Cum A Fost Pedepsit Sf. Petru Pentru Lepadarea De Domnul Nostru – Vdm 22.6

CUM A FOST PEDEPSIT SF. PETRU PENTRU LEPĂDAREA DE DOMNUL NOSTRU

„Simon, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?” Ioan 21:15-17.

R 5052 W. T. 1 iulie 1912 (pag. 207-209)

Contextul arată că aceste cuvinte i-au fost adresate sf. Petru de către Răscumpărătorul cu ocazia celei de-a treia apariţii ucenicilor Săi după înviere. Aceasta a fost probabil la trei sau patru săptămâni după învierea Învăţătorului din morţi. Apariţiile Sale femeilor în dimineaţa învierii Sale şi apariţiile de mai târziu celor doi când mergeau spre Emaus, evident că nu sunt socotite, dar apariţia din aceeaşi seară în camera de sus, când toţi ucenicii erau prezenţi cu excepţia lui Toma şi a lui Iuda, este socotită prima. Şi apariţia cu o săptămână mai târziu, Toma fiind prezent, este socotită a doua.

Întârzierea acestei a treia apariţii a fost evident cu scopul probării credinţei apostolilor şi a conducerii lor ca să ajungă la o concluzie cu privire la cursul lor viitor, pe care Isus voia să-l corecteze. După cât putem noi înţelege relatarea, au trecut cel puţin două duminici fără nicio apariţie a lui Isus ucenicilor Săi, şi apoi, pierzându-şi speranţa, ei au decis să se întoarcă la ocupaţia pescuitului, şi aşa au făcut. Călătoria spre Galileea şi reluarea ocupaţiei le-a luat probabil o săptămână.

În timpul tuturor acelor treizeci de zile, atitudinea mintală a tuturor apostolilor şi a celorlalţi ucenici poate fi mai bine imaginată decât descrisă. Ei erau nedumeriţi; avuseseră într-adevăr dovezi ale învierii Învăţătorului; li se atrăsese atenţia asupra Scripturilor care dovedeau că aceasta era necesară şi că Dumnezeu aranjase dinainte aşa. Ei speraseră să aibă şi alte discuţii cu Isus şi că El le va spune în mod clar ce să facă.

În schimb, lăsaţi singuri, ucenicii erau total descurajaţi. Ei lăsaseră totul pentru a-L urma, pentru a spune poporului că El era Fiul lui Dumnezeu, mult promisul Mesia, şi că în curând El Îşi va stabili Împărăţia, care va aduce binecuvântări, mai întâi lui Israel, şi apoi, prin Israel, tuturor familiilor pământului, în armonie cu Legământul Avraamic. Acum părea că toate aceste speranţe erau spulberate, zădărnicite. Cât de neînţelept li se părea gândul de a încerca să convingă poporul că un om răstignit ca răufăcător, ca blasfemator, era într-adevăr Mesia! Cât de neînţelept li se părea să vorbească despre învierea Lui! Ei simţeau că nu puteau face altceva decât să abandoneze misiunea ca o cauză pierdută; şi reluarea ocupaţiei pescuitului era concluzia logică.

AU MUNCIT DIN GREU TOATĂ NOAPTEA

Prima lor noapte a fost una descurajatoare — n-au prins nimic. Părea de fapt ca şi cum Dumnezeu îi pedepsea pentru calea pe care o luaseră devenind ucenici ai lui Isus — încât totul mergea rău. Dar nu era aşa; erau numai învăţaţi lecţii necesare.

Dimineaţa au văzut un străin pe ţărm care le făcea semn şi striga întrebându-i dacă aveau ceva peşte de vânzare. Ei au răspuns, nu, nu prinseseră nimic. Străinul le-a sugerat să arunce năvodul de cealaltă parte a bărcii. Şi, deşi sugestia părea inutilă după ce au avut atâta insucces, totuşi aşa au făcut, şi imediat năvodul a fost plin cu peşti! N-a trebuit mult ca ei să înveţe lecţia. Ştiau instinctiv că străinul necunoscut de pe ţărm nu era nimeni altul decât Învăţătorul lor. Şi-au amintit o experienţă foarte asemănătoare de la început când au fost chemaţi să-şi lase plasele şi să devină pescari de oameni.

Tot interesul le fusese concentrat doar asupra afacerii pescuitului, dar acum bărcile, peştii şi plasele şi-au pierdut toată valoarea în estimarea acestor pescari. Aici era Domnul lor înviat, a cărui apariţie a treia oară o aşteptaseră aproape trei săptămâni. Temându-se că Învăţătorul va dispărea, chiar înainte de a putea ajunge la El, sf. Petru s-a aruncat în mare şi a înotat spre ţărm. Spre surpriza lui, străinul deja avea peşte şi-l prăjise, şi toţi au fost invitaţi la micul dejun pe ţărmul Galileii.

