismele atât de încurajate între Studenţii Bibliei, a dezrădăcina un fals mod de gândire şi acţiune întemeiat pe un sistem bine înrădăcinat de sofisme. Acest lucru nu este deloc uşor deoarece, sofismele cele mai caracteristice şi periculoase perioadei noastre nu sunt atât de mult pe linia literei Adevărului prezent cât sunt pe linia dezbrăcării copilului lui Dumnezeu de sentimentul responsabilităţilor sale (după cum am văzut, de multe ori atât de incomode firii vechi) şi a trasării unei cărări mai comode, ceea ce este atât de acceptabil pentru firea veche. Ori, el nu uşor va renunţa la acestea pentru a accepta calea spinoasă a Înţelepciunii de Sus, care va produce mari dificultăţi omului vechi, ducându-l la moarte chiar. Aşa că, pentru a-l ajuta pe copilul lui Dumnezeu să facă acest lucru era nevoie, pe cât posibil, a-i dovedi că Domnul îi cere acest lucru şi nu sunt părerile personale ale cuiva. Astfel s-a atins şi al doilea motiv al acestei vaste documentaţii, adică acela de-a elimina prejudecata cititorului că acestea ar fi păreri personale ale cuiva, texte interpretate unilateral, deoarece ele sunt lăsate să vorbească singure, întărindu-se unele pe altele. Totuşi, aceasta nu înseamnă că ele vor constitui o mărturie suficientă pentru oricine, mai ales dacă nu este condus de spiritul Sfânt al lui Dumnezeu.

Cei pentru care aceste dovezi nu reprezintă nimic, nu le trasează nici o responsabilitate ci chiar, poate, îi deranjează, înseamnă că ele nu sunt pentru ei. Dacă ei se simt bine în starea în care sunt, se bucură de fraţii mulţi pe are îi au şi conştiinţa lor este reglată astfel încât le permite a autoriza, în numele iubirii frăţeşti, orice conduită a unei persoane care se numeşte frate, să continue mai departe pe această cale căci în mod sigur voia Domnului cu privire la ei este aceasta. Chemarea cerească, umblarea pe calea sacrificiului, umblarea în principiile dreptăţii, cu toate împotrivirile, defăimările şi persecuţiile care sunt pe ea, este o chemare absolut voluntară; nimeni nu a fost şi nu este obligat a umbla pe ea.

IUBIREA DE FRAŢI… IUBIREA DE FRAŢI…?!

Şi acum, un ultim gând asupra dragostei frăţeşti, a iubirii de fraţi pe care, oare câţi din cei ce vor să-i înveţe pe alţii această iubire, o înţeleg?

În volumul VI de la pag. 369 înainte, Servul Credincios analizează cele patru etape progresive de iubire: iubirea-datorie, iubirea principiilor dreptăţii, iubirea de fraţi şi iubirea de duşmani. După ce tratează despre iubirea-datorie, trece şi analizează iubirea principiilor dreptăţii unde spune: „Acest al doilea marcaj concepe în noi o energie, o «însufleţire», o activitate pentru dreptate şi împotriva păcatului” (pag. 370, al. 2), după care analizează iubirea de fraţi şi de duşmani. Cu trei pagini mai încolo, ca o concluzie, el afirmă: „Unii ar putea alerga foarte repede alergarea – trecând marcajele unul după altul, ar putea ajunge repede la starea Iubirii desăvârşite. Alţii, animaţi de mai puţin zel, sau privind cu mai puţină concentrare la Autorul fiinţei noastre, fac înaintare mai lentă în alergare şi ani de zile se mulţumesc cu iubirea-datorie, sau poate merg puţin mai departe până la iubirea caracterului divin şi a principiilor dreptăţii. Remarcabil de puţini au trecut de aceasta, ca să ajungă mai departe, la iubirea de fraţi, care să-i facă să se bucure în negările de sine, dacă prin acestea ar putea servi casa credinţei; şi încă mai puţini au ajuns până la punctul Iubirii desăvârşite – iubirea pentru vrăjmaşii lor…”. (pag. 373/1)

