CRISTOSUL VICTORIOS ÎN FRUNTEA PROCESIUNII

Suindu-se la înălţime, a luat robia roabă.” Efes. 4:8

R 5066 W. T. 15 iulie 1912 (pag. 226-228)

Această expresie frumoasă cu privire la rezultatul glorios al lucrării Mântuitorului este citată de către apostolul Pavel din (Psalmi 68:18). Ilustraţia pusă astfel înaintea ochilor minţii noastre este aceea a unui mare Cuceritor a cărui victorie este vestită. Ştim că la romani era un obicei ca generalilor care se întorceau din diferite războaie să li se acorde ceea ce erau numite „triumfuri” — adică, procesiuni triumfale, pentru ca poporul să aibă dovezi palpabile ale victoriilor lor.

Astfel, de exemplu, Titus întorcându-se de la războiul împotriva evreilor în anul 70 d.Cr., a adus cu sine anumite persoane notabile şi Sfeşnicul de Aur din Templu, şi acestea au fost expuse în faţa poporului care-l urma pe cuceritor. Acestea au fost ulterior sculptate pe Arcul lui Titus, care încă se află în Roma. Şi evident, obiceiul era încă mai vechi decât din zilele romanilor, deoarece a fost astfel prezentat profetic de către profetul David.

Să permitem ochilor noştri mentali să se ospăteze din scena prezentată în textul nostru. Isus, în împlinirea Programului divin, a lăsat starea cerească şi a coborât pe pământ, luând chip sau natură de rob, „pentru ca, prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru toţi” (Evrei 2:9); pentru ca să-l poată elibera pe Adam şi rasa lui din starea muribundă şi de moarte în care erau — sub sentinţa divină şi sub puterea lui Satan.

De aceea Răscumpărătorul nu Şi-a socotit viaţa preţioasă, ci de bună voie S-a predat pentru păcatele noastre şi a murit, „Cel drept pentru cei nedrepţi”, ca să aducă înapoi omenirea în armonie cu Dumnezeu. Umilirea Lui s-a sfârşit în moarte, dar triumful Lui a început când, după cum este consemnat, Dumnezeu L-a înviat din moarte prin puterea Sa, şi L-a pus la dreapta Maiestăţii Sale — „mai presus de îngeri, principalităţi şi puteri, şi de orice nume care este numit”, „pentru ca în numele lui Isus să se plece orice genunche.”

CEL CARE S-A SUIT, ÎNTÂI S-A COBORÂT

Profeţia nu spune nimic despre coborârea Domnului nostru din gloria cerească la natura pământească, dar sf. Pavel furnizează acest aspect zicând: „S-a suit, ce înseamnă decât că Se coborâse în părţile cele mai de jos ale pământului?” (Versetul 9). Astfel apostolul afirmă faptul că Cel care S-a coborât este Cel care S-a suit mai presus de toate înălţimile, pentru ca toate lucrurile să fie împlinite prin El.

Un gând important observat aici este că Domnul nostru nu numai că a lăsat gloria cerească, dar că S-a întors la o glorie mai deosebită — n-a suferit pierderea dezastruoasă a naturii cereşti ca rezultat al ascultării Sale în faptul că a luat natura umană. După cum a lăsat natura cerească atunci când a luat-o pe cea umană, tot aşa, la întoarcere a lăsat natura umană pentru a Se sui iarăşi la cea avută înainte, cu gloria în plus a naturii divine.

ELIBERAREA CAPTIVILOR

Cei mai mulţi cuceritori din timpurile vechi îi făceau pe captivi robi. Nu aşa însă va fi rezultatul victoriei lui Isus. El conduce la libertate şi viaţă veşnică pe acei care au fost robi ai păcatului şi ai morţii. Şirul lui de captivi este lung într-adevăr; procesiunea a ocupat deja 18 secole, şi va fi încă marea lucrare de o mie de ani ai domniei Mesianice!

În primul rând în procesiune sunt sfinţii — „Biserica întâilor-născuţi, ale căror nume sunt scrise în ceruri”. În fruntea lor îi vedem pe cei doisprezece apostoli, sf. Pavel luând locul lui Iuda. Apostolii vor fi Regi care să domnească împreună cu Cristos în poziţii proeminente; dar după ei sunt alţii din compania sfântă a Regilor — în total o „turmă mică”.

