CAPITOLUL 1 – CALEA DE IEŞIRE

Dacă a existat vreodată în istoria lumii un timp în care să fie nevoie de calm şi raţiune nepărtinitoare din partea tuturor oamenilor, în mod sigur acum este acel timp. Dar numai raţiunea, oricât de inteligent este omul, nu poate aduce speranţă decât dacă se poate găsi o temelie sigură pentru ea.

În zilele noastre lumea pare că a luat-o în derivă pe marea furtunoasă a patimilor umane. Domnul nostru Isus a prezis tocmai un astfel de timp, când “pe pământ va fi strâmtorare printre popoare, care nu vor şti ce să facă … . Oamenii îşi vor da sufletul de groază, în aşteptarea celor ce vor veni pe pământ” (Luca 21:25, 26). Dar există oare o cale de ieşire?

Aceasta este o întrebare care este practic în inimile şi pe buzele tuturor oamenilor chibzuiţi din lume. Exis­tă ceva pe care să ne putem zidi speranţele pentru zile mai bune în viitor? În acest ceas de necaz mulţi oameni ai bisericii recomandă religia ca o consolare sigură pentru cei care suferă. Dar dacă religia poate indica o cale de ieşire din marea înfuriată a nesiguranţei, spre un port de odihnă şi siguranţă, în care anume religie să o căutăm?

Noi susţinem că numai prin adevărul biblic va găsi omul soluţia adevărată la condiţiile mondiale de confuzie şi necaz; şi din acest punct de vedere vom aborda acest subiect. Dar aici este necesar să se facă deosebire între învăţăturile curate ale Bibliei şi teoriile confuze ale teologiei tradiţionale, care prea adesea, din păcate, se prezintă sub masca creştinismului.

Nu ne putem aştepta să facem progres în găsirea unei baze raţionale pentru credinţă şi speranţă, decât dacă identificăm superstiţia şi o înlăturăm, apoi căutăm să învăţăm şi să aplicăm principiile biblice curate la problemele din zilele noastre. Dacă, aşa cum pretind toţi creştinii, Biblia este temelia adevărului şi raţiunii, atunci neapărat să căutăm să vedem ce ne învaţă Biblia cu adevărat!

Dacă în această căutare a adevărului poate vi se va părea că unele lucruri vin în conflict cu ideile voastre, cel puţin cu unele dintre ele, să nu vă gândiţi că aceasta vă va distruge credinţa în adevărurile eterne învăţate de fapt în Biblie. Nu!

Adevărul şi raţiunea

În măsura în care superstiţia goală este înlocuită cu adevăr şi raţiune, credinţa devine o realitate mai întăritoare decât simpla credulitate, iar Biblia începe să aibă un sens nou şi mai raţional. Şi câtă nevoie este astăzi să ne bazăm credinţa pe o temelie fermă, de adevăr şi raţiune, căci desigur ne confruntăm cu multe paradoxuri care produc confuzie!

Evoluţioniştii insistă că am făcut paşi progresivi de la primele începuturi ale civilizaţiei pe planetă. Mulţi din zilele noastre se laudă cu minunatele realizări ale acestui veac al inteligenţei, deşi lumea noastră civilizată se confruntă cu faptul de netăgăduit că civilizaţia ei atât de lăudată este chiar pe marginea prăpastiei. Cu toată învăţătura, nu suntem capabili să menţinem standardele acestei presupuse culturi la care pretindem că am ajuns.

Nu mai este posibil ca aceste fapte uimitoare să fie împiedicate de a ajunge la cunoştinţa publicului. Oamenii de stat serioşi arată necesitatea de a se întreprinde ceva drastic pentru a salva civilizaţia. Liderii religioşi proeminenţi din toate şcolile eclesiasticismului anunţă în mod serios că lumea întreagă va fi aruncată în cel mai mare cataclism din istoria omenirii, dacă oamenii nu se întorc repede la Dumnezeu.

Găsirea soluţiei adevărate

Suntem de acord că numai diplomaţia umană nu este în stare să împiedice dezastrul de care se tem aproape toţi oamenii. De aceea, este imperativ necesară găsirea unei soluţii pentru viitorul imediat sau îndepărtat.

Faptul că există deosebiri religioase printre urmaşii declaraţi ai lui Cristos, să ne facă oare să renunţăm la credinţa că Biblia conţine răspunsuri la întrebările cu care se confruntă lumea? Desigur că nu!

Să tragem oare concluzia că marea inteligenţă care a adus în existenţă miliardele de corpuri cereşti şi care le face să se mişte neîncetat pe orbitele lor cu exactitate, n-a reuşit să producă o rasă de fiinţe pe această mică planetă, care să poată continua să existe în condiţii de pace şi fericire neîntreruptă? Raţiunea ne spune, nu!

Când Isus a fost pe pământ, le-a sugerat ucenicilor ceva foarte clar în privinţa ameliorării lumii. El a zis: “Voi deci, aşa să vă rugaţi: “Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-se numele Tău; vie împărăţia Ta; facă‑se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ” (Mat. 6:9, 10). De-a lungul secolelor de atunci încoace, creştinii serioşi au repetat acea rugăciune şi au aşteptat cu răbdare răspunsul la ea. Dar răspunsul n‑a venit încă. Va veni vreodată? Ce fel de legi va trebui să aibă lumea şi să le respecte când se va împlini această rugăciune?

Acestea sunt doar câteva dintre întrebările importante la care raţiunea cere răspuns, dacă vrem să ajungem la o concluzie satisfăcătoare în privinţa acestui subiect atât de important pentru toţi cei care caută o soluţie adevărată la necazul în care se află lumea — soluţia lui Dumnezeu.

CAPITOLUL 2 – CREATORUL ŞI CREAŢIA SA UMANĂ

Pornim de la presupunerea că majoritatea cititorilor noştri au credinţă în existenţa unui Creator inteligent, sau cel puţin ar dori să aibă credinţă dacă aceasta ar fi raţională. Este interesant de ştiut că unii oameni de ştiinţă proeminenţi au ajuns la convingerea că există o inteligenţă divină superioară.

