DAVID UNS ÎMPĂRAT

1 Sam. 16:4-13

Un om după inima lui Dumnezeu — Altă fază a caracterului lui Samuel — Samuel trimis la Betleem — Ungerea succesorilor instituţiilor prezente — David un tip al Bisericii în trup — Metoda divină de selectare a celor aleşi

„Omul se uită la ceea ce izbeşte ochiul, dar Domnul Se uită la inimă.” 1 Samuel 16:7.

R5656 W. T. 15 martie 1915 (pag. 88-90)

Respingerea lui Saul de către Domnul din cauza neascultării a însemnat nu numai îndepărtarea lui finală de la împărăţie, ci şi ca fiii lui să nu-i urmeze la împărăţie. Mai mult, a însemnat şi alegerea altuia de către Domnul, a altei familii, pentru funcţia de conducător în Israel şi reprezentant al Domnului pe tron. Alegerea Domnului a fost David, la care Samuel s-a referit indirect zicând: „Domnul Şi-a ales un om după inima Lui şi Domnul l-a rânduit să fie căpetenia poporului Său, pentru că (tu, Împărate Saul) n-ai păzit ceea ce Domnul îţi poruncise”. 1 Sam. 13:14.

((638))

La vremea când au avut loc cele povestite în acest studiu, David avea cam douăzeci de ani; prin urmare cuvintele profetului trebuie să fi fost rostite cam pe vremea naşterii lui David. Astfel avem încă o ilustraţie a preştiinţei şi scopului lui Dumnezeu în privinţa celor pe care El îi alege în mod special în serviciul Său, din cele mai timpurii momente ale vieţii lor. În mod asemănător, alegerea lui Iacov de către Dumnezeu a fost declarată înainte ca el să se fi născut; şi în mod asemănător apostolul Pavel a fost ales înainte să se fi născut. Noi trebuie să separăm de această declaraţie orice gând fals în privinţa alegerii divine şi să observăm că nici unul dintre aceştia n-a fost ales pentru viaţă veşnică, ci fiecare, toţi au fost aleşi şi pregătiţi pentru un serviciu special.

Aceasta ne dă o sugestie a posibilităţii ca influenţele paterne şi materne să afecteze dispoziţia naturală a unei fiinţe umane înainte de naştere. Ea totuşi are o voinţă, şi chiar dacă este favorabil înzestrată, rămâne pentru ea să hotărască, să vrea, dacă va umbla sau nu în căile Domnului şi în ce măsură va fi ascultătoare. Nu este nici o constrângere a voinţei, căci Domnul îi caută pe aceia care I se închină în duh — de bună voie, din inimă — şi în adevăr.

Străbunica lui David a fost blânda Rut, care a cules spice probabil chiar în acelaşi câmp cu care David era familiar. Numele străbunicului său a fost Boaz, o pagină din istoria lui fiind consemnată în cartea lui Rut. Asemenea lui Boaz, tatăl său, Isai, a fost fără îndoială unul dintre bătrânii cetăţii Betleem, respectat şi cinstit ca un om nobil. Despre mama sa ştim puţin, decât că este menţionată de două ori ca roaba lui Dumnezeu.

CREDINŢA LUI SAMUEL ÎNCERCATĂ

Profetul Samuel a plâns şi s-a rugat pentru împăratul Saul, şi se pare că a fost dezamăgit că acest om, de la care aşteptase lucruri atât de mari şi sub a cărui conducere anticipase mare prosperitate pentru Israel, a fost respins. Foarte probabil mintea profetului era perturbată de teribile presimţiri că instalarea unui nou împărat va duce la un război civil. El ştia că Saul nu se va supune în linişte la depunerea sceptrului pe care-l luase cu atâta modestie în ascultare de aranjamentul divin. Ochiul minţii profetului putea vedea probabilitatea conflictului civil, care putea dezmembra poporul şi putea cauza mare necaz. El ar fi trebuit să aibă mai mare încredere în Înţelepciunea şi Puterea Atotputernicului, dar necazul lui a fost mai mult sau mai puţin asemenea celui care asaltează tot poporul Domnului chiar şi astăzi.

Lecţia pentru inimile noastre ar trebui să fie ca noi să ne încredem necondiţionat că Domnul Îşi va conduce afacerile: să ne încredem în El chiar şi atunci când nu-L putem vedea şi să fim ascultători de îndrumările Lui; şi ca, departe de a ne plânge de executarea planului Său, ne vom bucura, ştiind că toate lucrează împreună pentru binele celor care-L iubesc pe Dumnezeu — că toate lucrurile vor produce în cele din urmă binecuvântări pentru cei care sunt în acord cu Domnul — binecuvântări pentru viaţa viitoare, dacă nu pentru cea de acum.