Apoi va veni o ceată, mai numeroasă dar mai puţin eroică — „o mare mulţime”, neîncoronată dar cu „ramuri de palmier”, nu Preoţi antitipici, ci Leviţi antitipici, asociaţi şi servitori ai Preoţimii Regale, Mireasa. Apoi vor urma (Evrei 11:38-40) alţi credincioşi din trecut, Vrednicii din Vechime. Profetul spune de asemenea despre „casa răzvrătiţilor”. Clasele anterior specificate nu au fost răzvrătite, ci cu bucurie şi de bună voie au părăsit totul pentru a face voia Tatălui şi pentru a obţine libertatea fiilor lui Dumnezeu, ca roadele dintâi ale triumfului Mielului.

Dar în timpul miei de ani ai domniei lui Cristos, El va conduce „casa răzvrătită” — neamul omenesc — nu pe toţi, putem fi siguri, pentru că unii, cum declară Scripturile în mod clar, vor muri în Moartea a Doua, deoarece, după realizarea eliberării lor, ei vor iubi păcatul şi de aceea vor fi distruşi ca inamici ai dreptăţii. Dar este un gând binecuvântat faptul că mulţi dintre cei care acum sunt străini, înstrăinaţi de Dumnezeu prin fapte rele, sunt în această stare de împotrivire, nu de bună voie, nu cu bună ştiinţă, ci din cauza ignoranţei şi slăbiciunilor care le-au venit prin ereditate, sub domnia păcatului şi a morţii.

Un aspect distinct al marelui Triumf al lui Emanuel va fi acela că fiecare ochi va fi deschis şi fiecare ureche destupată, că în timpul domniei glorioase de dreptate „cunoştinţa slavei lui Dumnezeu va umple tot pământul”. Nu ni se spune clar despre timpul care va urma, în care toţi cei doritori şi ascultători vor primi Spirit sfânt, care atunci va fi turnat „peste toată carnea”, întocmai cum acum, în timpul acestui Veac Evanghelic, este turnat numai peste „slujitorii şi slujitoarele” lui Dumnezeu? Ioel 2:28.

O, acela va fi un Triumf glorios pentru marele Răscumpărător! În cuvintele Bibliei, „Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi va fi mulţumit” (Is. 53:11). Ce rod glorios! — nu numai înălţarea Sa — nu numai înălţarea clasei Miresei şi înălţarea „fecioarelor, însoţitoarele ei, care urmează”, şi înălţarea lui Avraam, Isaac, Iacov şi a tuturor profeţilor, dar în final eliberarea pentru perfecţiune umană a întregii creaţii gemânde, dispusă să o accepte în condiţiile divine, de loialitate faţă de Dumnezeu şi de principiile guvernării Sale, aşa cum acestea le vor fi făcute cunoscute.

„A DAT DARURI OAMENILOR”

În timpurile vechi, atunci când un rege venea în autoritate şi putere, era un obicei să dea daruri conform bogăţiei sale. Era nevoie de guvernatori şi de prinţi, şi el împărţea onorurile acelor funcţii celor găsiţi credincioşi în serviciul său, loiali în apărarea cauzei sale. Astfel, în această referinţă profetică la înălţarea Domnului nostru, este declarat nu numai că El va conduce o mulţime de captivi, dându-le libertate, binecuvântări, dar şi că le va conferi anumite daruri.

Am putea petrece timp valoros presupunând natura acestor daruri pe care marele Răscumpărător le va împărţi, dar o astfel de pierdere de timp nu este necesară, deoarece apostolul continuă să explice chestiunea şi ne spune despre ce daruri este vorba. El spune: „Şi El a dat pe unii apostoli, pe alţii proroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători”.

Există un gând uimitor legat de afirmaţia aceasta — că apostolii nu s-au numit ei înşişi, şi ei n-au avut succesori, şi că lucrarea de evanghelizare sau de anunţare a „veştilor bune” şi lucrarea pastorală şi lucrarea de învăţare printre credincioşi, sunt toate sub supravegherea Capului Bisericii, marele Biruitor, care ne-a răscumpărat cu sângele Său şi care Îşi propune, în primul rând, să elibereze clasa Miresei şi ulterior pe toţi cei doritori şi ascultători.

Este bine să observăm că apostolul nu sugerează gândul că Isus a dat unora Metodismul, altora Presbiterianismul, iar altora Romano Catolicismul etc. Nu, când am întreţinut astfel de gânduri, aceasta era din cauza a mai multă sau mai puţină înţelegere greşită — deoarece n-am reuşit să vedem, întâi, că există doar o „biserică a Dumnezeului celui Viu, a căror nume sunt scrise în ceruri”, apoi, că acea unică Biserică nu este vreuna din diferitele secte şi partide, ci include pe cei evlavioşi din toate acestea; „Domnul cunoaşte pe cei care sunt ai Săi”.

