CUPTORUL DE FOC

„Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme: ce mi-ar putea face omul?” Evrei 13:6.

R 4873b W. T. 1 septembrie 1911 (pag. 346-347)

Au trecut ani de la relatarea din ultimul nostru studiu. Împăratul Nebucadneţar îi avansase pe cei patru evrei captivi la poziţii de onoare şi încredere. Exact unde era Daniel pe timpul acela nu ştim, dar cei trei tovarăşi ai lui, cărora li se dăduseră nume noi, erau guvernatori ai unor provincii babiloniene.

Nebucadneţar cucerise lumea. El a fost primul care a înţeles ideea înţelepciunii de a avea un guvern universal care va face ca războaiele să înceteze până la marginile pământului. El a cucerit lumea şi i-a tratat pe conducătorii ei care erau ascultători cu o măsură de înţelepciune şi dreptate, şi i-a distrus fără milă pe ceilalţi, ca o lecţie ilustrativă a puterii sale neclintite. Împărăţia sa, compusă din diferite naţiuni care se închinau la diferiţi dumnezei, el voia să o cimenteze într-un tot armonios. A instituit o mare sărbătoare a păcii şi a adus în Babilon reprezentanţi ai diferitelor părţi ale lumii civilizate de atunci; şi cu ei au venit reprezentanţi ai tuturor naţiunilor. Trebuia ca aceştia să fie impresionaţi cum se cuvine de măreţia şi splendoarea puterii babiloniene şi de inutilitatea de a i se împotrivi. Trebuia să li se dea o ilustraţie a binefacerilor care rezultă din existenţa unui singur guvern şi întreaga lume să fie în pace.

Astfel văzute lucrurile, bunăvoinţa şi înţelepciunea erau la baza planului lui Nebucadneţar. Fără îndoială, auzise că israeliţii din vechime erau inspiraţi de o anumită promisiune de la Dumnezeul lor, că în viitor naţiunea lor trebuia se fie dominantă pentru guvernarea şi binecuvântarea tuturor naţiunilor, neamurilor, popoarelor şi limbilor. Nebucadneţar a considerat această teorie a evreilor una înţeleaptă, şi pe el însuşi ca persoana potrivită să fie binecuvântătorul lumii în numele dumnezeului său, Bel-Merodac. Nu-i dăduse dumnezeul lui victorii? s-a gândit el. Nu era el deci, şi naţiunea lui, cei în mod potrivit calificaţi pentru marea lucrare de binecuvântare a lumii? Cel puţin el se va strădui, indiferent cât va costa.

CHIPUL DE AUR AL LUI BEL-MERODAC

Nebucadneţar îl va onora pe dumnezeul despre care credea că-i dăduse victoriile. Îl va face dumnezeul naţiunilor. Oamenii din orice parte a domeniului său trebuiau să fie angajaţi în închinarea la acest singur dumnezeu, aşa încât existenţa unei singure religii să poată ajuta la cimentarea diferitelor elemente incompatibile din care era compusă împărăţia lui. Ca o pregătire pentru marea sărbătoare a păcii, a fost aleasă o câmpie întinsă pentru manevrele trupelor şi pentru adunarea prinţilor, a nobililor şi a oaspeţilor. În mijlocul câmpiei a fost ridicată o statuie mare de aur a lui Bel-Merodac — de douăzeci şi şapte de metri înălţime. Nu este necesar să presupunem că statuia era din aur solid, deşi Herodot menţionează o statuie mai mică din Babilon, care era din aur solid, cântărind aproape douzeci de mii de kilograme.

Când a sosit marea zi de sărbătoare, cu guvernatori, prinţi, căpitani şi guvernatori de provincii, judecători, vistiernici, sfătuitori şi avocaţi în diferitele lor robe ale funcţiei, şi înconjuraţi şi răspândiţi printre delegaţii diferitelor naţiuni, cu steagurile fluturând şi cu instrumentele muzicale cântând, trebuie să fi fost o vedere impresionantă. Putem simpatiza cu victoriosul Nebucadneţar care avea o anumită măsură de mândrie în realizările din acea oră şi în programul de pace care trebuiau sărbătorite. Până atunci conducerea lui fusese de cucerire; de atunci înainte, totul fiind cucerit, lumea trebuia să aibă un mare timp de pace, prosperitate, bucurie.

La timpul potrivit unitatea religioasă a imperiului trebuia să fie demonstrată printr-o închinare generală la chipul de aur al lui Bel-Merodac. S-a făcut vestirea că orchestrele vor începe să cânte şi că se va aştepta ca toţi să se plece, să se închine şi să venereze chipul care îl reprezenta pe Nebucadneţar, prin aceea că îl reprezenta pe dumnezeul lui.

NELOIALITATE! NERECUNOŞTINŢĂ!

TRĂDARE!

Totul părea să meargă bine până când i s-a raportat împăratului că trei guvernatori pe care îi pusese peste provincii s-au răzvrătit împotriva decretului său şi au refuzat să se închine chipului lui Bel-Merodac — au sfidat puterea împăratului — căci asemenea tuturor ordinelor din vechime, pedeapsa pentru neascultare era aşa de severă încât să nu lase niciun loc de împotrivire într-o minte sănătoasă. Cine erau aceşti trei tulburători ai păcii Babilonului, care stricau marea sărbătoare de pace! Erau cei trei tineri evrei pe care împăratul îi tratase atât de îndurător în timpul captivităţii lor, care evident îi datorau atât de mult. Nu numai că-i purtase la şcoli, dar şi îi înălţase în poziţii înalte în imperiul său. Cât de nerecunoscători erau faţă de binefăcătorul lor, cât de trădători erau!