Într-un interviu cu Dr. Pupin, fost preşedinte al Asociaţiei Americane pentru Dezvoltarea Ştiinţei, acesta a spus: “Oriunde ştiinţa a explorat universul, a găsit că există o manifestare a unui principiu coordonator, şi acel principiu coordonator, conducător, eu îl numesc Inteligenţă Divină. Nu putem decât să tragem concluzia că la baza tuturor lucrurilor care exis­tă, se află un principiu călăuzitor care le conduce de la haos la cosmos.

Ne confruntăm aici cu două alternative. Fie credem că acest cosmos, cu frumoasa lui lege şi ordine, este rezultatul simplei întâmplări, fie că este rezultatul clar al unei inteligenţe. Personal, cred în principiul coordonator, Inteligenţa Divină. De ce? Fiindcă totul este mai simplu. Este inteligent. Se armonizează cu toată experienţa mea.

Teoria că fiinţele inteligente, ca noi, sau procesele inteligente, ca mişcarea stelelor, sunt rezultatul unor întâmplări neinteligente, îmi depăşeşte înţelegerea. Şi de ce aş accepta asemenea teorie, când observ în fiecare zi dovezi ale unui inteligenţe conducătore? Când vedeţi stelele, fiecare urmându-şi calea, sau vedeţi o sămânţă crescând după un plan definit până devine copac, sau vedeţi un copilaş dezvoltându-se până la statura de om matur care se conduce singur, puteţi concepe că toate acestea sunt rezultatul întâmplării? Ei bine, eu nu pot.

De ce aş nega că există o inteligenţă conducătoare în toate fenomenele cosmice? Pentru mine ca om de ştiinţă este evident. A fost evident pentru profeţi acum mai bine de trei mii de ani. De la cel mai simplu sălbatic până la cel mai mare profet, a fost evident că există o anumită inteligenţă în spatele tuturor lucrurilor. Ştiinţa n-a găsit nimic să contrazică acest lucru. … De fapt, cu cât ştiinţa pătrunde mai adânc în legile universului, cu atât mai mult ne conduce spre a crede într-o Divinitate inteligentă.” Amin!

Pentru noi chestiunea principală rămâne să examinăm în ce măsură acest Creator inteligent i-a descoperit omului planurile Sale — în special planurile în privinţa omului însuşi. Biblia se declară a fi o astfel de revelaţie; şi în baza acestei declaraţii va fi dezvoltat subiectul nostru.

În zilele noastre există o tendinţă tot mai vizibilă de a se pune la îndoială faptul că Biblia este inspirată. Dar creştinismul este inseparabil legat de Biblie — atât de Vechiul cât şi de Noul Testament — aşa încât, dacă o respingem, sau spunem că nu este demnă de încredere, putem la fel de bine să renunţăm cu totul la creştinism. Noi susţinem însă că există dovezi, atât interne cât şi externe, că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu.

Chiar şi necredincioşii admit că oriunde şi în orice măsură a fost simţită influenţa Bibliei, forţa ei morală a făcut bine oamenilor. De aceea a fost numită făclia civilizaţiei şi a progresului. Astăzi n-ar fi existat nici o criză dacă legile Bibliei ar fi fost urmate cu credincioşie de către clasele conducătoare şi de către masele oamenilor din diferite ţări.

Prin urmare, o carte care a avut şi are astfel de putere, şi care a influenţat în bine viaţa unei atât de mari părţi din lume atâtea secole, merită desigur să fie citită cu atenţie şi gândire, înainte de a fi declarată ca nefolositoare. În afară de aceasta, alte surse în afara Bibliei n-au oferit nici o explicaţie satisfăcătoare cu privire la originea şi destinul omului, cea a evoluţionismului fiind contrară şi nesatisfăcătoare.

Relatarea din Geneza despre creare

Relatarea despre creare, despre grădina Edenului şi despre căderea în păcat a fost supusă multor critici din partea evoluţioniştilor. Dar în anii recenţi mulţi oameni de ştiinţă au tendinţa să-şi schimbe poziţia în privinţa acestor puncte. Prof. Rene Thevenin, într-o serie de articole despre vârsta rasei umane, publicate în America, a spus: “S-ar putea să se dovedească a fi un mare adevăr în legenda despre căderea omului”.

Învăţătura Bibliei despre căderea omului este mai mult decât o legendă, credem noi. Ea se bazează pe faptul că omul a fost creat perfect şi i s-a dat un cămin perfect — “în Eden, spre răsărit” (Gen. 2:8). Din acest punct de vedere vom privi noi subiectul acesta.

Potrivit Bibliei, neamul omenesc a început cu două persoane special create — Adam şi Eva. Este raţional să credem că acesta este adevărul? Da. Populaţia actuală a pământului dovedeşte aceasta. Fiecare om ştie că populaţia pământului a crescut constant ca număr de-a lungul istoriei ei. Să ne gândim ce populaţie ar avea Europa dacă n-ar fi fost descoperită America acum cinci secole!

Nu trebuie cine ştie ce inteligenţă sau credinţă pentru a socoti că dacă am lua rata actuală de creştere a populaţiei şi am merge înapoi, inversând procesul, scăzând constant de-a lungul secolelor, am ajunge în cele din urmă la o singură pereche — tocmai la timpul când începe istoria omului, când a fost creat omul, potrivit Bibliei. Aceasta, împreună cu faptul că potrivit descoperirilor arheologice recente, omul a avut o civilizaţie mai avansată în zorile istoriei sale decât în timpurile din urmă, constituie bune dovezi în favoarea naraţiunii din Geneza despre grădina Edenului.

Spaţiul nu permite aici o analiză ştiinţifică a acestui subiect, dar sperăm că acei interesaţi, şi în special acei care au îndoieli, vor cerceta subiectul din punct de vedere ştiinţific, mai degrabă decât să se străduiască doar să caute dovezi în sprijinul evoluţionismului.

Este oare foarte greu de crezut că aceeaşi Putere şi Inteligenţă care a adus în existenţă marele Univers, despre care ne spun atât de multe lucruri oamenii de ştiinţă, a putut aduce în existenţă şi acea primă pereche de oameni, printr-un act special de creare? Dacă omul şi toate celelalte forme de viaţă nu sunt rezultatul puterii creatoare exercitate de o fiinţă inteligentă supremă, atunci oamenii de ştiinţă să explice fenomenul vieţii într-un alt mod, mai acceptabil! Raţiunea ne spune că este cu mult mai bine să luăm relatarea biblică despre creare şi de pe această bază să ne străduim să aflăm planul Creatorului pentru neamul omenesc.