NU S-AU DAT PENTRU CONVERTIREA LUMII

Observând cu atenţie argumentul apostolului în legătură cu textul nostru, înţelegem că Învăţătorul n-a dat aceste daruri pentru convertirea lumii. El specifică însă pentru ce au fost ele, şi anume, „pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos” — Biserica, clasa Miresei. Se poate oare presupune că apostolul a greşit în această afirmaţie şi că de fapt este chiar invers — că aceste daruri au fost date pentru convertirea lumii, şi că apostolul a înţeles total greşit chestiunea şi a presupus că au fost date pentru desăvârşirea sfinţilor, pentru edificarea Corpului lui Cristos? Nu! Noi trebuie să fim învăţaţi de către apostol şi putem fi siguri că nu există nicio greşeală, nicio eroare în afirmaţia lui.

Observaţi forţa expresiei, „desăvârşirea sfinţilor”. Nu este suficient ca credincioşii să aibă puţină cunoştinţă, puţină credinţă şi o măsură de sfinţire sau devotare faţă de Domnul, căci după ce au primit şi au ajuns la toate aceste lucruri, ei încă mai au nevoie de instruirea apostolilor şi a slujitorilor, păstori şi învăţători, dată de marele Cap al Bisericii pentru desăvârşirea lor. O, există o forţă şi o adâncime a sensului în acest cuvânt, desăvârşire. Ne amintim că despre Capul nostru este scris: „Fiind făcut desăvârşit, S-a făcut pentru toţi cei care Îl ascultă Autorul mântuirii veşnice”. Astfel urmaşii Lui sunt făcuţi desăvârşiţi prin suferinţă.

Desăvârşirea Învăţătorului a fost de fapt puţin diferită de a noastră, şi totuşi există o asemănare între cele două. El a fost perfect înainte de a Se umili; a fost tot perfect ca Omul Isus Cristos, care S-a dat pe Sine; dar ca rezultat al consacrării Sale a primit o concepere cu Spirit sfânt la natura divină, şi dezvoltarea Sa ca Nouă Creatură a cerut să-Şi ducă la îndeplinire cu credincioşie angajamentul sau legământul de sacrificiu, în înfăptuirea voinţei Tatălui Ceresc. Prin această credincioşie S-a desăvârşit pe planul divin — adică, S-a dovedit vrednic potrivit legământului — „Vrednic este Mielul, care a fost înjunghiat, să primească putere, bogăţie, înţelepciune, tărie, cinste, slavă şi binecuvântare!” Apoc. 5:12.

În mod asemănător, urmaşii lui Isus trebuie să fie părtaşi cu El în suferinţele din prezent şi în gloriile care vor urma, căci, „Dacă răbdăm, vom şi împărăţi împreună cu El” (2 Tim. 2:12). Chiar dacă noi suntem imperfecţi în trup, în timp ce El a fost perfect, totuşi haina dreptăţii Sale, meritul sacrificiului Său, acoperă toate neajunsurile noastre şi ne face, ca urmaşi în urmele Lui, sfinţi şi acceptabili înaintea Tatălui, ca sacrificatori împreună cu Isus.

Conceperea Spiritului sfânt ne dă o pornire în viaţa divină. Noi nu trebuie să fim desăvârşiţi în trup, ci în spirit, şi perfecţiunea şi acceptarea de către Tatăl va fi demonstrată prin loialitatea inimii noastre şi prin plinătatea şi profunzimea cu care supunem tot ce avem voinţei divine şi căutăm să-L slăvim pe Dumnezeu în corpul şi duhul nostru care sunt ale Lui (1 Cor. 6:20). Îndreptăţirea noastră ne vine ca răsplată a credinţei, indiferent de fapte, dar glorificarea noastră va urma ca răsplată pentru credincioşie.

