DUMNEZEU ÎNTÂI — SINELE LA URMĂ

W.T. 15 Sept. 1916 (279-280)

Tot poporul adevărat al Domnului, concepuţi de Spiritul Sfânt, sunt caractere frumoase ca noi creaţii, după cum exprimă apostolul, „fraţi sfinţi, care aveţi parte de chemarea cerescă” (Evrei 3:1). „Oricine iubeşte pe Cel care l-a născut (Tatăl Ceresc), iubeşte şi pe cel născut din El” (1 Ioan 5:1). Faptul că Tatăl ceresc are ceva de-a face cu o fiinţă umană şi în vreun sens al cuvântului îl recunoaşte — în special dacă îl recunoaşte ca fiu — înseamnă că se află o nobleţe a caracterului, o onestitate a inimii şi o consacrare a voinţei, fie că putem, fie că nu putem vedea aceste lucruri în conduita exterioară şi în cuvintele persoanei. Noi trebuie să presupunem că ele sunt acolo, că Dumnezeu, care citeşte inima, le vede acolo. Având încredere în înţelepciunea divină, este cuvenit pentru tot poporul Domnului să se accepte unul pe altul ca şi creaţii noi în Cristos, pentru care lucrurile vechi au trecut şi pentru care toate lucrurile au devenit noi. Dar aşa cum arată apostolul, „avem această comoară în vase de pământ”; aceste inimi bune, aceste voinţe consacrate nu au încă corpuri spirituale perfecte în care să acţioneze. Ele pot acţiona şi vorbi numai prin carnea cea slabă, imperfectă, care este consacrată spre moarte.

Şi, vai, cum limba imperfectă şi corpul imperfect, folosindu-le, adesea reprezintă greşit adevăratele sentimente ale creaţiei noi! Limbile noastre bâlbâitoare nu reuşesc să exprime adevăratele noastre sentimente, şi suntem înţeleşi greşit. Bietele noastre minţi, pe care noua creaţie se străduieşte să le exerseze în favoarea dreptăţii şi iubirii, adesea se contorsionează jalnic. Dreptatea pe care am face-o, adesea o înţelegem greşit şi n-o facem; iar iubirea pe care dorim s-o manifestăm este de asemenea contorsionată şi înţeleasă greşit de alţii, şi pentru noi este nesatisfăcătoare. Devreme în experienţa noastră creştină, poate că n-am reuşit să ne vedem greşelile şi în mod frecvent am făcut rău unde am presupus că am făcut bine. Mai târziu, pe măsură ce am început să ne vedem faptele imperfecte, cuvintele imperfecte, gândurile şi raţionamentele imperfecte, şi am constatat ce puţin am realizat de fapt din multul pe care am dori să-l facem, am fost în pericol să ne descurajăm cu totul. Am avut nevoie tocmai de încurajările pe care ni le oferă Cuvântul Domnului — asigurarea că Dumnezeu se uită la inimă, şi nu la apariţia ((83)) exterioară, şi că aceia curaţi la inimă vor fi binecuvântaţi şi vor vedea pe Dumnezeu, în ciuda slăbiciunilor cărnii, împotriva cărora luptă curajos.

Dumnezeu primul în inimile noastre

Multe sunt regulile şi practicile care ajută creaţia nouă în timp ce se străduieşte a se dovedi loială, a doborî şi a învinge imperfecţiunile cărnii. Ar putea fi menţionată o mare varietate de reguli, incluzând studiul Cuvântului lui Dumnezeu, vegherea continuă şi străduinţa de a cultiva roadele Spiritului Sfânt, menţionarea regulii de aur, etc., etc. Acum însă vrem să atragem atenţia asupra unei reguli generale, ce pare să aibă o aplicare largă la toate gândurile, cuvintele şi acţiunile noastre. Dacă această regulă este urmată, întreaga viaţă se va regla prin ea. Această regulă este: Dumnezeu întâi, sinele la urmă.