Să nu uităm că pastorul Russell a remarcat acest lucru în urmă cu aproape o sută de ani, perioadă caracterizată de o intensă activitate şi interes spiritual. Acum, ne trezim în aceste timpuri aşa cum sunt şi cum le poate vedea oricine, dar în care toţi cunosc ce înseamnă iubirea de fraţi şi sunt deosebit de activi a-i învăţa pe alţii această iubire – şi curios, acest lucru mai cu seamă atunci când cineva ar pretinde un strop de dreptate, de curăţenie în relaţiile frăţeşti. Este un prilej de bucurie ca atâţia să atingă acest înalt grad de iubire, dar înainte de-a le lua în considerare sfaturile şi îndemnurile, tare i-am ruga să ne vorbească puţin despre iubirea principiilor dreptăţii, despre modul cum au îndeplinit ei această a doua etapă a iubirii, premergătoare iubirii de fraţi şi de duşmani; să ne vorbească în ce a constat energia, însufleţirea, activitatea lor pentru dreptate şi împotriva păcatului care s-a conceput în ei la acest al doilea marcaj; cum l-au trecut ei pentru a fi promovaţi de Domnul la iubirea de fraţi?

Ajungând aici, să analizăm şi afirmaţia volumului 6 pag. 239 sus, unde spune: „putem fi siguri că nimeni n-ar putea deţine mult timp cu aprobarea Domnului poziţia de apostol, profet sau învăţător în Biserică, dacă n-a ajuns la starea iubirii desăvârşite, sau dacă n-a căutat cel puţin să ajungă la acest standard. Astfel, ÎN MOD SIGUR i se va permite să devieze în întuneric şi va putea deveni învăţător al erorii în loc să fie învăţător al Adevărului – un slujitor al lui Satan ca să cearnă pe fraţi.”

Cât de mult spune acest pasaj şi la ce adânci meditaţii ne introduce el! Oare, cineva care nu îndeplineşte condiţiile celui de-al doilea marcaj sau nu se luptă pentru îndeplinirea lor, poate pretinde că se află pe calea iubirii desăvârşite? În caz că nu, dacă el mai ocupă şi funcţia de învăţător în Biserică? Vai, cât de înspăimântătoare poate fi prăpastia săpată prin nesupunere atât pentru el cât şi pentru noi – învăţător al erorii în loc să fie învăţător al Adevărului – un slujitor al lui Satan ca să cearnă pe fraţi.”!!! Cine are „ochi de văzut” şi „urechi de auzit” s-ar putea să găsească în această prăpastie sursa atâtor păreri contradictorii dintre pretinşii deţinători ai Adevărului Prezent, a unei atât de pronunţate înclinaţii spre negocierea principiilor Domnului, precum şi al spiritului lumesc şi anarhic care le macină adunările!

Aici poate apărea întrebarea: Dar, oare, cineva care acceptă litera adevărului prezent poate fi sau deveni „un învăţător al erorii…”? În mod sigur că da![29] Satan nu ţine neaparat a târî pe un conceput de spirit în păcat; lui îi este suficient dacă-l va putea amăgi a părăsi calea sacrificiului şi încet, încet, începând a compromite adevărul, să se apuce de lucruri „care absorb atenţia lumii, dintre care multe sunt inofensive în sine dar ar fi vătămătoare pentru noi dacă ar fi să le permitem să ne ocupe timpul consacrat şi să ne abată atenţia de la acel singur lucru pe care ar trebui să-l facem” (VDM, pag. 52 /b5). „Ţinta acestor încercări este să ne facă să uităm şi să neglijăm legământul nostru de jertfă” (Extras par. 551), ceea ce pentru un conceput de spirit poate fi egal cu a Doua Moarte! Iată pe ce plan trebuie căutaţi agenţii lui Satan (nu este deloc exclus faptul ca ei să fie total inconştienţi de poziţia lor). Chiar dacă nu ne place deloc un asemenea gând, să ne cutremurăm la el dar nu cumva să-l ignorăm, mai ales când avem înainte prevenirea Servului Credincios făcută la pagina 166 din vol. VI unde, tratând despre clasa celor ce merg în moartea a doua conchide: „această clasă se va găsi în principal printre învăţătorii Bisericii şi mai cu seamă la sfârşitul acestui veac …! (Vezi şi punctul 189 al subiectului)