O procedură romantică

Relatarea simplă din Geneza despre creare ne spune că întâi a fost creat bărbatul, dar nu s-a găsit nici un ajutor pentru el. Atunci a fost creată Eva. S-ar putea cineva gândi la astfel de metodă? Nici cel mai ingenios romancier din lume nu şi-a imaginat vreodată un mod mai romantic de a găsi o mireasă pentru eroul său, decât modul relatat în istoria creării mamei Eva! Dacă Dumnezeu a avut puterea să creeze pe Adam (şi de unde ar fi putut veni el dacă Dumnezeu nu l-ar fi creat?), desigur că luarea unei coaste din el şi crearea femeii a fost un lucru uşor pentru Creator, dacă El a ales astfel de metodă.

Apoi a fost acea frumoasă grădină pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru creaţia Sa umană perfectă. Nu este nimic neraţional în a accepta că Dumnezeu, după ce a creat pe om, i-a dat un cămin potrivit unde să locuiască. De ce ar fi privită cu neîncredere o astfel de istorie, care ne arată că Dumnezeu a făcut un lucru raţional în astfel de împrejurări? Geneza spune că Dumnezeu a creat fiinţele umane să trăiască pe pământ, nu în cer, în iad sau în purgatoriu. Porunca a fost să se supună legii Creatorului, să se înmulţească şi să umple pământul. Lui Adam şi Evei nu le-a spus nimic despre vreo pregătire pentru cer.

Să presupunem pentru un moment că scopul lui Dumnezeu ca pământul să fie umplut ar fost împlinit, întocmai cum a poruncit El. La ce s-ar fi ajuns? Ar fi însemnat că familia umană, crescând la număr potrivit poruncii divine, ar fi constatat că grădina pregătită de Dumnezeu era prea mică şi era necesar să înceapă munca de extindere a ei.

Porunca divină a fost să umple pământul, nu să-l umple peste măsură. Desigur că înţelepciunea şi puterea divină, când pământul va fi populat în mod adecvat, va putea face să înceteze înmulţirea neamului omenesc. Ar fi ceva lipsit de logică în astfel de program? Nu este oare raţional şi exact ceea ce am putea aştepta de la un Creator iubitor? Dar pentru a vedea grandoarea acestui proiect, este necesar să ne scoatem din minte toate imaginile de suferinţă şi lipsuri care acum ne stau în faţă. Egoismul omului decăzut a produs toată suferinţa care este acum în lume. Astfel de suferinţă ar fi fost necunoscută dacă omul ar fi rămas în armonie cu Creatorul.

Şi moartea! Aceea ar fi fost de asemenea o experienţă necunoscută pentru neamul omenesc. Ştiinţa modernă admite că celulele ar putea să se reproducă indefinit dacă ar avea condiţii perfecte. Moartea a venit ca rezultat al păcatului; şi cu moartea a venit suferinţa, boala, necazul. Încercaţi să vă imaginaţi o rasă de oameni perfecţi, fără egoism, boală şi moarte. Dar veţi spune: de ce să irosim timpul imaginându-ne ceva ce acum nu mai există, a dispărut? Dar oare asemenea posibilitate a dispărut pentru totdeauna? Scripturile răspund, nu! Programul divin de răscumpărare şi restabilire prin Cristos garantează că ceea ce ar fi putut fi, va fi.

CAPITOLUL 3 – CURCUBEUL FĂGĂDUINŢEI

“Toate popoarele pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta, pentru că ai ascultat de glasul Meu.” Geneza 22:18.

Evident, dacă vrem să judecăm corect în privinţa lui Dumnezeu, este necesar în primul rând să îndepărtăm norul de ceaţă al superstiţiei care s-a acumulat şi care a făcut ca atât de mulţi să-şi piardă credinţa în El şi în Cartea care este Cuvântul adevărului Său. Nu este un lucru uşor, dar sperăm că această prezentare va contribui substanţial în această direcţie.

Nu toţi sunt siguri dacă să accepte Biblia ca o relatare autentică a originii şi destinului omului, dar toţi ar trebui cel puţin să fie interesaţi de caracterul raţional al scurtei ei prezentări a acestui subiect, atunci când este analizat critic — în special după ce ceaţa tradiţiei care acoperă relatarea lui simplă şi directă este îndepărtată. Care este deci istoria biblică a omului, dezbrăcată de superstiţie şi de simpla presupunere umană?

Ea spune că după ce omul a fost creat, Dumnezeu le‑a spus primilor noştri părinţi că vor muri negreşit dacă nu vor asculta de legea Sa: “În ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit (Gen. 2:17). Lucrul acesta pare simplu şi clar. Dar este adevărat? Da, este. Această declaraţie, făcută cu mult timp în urmă părinţilor neamului omenesc, este dovedită astăzi prin miliardele de morminte şi de oameni care mor zilnic, şi care sunt dovada tristului adevăr al acelei legi clar exprimate.

În acest punct, prin urmare, este evident că Geneza este în armonie cu realitatea incontestabilă. Faptul că Adam n-a mers în mormânt în aceeaşi zi literală în care a călcat legea divină, nu este o dovadă că nu s-a împlinit literal. O traducere critică a textului ebraic cu privire la pedeapsă este “murind vei muri”, sau, cu alte cuvinte, “vei muri treptat” (Gen. 2:17). Aceasta dă ideea că procesul morţii lui va începe imediat şi va continua până se va stinge complet. Şi exact aşa s-a întâmplat.

Dar s-a mai întâmplat ceva în Eden. Dintr-o altă sursă a venit o declaraţie amăgitoare către mama Eva: “Hotărât că nu veţi muri” (Gen. 3:1-4). Această sugestie, că Dumnezeu îi minţise, a venit de la şarpe.

După patru mii de ani, apostolul Ioan l-a identificat pe “şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satan”, şi a arătat că el a fost marele înşelător al tuturor neamurilor (Apoc. 201-3). Acum avem două declaraţii contradictorii: una a Domnului, în care El declară că omul va muri negreşit, iar una a celui pe care Scripturile îl numesc înşelător, în care el insistă că nicidecum nu va muri. Prima este dovedită de fapte. Moartea este neîndoielnic o realitate. În legătură cu aceasta, Biblia spune: “Cei morţi nu ştiu nimic” şi “în Locuinţa Morţilor în care mergi nu este nici lucrare, nici plan, nici cunoştinţă, nici înţelepciune”. Ecles. 9:5-10.