Aceasta este o regulă grea pentru vechea creaţie şi ea se va răscula împotriva ei, mai ales împotriva ultimei părţi, punerea sinelui la urmă. Dar vechea creaţie nu poate cu adevărat obiecta la regula „Dumnezeu primul”, deoarece chiar şi oamenii naturali îşi dau seama că există obligaţii cuvenite faţă de Creator; însă noua creaţie vede aceste obligaţii într-o lumină deosebită. Această lumină deosebită este cea care a dus la facerea unei consacrări depline faţă de Domnul, la înrolarea sub steagul lui Isus, de a lupta o luptă bună împotriva păcatului înrădăcinat în carne, şi la credincioşie chiar până la moarte în această bătălie. Făcând consacrarea, persoana pune întâi pe Dumnezeu, după aceea pe Isus, şi pe sine ca serv al Lor şi al principiilor pe care Ei le reprezintă, iar carnea sa ca devotată, consacrată, predată la moarte în serviciul acestor principii.

Dar un lucru este să recunoşti principiile, şi cu totul alt lucru este să le aplici în viaţa zilnică şi în Biserică. Dumnezeu primul, acasă şi în afacerile personale, înseamnă că toate interesele şi plăcerile pământeşti vor fi subordonate, şi că voinţa lui Dumnezeu, serviciul lui Dumnezeu, onoarea numelui lui Dumnezeu vor avea cea mai proeminentă parte în toate afacerile noastre de fiecare zi — în toate gândurile noastre, în toate cuvintele noastre, în toate procedurile noastre.

Extinzând acest principiu la Biserică, la Corpul lui Cristos, înţelegem că, dacă toţi fraţii ar avea acest spirit, ar implica cele mai înalte idealuri şi practici în Biserică. Aşa cum îndeamnă apostolul, nimic nu s-ar face din ceartă sau slavă deşartă, ci numai pentru gloria lui Dumnezeu — Dumnezeu întâi! Ar însemna că în toate chestiunile de adorare, laudă şi studiu biblic, mândria sau dorinţa, egoismul, parţialitatea şi ipocrizia ar fi departe, pentru că Dumnezeu ar fi întâi şi noi am şti că toate aceste trăsături ale răului, înrădăcinate în carnea noastră, sunt contrare voinţei Dumnezeului nostru.

Aplicarea principiului

În alegerea servilor în Biserică, regula „Dumnezeu întâi” ar însemna că, votând, fiecare ar căuta să voteze în acord cu ceea ce el crede a fi voinţa lui Dumnezeu, ignorând în întregime propria voinţă şi voinţa tuturor celorlalţi fraţi. „Dumnezeu întâi”, de asemenea l-ar conduce să ia o atitudine individuală în acea manieră amabilă, iubitoare, despre care Biblia declară că este a Spiritului Sfânt, sau dispoziţia de umilinţă, blândeţe, răbdare, îndelunga răbdare, amabilitatea frăţească, iubirea. În mod sigur va urma o binecuvântare după o astfel de străduinţă de a pune întâi pe Dumnezeu şi de a uita orice ar putea fi în concurenţă cu Domnul în afecţiunea noastră!

Cât despre ultima parte a acestei hotărâri, „sinele la urmă”, aceasta este tocmai esenţa îndemnului apostolului: „Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă” (Filipeni 2:3), ca şi „În cinste fiecare să dea întâietate altuia” (Romani 12:10). Privim în urmă la relatarea despre cei doisprezece apostoli şi vedem cum au vrut să-şi dispute între ei cine să fie cel mai mare în Împărăţie. Dar această dispută a fost înainte de conceperea lor de Spiritul Sfânt, înainte de Rusalii. Ce bucuroşi suntem văzând că după Rusalii acest spirit în mod evident a dispărut dintre aceia care au primit conceperea de spirit! „Sinele la urmă” putea foarte bine să fie regula printre apostoli — cu atâta loialitate au sprijinit ei principiile Cuvântului Domnului şi s-au susţinut şi încurajat unul pe altul în lucrarea cea bună. Cât ne bucurăm de ei!