Străinul nu avea îmbrăcămintea după care ştiau că era Domnul lor, nici nu avea semnele cuielor pe mâini şi pe picioare, pentru a-L putea identifica astfel. Aceasta era o apariţie diferită. Ei L-au cunoscut precum cei cu care El a mers spre Emaus, care L-au recunoscut prin binecuvântarea pâinii, şi nu prin trăsăturile Sale sau prin îmbrăcăminte sau prin răni. Au recunoscut că nimeni altul decât El nu putea să facă un astfel de miracol. N-au întrebat cine este; au simţit o reţinere; după cum citim: „Nici unul dintre ucenici nu cuteza să-L întrebe: „Cine eşti?””, dar toţi ştiau că era Domnul.

„MĂ IUBEŞTI TU MAI MULT?”

Străinul s-a adresat sf. Petru în special, spunând: „Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia” — aceste bărci, plase etc., care aparţin de afacerea pescuitului? Sf. Petru a răspuns: „Da Doamne, Tu ştii că Te iubesc”. El a folosit un cuvânt care exprima căldura iubirii. Isus a răspuns: „Paşte mieluşeii Mei”.

Apoi a venit întrebarea a doua oară: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?” Sf. Petru a simţit o mare presiune. De ce-L întreba Învăţătorul atât de deosebit despre iubirea lui? De ce să-i pună lui această întrebare mai mult decât celorlalţi? Era fiindcă el fusese primul dintre ucenici care a sugerat reluarea afacerii pescuitului? Era el de blamat pentru aceasta? Dar el a răspuns: „Doamne, ştii că Te iubesc”. Isus de data aceasta a răspuns: „Paşte oile Mele”. Pentru a treia oară Isus l-a întrebat pe sf. Petru: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?” Aici Isus a folosit acelaşi cuvânt pe care-l folosise sf. Petru, ca şi cum ar fi pus la îndoială afecţiunea şi profunzimea iubirii sf. Petru. O, a treia oară trebuie să fi trimis memoria sf. Petru înapoi la scena sălii de judecată a lui Caiafa, când L-a tăgăduit pe Învăţătorul său a treia oară, chiar cu jurăminte. Şi acum Isus pentru a treia oară L-a întrebat cu privire la iubirea sa şi dacă aceasta era cu adevărat o iubire din inimă! Răspunsul sf. Petru rostit cu voce sugrumată a fost: „Doamne, Tu toate le ştii: ştii că Te iubesc!” Răspunsul Domnului a fost: „Paşte oile Mele”.

În armonie cu aceste cuvinte ale Învăţătorului adresate sf. Petru, lucrarea principală a urmaşilor Lui a fost să slujească pentru nevoile oilor concepute de spirit. În deplină armonie cu aceasta, sf. Pavel, adresându-se bătrânilor din Efes, i-a sfătuit să „hrănească turma lui Dumnezeu, pe care El o cumpărase cu sângele preţios al Fiului Său”. Există un punct aici care poate este prea adesea trecut cu vederea. Dacă toţi urmaşii Domnului ar putea să-şi dea seama că mesajul adresat sf. Petru este acelaşi care ajunge la fiecare dintre noi, poate că ar face o schimbare în cea mai mare parte din predicarea noastră.

METODELE NOASTRE GREŞITE

Oare n-au trecut creştinii în general cu vederea această lecţie importantă, şi anume, că lucrarea principală a slujitorilor şi a slujitorilor subordonaţi ai turmei Domnului în timpul acestui Veac este să „pască turma”? Oare nu este adevărat că se face relativ puţină paştere? Dimpotrivă, gândul de obicei primit de noii convertiţi este: Acum sunteţi mântuiţi; mergeţi, evanghelizaţi şi aduceţi şi pe alţii la Cristos — în special aduceţi bani, căci cu mulţi bani putem converti lumea. Lucraţi pentru Isus solicitând fonduri pentru cheltuielile bisericii, extinderea ei etc., etc.

Dacă cel care întreabă are gânduri sau sentimente, nu sunt oare prea dese cazurile când instructorii nu ştiu cum să le răspundă, ci spun doar: „Nu te mai gândi, şi mergi la treabă”? Vai, aceasta este atât de adevărat! „Mieii” trebuie hrăniţi până când devin „oi”. Oile trebuie conduse, îngrijite, îndrumate, instruite, şi oile trebuie de asemenea hrănite cu hrană mai tare decât cea pe care şi-ar putea-o însuşi mieii. Sf. Pavel ne dă acest gând când cu o ocazie el îşi îndeamnă ascultătorii să dorească „laptele … curat, pentru ca prin el să creşteţi”.