Când a fost trimis să ungă pe David, profetul Samuel a arătat o teamă neremarcată în altă parte în caracterul său. El n-a ezitat să facă ce i-a cerut Domnul, dar a sugerat că a înţeles clar că însemna să-şi rişte viaţa — că împăratul Saul îl va omorî ca trădător dacă ungea un succesor la împărăţie. Domnul i-a arătat clar că nu avea intenţia să facă cunoscută chestiunea imediat, şi l-a îndrumat să meargă la Betleem şi să ducă o jertfă acolo, şi cu acea ocazie să folosească ocazia de a găsi şi a unge pe cel care la timpul cuvenit va fi făcut cunoscut şi va fi înălţat la tron. Atunci el trebuia doar să facă lucrarea iniţială, pe care tatăl şi fraţii lui David n-o înţelegeau, gândindu-se poate că ungerea însemna o binecuvântare specială sau o însărcinare din partea Domnului de a se angaja ca membru al şcolii profeţilor sau altceva de felul acesta. Probabil însă că profetul l-a informat în particular pe David în legătură cu semnificaţia ungerii, întocmai cum l-a informat în particular şi pe Saul când l-a uns în secret în funcţia de împărat al lui Israel.

ALEGEREA ÎMPĂRATULUI DE CĂTRE DUMNEZEU

Studiul nostru începe la punctul când profetul Samuel a ajuns în Betleem. Bătrânii se temeau, gândind că prezenţa lui însemna un păcat din partea lor sau din partea unor concetăţeni de-ai lor, păcat pe care Dumnezeu îl trimisese pe profet să-l mustre şi să-l pedepsească. De aceea ei au întrebat dacă a venit cu pace sau nu — dacă prezenţa lui însemna o binecuvântare sau aplicarea unei pedepse. Temerile lor s-au liniştit când au auzit că misiunea lui era paşnică — să aducă o jertfă Domnului.

((639))

Cu câtva timp înainte de aceasta, Lada Legământului fusese capturată de filisteni. Serviciile Tabernacolului astfel întrerupte, nu fuseseră încă restabilite şi de aceea această jertfire era făcută de slujitorul special numit al Domnului. Porunca către poporul din Betleem ca ei să se sfinţească dacă voiau să fie participanţi la binecuvântările sacrificiului însemna că ei trebuiau să-şi spele corpul, să se îmbrace cu haine curate şi să se apropie de Domnul cu inimile. Astfel ei au reprezentat tipic acea îndreptăţire şi sfinţire de care se bucură Biserica acestui Veac.

Profetul pare să fi luat în supraveghere familia lui Isai cu scopul de a putea afla discret pe omul pe care-l alesese Domnul şi de a-l unge pentru funcţie şi a-i da binecuvântarea divină ca pregătire pentru ea. În mod potrivit Isai i-a prezentat profetului pe fiii săi în ordinea naşterii lor — pe cel mai mare, Eliab, primul. Cum acesta arăta bine, profetul în mod natural a presupus că el era alegerea Domnului; dar căutând îndrumare în această chestiune la Domnul, el a primit răspunsul — în ce mod nu ştim — care constituie textul de bază al acestui studiu.

Judecat din punctul de vedere al înfăţişării, vârstei, abilităţii etc., Eliab era cea mai potrivită persoană din familia lui Isai ca să fie împărat peste naţiune, dar nu era aşa în ochii Domnului. Domnul S-a uitat la inimă şi alesese deja pe David ca om după inima Sa, chiar dacă, atunci nefiind încă major etc., tatăl său n-a gândit că merita să trimită după el ca să fie prezent la ospăţ. Pe măsură ce fiii lui Isai s-au înfăţişat unul după altul, profetul n-a găsit pe cel pe care-l indica spiritul Domnului ca fiind acela care să fie uns. Atunci el a întrebat: „Toţi fiii tăi sunt aici?” Isai şi-a amintit deodată că mai avea un băiat, cel mai tânăr, care era în câmp cu oile, şi a trimis după el.

