Credem că citind Noul Testament în special Faptele Apostolilor şi alte epistole vom putea vedea modul de organizare a bisericilor din primul secol.

Mai întâi să discutăm pe scurt cuvântul biserică.

Cei mai mulţi oameni când se gândesc la biserică au în vedere clădirea, sau instituţia. De exemplu în expresiile: s-au construit multe biserici, biserica ortodoxă, catolică, reformată, penticostală etc.
Apostolul Pavel scrie în epistolele sale adresându-se „către Biserica Laodiceenilor” (Coloseni 4:16), sau „către Biserica Tesalonicenilor” (1 Tesaloniceni 1:1). Desigur că el nu se adresa unei clădiri, nici unei instituţii, ci se adresa grupului de creştini din acea localitate. Deci acel grup de creştini erau numiţi biserică, şi nu purtau nume de sectă, cult, etc.
Cuvântul vine din grecescul ecclesia,  care înseamnă scos afară, separat, ales, prin mesajul Evengheliei lui Cristos. De unde este scos afară? Desigur din lume, din mulţimea oamenilor. Despre aceasta vom vorbi mai târziu.
În  1 Corinteni 12:12 se spune: “Căci, după cum trupul este unul şi are multe mădulare, şi după cum toate mădularele trupului, cu toate că sunt mai multe, sunt un singur trup, tot aşa este şi Hristos”. Deci există un singur trup, o singură Biserică adevărată.
În Matei 16:18, observăm că Isus spune „biserica Mea”, nu spune bisericile mele. Ca atare este numai o biserică adevărată, nu mai multe.
De ce sunt aşa multe diviziuni astăzi? Să citim o scriptură care arată un fenomen din biserica timpurie. 1 Corinteni 3:3, 4: „Pentru că tot lumeşti sunteţi. În adevăr, când între voi sunt zavistii, certuri şi dezbinări, nu sunteţi voi lumeşti şi nu trăiţi voi în felul celorlalţi oameni? Când unul zice: „Eu sunt al lui Pavel!” Şi altul: „Eu sunt al lui Apolo”: nu sunteţi voi oameni de lume?”
Ce vedem aici? Vedem că deja în timpul apostolilor unii au început să facă diviziuni, spunând ca aparţin diferitor creştini, sau sunt ai lui Apolo sau ai lui Pavel. Ap. Pavel condamnă acest lucru spunând că este lumesc.
Oare nu se întâmplă aşa şi astăzi? Când doi creştini se întâlnesc şi vorbesc despre religie, una din primele întrebări este: la ce biserică mergi, sau de ce biserică aparţii? A fost aceasta o întrebare în biserica timpurile? Desigur că nu! Potrivit Bibliei, să vedem care este acea Biserică adevărată. Citim:
Evrei 12:23: „De Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi.”
Observăm? „Biserica celor întâi născuţi.”

Mai citim despre aceasta în Coloseni 1:18: „El este Capul trupului, al Bisericii. El este începutul, cel întâi-născut dintre cei morţi, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietatea.” „Trupul Lui”, unica biserică, nu este divizată, este numai una.

Referitor la organizarea Bisericii timpurii ştim clar că Domnul a ales cei 12 apostoli într-un mod special, ei au fost acei care au avut putere şi autoritate apostolică. Ap. Pavel spune despre el: Galateni 1:15,16  „Dar când Dumnezeu care m-a pus deoparte din pântecele maicii mele, şi m-a chemat prin harul Său, a găsit cu cale să descopere în mine pe Fiul Său, ca să-L vestesc între Neamuri, îndată, n-am întrebat pe nici un om”.

Referitor la ceilalţi presbiteri şi bătrâni care au fost aleşi mai pe urmă, vom vedea că modalitatea a fost diferită. Vom începe cu analizarea scripturii din Fapt. 14:23

„Au rânduit bătrâni în fiecare adunare (ecclesie) şi, după ce s-au rugat şi au postit, i-au încredinţat în mâna Domnului.”.

Forma acestei declaraţii, împreună cu alte frecvente referiri la bătrâni în legătură cu toate bisericile, justifică deducţia că acesta era obiceiul invariabil în Biserica timpurie. Termenul „bătrâni”, aşa cum se vede din text, include evanghelişti, pastori, învăţători şi profeţi (sau expunători publici); de aceea este important să aflăm ce înseamnă cuvântul „rânduit”. În prezent acest cuvânt este folosit cu referire la o ceremonie de instalare; dar nu aceasta este semnificaţia cuvântului grecesc kirotoneo folosit în acest text. El înseamnă „a alege prin ridicare de mâini”, forma încă obişnuită a votării. Această definiţie este dată în „Young’s Analytical Concordance” (Concordanţa Analitică a lui Young). Deoarece aceasta poate fi considerată o autoritate presbiteriană, vom da şi definiţia din „Strong’s Exhaustive Concordance” (Concordanţa Completă a lui Strong), care poate fi considerată o autoritate metodistă. Cea din urmă defineşte rădăcina cuvântului — „unul care ridică mâna, sau care votează (prin ridicare de mână)”.

Unde Domnul nostru a spus despre apostoli: „Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit” (Ioan 15:16), este folosit un cuvânt grecesc complet diferit. Acesta este acelaşi cuvânt, tithemi, folosit de apostol când a vorbit despre rânduirea sa, zicând: „Am fost pus predicator şi apostol” (1 Tim. 2:7). Dar această rânduire, aşa cum apostolul spune clar, n-a fost „de la oameni, nici prin om, ci prin Isus Hristos şi Dumnezeu Tatăl” (Gal. 1:1). Toţi membrii Corpului Uns, uniţi cu Capul şi părtaşi ai Spiritului Său, sunt prin aceasta rânduiţi în mod asemănător, de fapt nu la apostolie ca şi Pavel, ci să fie slujitori (servi) ai Adevărului, fiecare după măsura talentelor şi ocaziilor sale (Isa. 61:1) — numai cei doisprezece fiind rânduiţi să fie apostoli, sau reprezentanţi speciali — slujitori plenipotenţiari.