Iubirea de fraţi … iubirea de fraţi …! Oare câte rele, câte acte dezonorante la adresa lui Dumnezeu şi câtă moarte spirituală se ascund în spatele acestei nobile pretenţii?! Cât este de adevărat că iubirea de fraţi dacă nu este întemeiată pe dreptate, pe curăţenie, poate deveni o armă deosebit de ucigătoare în mâna lui Satan!

Revenind, totuşi, la cei care pretind că au atins şi atât de mult ne iubesc şi vor să ne înveţe iubirea de fraţi, ne întrebăm: Oare nu ar fi un gest iubitor din partea lor faţă de fraţii lor mai mici, care probabil nu au atins acest grad de iubire, ca atunci când aceştia le vor cere dovezi elementare în favoarea confirmării calităţii lor, în numele iubirii lor mari, în loc de-a încerca prin sofisme să le nimicească conştiinţa creştină, să-i lămurească că trebuie să fie orbi, că nu au voie să judece, că numai Dumnezeu are acest drept etc., în loc de-ai acuza de lipsa iubirii de fraţi, să fie preocupaţi în a le dovedi acestora relaţia lor intimă cu Cristos? Nu s-ar face ei, oare, mult mai plăcuţi Domnului procedând astfel şi n-ar câştiga ei mari binecuvântări?

Noi ne exprimăm speranţa că pe viitor ei vor fi mai preocupaţi în a ne aduce dovezi cât mai evidente ale relaţiei lor cu Cristos aşa încât şi noi să-i putem recunoaşte şi astfel să ne simţim autorizaţi de Domnul a-i trata conform principiilor frăţeşti; şi chiar îl rugăm pe Domnul să-i întărească şi să lucreze în aşa fel încât dacă este în ei sămânţa conceperii de spirit, s-o poată dovedi cât mai curând şi mai palpabil posibil, convinşi că cei ce într-adevăr au atins acest înalt grad de iubire vor fi capabili şi fericiţi a dovedi foarte mult şi o vor face cu plăcere, în timp ce, cu regret şi în acelaşi timp supunere absolută la voinţa divină, trebuie să recunoaştem că cei ce într-un mod fals au pretins atingerea acestei iubiri, lipsindu-le o adevărată relaţie de sacrificiu în Cristos, trebuie să se aştepte ca prăpastia dintre ei şi cei adevăraţi să se mărească pe măsură ce judecata lor omenească îi va coborî din ce în ce mai mult în lume, din al cărei punct de vedere tot mai puţin vor putea să-i înţeleagă pe aceia al căror curs este dincolo de pătrunderea minţii fireşti mai ales când aceştia, desprinşi din „mreaja de păianjen a sofismelor”[30], cu zel şi energie se îndreaptă spre patria nevăzută a existenţei spirituale. Dar şi aceasta este adevărat că această prăpastie se va podi atunci când aceşti chemaţi astăzi a-şi face cursul dincolo de privirea intelectuală a lumii îşi vor fi dovedit vrednicia, atingându-şi scopul, iar pe ordinea de zi a activităţii lor va fi trecut deschiderea ochilor minţii umane pentru a-L cunoaşte în mod deplin pe Dumnezeul darurilor şi binecuvântărilor noastre şi tainele Planului Său!