Aceasta, fără îndoială, era opinia lui Nebucadneţar asupra acelei chestiuni. Dintre toţi guvernatorii i-ar părea cel mai rău să-i piardă pe aceştia trei care erau atât de vrednici de încredere, dar într-o asemenea ocazie nu putea niciodată permite nesupunere la reglementările sale, nici nu se putea gândi că era posibil ca aceşti trei oameni, acum în jurul vârstei de treizeci şi cinci de ani, să-i conteste autoritatea şi puterea, cunoscând, aşa cum trebuiau să cunoască, puterea sa autocrată. Împăratul, printr-o îngăduinţă, le va da acestor guvernatori îndărătnici o şansă în plus pentru viaţa lor — pentru tot ce este al lor. Trâmbiţele vor începe să sune din nou, şi dacă ei încă persistau, decretul cu moartea trebuia să fie executat împotriva lor. Cuptorul încins era gata.

Curajul admirabil al acestor trei evrei iese în relief în paginile istoriei ca un curaj sublim. Împăratul le-a amintit că niciunul dintre dumnezei n-a fost în stare să elibereze vreun popor din mâna sa; cetatea lor, Ierusalimul, fusese înfrântă. Ei nu puteau spera la niciun ajutor, nicio eliberare de moartea care era înaintea lor, dacă persistau în a-l sfida pe împăratul întregului pământ. Răspunsul lor a fost că Dumnezeul lor, Iehova, putea, erau foarte siguri, să-i scape de cuptorul încins, sau de orice ar putea El alege, şi-i va scăpa. Dar dacă nu — dacă nu-i va scăpa — şi dacă erau siguri de aceasta mai înainte — cu toate acestea, ei vor fi servitorii Lui credincioşi şi I se vor închina numai Lui. Cât de măreţe au fost credinţa şi curajul lor! O astfel de credinţă şi un astfel de curaj putem fi siguri că sunt plăcute Domnului. Nu trebuie să aşteptăm ca în fiecare caz Dumnezeu să-i elibereze astfel pe cei care se încred în El; mai degrabă, după cum au sugerat aceşti evrei, noi nu putem cunoaşte planurile înţelepte ale Dumnezeului nostru, nici care poate fi voinţa Lui cu privire la puţinul care rămâne din viaţa noastră. Dar de puterea şi iubirea Lui suntem încrezători. Ne putem încrede în El unde nu-L putem vedea.

CUPTORUL SUPRAÎNCĂLZIT

Când citim că Împăratul Nebucadneţar s-a înfuriat, trebuie să ne aminitim cu compătimire circumstanţele. El cucerise lumea, şi să fie el acum sfidat de trei bărbaţi pe care îi făcuse ceea ce erau? El dădea o mare lecţie tuturor naţiunilor chiar asupra subiectului necesităţii ascultării de guvernarea sa. Putea el permite unora dintre propriii lui reprezentanţi să sfideze acea guvernare? Pe de altă parte, aprecierea sa pentru bărbaţii pe care era pe punctul de a-i ucide se dovedise prin înălţarea pe care le-o dăduse. Ne putem mira că în toate aceste condiţii a fost furios? El era în mod serios dezamăgit de singura lipsă de armonie care avusese loc în legătură cu marele lui proiect, de care era sigur că trebuia să producă atâtea binecuvântări pentru tot pământul, şi astfel onoare pentru el. În furia lui a poruncit să fie încălzit cuptorul de şapte ori mai tare — evident uitând că astfel suferinţele celui care era aruncat în el erau diminuate.

Explorări recente arată că în acea vecinătate existau puţuri de petrol; din tot ce ştim, acesta se poate să fi fost combustibilul folosit în marele cuptor deschis. Cei trei evrei au fost legaţi în îmbrăcămintea lor şi unora dintre cei mai puternici bărbaţi din garda împăratului li s-a poruncit să-i arunce în cuptor. În timp ce bărbaţii legaţi erau aruncaţi înăuntru, flăcările au ieşit şi i-au cuprins pe cei care-i aruncaseră şi i-au distrus. O legendă evreiască spune că focul s-a întins până la douăzeci şi trei de metri, poate împins de o rafală de vânt, sau poate datorită aruncării în acelaşi timp a mai mult combustibil, în special dacă acel combustibil era petrol. Împăratul avusese deja o oarecare dovadă a puterii lui Iehova Dumnezeu, şi se uita cu atenţie la cuptor. Dar în mod sigur tinerii evrei care aveau astfel de credinţă în El erau nechibzuiţi. Totuşi, în timp ce împăratul privea spre cuptor, spre marea sa uimire a văzut patru persoane umblând în mijlocul focului, nevătămate. El s-a apropiat cât de mult îi permitea distanţa pentru a fi în siguranţă, zicând-le sfătuitorilor săi: „Am aruncat trei bărbaţi în cuptor, dar iată, acum văd patru, liberi, umblând în foc, şi al patrulea pare a fi un fiu de dumnezei!”

Ce făcuse? Ce să facă acum? El i-a chemat pe cei trei: „Voi servitori ai Celui Preaînalt, ieşiţi şi veniţi încoace.” Ei au ieşit nevătămaţi, şi nici măcar vreun miros de ars nu era pe hainele lor. Nebucadneţar a recunoscut miracolul şi a lăudat pe Dumnezeul care prin îngerul puterii Sale a eliberat pe servitorii Săi care s-au încrezut în El, şi care au sfidat ordinele împăratului şi şi-au predat corpurile ca să nu servească nici să se închine vreunui dumnezeu cu excepţia Dumnezeului lor. „Binecuvântaţi sunt toţi cei care se încred în El.”