Dar cât de trişti ne simţim când unii fraţi dragi din zilele noastre, care declară că au primit conceperea Spiritului Sfânt, şi de a căror declaraţii nu ne îndoim, se pare că n-au învăţat acestă lecţie, „sinele la urmă”! „Smeriţi-vă deci sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la timpul potrivit, El să vă înalţe” (1 Petru 5:6). Uneori observăm că unii sunt dispuşi să caute slujba de bătrâni sau diaconi în Biserică, dispuşi să se simtă ofensaţi dacă nu sunt aleşi în aceste funcţii. Vai, ce regretabil că nu-şi pot forma o concepţie mai largă şi mai bună despre această problemă! Noi nu punem în discuţie inimile lor; noi vom presupune că atâta vreme cât rămân în Adevăr, spiritul Domnului nu este luat de la ei. Şi totuşi, ce puţină creştere în har este implicată acolo unde se manifestă printre fraţi un spirit de urmărire a propriilor interese, aspirând la conducere în eclesie!

„Căutând locuri”

Dragi fraţi, să ne smerim cu adevărat sub mâna cea tare a lui Dumnezeu şi să luăm cu deplină mulţumire orice ne împarte providenţa Lui. Dacă pentru vreun motiv adunarea ne alege în poziţia de bătrân sau diacon, să fim recunoscători adunării şi Domnului; să ne folosim privilegiul ca un dar, ca o favoare, cu umilinţă de spirit, amintindu-ne că în adunare un frate bătrân este un serv al adunării. Să căutăm a ne folosi cu înţelepciune ((84)) posibilităţile şi funcţia de administrator, ca unii care în cele din urmă trebuie să dea socoteală. Dacă, cu altă ocazie, pentru vreun motiv, adunarea trece pe lângă noi, nealegându-ne într-un serviciu, să ne amintim că acesta este privilegiul adunării; da, să ne amintim că pe fiecare din adunare îl obligă datoria să voteze conform judecăţii lui în privinţa voinţei divine. Să ne certăm cu voinţa divină? Nu. Să ne certăm cu fraţii pentru exercitarea judecăţii lor cu privire la voinţa divină? Nu. Ce să facem? Să acceptăm aranjamentul divin şi să fim tot atât de recunoscători în inimă şi tot atât de energici, servind în modurile potrivite conform ocaziilor noastre. Să nu căutăm a pune pietre de poticnire în calea celor care au fost aleşi pentru serviciu, ci mai curând să facem tot ce ne stă în putere pentru a coopera cu ei.

Fratele de pe o treaptă mai înaltă — care are o poziţie înaltă de favoare în adunare — să se bucure dacă este coborât şi îndepărtat din poziţie. Să se bucure a învăţa orice lecţii providenţa divină ar avea pentru el. Să se bucure a învăţa cum să servească în altă poziţie. Şi un frate de pe o treaptă mai joasă să se bucure în aceea că este înălţat. Orice experienţe ne vin, să le primim ca fiind sub supraveghere divină, amintindu-ne că „toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemaţi după planul Său” (Romani 8:28). Să fim vigilenţi, să-L avem întâi pe Dumnezu, interesele cauzei Sale, poporul Său, Biserica, iar propriile interese şi pe noi înşine la urmă. Putem fi siguri, dragi fraţi, că oricine este astfel găsit credincios, în armonie cu principiile învăţate şi exemplificate de Răscumpărătorul nostru, va avea un loc bun, curând, în Împărăţia Răscumpărătorului, şi că toate experienţele prezente vor fi conduse în scopul pregătirii lui pentru acea poziţie în Împărăţie.

Timpul înălţării noastre nu este acum. Se poate ca dragii noştri fraţi să ne fi înălţat pentru vreun serviciu în adunare, pentru care n-am fost vrednici, şi a cărui posesiune se poate să ne fi făcut încrezuţi, sau să ne fi dăunat în alt fel. Gândul potrivit este că Dumnezeu să află la cârmă, şi El este în stare să producă din experienţele noastre binecuvântări pentru noi ca indivizi şi ca adunări. De noi depinde să fim corect exersaţi prin Cuvântul Domnului şi prin spiritul Învăţătorului nostru, punând pe Dumnezeu întâi şi pe sine la urmă.