A Lui să fie cinstea şi lauda în vecii vecilor şi fiecare fibră a fiinţei noastre să fie subordonată voinţei Sale drepte, coste-ne orice ne-ar costa, acum şi în veci!

Din simţământul iubirii şi datorinţei sfinte

pentru toţi cei cu o inimă curată,

Victor Barabaş

„Vorbind adevărul fără dragoste poate sluji cauzei răului, fie că o facem când predicăm sau când învăţăm pe alţii Cuvântul lui Dumnezeu, când mustrăm un credincios sau când ne disciplinăm copiii. Adevărul poate fi devastator. Când este îmbrăcat cu dragoste, atunci el elimină eroarea, zideşte încrederea şi promovează binele altuia. Calvin Miller afirmă: Adevărul răutăcios strigă ca un învingător. Adevărul iubitor plânge că trebuie să-şi confrunte fratele în greşeala lui. Adevărul răutăcios calcă falnic în puterea sa. Adevărul iubitor plânge deoarece corectarea ce i-a fost inspirată va provoca dureri pentru o vreme. Adevărul răutăcios strigă: «Şah-mat, eşti bătut!» Adevărul iubitor şopteşte: «Te corectez cu aceeaşi durere ce o simţi şi tu. Dar când durerea se va termina ne vom bucura împreună că am servit atât cinstei cât şi dragostei»”.

(Pâinea cea de toate zilele – 12 martie)

[1] Antidot (DEX) =   Substanţă care neutralizează acţiunea unei otrăvi, a unui virus etc. din organism; contraotravă.

[2] SOFISM   (DEX) = Silogism sau raţionament corect din punct de vedere formal, dar greşit din punct de vedere al         conţinutului, adesea folosit pentru a induce în eroare (vezi Mana din 17 noiembrie)

[3] VDM 119 b4 = Vestitorul Dimineţii Milenare; pagina 119; coloana din dreapta (b); zona 4 – pentru o orientare mai rapidă am împărţit coloana în cinci zone: sus – zona 1; la mijloc – zona 3; jos – zona 5; ceva mai sus de mijloc şi nu chiar sus – zona 2 şi ceva mai jos de mijloc dar nu chiar jos – zona 4. Aceeaşi procedură de numerotare s-a folosit la Revistele volumului V vechi (RV)

[4] Pentru textele citate din vol. VI s-a folosit ediţia nouă a acestuia (2002), iar în cazul în care s-a citat din ediţia veche este specificat. La fel, citatele din vol. I şi II sunt din ediţia 2001 respectiv 2002.

[5] Ţinând cont că volumul V cu reviste are, fără revista de început cu 12 pagini, trei zone numerotate, în unele volume xeroxate mai târziu apare jos o altă numerotare, de mână, de la început până la sfârşit. Pentru ajutorul celor care au aceste ediţii, ca să zicem aşa, apare numărul scris de mână, în paranteză.

[6] Vol. I, pag. 74 al. 1.

[7] Cât de contrar pare a se învârti „roata” iadului actual de pe pământ conţinând atâta suferinţă şi durere, cu armonioasa şi perfecta „maşină” a planului divin care merge în mod hotărât înainte spre armonie, pace, fericire eternă, fără nici un suspin şi lacrimă. Cât de contrar pare a se învârti „roata” încă a permisiunii răului parcă mai amplificat în timpul nostru, cu „roata” Prezenţei a Doua a Domnului şi începutul domniei Sale milenare! Câtă nevoie este ca celui căruia i se pare confuzie, înainte de-a se avânta în combaterea acestui mare Adevăr, să-şi verifice în mod serios relaţia lui cu Cristos, atenţia pe care a dat-o cultivării voinţei divine, însuşirii punctului de vedere divin, care sunt condiţionate de o concepere de spirit şi păstrarea acestei stări prin ascultare deplină – punctele 11, 16 – 19.