Dar puţini par să îl copieze pe marele sf. Pavel în privinţa metodelor lor. Puţini par să-şi dea seama şi să-şi aplice la ei înşişi cuvintele Învăţătorului adresate sf. Petru, „Paşte mieluşeii Mei” şi „oile Mele”. Drept consecinţă, Biserica lui Cristos este într-o stare de lâncezeală. Mulţi, sinceri la inimă, nu ştiu ce cred. Mulţi ar găsi că este imposibil să urmeze sfatul sf. Petru, „Fiţi totdeauna gata să răspundeţi oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi; dar cu blândeţe şi cu teamă”. 1 Petru 3:15.

MOTIVE PENTRU NEGLIJAREA

ÎNVĂŢĂTURILOR LUI CRISTOS

Există două motive care au dus la neglijarea „învăţăturilor lui Hristos” — învăţăturilor Bibliei. Aceste două motive explică pe deplin de ce atât de mulţi le spun noilor credincioşi: să nu vă preocupe învăţăturile lui Cristos, ci mergeţi şi convertiţi pe cineva.

Primul din aceste motive este gândirea eronată care a câştigat ascendenţă în timpul Veacurilor Întunecate, şi anume, că de la Cincizecime până la a doua venire a lui Isus este timpul destinat de către Tatăl Ceresc pentru convertirea lumii, şi că aceasta este însărcinarea pe care El o dă poporului Său, şi dacă lumea nu va fi convertită, responsabilitatea pentru chinuirea lor veşnică va cădea peste poporul Său.

Toate acestea sunt o greşeală. Niciun cuvânt din Scriptură nu spune că Biserica a fost însărcinată să convertească lumea înainte de a doua venire a Domnului. Chiar din contră, Scripturile arată că la a doua venire a Domnului lumea va fi neconvertită. Apocalipsa în special ne spune că atunci când Domnul la a doua venire a Sa Îşi va stabili împărăţia, naţiunile vor fi mânioase şi că mânia divină va veni peste ele, astfel introducând marele „timp de strâmtorare” cu care acest Veac trebuie să se sfârşească, conform Cuvântului profetic.

Aceste mărturii nu înseamnă că sfinţenia va pieri, nici că tot poporul Domnului va fi necredincios, ci înseamnă că lumea în general nu va fi poporul Domnului; ea va fi încă vrăjmaşă, neamuri, neconvertită. Nici nu insistăm că Biserica nu are nimic de-a face cu lumea. Chiar dimpotrivă; deşi ei nu i s-a dat misiunea de a converti lumea în Veacul prezent — în timp ce acea lucrare rămâne ca ea să o facă în Veacul care vine în legătură cu Domnul şi cu Împărăţia Sa — cu toate acestea, ea a fost însărcinată să facă o lucrare de mărturie în Veacul prezent.

Mărturia Bisericii a fost să spună Mesajul harului lui Dumnezeu celor care au urechi de auzit, chiar dacă aceştia sunt numai puţini. În al doilea rând, ea urma să fie mărturie pentru lume prin credincioşia ei faţă de principiile dreptăţii şi astfel să vestească laudele Celui care a chemat-o „din întuneric la lumina Sa minunată”. Dar această mărturie nu era pentru convertirea lumii, ci pentru a aduna din lume numărul necesar ca să completeze Mireasa aleasă a lui Cristos preorânduită divin.

MOTIVUL AL DOILEA

După cum prima eroare a fost cu privire la convertirea lumii la Domnul, a doua eroare a fost cu privire la ceea ce se va întâmpla cu lumea dacă nu era convertită la Domnul. Când ideea eronată a câştigat crezare, că oricine nu acceptă invitaţia de a deveni un membru al Miresei lui Cristos va fi chinuit veşnic, ne putem oare mira că aceasta i-a dus pe mulţi oameni buni la o nebunie a erorii cu privire la ce ar trebui făcut pentru a-şi salva familiile şi vecinii şi milioanele de păgâni de la o presupusă eternitate de tortură?

Datorită acestei presupuse urgenţe, cei care veneau la credinţa în Isus erau îndemnaţi, nu să se oprească şi să se hrănească şi să se întărească în Domnul şi să studieze Cuvântul Lui, ci să fie mânaţi de o frenezie de zel pentru a-i aduce pe alţii la Domnul. Această frenezie în schimb a dus la învăţături şi practici foarte iraţionale, de care noi numai acum ne debarasăm treptat, pe măsură ce ne dăm seama că s-a făcut o mare greşeală.

