Vol. 16 Mai-Iunie 2009 Nr. 4


CUM A TRECUT ISRAEL IORDANUL

Iosua 3:7-17 ”Nu te teme, căci Eu sunt cu tine.”

Isaia 41:10.

R 5345 W. T. 1 noiembrie 1913 (pag. 329-331)

Sub îndrumarea divină, oştile lui Israel s-au mutat de pe malul înalt al Văii Iordanului în jos pe râu, cu trei zile înainte de timpul hotărât pentru trecere. Râul Iordan, ca de obicei în acest sezon, se revărsa peste maluri. în mod obişnuit cam de 27 metri lăţime, se presupune că era cam de152 metri lăţime în acel timp.

Canaaniţii în general şi poporul din Ierihon în special, deşi aşteptau o invazie, nu o aşteptau la un timp când râul era de netrecut şi când podurile erau puţin cunoscute. Israeliţii, de asemenea, trebuie să fi avut diferite ocazii pentru a-şi exercita credinţa sau îndoiala în privinţa intrării în scurt timp în Canaan. Faptul că nimic nu este menţionat în ceea ce priveşte îndoielile, temerile sau murmurările, implică faptul că experienţele lor în pustie i-au învăţat lecţii valoroase despre credinţa în Dumnezeu şi încrederea în aranjamentele divine.

A sosit ziua trecerii, şi Iosua, prin poruncă divină, şi-a îndrumat preoţii să ducă chivotul şi să meargă înaintea poporului, până la marginea râului când picioarele le ajungea în apă. Când picioarele le-au atins apa, aceasta a început să se retragă şi ei au avansat, până când în final au stat în mijlocul albiei pietroase a Iordanului, ducând încă Chivotul Legământului, care reprezenta promisiunea divină în baza căreia au părăsit Egiptul şi aveau speranţe de mari rezultate.

Oştile lui Israel, aliniindu-se pe malurile Iordanului pe distanţă de kilometri, au trecut din Moab în Canaan. Astfel trecerea s-a realizat complet. Douăsprezece pietre mari, reprezentând cele douăsprezece seminţii, au fost luate din albia Iordanului şi puse grămadă pe mal ca aducere aminte sau memorial al ajutorului lui Dumnezeu, în timp ce douăsprezece pietre de pe ţărm au fost plasate în albia râului de asemenea ca memorial. în final, preoţii au urmat poporul spre ţărmul Canaanului şi la puţin timp după aceea apele au început să se întoarcă în albia râului, ca înainte.

Cum a avut loc miracolul

Faptul că acum putem şti cu o mare siguranţă cum s-a petrecut această minune nu ar trebui câtuşi de puţin să-i diminueze valoarea. La Dumnezeu nimic nu este miracol, deoarece El cu puterea Lui este în stare să-şi împlinească voinţa în orice privinţă. Multe lucruri sunt miracole numai fiindcă noi nu înţelegem procesele divine. Noi înşine suntem miracole, făcuţi într-un chip înfricoşător şi admirabil. Creşterea plantei, floarea, sau chiar un fir de iarbă, sunt miracole pentru noi — ceva cu totul peste puterea noastră, şi în general, în mod considerabil peste puterea noastră de înţelegere ca proces.

Relatarea ne spune clar că adunarea apelor a fost în direcţia Adam. Acest loc a fost localizat cu o mare certitudine de către profesorul Wright, fiind situat la 27 km mai sus de Ierihon, pe Iordan. Apele s-au îngrămădit într-un lac, ne asigură profesorul, printr-o alunecare de teren care a oprit cursul îngust al râului, unde erau maluri abrupte. Caracterul solului din locul acela ar fi favorabil blocării albiei înguste a Iordanului, prin alunecarea versanţilor. într-adevăr, istoria ne spune că o alunecare similară a avut loc în acelaşi loc în 1267 d. Cr., stăvilind Iordanul timp de câteva ore şi lăsând albia râului în aval complet uscată, apele scurgându-se spre Marea Moartă.

Profesorul Wright spune: ”Atât de izbitoare este această conformitate a faptelor cu acele condiţii indicate de relatarea biblică, încât geologii nu găsesc o greutate în a da crezare mărturiei scrise. în acelaşi timp, mărturia scrisă este atât de precisă şi atât de lipsită de elemente fantastice, încât criticul literar nu o poate considera altcumva decât originală, povestirea simplă a unui martor ocular.”

Minunea istorisirii constă în faptul că ordinul divin de marş a fost astfel programat încât să se potrivească exact împrejurărilor şi condiţiilor.

Lecţia a fost întipărită

Pietrele de aducere aminte trebuiau să fie pentru generaţiile viitoare o mărturie a acestui act al providenţei divine pentru Israel. Iosua sfătuieşte: ”Când fiii voştri vor întreba într-o zi pe părinţii lor: ”Ce înseamnă pietrele acestea?” atunci să învăţaţi pe fiii voştri şi să le spuneţi: ”Israel a trecut Iordanul acesta pe uscat”. Căci Domnul Dumnezeul vostru a secat înaintea voastră apele Iordanului până ce aţi trecut, după cum Domnul Dumnezeul vostru făcuse la Marea Roşie, pe care a secat-o înaintea noastră până am trecut, pentru ca toate popoarele pământului să ştie că mâna Domnului este puternică şi să vă temeţi totdeauna de Domnul Dumnezeul vostru”. Iosua 4:21-24.