[8] CATEGORIC (DEX) =   Fără condiţii sau alternative; precis, hotărât; necondiţionat = Clar, limpede =   judecată care afirmă sau neagă o relaţie sigură, necondiţionată, între un obiect şi o însuşire.

[9] PARADOX   (DEX) = Enunţ contradictoriu şi, în acelaşi timp, demonstrabil; părere (absurdă) contrară adevărului unanim recunoscut; ciudăţenie; enormitate, absurditate.

[10] 1 Samuel 4: 19-22

[11] RIGUROS   (DEX) = 1)   sever, strict, aspru. 2) Care nu admite abateri; inflexibil, necruţător, neînduplecat.

* Trebuie să avem în vedere faptul că aici s-a urmărit a ajuta şi educa conştiinţa multora care sunt înclinaţi a se poticni în orice atitudine mai categorică, mai impunătoare din partea unui copil al lui Dumnezeu, astfel ca în viitor când se vor întâlni cu astfel de atitudini, să lase în mintea lor loc şi pentru gândul că s-ar putea ca ea să fie un act cerut de Domnul. Urmărind acest scop am scos în evidenţă partea activă, ofensivă, cea mai atrăgătoare de persecuţii a unui reprezentant al dreptăţii dumnezeieşti care apare odată cu creşterea responsabilităţilor şi maturizarea lui ca nouă creaţie. Aceasta însă nu înseamnă că trebuie să pierdem din vedere partea ascunsă a luptei şi calităţilor unui astfel de reprezentant, aceea a luptei cu sine însuşi, a subjugării omului vechi cu tot ce ţine de el, reflectând în exterior, după puterile sale mai bune, manifestarea caracterului dumnezeiesc şi faptul că şi în această fază el deţine această calitate. Vezi Mana 21 Ian.; Cartea de Întrebări pag. 48 într. 1

[12] Vol V, cap. 9

[13] Ce înseamnă a trăi după trup? A trăi după trup înseamnă a trăi spre mulţumirea dorinţelor minţii umane şi corpului uman, chiar legitime, când astfel de mulţumire ar împiedica progresul necesar pe calea îngustă şi ne-ar lua timpul pe care ar trebui să-l folosim în dezvoltarea ca Noi Creaturi sau în punerea vieţii pentru fraţi… (VDM, 364 a5)

[14] Să fim foarte atenţi asupra faptului că în literatura noastră corurile nu le vom întâlni nicăieri asociate cu manifestările Noilor Creaturi ci totdeauna ca o roadă sau un indiciu al creştinilor nominali, al neghinei, al „viei pământului”. Faptul că Pastorul Russell ar fi îngăduit acele coruri pe care mulţi le iau ca autorizaţie pentru a da curs spiritului lumesc de care sunt patronaţi, nu este o dovadă împotriva scrierilor lui unde nu a susţinut prin nici un cuvânt astfel de activităţi în timp ce a avut grijă să le identifice cu creştinii nominali, cu biserica nominală. De ce a permis el acestea, în mod sigur vom afla la timpul cuvenit; dar să nu uităm că imediat după plecarea lui o mare majoritate din studenţii Bibliei s-au dovedit a fi patronaţi de spiritul lumesc. Oare a avut el puterea a se opune avalanşei de sentimente şi apucături fireşti care mocneau sub nobila haină de Student al Bibliei, membru al Noii Creaţii? Şi dacă a avut-o, cât a considerat el de important a şi-o folosi pentru a stopa acest curs? Ar fi fost oare înţelept a se opune procesului de demascare a acelora care câştigaseră deja o autoritate în domeniul religios prin învăţăturile înnobilatoare trimise de Domnul ca hrană la timp cuvenit, influenţă care, nedemascată, avea şansele unei mult mai păgubitoare opere pentru adevăraţii creştini? Să nu uităm că îngăduitorul pastor în ultimele sale zile pe acest pământ a fost nevoit să afirme: „Noi credem că o mare criză este asupra studenţilor Bibliei şi că, cu cât aceasta se poate discerne mai curând, cu atât se poate trece mai bine peste ea. Aceasta poate însemna dezbinare dar, după cum declară apostolul, dezbinările sunt necesare uneori pentru ca să se poată distinge învăţăturile, cursul şi metodele aprobate, şi pentru ca să fie mai bine apreciaţi învăţătorii adevăraţi – 1 Cor. 1:18, 19.” (VDM, 26/ a4)