Cât de ciudat este că nu ne-am oprit să ne gândim la absurditatea poziţiei noastre şi cum aceasta L-a reprezentat într-o lumină falsă pe Tatăl Ceresc, în cea mai detestabilă lumină! Cât de ciudat este ca cineva să creadă că atunci când Tatăl Ceresc a trimis chemarea celor care au urechi de auzit, pentru moştenire împreună cu Isus Cristos Domnul lor, El ar trimite în chin veşnic pe oricine ar refuza să accepte regulile şi condiţiile recunoscute ca stricte, care aparţin de această „chemare” — „calea îngustă” în urmele lui Isus — lepădare de sine etc.

Bine ne asigură Scripturile, că sfinţii nu „au de luptat împotriva cărnii şi sângelui” numai, ci „şi împotriva duhurilor răutăţii din locurile cereşti” (Efes. 6:12). Bine ne spune apostolul că dumnezeul acestui Veac a orbit minţile acelora care nu cred; că el împiedică lumina să-i lumineze (2 Cor. 4:4). Bine putem vedea cum el a pus lumina în locul întunericului şi întunericul în locul luminii în timpul Veacurilor Întunecate.

PUTEM ÎNVĂŢA ŞI ALTĂ LECŢIE

Nu trebuie să lăsăm textul fără a ne aminti o lecţie atât de minunată şi instructivă cu privire la modul potrivit de a critica şi mustra pe fraţii noştri, când desigur acest lucru este necesar. După câte arată relatarea, cele trei întrebări pe care Domnul nostru le-a pus lui Petru cu privire la iubirea lui pentru El, au fost singurele mustrări pe care El le-a făcut vreodată ca o compensare sau pedeapsă pentru lepădarea sa ruşinoasă de Învăţătorul în noaptea în care a fost vândut.

Mulţi dintre noi, dacă am fi fost în locul Învăţătorului, am fi simţit că era necesar să-l facem pe sf. Petru să-şi ceară scuze foarte umilit înainte de a mai avea ceva de-a face cu El. Noi am fi fost înclinaţi să vorbim despre slăbiciunea lui, despre nerecunoştinţa lui, despre cum trebuia el să ştie că nu face bine etc., etc. Simţul nostru de dreptate, în multe cazuri, ar fi pus cu totul în umbră simţul nostru de milă şi compătimire. Dar n-a fost aşa cu Învăţătorul. El cunoştea loialitatea inimii sf. Petru. Ştia că el deja ieşise şi plânsese cu amar pentru aceasta. Ştia ce sentiment de ruşine va fi peste el şi cât de mult curaj ar însemna pentru el chiar şi să se gândească la întâlnirea cu Învătăţorul de care se lepădase.

În mod sigur această compătimire faţă de sf. Petru şi această apreciere a tendinţei pe care el ar avea-o de a deveni cu totul descurajat l-au făcut pe Domnul nostru să-l menţioneze pe sf. Petru primul dintre apostoli în dimineaţa învierii Sale, spunându-i Mariei, prima căreia i S-a arătat: „Du-te şi spune ucenicilor Mei şi lui Petru” — nu-l lăsa pe Petru să creadă că este un proscris. Să ştie că Mă gândesc la el şi că-l iubesc şi-l compătimesc şi l-am iertat, deoarece ştiu că a făcut-o sub presiune.

AR TREBUI SĂ COPIEM METODELE ÎNVĂŢĂTORULUI

Şi dacă Domnul şi Învăţătorul nostru ne-a lăsat un astfel de exemplu de bunăvoinţă şi iertare fără cerere, cum învăţăm noi această lecţie? În ce măsură iertăm noi greşelile altora şi în ce măsură facem mai mult decât jumătate drumul ca să-i facem să ştie că nu avem niciun resentiment faţă de ei? În ce măsură le trimitem vorbă că ne gândim la ei cu bunătate, cu generozitate? Şi când vine timpul potrivit şi este bine să se spună ceva, nu putem noi lua o lecţie din îngăduinţa şi blândeţea iubitoare a Răscumpărătorului când îl întreabă numai pe cel care a greşit dacă are un fel de iubire potrivit, şi când acesta mărturiseşte iubire specială, atunci îl întreabă dacă este sigur că are iubire specială?

Fără îndoială succesul nostru ca servitori ai Învăţătorului în hrănirea fraţilor, turma, şi în ajutorarea lor în loc de a-i împiedica, va fi în măsura în care ne amintim şi copiem stilul şi metodele Lui. Astfel deci, în timp ce hrănim turma Lui, să avem continuu înaintea noastră exemplul marelui Păstor despre felul cum ar trebui să lucrăm cu turma.