Marea înşelare

Dar ce este cu declaraţia şarpelui, “hotărât că nu veţi muri”? Isus a spus despre şarpe că el este “tatăl minciunilor” (Ioan 8:44). Dacă declaraţia din Geneza este adevărată, ar trebui să ne aşteptăm să găsim de‑a lungul veacurilor vreo dovadă a eforturilor înşelătoare ale lui Satan în legătură cu subiectul morţii. Şi deoarece Ioan spune în Apocalipsa că şarpele cel vechi a înşelat neamurile, ar trebui să ne aşteptăm ca înşelările lui să fie manifestate în mod general. Găsim astfel de dovezi? Da, desigur!

Deşi Satan a spus în mod hotărât că nu va urma moartea dacă vor mânca din fructul oprit, totuşi în realitate Adam şi Eva, precum şi toţi urmaşii lor, au murit şi încă mor. De aceea, Satan trebuia să facă ceva pentru a-şi justifica declaraţia mincinoasă. Desigur că el nu era dispus să-şi ceară scuze că L-a acuzat pe Dumnezeu de minciună, de aceea a făcut alt pas sinistru, şi anume, i-a amăgit pe oameni să creadă că ceea ce pare a fi moarte nu este moarte, ci este uşa spre o altă formă de viaţă, mai înaltă ori mai joasă. Şi din cauza fricii de moarte înnăscute care pândeşte în inima omului, aproape toată omenirea a preferat să creadă minciuna că nu există moarte. Prin această mare înşelare deci, cei mai mulţi au fost făcuţi să creadă că moartea este de fapt un prieten, nu un duşman, aşa cum spune Biblia (1 Cor. 15:26). Există însă o glorioasă speranţă de viaţă viitoare, dar nu fiindcă omul nu poate muri, ci fiindcă moare şi va fi înviat din moarte.

Dar cum putem noi sta înaintea Creatorului ale cărui legi au fost călcate? Care este baza speranţei că omul poate avea posibilitatea să se întoarcă în favoarea lui Dumnezeu şi să se bucure iarăşi de privilegiul vieţii veşnice în condiţii de fericire deplină? Va anula Dumnezeu sentinţa Sa de condamnare numai pe baza făgăduinţei noastre de a fi mai buni pe viitor?

Biblia arată în mod foarte clar planul Creatorului prin care neamul omenesc pierdut va avea posibilitatea să se întoarcă la armonie cu El. Însă dacă vrem să aflăm adevărul asupra acestui punct, trebuie să procedăm cu băgare de seamă. Este evident că nu vom primi niciodată răspunsuri satisfăcătoare dacă le vom căuta numai în teologia tradiţională, în speranţa că vom găsi ceva bază raţională pentru credinţă şi speranţă. Aşa că haideţi să ne limităm căutarea la Biblie. Până acum Biblia s-a dovedit a fi în armonie cu faptele bine cunoscute şi bine stabilite, precum şi cu raţiunea. Aceasta ne dă încredere. Prin urmare, nu este oare raţional să ne aşteptăm ca ea să conţină o soluţie satisfăcătoare la toată această problemă a destinului uman?

În Geneza 3:15 se dă sugestia că de la început Creatorul a intenţionat să facă ceva pentru neamul omenesc condamnat la moarte. Făgăduinţa făcută este că “sămânţa femeii” va zdrobi în cele din urmă capul şarpelui. Desigur că aceasta este o făgăduinţă vagă, neclară, dar în lumina descoperirilor divine de mai târziu, se vede că este minunată şi plină de sens.

Dacă mergem, de exemplu, la ultima carte a Bibliei — Apocalipsa 20:1-3 — apostolul Ioan spune că a văzut în viziune un înger care a venit din cer şi care a pus mâna pe “şarpele cel vechi” şi l-a legat pentru o mie de ani, “ca să nu mai înşele neamurile”. Aceasta este o imagine profetică ce înfăţişează împlinirea acelei făgăduinţe neclare din Geneza 3:15, că sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui. Cu alte cuvinte, prin aceste cuvinte simbolice Creatorul ne asigură, prin scriitorul Apocalipsei, că păcatul primilor noştri părinţi nu are ca rezultat o ruină permanentă pentru neamul nostru omenesc, ci, la timpul stabilit de El, această ruină va fi îndepărtată, iar şarpele va fi distrus.

Astfel avem localizate cele două extreme, cum s-ar zice, ale curcubeului făgăduinţei făcute de Dumnezeu — făgăduinţa dată în Geneza, că sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui, şi viziunea dată lui Ioan, că acest şarpe va fi legat şi în final nimicit. Dar să nu ne oprim aici, ci să continuăm căutarea noastră prin mărturia sfântă, în speranţa găsirii unor detalii ale felului cum va fi nimicită lucrarea aducătoare de moarte a lui Satan în Eden, şi cum neamul omenesc va fi restabilit la starea pierdută în paradis.

Făgăduinţa făcută lui Avraam

Să lăsăm acum dezamăgirea din Eden şi să mergem la timpul lui Avraam — peste mai bine de două mii de ani. De la această perioadă înainte nu mai este necesar să acceptăm atât de multe lucruri prin credinţă. Arheologii au descoperit prin săpături cetatea Ur, locul de naştere a lui Avraam, de asemenea diferite vestigii ale vechiului Canaan, care dovedesc practic fiecare detaliu al istoriei biblice din acea perioadă. Având în vedere aceste descoperiri, chiar şi scepticii admit acum că Biblia nu este doar o colecţie de poveşti băbeşti, aşa cum mulţi credeau odată.

Lui Avraam Dumnezeu i-a făcut o făgăduinţă remarcabilă care n-a fost încă împlinită. El a spus: “Toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine” (Gen. 12:1-3). Mai târziu, când fiul său Isaac a ajuns la vârsta bărbăţiei, Dumnezeu a repetat această făgăduinţă şi a întărit-o printr-un jurământ. Dar Avraam a murit fără să o vadă împlinită. Făgăduinţa a trecut la Isaac, apoi la Iacov, fiul său. Esau, fratele mai mare al lui Iacov, şi-a vândut dreptul de moştenire pe un blid de mâncare.

