CUVINTE ADEVĂRATE — VORBIRE AMABILĂ

Matei 5:33-37; Iacov 3:1-12; 5:12

„De aceea, fiindcă aţi lepădat minciuna, fiecare din voi să spună aproapelui său adevărul, pentru că suntem mădulare unii altora.” Efes. 4:25.

R 5020a W. T. 1 mai 1912 (pag. 148-149)

În ultimul nostru studiu am comparat învăţăturile lui Isus cu cele ale fariseilor, cu privire la obligaţiile faţă de Lege. Concluzia noastră a fost că „niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul Acesta”. În studiul de astăzi observăm contrastul dintre învăţăturile Lui şi ale celor religioşi din zilele Sale. Alţii au încercat să limiteze obiceiul de a jura, dar Marele Învăţător a spus: „Nu juraţi deloc”. Ce nechibzuit este a face jurăminte de orice fel! Bineînţeles, noi nu obiectăm la afirmaţiile solemne sau jurămintele legale aşa cum sunt cerute de lege.

Cu adevărat sfântul Pavel declară că acei care primesc Spiritul Domnului posedă „spiritul minţii sănătoase”. Ei încep imediat să-şi dea seama că a jura sau a presupune că este necesar să-şi întărească vorbele este lipsit de sens şi vulgar. Chiar dimpotrivă, faptul că unul jură gălăgios că ceea ce spune el este adevărat, sugerează că nu se aşteaptă ca ascultătorul să creadă cuvântul său simplu, şi aceasta la rândul ei presupune că în mod obişnuit cuvântul său nu este vrednic de crezare.

Să observăm îndemnul Învăţătorului: „Felul vostru de vorbire să fie: «Da, da; nu, nu»” — orice este în plus implică răul. Ceea ce vrea să spună Învăţătorul, evident, este: Când spuneţi da, să fie da; când spuneţi nu, să fie nu! Spuneţi adevărul! Prietenii şi semenii voştri vor învăţa în cele din urmă cum să evalueze vorbirea voastră. Cu alte cuvinte, fiţi atât de sinceri în tot ceea ce spuneţi, încât nu va fi necesar să juraţi că este adevărat, sau să folosiţi vreun fel special de limbaj plin de forţă pentru a dovedi sinceritatea voastră — că nici nu exageraţi, nici nu diminuaţi adevărul.

SLUJITORII BISERICII TREBUIE SĂ FIE SINCERI

În a doua parte a studiului nostru, sf. Iacov îndeamnă: „Fraţii mei, să nu fiţi mulţi învăţători, căci ştiţi că vom primi o judecată mai aspră. Toţi greşim în multe feluri. Dacă nu greşeşte cineva în vorbire, este un om desăvârşit şi poate să-şi ţină în frâu tot trupul”. Sf. Iacov pare să spună că, în timp ce toţi creştinii trebuie să-şi înfrâneze limba, cei care sunt în poziţii mai înalte sunt cu atât mai mult expuşi greşelii în această privinţă. Ei au un dar special al vorbirii şi un alt dar special, acela al ocaziei de a folosi această vorbire, şi astfel, exercitând o largă influenţă, responsabilitatea lor este în mod evident proporţională.

Nu este pentru noi să-i judecăm pe slujitori sau pe alţii; există Unul care judecă, Domnul. Ne temem mult însă că mulţi slujitori, precum şi creştini în poziţii mai umile, nu-şi apreciază pe deplin responsabilităţile lor pentru fiecare cuvânt pe care-l rostesc sau au ocazia să-l rostească. Mulţi ne spun că ani de zile au predicat ceea ce n-au crezut. Ce îngrozitor! Ce ridicol pentru bărbăţia lor! Cât de serios se reflectă asupra mărcii lor de creştini! Totuşi, să ne bucurăm că în final conştiinţa lor a triumfat.

UN CHIBRIT MIC APRINDE UN FOC MARE

Sf. Iacov dă unele ilustraţii pline de forţă. Creştinii ar trebui să-şi pună un frâu gurii lor, întocmai cum se pune o zăbală în gura cailor. Ei ar trebui să aibă o cârmă prin care să-şi dirijeze cursul vieţii, întocmai cum se pune o cârmă la corabie. Ar trebui să-şi amintească faptul că limba, deşi unul dintre cele mai mici mădulare ale corpului, este cea mai influentă dintre toate. O lovitură de pumn ar putea răni o persoană care este destul de aproape, dar un cuvânt amar, asemenea unei săgeţi otrăvite, poate lovi departe; da, asemenea unui proiectil de tun mare, poate exploda şi să facă multă daună. Chiar mai mult! Influenţa ei poate trece prin telefoane, fire de telegraf, cabluri şi aparate fără fir în fiecare văgăună şi colţ al pământului, şi poate fi reprodusă în ziare peste tot în lume. Ce putere extraordinară! Ce răspundere sacră! Ce talant pentru folosire bună sau greşită!