UNSUL ANTITIPIC AL DOMNULUI

Textul nostru de bază se adresează tuturor creştinilor în legătură cu Chemarea de Sus a Veacului Evanghelic, şi an de an experienţa ne arată aplicabilitatea lui generală. Noi de asemenea, ca mesageri ai Domnului, căutăm pe aceia care să fie unşi cu untdelemnul bucuriei, Spiritul Sfânt, pentru ca ei să poată fi regi şi preoţi pentru Dumnezeu în Împărăţia pe care El este pe cale s-o stabilească şi care va elimina împărăţiile prezente. Şi noi, ca profetul Samuel, ne-am putea teme să mergem înainte cu această lucrare de ungere a succesorilor instituţiilor prezente, dacă nu ne-am da seama că lucrarea de pecetluire a aleşilor Domnului, care este acum în desfăşurare, este o lucrare secretă, pe care lumea n-o poate înţelege. Într-adevăr, nimeni nu înţelege această chestiune a pecetluirii, ungerea spiritului sfânt, decât cei care au primit-o, şi ei sunt toţi din clasa David.

Numele David înseamnă Preaiubit, şi aşa cum s-a aplicat în mod special la Domnul şi Învăţătorului nostru, despre care Iehova a spus: „Acesta este Fiul Meu preaiubit”, tot aşa se aplică la toţi membrii Corpului Său, fiecare dintre ei trebuind să fie preaiubit, altfel nu poate fi acceptabil ca membru. Capul spune despre aceştia: „Însuşi Tatăl vă iubeşte”; şi iarăşi spune că noi trebuie să ne iubim unii pe alţii cum ne-a iubit El. Nu este prea mult să spunem că toţi cei care primesc această ungere de la Domnul trebuie să fie în cele din urmă de acest caracter David, sau preaiubit. Spiritul iubirii trebuie să fie în ei — iubire pentru Domnul şi iubire unul pentru celălalt; altfel nu sunt ai Lui.

Căutând pe unşii Domnului, care vor domni curând în gloria Milenară pentru binecuvântarea lumii, ca antitipuri ale lui David, observăm că aşa cum el a fost socotit de către fraţii săi prea neînsemnat pentru a fi luat în considerare în legătură cu aceasta, tot aşa sunt şi cei pe care Domnul îi alege şi-i unge pentru Împărăţia Sa cerească. Domnul nostru Isus a fost dispreţuit de fraţii Săi, şi când s-a făcut sugestia că El trebuia să fie unsul Domnului, ai Săi şi-au ascuns, cum ar veni, faţa de El — L-au desconsiderat, L-au dispreţuit şi L-au considerat fără speranţă în privinţa unor lucruri mari sau glorioase — „o mlădiţă într-un pământ uscat”. Acelaşi lucru este adevărat şi în privinţa membrilor corpului Său, Biserica aleasă. Şi ei au fost dispreţuiţi şi respinşi de oameni; şi despre ei apostolul declară: „Am ajuns ca gunoiul lumii, ca lepădătura tuturor; suntem socotiţi nebuni toată ziua pentru Hristos”. 1 Cor. 4:13.

CINE POATE CITI INIMA?

El spune iarăşi: „Priviţi la chemarea voastră, fraţilor: printre voi nu sunt mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales”. Sf. Iacov întreabă: „N-a ales Dumnezeu pe cei care sunt săraci faţă de lume, ca să fie bogaţi în credinţă şi moştenitori ai împărăţiei pe care a făgăduit-o celor care Îl iubesc?” Şi acest principiu al alegerii divine a lucrurilor care nu sunt stimate printre oameni, pentru a desfiinţa lucrurile care sunt stimate de oameni, se poate observa în tot acest Veac Evanghelic. Adesea noi, ca şi profetul Samuel, am privit în jurul nostru printre oamenii care păreau eligibili la un loc în Împărăţie — social, intelectual, moral, educaţional — şi în stima oamenilor, şi am aşteptat că Domnul în mod sigur le va aproba ungerea cu uleiul bucuriei şi le va acorda o cunoştinţă a adevărului în privinţa Împărăţiei etc., numai să constatăm că am greşit şi să primim o nouă lecţie că Dumnezeu nu Se uită la înfăţişarea exterioară, ci la inimă.

((640))

Noi suntem de acord că nu putem citi inima; dar suntem pe deplin satisfăcuţi să acceptăm decizia divină în astfel de chestiuni şi să avem încredere că atunci când la timpul cuvenit vor fi dezvăluite toate secretele vieţii de acum, vom putea înţelege sensul alegerilor Domnului mai complet decât putem acum. Atunci vom putea vedea ce deosebire a fost între inimile celor pe care i-a acceptat Domnul şi inimile celor pe dinafară smeriţi, pe care El nu i-a favorizat aşa de mult în privinţa chemării Împărăţiei. Între timp noi trebuie numai să aştepăm şi să avem încredere în Domnul şi să-I acceptăm deciziile, aşa cum a exprimat dragul nostru Răscumpărător când a zis: „Tată, Doamne al cerului şi al pământului, Te laud pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor. Da, Tată, fiindcă aşa a fost plăcut înaintea Ta”.