În final Iacov a ajuns la sfârşitul vieţii şi făgăduinţa de binecuvântare a neamurilor încă nu era împlinită; astfel că pe patul de moarte el a transmis acest sceptru al făgăduinţei fiului său, Iuda. Nu putem examina aici toate făgăduinţele înrudite din Vechiul Testament, care lărgesc acest legământ originar făcut cu Avraam. Este destul să spunem că în aceste făgăduinţe evreii au văzut o imagine a unei mari personalităţi — “Leul din seminţia lui Iuda” — despre care ei au vorbit ca despre Mesia al lor (Gen. 49:8-10; Apoc. 5:5). Imensa influenţă a acestor făgăduinţe vechi a fost unul din factorii care au contribuit la păstrarea poporului persecutat al lui Israel separat de restul lumii timp de mai bine de patru mii de ani. Evreii stau astăzi ca o mărturie vie a realităţii lucrării lui Dumnezeu cu ei în trecut, şi a făgăduinţelor pline de speranţă pentru ei ca popor ales. Multe din aceste făgăduinţe nu sunt încă împlinite.

Mesia cel făgăduit

La prima venire a lui Isus, mulţi evrei erau în aşteptarea venirii mult promisului Mesia. Ni se spune că într-o noapte, pe colinele Iudeii, unde păstorii îşi păşteau turmele, deodată a apărut o lumină supranaturală şi s-au auzit voci neobişnuite.

Să ne amintim că dacă Biblia este ceea ce pretinde a fi, o revelaţie a scopurilor Creatorului pentru copiii oamenilor, a scopurilor aceluiaşi Creator care a adus în existenţă toate celelalte creaţii, atunci nu este greu de crezut că o astfel de Fiinţă inteligentă, supremă, a creat şi diferitele ranguri de fiinţe spirituale, pe planuri de existenţă mai înalte decât al omului. Şi dacă El a dorit ca aceste creaturi să comunice cu omul într-o împrejurare atât de extraordinară cum a fost naşterea Mântuitorului, a fost foarte uşor pentru El să facă aceasta. Şi tocmai aceasta a făcut! Prin intermediul unuia dintre aceşti îngeri puternici, Dumnezeu le-a spus păstorilor: “Nu vă temeţi, căci iată, vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot poporul: căci astăzi, în cetatea lui David, vi S-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul”. Luca 2:10, 11.

Cuvântul Hristos este echivalentul grecesc al cuvântului ebraic Mesia. Prin urmare, acest anunţ îngeresc a însemnat pur şi simplu că Mesia al lumii, pe care Dumnezeu Îl promisese de mult, Se născuse acum în realitate şi că acum într-adevăr urma să fie Mântuitorul lumii. De aceea a fost o veste bună pentru tot poporul — toate familiile pământului să fie binecuvântate ca rezultat al naşterii Sale. Dar cum va fi Isus, Mesia, Mântuitorul întregii lumi? Care va fi natura binecuvântării ce va fi acordată tuturor?

Din ceea ce am aflat mai înainte, neamul omenesc a pierdut privilegiul vieţii veşnice pe pământ prin încălcarea lui Adam. Dacă moartea înseamnă numai moarte, şi evident aceasta înseamnă, atunci nu este nici o cale de a scăpa, decât dacă suntem eliberaţi de pedeapsa morţii şi apoi restauraţi la viaţă.

“Pace pe pământ” — când?

Dar ce putem spune despre faptul că deşi Mântuitorul, Mesia, a venit în lume cu două mii de ani în urmă şi totuşi lumea continuă să moară ca înainte? În ce sens este El Mântuitorul lumii? Dacă nu există chin veşnic din care lumea să fie salvată, atunci din ce o salvează Mesia şi cum? Şi va fi altfel când va fi salvată?

Tuturor, desigur, ne plac muzica şi predicile frumoase care se rostesc la fiecare sărbătoare a Crăciunului în toate bisericile creştinătăţii. Urarea, pace pe pământ şi printre oameni, se face peste tot în fiecare an. Dar nu este oare adevărat că aceste vorbe care se rostesc peste tot sunt în mare măsură numai vorbe goale? Urarea de pace pe pământ înseamnă oare mult pentru un soldat pe moarte? În timp de război, urmaşii declaraţi ai lui Isus dintr-o naţiune ucid pe urmaşii declaraţi ai lui Isus din altă naţiune şi spun că este o datorie creştină. Dacă fac aceasta cu credincioşie, se vor întâlni ei bucuroşi în cer cu fraţii lor măcelăriţi? În acest fel trebuie oare să se împlinească profeţia din cuvintele pace pe pământ? Să continuăm cu prezentarea noastră şi să vedem că Biblia are să ne spună ceva satisfăcător despre aceasta.

Am urmărit promisiunile mesianice din grădina Edenului şi până la vremea lui Isus, şi am găsit că aceste promisiuni trebuie să-şi aibă împlinirea în Domnul nostru. Apostolul Pavel arată aceasta în Galateni 3: 8, 16, unde el identifică în mod clar pe Isus ca sămânţa făgăduită a lui Avraam. Ioan Botezătorul L-a anunţat pe Isus zicând: “Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” Ioan a recunoscut că Isus era Mesia cel promis. Ioan 1:29.

Mai târziu însă, Ioan a fost aruncat în închisoare; şi fiind acolo a început să se întrebe dacă nu cumva greşise. Atunci a trimis mesageri la Isus să-L întrebe dacă El era într-adevăr Mesia. Isus i-a trimis un răspuns foarte interesant. Le-a spus mesagerilor să-i amintească lui Ioan că bolnavii erau vindecaţi, că paraliticii puteau umbla, orbii puteau vedea, surzii puteau auzi, iar în unele cazuri chiar şi morţii erau înviaţi.

Lucrările lui Isus au împlinit profeţia

De ce i-a răspuns Isus lui Ioan în acest mod interesant? Fiindcă profeţii preziseseră că Mesia va face tocmai acest fel de lucrări. Astfel Ioan a avut asigurarea. Şi nu numai Ioan Botezătorul a fost impresionat de marile lucrări ale lui Isus, ci mulţi din zilele lui Isus au fost convinşi că Isus era Mesia şi că împărăţia mesianică de mult promisă era pe cale să fie stabilită, pentru binecuvântarea lui Israel şi a întregii omeniri — a tuturor familiilor pământului. Într-adevăr, poporul de rând a fost atât de entuziasmat, încât a încercat să-L facă pe Isus împărat; şi L-au aclamat în acea calitate când a intrat călare în Ierusalim.