Nu toţi avem astfel de ocazii extinse pentru bine sau său, dar în casele noastre, la birourile, atelierele, magazinele noastre, putem transmite fie influenţe bune, fie rele, care ajung departe, fie pentru fericire, fie pentru suferinţă, fie pentru zidirea, fie pentru dărâmarea caracterului, fie pentru ajutorare, fie pentru descurajare. În mod sigur nici-un creştin n-ar putea fi indiferent la acest, cel mai puternic mădular al său. Sf. Iacov sugerează că aşa cum un chibrit va aprinde un foc mare, tot aşa limba ar putea să aprindă o mare flacără, o mare zguduire şi să facă multă daună. El sugerează că lăudăroşenia este una din cele mai periculoase moduri de folosire a limbii. Experienţa noastră confirmă aceasta. Lăudăroşenia ne induce adesea în eroare şi ne prinde în ea fiindcă nu suntem destul de umiliţi ca să recunoaştem greşeala. Adesea duce la neadevăr din care se poate scăpa cu greu. Este o dovadă de mândrie şi de aceea nu este asemănare cu Cristos, este nepotrivită.

Cuvintele mânioase, cuvintele amarnice, cuvintele sarcastice, cuvintele zeflemitoare, pot aprinde cursul întregii vieţi şi pot împinge cu forţă mânioasă spre Moartea a Doua, Gheena. Prin urmare, sf. Iacov sugerează că aceste cuvinte care nasc răul sunt ca scânteile din Gheena, care duc spre distrugere.

NICIUN OM NU O POATE ÎMBLÂNZI

Apostolul ne aminteşte că fiarele, păsările şi peştii pot fi toate supuse îmblânzirii sub îndrumarea omului, dar nimeni nu poate îmblânzi limba altui om. Ei da, nu este oare sigur să spunem că niciun om decăzut nu-şi poate îmblânzi limba? Singurul mod prin care să ne aducem limbile în supunere faţă de voinţa divină şi să le facem folositoare ca servitori ai adevărului, dreptăţii şi iubirii, este să le convertim. Şi deoarece limba este doar agentul care vorbeşte pentru sentimentele inimii, înseamnă că inima este cea care trebuie convertită. Puterea adevăratei convertiri, a adevăratei transformări a caracterului, aşa încât „toate lucrurile devin noi”, este de la Dumnezeu.

Copilul lui Dumnezeu, conceput de Spirit sfânt, are un ajutor în stăpânirea şi îmblânzirea limbii, pe care cei neregeneraţi nu-l au. Cât de important este deci mesajul, „Fiule, dă-Mi inima ta!” Din inimă ies pornirile vieţii. Din abundenţa inimii, a meditaţiilor inimii, vorbeşte gura.

Sf. Iacov declară că limba omului natural este plină de otravă de moarte. Ilustraţia lui pare să fie cea a unui şarpe. Vai, cât de adevărat că în starea noastră decăzută, „sub buze avem venin de aspidă!” Când devenim creaturi noi, cu o nouă putere motivantă şi cu un nou îndemn, al iubirii în loc de al egoismului, colţii cu otravă sunt extraşi. Noua minte, noua creatură, poate folosi atunci buzele pentru a vesti laudele lui Dumnezeu şi a-i binecuvânta pe semenii săi.

LĂUDÂND PE DUMNEZEU — RĂNIND PE OAMENI

Dar să observăm că apostolul ne atrage atenţia asupra faptului că unii care au devenit poporul lui Dumnezeu, unii care I se închină, nu observă faptul că aceeaşi limbă cu care cântă laude divine şi spun mila divină, o folosesc să-i vorbească de rău, să-i calomnieze, să-i defăimeze, să-i zdrobească, să-i omoare, să-i pârjolească, să-i jupoaie pe semenii lor! Vai, ne dăm seama de adevărul învinuirii! Şi a-şi da seama însemnă a corecta din partea celor care caută să facă voia divină şi să fie ucenici adevăraţi ai Răscumpărătorului. O fântână nu poate da în acelaşi timp şi apă dulce şi apă sălcie. Prin urmare, putem şti că dacă îi rănim pe semenii noştri cu limba noastră, ne înşelăm singuri în privinţa atitudinii noastre reale faţă de Dumnezeu. Putem şti că Dumnezeu va respinge rugăciunile şi închinarea care vin dintr-o inimă plină de amărăciune, mânie, ură, invidie, ceartă, şi care se manifestă printr-o vorbire tăioasă.

Carlyle a descris sarcasmul ca fiind „limbajul natural al diavolului”. Faber a scris: „Nimeni n-a fost corectat prin sarcasm; zdrobit poate, dacă sarcasmul a fost destul de deştept, dar atras mai aproape de Dumnezeu, niciodată”. Robertson a scris: „Iubirea este remediul pentru calomnie”. În mod sigur, Regula de Aur trebuie să fie aplicată la vorbirea şi la acţiunile noastre. Pe bună dreptate Episcopul Jackson a scris: „De la a fi mesagerul păcii şi al iubirii, limba a devenit instigatorul geloziei şi al reavoinţei, biciul lipsei de caritate şi arma urii”.