Instruiţi în privinţa metodelor divine, noi nu trebuie să dispreţuim pe cei mai mici, pe cei mai de jos sau pe cei analfabeţi dintre aceia care dau dovadă de puritate şi onestitate a inimii faţă de Dumnezeu, şi cărora El pare să le dea ungerea Spiritului Său şi „ureche de auzit”. Mai degrabă, în timp ce facem cunoscut tuturor Mesajul cum avem ocazia, trebuie să ne bucurăm în mod special cu cei faţă de care se manifestă favoarea Domnului, indiferent de împrejurările lor pământeşti etc. („Domnul îi cunoaşte pe cei care sunt ai Săi”); şi noi trebuie să recunoaştem, să onorăm şi să cooperăm cu toţi aceştia, ca ambasadorii şi reprezentanţii Domnului şi Învăţătorului nostru.

Adesea ne-am gândit, privind peste o adunare de popor al Domnului şi văzând pe unii care nu aveau o înfăţişare atrăgătoare, unii care nu erau bine educaţi sau rafinaţi, unii de origine modestă — dar totuşi având semnele ungerii Domnului, lumina adevărului strălucind pe feţele lor, încrederea şi speranţa adevărului inspirându-i, iar viaţa lor indicând o transformare de la împărăţia întunericului la Împărăţia iubitului Fiu al lui Dumnezeu — adesea ne-am gândit că dacă Domnul ne-ar fi trimis să-I căutăm Mireasa, am fi trecut fără să ştim pe lângă unele din mărgăritarele Sale alese şi i-am fi adunat pe unii pe care El îi respinge ca nevrednici — pentru că noi nu suntem capabili să citim inima. Acest gând să ne facă foarte smeriţi, gentili şi blânzi faţă de toţi, şi foarte încrezători în Domnul şi foarte înclinaţi să căutăm conducerea Lui în privinţa eforturilor noastre ca slujitori ai Lui, întocmai cum profetul Samuel a privit spre Domnul în legătură cu ungerea lui David.

O IMAGINE A MILENIULUI

Cuvintele lui Samuel: „Nu vom sta la masă până nu va veni el aici”, se refereau la ospăţul din care erau pe cale să se împărtăşească. Era obiceiul ca, după ce se oferea sacrificiul, persoanele prezente sfinţite şi cele care în spirit se împărtăşeau din sacrificiu să se poată alătura la ospăţ, mâncând carnea şi astfel celebrând o comuniune cu Domnul. Profetul a decis ca acest ospăţ să nu înceapă până la sosirea lui David. Într-adevăr, datorită faptului că era unsul Domnului, el era cea mai importantă persoană prezentă la adunare.

Poate că şi în aceasta putem vedea o ilustraţie a binecuvântării Domnului în planul divin. Pentru întreaga omenire a fost intenţionat un ospăţ de lucruri grase. Dar nu se putea participa la el până când sacrificiul îndreptăţitor şi sfinţitor era jertfit. Mai mult de atât, ospăţul nu putea începe până când venea Cel Uns şi primea ungerea. Ungerea a început cu Domnul nostru, capul Bisericii, şi în tot Veacul Evanghelic aceasta a curs în jos peste membrii Trupului Său, Biserica. Sacrificiul a fost junghiat, iar noi, ca membrii lui Cristos, am participat la sacrificiu. Curând toată chestiunea va fi împlinită şi atunci, ca unsul Domnului, masa de lucruri grase va fi întinsă — Unsul — Cap şi Corp, fiind principalul în acel mare ospăţ antitipic.

Binecuvântarea şi puterea Domnului a însoţit ungerea lui David în oarecare mod — exact cum, noi nu putem înţelege, fiindcă manifestarea Spiritului n-a fost atunci cum este pentru Biserică, începând de la Cincizecime (Ioan 7:39). Totuşi, în ceva fel binecuvântarea şi puterea Domnului au fost cu David, făcându-l capabil să înainteze în cunoştinţă etc., şi pregătindu-l pentru datoriile funcţiei pentru care fusese uns. Oare nu putem noi considera ca un antitip la aceasta, ungerea care vine peste Biserică de la vremea acceptării ei de către Domnul? Ungerea noastră nu este fizică, nici binecuvântările acordate nu au un caracter pământesc. Ca Noi Creaturi suntem unşi, creştem în har, în cunoştinţă şi în iubire; şi ca Noi Creaturi, în curând, vom fi desăvârşiţi la Întâia Înviere şi vom veni la tron cu Domnul şi Învăţătorul nostru, ca şi Cap al nostru.