Să nu uităm că marea cernere a studenţilor Bibliei a urmat imediat apariţiei acestor manifestări; în prima parte a serviciului Servului Credincios se pare că nu întâlnim asemenea activităţi ci doar după ce Adevărul Prezent a devenit popular. Să fim înţelepţi şi să învăţăm din experienţa altora, lucru pe care se pare că Domnul îl aşteaptă de la noi! Oricum, cei care prin puterea spiritului sfânt asociată cu o disciplină în ascultare de Cuvântul Domnului şi-au însuşit într-o oarecare măsură puterea de a înţelege gândul divin vor avea acea siguranţă în această chestiune încât chiar o presupusă declaraţie a pastorului Russell în favoarea acestor manifestări sau orice altă dovadă nu ar avea absolut nici cel mai mic efect în schimbarea poziţiei lor oferită de Spiritul Sfânt, urmeze alţii orice curs ar urma! – Galateni 1: 8

[15] Disertaţie – (DEX) – Expunere în care se tratează o problemă în mod ştiinţific şi amănunţit.

[16]

  • O particularitate a purtării lui Dumnezeu este că El cere supunere la lumina deja avută, înainte de a da mai multă lumină; (vol. I, pag. 279, al. 1)
  • Nu trebuie să aştepţi să vezi mai mult până când nu trăieşti conform cu tot ceea ce vezi; (vol. I, pag. 281, al. 1)
  • Numai cei care folosesc cât pot de bine puterea şi talentele deja date lor au vreun drept să ceară mai multă înţelepciune şi sunt pregătiţi să folosească mai multă. (VDM, 682     b
  • …dacă dispoziţia noastră nu este bună, când ajungem la o mică lumină preferăm să cădem înapoi în întuneric, mai degrabă decât să umblăm în lumină şi să avem greutăţile şi încercările pe care le aduce loialitatea faţă de lumină. Ca să fim vrednici de mai multă lumină trebuie să avem caracterul care va urma lumina în măsura în care o va vedea (VDM 521
  • … până când fiecare părticică a cunoştinţei n-a fost primită în inima bună şi nobilă şi nu a produs măsura de ascultare şi îndreptare (har), până atunci nu putem fi pregătiţi pentru gradul următor al cunoştinţei şi astfel vom fi opriţi sau întorşi înapoi. … (Mana 25 martie)

Fiecare student al Bibliei trebuie să-şi dea seama că dacă, ca nouă creatură, umblă după carne şi nu după spirit, mintea lui se va întuneca, mai mult sau mai puţin, şi nu numai că va descreşte capacitatea lui de a înţelege lucrurile adânci ale lui Dumnezeu, dar şi ceea ce a ştiut din cuvânt va scădea. (VDM   28/b4)