Numai după cinci zile însă, s-au întâmplat nişte lucruri care i‑au nedumerit pe ucenici şi pe alţii care-L priviseră pe Isus ca Mesia. Conducătorii religioşi din zilele acelea au fost invidioşi pentru popularitatea Lui, aşa că au complotat împotriva Lui, L-au prins, L-au condamnat la moarte şi în final L-au răstignit ca răufăcător. Ce însemna aceasta? Cum era posibil ca împăratul pământului să fie astfel luat şi răstignit? Astfel de schimbare a evenimentelor nu era în armonie cu concepţia ucenicilor despre Mesia, cum trebuia să fie şi ce trebuia să facă — să stabilească o împărăţie, să elibereze poporul şi să fie împărat. Ce dezamăgiţi trebuie să fi fost când speranţele şi aşteptările li s-au spulberat!

După trei zile, doi dintre ucenicii dezamăgiţi mergeau spre Emaus, când deodată li s-a alăturat un străin. Observându-le tristeţea, străinul i-a întrebat care era cauza. Atunci ei i-au relatat evenimentele din ultimele zile şi cât de dezamăgiţi au fost în aşteptările lor referitoare la făcătorul de minuni din Nazaret.

De ce a murit Isus

Atunci, acest străin care în realitate era Cristos înviat, S-a folosit de ocazie ca să le explice de ce a murit; că moartea Lui fusese prevăzută şi prezisă de Tatăl ceresc, şi a fost necesară pentru ca binecuvântările pro­mise să vină prin slăvita împărăţie mesianică.

Mai târziu, aceşti doi ucenici le-au povestit celorlalţi experienţele lor şi au spus: “Nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum şi ne deschidea Scripturile?” (Luca 24:32). Desigur că ucenicii au avut bune motive să fie entuziasmaţi. Acum au putut vedea că moartea Învăţătorului n-a fost o greşeală tragică, aşa cum gândiseră, şi nici n-a fost o dovadă că El nu era Mesia. În final ucenicii au ajuns să înţeleagă că moartea lui Isus a fost absolut necesară pentru ca omenirea să primească binecuvântările vieţii promise de Dumnezeu.

Apoi unul dintre ucenici a explicat că Isus în starea Sa preumană fusese cunoscut ca Logosul, care este tradus Cuvântul în Ioan 1:1. Logosul sau Cuvântul lui Dumnezeu a devenit trup, tocmai pentru a muri ca preţ corespunzător sau “răscumpărare” pentru Adam şi pentru rasa condamnată prin el (1 Tim. 2:3-6; Rom. 5:12). Ignorând, sau ascunzând în mod intenţionat înţelesul textului grecesc aşa cum apare în Ioan cap. 1, traducătorii l-au făcut să apară că Logosul sau Cuvântul este Creatorul divin însuşi. Dar o traducere corectă a textului relevă faptul că Logosul a fost un dumnezeu, sau un puternic, în timp ce Creatorul este arătat ca Dumnezeul Suprem, Atotputernicul Dumnezeu.

Apostolul ne spune că Logosul a fost agentul lui Iehova în toată lucrarea de creare. “Nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El” (Ioan 1:3). Fără îndoială de aceea este folosit pluralul în relatarea din Geneza despre creare: “Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră”. Gen. 1:26.

Scripturile vorbesc despre unitatea Tatălui cu Fiul, dar în mod clar este o unitate de scop şi voinţă, nu de fiinţă. Isus S-a rugat ca aceeaşi unitate să existe şi între El şi urmaşii Săi (Ioan 17:21-23). Faptul că Isus nu S-a considerat ca unul în persoană şi egal cu Creatorul, sau că El a fost propriul Său Tată, este clar indicat prin cuvintele Sale când a spus: “Tatăl este mai mare decât Mine”. Ioan 14:28.

Ucenicii au ştiut că plata păcatului este moartea, nu viaţa în chin, de aceea le-a fost uşor să înţeleagă cum moartea lui Isus, care fusese făcut trup tocmai pentru acel scop, a putut plăti pedeapsa şi a deschis o cale prin care lumea să se poată întoarce în cele din urmă la armonie cu Dumnezeu, şi prin urmare la viaţă. Totuşi, înainte de Cincizecime, pentru ei era ceva misterios în aceste lucruri. Deşi acum ştiau că Isus, Mesia, fusese înviat din morţi, puţin timp Îl vedeau, şi în cele din urmă i-a părăsit cu totul. Ce ciudat! Când i-a văzut ultima dată le-a spus să zăbovească în Ierusalim până când vor primi noi instrucţiuni prin Spiritul sfânt. Desigur că aceste lucruri trebuie să li se fi părut ciudate, venind din partea celui care pentru ei era mult făgăduitul Mesia.

Nu numai acei ucenici timpurii au fost nedumeriţi o vreme prin această întorsătură neaşteptată a evenimentelor, ci şi de atunci încoace mulţi au înţeles greşit adevărata lor semnificaţie şi ca rezultat au ajuns la teorii eronate. Dacă Isus n-a venit să stabilească o împărăţie literală pe pământ, atunci trebuie găsit alt motiv pentru venirea Lui. Ca atare, multora li s-a părut logic să tragă concluzia că venirea, moartea şi învierea Lui au fost pentru ca oamenii să fie salvaţi de chinurile iadului şi să fie trimişi imediat în cer când mor. Dar Mesia trebuie să stabilească o împărăţie pământească şi să binecuvânteze toate familiile pământului, la timpul stabilit de Dumnezeu, după cum vom vedea.

Dacă mintea raţională se depărtează tot mai mult de la dumnezeul chinului veşnic din veacurile întunecate, ea doreşte să ştie de ce au trecut aproape două mii de ani de când Isus i-a părăsit pe ucenici, şi totuşi lumea este încă sub stăpânirea egoismului şi are mai puţină credinţă în Mesia decât oricând înainte. Mintea raţională se întreabă de ce, dacă Isus trebuie să convertească lumea şi s-o salveze de focul iadului, de ce pare că se face atât de puţin progres în această direcţie? De asemenea, dacă scopul lui Mesia este să stabilească o împărăţie pământească, prin care să binecuvânteze poporul cu viaţă şi fericire, de ce nu s-a stabilit încă?