Intrarea în odihna Canaanului

Sf. Pavel, în Evrei 4:5-8, ne dă sugestia că intrarea lui Israel în Canaan sub conducerea lui Iosua a simbolizat intrarea Bisericii în odihna credinţei şi privilegiul special sub conducerea antitipicului Iosua, Isus. Israeliţi au avut odihnă de călătoriile lor prin pustiu. A fost o schimbare minunată pentru ei, o schimbare binecuvântată, totuşi nu a constituit realizarea deplină a tot ce le promisese Dumnezeu. Acea realizare deplină va fi obţinută numai în Eden şi ca rezultat al lucrării glorioase de Restabilire făcută de Mesia. Urmând conducerea apostolului, înţelegem că experienţa lui Israel până la timpul când a murit Moise, a reprezentat Dispensaţia Legii, care s-a sfârşit la Cruce. Dispensaţia Evanghelică, care a început la Cincizecime, este simbolizată prin trecerea Iordanului şi luarea în posesie a ţării, Canaan semnificând odihnă.

”Căci noi, care am crezut, intrăm în odihnă” — în măsura în care exercităm credinţă. Cel care exercită multă credinţă poate avea multă odihnă, şi poate cuceri şi avea linişte. Cel care are mai puţină credinţă va avea mai puţină odihnă şi va putea intra numai parţial în privilegiile sale. Asaltul Ierihonului şi al altor cetăţi din Canaan a simbolizat lupta Noii Creaturi, concepută de Spiritul sfânt, împotriva lucrurilor cărnii, a dorinţelor cărnii, a slăbiciunilor şi depravării cărnii. Cuvântul Domnului pentru cei care intră în odihna Sa este: ”Fii puternic şi curajos. Nu te înspăimânta şi nu te îngrozi, căci Domnul Dumnezeul tău este cu tine pe oriunde vei merge”.

Cei cărora le-a lipsit credinţa nu au intrat deloc în Canaan, ci au murit în pustiu. Astfel citim: ”Israel n-a căpătat ce căuta, iar cei aleşi au căpătat, pe când ceilalţi au fost împietriţi”. Numai cei credincioşi vor constitui pe aleşii lui Dumnezeu. Numai aceştia pot trece de la condiţiile vechi la cele noi. Numai aceştia trec de la moarte la viaţă fără să moară în realitate. De-a lungul acestui Veac Evanghelic, Dumnezeu completează deficitul lui Israel chemând o clasă asemănătoare dintre toate naţiunile, popoarele, neamurile şi limbile. Fiecare este chemat să exercite credinţă şi să treacă Iordanul, în sensul de a începe o viaţă nouă — o viaţă de devotare lui Dumnezeu, o viaţă de luptă împotriva păcatului şi a slăbiciunilor înrădăcinate în propria carne.

Suntem de acord cu cuvintele apostolului, că ”noi care am crezut intrăm în odihnă”. Tot poporul consacrat al lui Dumnezeu poate mărturisi că are odihnă, pace, bucurie, binecuvântare, pe care lumea nu o poate nici da nici lua — şi aceasta este în măsura loialităţii şi credincioşiei lor. Totuşi, nici toate acestea nu sunt suficiente. Dumnezeu are în păstrare ceva mult mai bun. în privinţa aceasta apostolul declară: ”Rămâne deci o odihnă ca de sabat pentru poporul lui Dumnezeu”. Evrei 4:9.

în acea odihnă cerească se va intra prin desăvârşirea Noilor Creaturi la prima înviere. Loialitatea şi credincioşia lor fiind demonstrate în faptul că au luptat lupta bună a credinţei împotriva lumii, a cărnii şi a adversarului, Domnul le promite o schimbare glorioasă, Şîntr-o clipă, o clipeală de ochi” — o parte în învierea Sa la perfecţiunea naturii divine, Şmai presus de îngeri, stăpâniri şi puteri” şi în asociere cu El în glorioasa împărăţie Mesianică, prin care şi lumea va fi binecuvântată. Luca 12:32.

Sabatul Domnului

Sf. Pavel dă de înţeles că a şaptea zi din Legea Sabatului a simbolizat starea actuală a poporului Domnului care se bucură de odihnă, pace şi favoare divină chiar şi în condiţii imperfecte; dar adevăratul Sabat va veni pentru noi când vom avea schimbarea învierii. Atunci vom avea odihnă de păcat. De asemenea vom avea odihnă de propriile noastre slăbiciuni şi imperfecţiuni; căci toate acestea vor fi trecut. Noile Creaturi vor fi fiinţe fără defecte, fără pată şi ireproşabile. ”Este semănat în necinste şi înviază în slavă; este semănat în slăbiciune şi înviază în putere; este semănat trup natural şi înviază trup duhovnicesc.”

Slăbiciunile altora nu ne vor mai produce nelinişte. Odihna condiţiei glorificate a Bisericii va fi perfectă. Dar înainte de a putea intra în acea odihnă, trebuie să ne arătăm aici vrednicia luptând o luptă bună a credinţei şi apucând viaţa veşnică, în condiţiile care ne sunt oferite, mergând credincioşi în urmele învăţătorului.