  • E posibil ca un creştin, în urma neglijenţei şi violării spiritului, la bătrâneţe să fie de o statură mai mică decât în copilăria sa spirituală din cauza că transformarea caracterului său este mai degrabă un regres decât un progres.… (RV 156 (191)/ a5 – b1)
  • … în timp ce alte fecioare înţelepte învaţă încă că Mirele e prezent şi se duc cu bucurie la serbarea nunţii, unele din acelea care intraseră deja în odaia invitaţilor s-au dovedit nevrednice să rămână mai departe acolo şi au fost – şi sunt încă – legate de mâini şi de picioare. Aprecierea lor de a înţelege adevărul prezent – privitor la parousia (prezenţa) Domnului şi la lucrarea ce trebuie să se facă atât în prezent cât şi în veacul viitor – slăbeşte din ce în ce mai mult pe măsură ce se dedau la raţionamente false ce zac pe temeiuri greşite şi cad din nou, încet-încet sau cu repeziciune potrivit temperamentului lor, în modul de a vedea al lumii şi în ideile ei – în „întunericul de afară”, din lume … (vol. III, par. 464)
  • aceia care încep să piardă Spiritul Domnului, încep să piardă şi aprecierea clară a Adevărului. Pe măsură ce ambiţiile personale şi egoiste le întunecă vederea, ei văd tot mai vag Scripturile şi se simt liberi să le distorsioneze aşa încât să le sprijine sentimentele ambiţioase. (VDM, 119 / a1)
  • … se fac schimbări în continuare – se îmbracă continuu „noi haine de lumină” şi fiecare aspect al Adevărului prezent trimis de Dumnezeu ca „hrană la timp cuvenit” pentru sfinţi este prompt contrafăcut pentru a înşela „dacă este posibil şi pe cei aleşi”. (VDM. 377 / a4)

[17] În paragrafele citate cu privire la Mărturia Spiritului am folosit termenul copii sau fii corespunzător textului originar din lb. engleză. În traducerea noastră nu s-a avut în vedere diferenţa dintre aceştia.

[18] In traducerea diaglott nu specifică „împotriva ta”; de fapt şi în traducerea românească a Noului Testament din 1993 această specificare este pusă în paranteză

[19] Revistele vol. 5, pag. 79 (367) a

[20] Dacă vrem să fim plini de Spiritul lui Dumnezeu trebuie să sorbim cu lăcomie din izvorul adevărului, Cuvântul lui Dumnezeu. Întrucât însă, vasele noastre de lut sunt imperfecte, crăpate, lucrurile spirituale se scurg din ele (repede) uşor; şi, în cazul acesta, spiritul lumii care stă la pândă va pătrunde repede spre a umple golul. În realitate, spiritul lumii exercită o presiune constantă asupra poporului lui Dumnezeu tinzând să alunge mintea cea nouă, spiritul sfinţeniei. De aceea, toate noile făpturi, credincioase Domnului, trebuie să trăiască foarte aproape de izvorul Adevărului, de Domnul şi de Cuvântul Său, pentru ca spiritul lui Dumnezeu să nu poată fi izgonit lăsând locul liber pentru spiritul lumii. (Vol 5, par. 394)

[21] Vezi 1 Tes. 5:23 şi vol. V pag. 362-363 (par. 709, 710)

[22] vezi ultima parte a punctului 166 al subiectului

[23] …toţi care doresc să vadă Babilonul aşa cum este, trebuie să se unească în spirit cu poporul adevărat al lui Dumnezeu şi „să iasă în pustiu”, adică să se deosebească de lume şi de ideile ei şi să nu aibă numai o formă de evlavie. Ei trebuie să se consacre lui Dumnezeu, să fie credincioşi şi să atârne numai de El. „Şi mă duse în spirit într-un pustiu. Şi văzui o femeie… Babilonul”(Apoc. 17: 1-5) – vol. 4, pag 47, al 1.

[24] Vol. 3 par. 479

[25] Tabernacol, par. 145

[26] Cel ce are această pecete sau dovadă a înfierii Lui, caută nu numai să îndeplinească voia Tatălui, ci îndeplinind-o n-o găseşte grea ci uşoară şi plăcută. Vol. 5 par. 486.

[27] Tabernacol, par. 126

[28] vol. VI, pag. 79/1- 80/1

[29] 2 Cor. 11: 14, 15, mana 13 iulie etc. – vezi şi nota de subsol nr. 16 de la pag. 43, iar ca exemplu practic, cel atât de grăitor al „Martorilor lui Iehova”

[30] RV pag. 101(137)/b2