Dacă Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, şi noi pretindem că este, atunci trebuie să ne aşteptăm să găsim în ea răspunsuri cu totul satisfăcătoare la aceste întrebări şi la altele. Dar să ne amintim, întocmai cum declară Cuvântul, că toate căile şi gândurile lui Dumnezeu sunt mai presus decât ale noastre (Is. 55:8-11). Aceasta nu înseamnă că nu trebuie să căutăm să înţelegem gândurile lui Dumnezeu, fiindcă El ne-a cerut să gândim împreună cu El (Is. 1:18). Când acceptăm această invitaţie de a gândi cu Creatorul, prin Cuvântul Lui inspirat, găsim ceea ce ne satisface şi mintea şi inima.

CAPITOLUL 4 – A EŞUAT CREŞTINISMUL?

Un răspuns corect la întrebarea dacă creştinismul a fost un succes sau un eşec, depinde de înţelegerea corectă a ceea ce constituie creştinismul şi ce a intenţionat Dumnezeu să realizeze pe pământ. Cristos ne este prezentat în Biblie ca Mântuitorul lumii. Concluzia logică este că Dumnezeu a plănuit ca lumea să fie convertită la Cristos şi astfel să fie salvată din moarte. Dar au trecut două mii de ani de când El a venit pe pământ şi totuşi lumea este departe de a fi convertită. Chiar şi creştinătatea doar cu numele pierde rapid teren şi naţiuni întregi se situează oficial împotriva religiei de orice fel. Trebuie oare să judecăm din aceasta că planul lui Dumnezeu a eşuat?

Ucenicii, în zilele lui Isus, şi-au bazat speranţele într‑o împărăţie mesianică pe profeţiile Vechiului Testament. Şi speranţele lor au fost corecte. Ceea ce n-au înţeles ei însă, este că nu venise timpul pentru stabilirea acelei împărăţii. Chiar aşa este şi cu cei mai mulţi dintre aceia care se declară creştini de atunci încoace. Credinţa lor că Dumnezeu a plănuit să convertească lumea prin Cristos şi prin biserică este corectă, dar ei nu pot vedea din Scripturi că nu acesta este veacul în care Dumnezeu intenţionează să facă această lucrare.

Aşa cum ucenicii de atunci n-au observat din profeţii că Mesia trebuia să sufere şi să moară ca Răscumpărătorul omului înainte ca binecuvântările împărăţiei promise să poată veni pentru lume, tot aşa, unii creştini declaraţi nu pot vedea din Scripturi că adevărata biserică a lui Cristos trebuie să sufere şi să moară cu El înainte de a avea privilegiul părtăşiei cu El în lucrarea viitoare de convertire şi binecuvântare a omenirii. Apostolul Pavel declară clar acest lucru zicând: “Şi dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi slăviţi împreună cu El. Eu socotesc că suferinţele din timpul de acum nu sunt vrednice să fie puse alături de slava viitoare, care va fi descoperită faţă de noi”. Rom. 8:17, 18.

Slava la care se face referire aici este evident slava moştenirii împreună cu Cristos în împărăţia Sa mesianică. Dacă cei care vor ajunge la această slavă trebuie să sufere mai întâi cu El, atunci înseamnă că misiunea actuală a bisericii nu este aceea de a cuceri lumea pentru Isus, ci de a-L urma pe Isus cu credincioşie până la moarte.

Creştinii Îl urmează pe Isus

Şi de fapt acest lucru i-a învăţat Isus pe urmaşii Săi. De exemplu, în mai multe împrejurări a spus: “Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze”. Faptul că aceştia trebuie să-L urmeze pe Isus până la moarte este clar din cuvintele Sale găsite în Apocalipsa 2:10: “Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii”. Faptul că credincioşia implică tărie în faţa persecuţiei este arătat prin făgăduinţa din Apocalipsa 3:21, unde spune: “Celui care va birui îi voi da să stea cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi M-am aşezat cu Tatăl Meu pe scaunul Său de domnie”.

Când bisericii i s-a dat însărcinarea să meargă în lume şi să vestească Evanghelia, aceasta a fost cu scopul în mod clar declarat, şi anume, să facă ucenici şi să fie ca mărturie. Dar faptul că această mărturie n-a fost intenţionată de Dumnezeu să cucerească lumea, ci să aibă ca rezultat pregătirea creştinilor pentru lucrarea viitoare de domnie cu Isus, este clar din Apocalipsa 20:4: “Am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din cauza mărturiei lui Isus şi din cauza Cuvântului lui Dumnezeu … . Ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani”.

Dacă misiunea bisericii adevărate în lume este numai să dea o mărturie pentru adevăr, şi prin experienţele pe care le câştigă să se pregătească pentru marea lucrare de convertire a lumii în perioada împărăţiei de o mie de ani, atunci putem uşor înţelege aparentul eşec al creştinismului. De fapt, vedem că adevăratul creştinism n-a eşuat, că numai speranţa falsă a credincioşilor doar cu numele nu s-a realizat. Când vedem că misiunea actuală a bisericii este aceea de a sacrifica şi a suferi, mai degrabă decât a cuceri lumea, multe dintre nedumeriri ni se clarifică.

De exmplu, v-aţi întrebat de ce oare creştinii credincioşi au suferit în general mai mult decât necredincioşii? V-aţi întrebat vreodată de ce, după ce Isus a venit ca lumina lumii, omenirea a fost aruncată într-o lungă perioadă de întuneric, pe care noi o numim astăzi Veacurile Întunecate? V-aţi întrebat vreodată de ce acum numărul păgânilor este dublu faţă de cât era acum un secol? Cine nu şi-a pus oare astfel de întrebări?! Ca rezultat al acestor întrebări, mulţi au ajuns la concluzia că creştinismul este o farsă enormă şi că această presupusă temelie şi zid de apărare a civilizaţiei a eşuat în mod răsunător în pretenţia lui.

Ce este un creştin?