Revenind la rânduirea sau recunoaşterea bătrânilor prin votul adunării (Ecclesiei), prin „ridicare de mână”, după cum am văzut mai sus, observăm că acesta era modul obişnuit, fiindcă apostolul foloseşte acelaşi cuvânt grecesc, spunând cum a devenit Tit ajutorul lui. El spune că Tit „a fost de asemenea ales de biserici ca tovarăşul nostru de călătorie” (King James — n. e.). Cuvintele în caractere cursive sunt din cuvântul grecesc kirotoneo, care înseamnă, după cum s-a arătat mai sus, „a alege prin ridicare de mână”. Mai mult, cuvântul „de asemenea” implică aici faptul că apostolul a fost ales prin vot similar. Ales, nu ca să fie apostol, ci să fie misionar — un reprezentant al bisericilor pentru această ocazie şi fără îndoială pe cheltuiala lor.

Evident însă că unele dintre călătoriile de mai târziu ale apostolului au fost fără votul sau sprijinul Bisericii din Antiohia (2 Tim. 1:15). Reglementările Bisericii timpurii lăsau pe toţi liberi să-şi exercite talentele şi administraţia conform propriei conştiinţe. Ecclesiile (adunările) puteau accepta sau refuza chiar şi serviciile apostolilor ca reprezentanţi speciali ai lor, iar apostolii puteau accepta sau respinge astfel de servicii — fiecare folosindu-şi propria libertate de conştiinţă.

Dar oare nu este menţionată în Noul Testament nici o rânduire de bătrâni etc., în afară de aceasta — o alegere? Nu este oare nimic ce să însemne a da autoritate sau permisiune de a propovădui, aşa cum este folosit în general cuvântul rânduit acum în toate denominaţiile în legătură cu permisiunea sau rânduirea bătrânilor, predicatorilor etc.? Vom examina aceste întrebări.

Cuvântul a rândui, în privinţa bătrânilor, este folosit numai într-un singur loc şi este traducerea unui cuvânt grecesc diferit, anume, kathestemi, care înseamnă — „a aşeza sau a stabili” — Young. „A aşeza” — Strong. Acest cuvânt apare în Tit 1:5: „Te-am lăsat în Creta ca să pui în rânduială ce mai rămâne de rânduit şi să aşezi bătrâni în fiecare cetate, după cum ţi-am poruncit” — adică, după cum am aranjat eu. Versiunea Revizuită (engleză — n. e.), „după cum te-am însărcinat”. La suprafaţă acest text pare să implice că Tit a fost împuternicit să-i numească pe aceşti bătrâni, indiferent de dorinţele adunărilor (bisericilor, ecclesiilor); şi pe această vedere se bazează teoria episcopală despre ordinea bisericii. Toţi catolicii, episcopalii şi metodiştii-episcopali pretind pentru episcopii lor autoritate apostolică să pună, să aşeze sau să numească bătrâni pentru adunări — fără ridicare de mână sau fără votul Bisericii.

Textul respectiv este un zid de apărare pentru această idee; dar el pare să fie mai degrabă un sprijin slab când remarcăm ultima propoziţie — „după cum ţi-am poruncit” — şi reflectă faptul că apostolul în mod sigur n-ar fi „poruncit” sau dat instrucţiuni lui Tit să facă diferit de ceea ce a făcut el (apostolul) în această chestiune. Relatarea despre procedeul apostolului, tradusă corect, este foarte explicită: „Au ales bătrâni prin ridicare de mâini în fiecare Ecclesie şi, după ce s-au rugat şi au postit, i-au încredinţat în mâna Domnului”. Fapt. 14:23.

Fără îndoială că sfatul apostolului şi sfatul lui Tit, pe care el în mod special l-a recomandat fraţilor, ca un slujitor credincios al Adevărului, va fi nu numai dorit, dar şi căutat de fraţi şi urmat în mod foarte general; cu toate acestea, apostolul şi toţi cei care au urmat în urmele sale au căutat să pună responsabilitatea acolo unde a pus-o Dumnezeu — pe Ecclesie, a cărei preocupare trebuie să fie să „cerceteze duhurile (învăţăturile şi învăţătorii), dacă sunt de la Dumnezeu” (1 Ioan 4:1). „Dacă cineva nu vorbeşte după acest cuvânt, zorile nu sunt pentru ei” (Isaia 8:20 — Biblia interlineară ebraico-engleză, J. Green — n. e.); şi „depărtează-te de aceştia”, sfătuieşte apostolul; nu trebuie să voteze pentru aceştia şi sub nici o formă să nu-i accepte ca învăţători, bătrâni etc.

În orice caz, acordul Ecclesiei va fi necesar — fie exprimat prin vot, după cum s-a spus, fie nu; deoarece să presupunem că Tit ar fi numit bătrâni nepotriviţi pentru fraţi, cât timp ar fi domnit pacea? — cât serviciu pastoral sau alt fel de serviciu ar fi îndeplinit un astfel de bătrân respins de sentimentele Bisericii? Practic deloc.

Referitor la întrebarea, care din cultele prezente păstrează această modalitate, nu prea vedem să se înfăptuiască ceea ce au făcut apostolii dar principalul lucru este ca noi să vedem acest lucru şi să urmăm calea Domnului.