ACESTE DARURI SUNT DE DURATĂ

Nu numai pentru câteva zile sau câţiva ani au fost prevăzute aceste daruri pentru Biserică; dimpotrivă, ele trebuiau să ţină pe durata acestui Veac întreg, până când Biserica desăvârşită va trece dincolo de văl şi va fi pentru totdeauna cu Răscumpărătorul ei, pentru a avea parte de gloria, onoarea şi nemurirea Lui. Domnul din când în când a ridicat evanghelişti, păstori şi învăţători pentru acest serviciu glorios de pregătire a „fecioarei curate”, Biserica, pentru a fi Mireasa în glorie. Dar funcţia apostolică, aşa cum este reprezentată prin Cei Doisprezece în mod special daţi de Tatăl, a continuat şi nu are nevoie de nicio completare. Noi încă avem instrucţiunile lor la fel de deplin ca Biserica timpurie, „pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul pregătit pentru orice lucrare bună”. 2 Tim. 3:16, 17.

Faptul că apostolul n-a crezut că această chestiune era doar pentru o zi, ci pentru întregul Veac, până la completarea Bisericii, este clar dovedit prin afirmaţia lui, şi anume, că toate aceste daruri erau pentru edificarea Trupului lui Cristos şi desăvârşirea sfinţilor până la sfârşit — „până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om matur, la măsura staturii plinătăţii lui Hristos”.

Aceasta este o afirmaţie minunată, oricum am privi-o. Vom spune noi că se aplică la fiecare membru individual al Bisericii lui Cristos, şi că fiecare membru trebuie să intre în acea unitate deplină a credinţei şi în acea deplină cunoştinţă a Fiului lui Dumnezeu, şi în perfecţiunea stării de om matur în Cristos şi la o statură dezvoltată a plinătăţii lui Cristos? Sau vom înţelege că sensul este, până când întreaga Biserică a lui Cristos va fi ajuns la o deplină cunoştinţă, şi ca un întreg va fi intrat în starea de Om perfect, al cărui Cap este Cristos, iar noi suntem membrele — până la deplina dezvoltare a staturii Unsului, Mesia, Cap şi membre? Noi credem că acesta din urmă este gândul apostolului.

Cu toate acestea, nu se poate contesta că alegerea acestor membri de-a lungul acestui Veac trebuie să fi fost pe linia indicată aici. În mod individual, unul parţial dezvoltat n-ar fi potrivit pentru Împărăţie. Unul care nu este în unitatea credinţei n-ar fi potrivit. Unul nedezvoltat la o măsură potrivită sau statură de creştin n-ar fi potrivit. Nimic nu este mai clar decât că creştinul, individual, are nevoie de foarte multă instruire, edificare, zidire în credinţa sfântă, probare, dovedire, cizelare, lustruire, potrivire, pregătire, înainte ca el să fie gata pentru un loc în Împărăţie.

POPORUL LUI DUMNEZEU NU MAI

TREBUIE SĂ FIE CONDUS GREŞIT

Acest gând este confirmat de versetele următoare, în care apostolul ne spune că prin ajutorul acestora, darurile prevăzute divin, învăţători etc., poporul lui Dumnezeu nu mai trebuie, asemenea copiilor, să fie aruncat încoace şi încolo, şi condus greşit prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia celor care vreau să înşele. Dimpotrivă, fiind sinceri şi vorbind adevărul în iubire, ei trebuie să crească în calitate de membri în Cel Uns în toate lucrurile — venind pe deplin şi complet în părtăşie şi ascultare, sub Capul, însuşi Cristos. Versetele 14, 15.

Continuând, apostolul ne spune că toţi care sunt recunoscuţi ca membri ai Corpului lui Cristos trebuie să se unească în modul potrivit cu Capul — printr-un acord sau legământ potrivit, făcut în cunoştinţă de cauză şi pe deplin intenţionat. Această unire trebuie să fie consolidată, şi se cere întregul Veac Evanghelic pentru a efectua această dezvoltare şi consolidare ca membri, pentru ca întregul Corp al Unsului să fie unul — simetric, frumos, în cooperare — realizând creşterea în membrii lui şi edificându-se în iubire — creştere în har, în cunoştinţă şi în asemănarea de caracter cu Capul. Vers. 16.

În concluzie deci, Căpetenia Mântuirii noastre a mers înainte. El ne-a acceptat ca moştenitori împreună cu El, şi noi urmăm, binecuvântaţi prin darurile pe care El le-a împărţit când S-a înălţat la cer; iar noi, în schimb, vom fi darurile Lui pentru omenire. Atunci când, ca Preoţi şi Regi, vom fi asociaţi cu Domnul nostru, vom binecuvânta toate familiile pământului cu o glorioasă ocazie de cunoştinţă şi ascultare, pentru ca ei să poată obţine, dacă vor vrea, viaţa veşnică, „darul harului lui Dumnezeu … în Isus Hristos, Domnul nostru”. Rom. 6:23.