Ideea populară despre creştinism este aceea că o persoană devine creştin în acelaşi fel în care intră într‑un club, şi că aceasta constituie un fel de siguranţă împotriva mâniei divine care altfel l-ar trimite pe individ într-un loc de chin groaznic la moarte. Prin urmare, se presupune că Dumnezeu vrea ca fiecare om să devină creştin, aşa încât să poată scăpa de această soartă teribilă. Dar acum, dat fiind faptul că în lumina mai deplină a unei zile mai bune s-a descoperit că Biblia nu învaţă acest coşmar al chinului veşnic, s-a deschis calea pentru o mai bună înţelegere a ceea ce înseamnă a fi creştin.

Cuvântul Cristos, fiind traducerea greacă a cuvântului ebraic Mesia, este folosit în Noul Testament pentru a face legătura între Isus şi mulţimea glorioasă a făgăduinţelor din Vechiul Testament. Aşa cum s-a menţionat deja, prima dintre aceste făgăduinţe a fost dată în grădina Edenului, când Dumnezeu a spus că sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui. Alta, mai specifică, i-a fost făcută lui Avraam când i s-a spus că prin sămânţa lui vor fi binecuvântate toate familiile pământului.

Isus Cristos a venit în lume ca acea sămânţă a făgăduinţei care să binecuvânteze toată omenirea. Şi Scripturile arată că aceia care devin creştini adevăraţi, prin faptul că umblă credincioşi în urmele Lui de sacrificiu de sine chiar până la moarte, vor face parte cu El din sămânţa făgăduită.

Apostolul Pavel, scriindu-le creştinilor din zilele sale, a spus: “Dacă sunteţi ai lui Hristos [creştini], sunteţi “sămânţa” lui Avraam, moştenitori potrivit făgăduinţei” (Gal. 3:29). În Epistola sa către Corinteni, Pavel spune că Cristos “nu este un singur mădular, ci mai multe”. În aceste două declaraţii apostolul prezintă un punct foarte important. El arată că prin alegerea şi dezvoltarea creştinilor, Dumnezeu face numai o lucrare pregătitoare pentru viitorul scop mesianic, de binecuvântare a tuturor popoarelor. Aceasta arată că Dumnezeu n-a încercat să convertească la Cristos toată omenirea acum, ci numai să aleagă pe unii din toate popoarele, care să fie asociaţi cu Isus în lucrarea viitoare de binecuvântare a întregii lumi, atât a celor vii, cât şi a celor morţi.

Un popor deosebit

Dar unde sunt astăzi acei creştini pe care Dumnezeu îi cheamă şi-i alege să se pregătească pentru a domni împreună cu Mesia? Din care biserică îi cheamă? Probabil că pe unii dintre ei din bisericile diferitelor denominaţii, dar numai Dumnezeu ştie exact care sunt. Specific vorbind, un creştin este unul care, după ce a recunoscut că este păcătos şi înstrăinat de Dumnezeu, s-a pocăit şi prin credinţă în sângele vărsat al lui Cristos a făcut un legământ de consacrare a timpului, talentelor — a tot ce are — Domnului, şi se străduieşte să împlinească acea consacrare. Simplul fapt că cineva este într-o biserică nu are nimic de-a face cu aceasta. Vezi Rom. 5:1-3.

În Fapte capitolul 15 se află o mărturie relevantă legată de scopul divin al alegerii creştinilor credincioşi din acest veac. Aici ei sunt numiţi un popor pentru Numele Său. Apostolul arată că “mai întâi Dumnezeu Şi-a aruncat privirile peste neamuri”, nu să‑i facă pe toţi creştini, ci “să ia un popor pentru Numele Său” — creştinii adevăraţi. După aceea, spune apostolul, favoarea divină se va întoarce la Israel şi “cortul cel căzut al lui David” va fi restaurat. Apoi zice că rămăşiţa de oameni (restul oamenilor), ca şi toate neamurile, vor avea ocazia să caute pe Domnul. Mai întâi însă trebuie să se completeze lucrarea de luare a unui popor pentru Numele Său — mireasa lui Cristos — care va fi format din creştini deplin consacraţi. Fapte 15:14-18.

Când vedem că Dumnezeu nu intenţionează ca toţi oamenii să devină creştini în acest veac, ne ajută să înţelegem multe pasaje din Biblie, care până acum au fost greu de înţeles. De exemplu, în Apocalipsa 5:10 ni se spune că viitoarea domnie a lui Cristos şi a bisericii va fi pe pământ. Cum ar putea fi adevărat acest lucru dacă toţi oamenii, cu excepţia bisericii, vor fi luaţi de pe pământ şi vor fi chinuiţi veşnic într-un iad de foc arzând? Atunci peste cine vor domni sfinţii pe pământ? Dar această dificultate dispare când ne dăm seama din Scripturi că lumea va fi binecuvântată, nu blestemată, după completarea bisericii adevărate.

Astfel privite lucrurile, putem înţelege că planul lui Dumnezeu pentru mântuirea omului prevede o ocazie pentru toţi, pentru biserică şi pentru lume. Dar aceasta nu înseamnă că toţi vor fi mântuiţi, indiferent de cooperarea lor la aranjamentele divine. Nu. Scripturile arată clar că toţi cei care păcătuiesc cu voia după ce ajung la o deplină cunoştinţă a adevărului, atât în veacul acesta cât şi în veacul viitor, sunt şi vor fi pedepsiţi cu nimicire veşnică, definitivă — dar nu cu o păstrare veşnică în suferinţă, cum prezintă crezurile din Veacurile Întunecate situaţia.

Răsplata bisericii adevărate

Un alt punct interesant în legătură cu alegerea bisericii creştine pentru a fi asociată cu Cristos în împărăţia Sa mesianică, este acela că astfel de creştini credincioşi vor avea o răsplată mai mare decât lumea în general. Prevederea lui Dumnezeu pentru lume este ca oamenii să fie restabiliţi la viaţă pe pământ — o restabilire a împărăţiei pregătite pentru ei de la întemeierea lumii, care înseamnă o stăpânire peste creaţia inferioară aici pe pământ. Dar creştinilor, Învăţătorul le-a făcut o promisiune: “Eu mă duc să vă pregătesc un loc…ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi” (Ioan 14:2, 3). Da, biserica va avea o răsplată cerească, dar scopul lui Dumnezeu nu este să ducă toată omenirea în cer, cum vom vedea mai târziu în această prezentare.

Perspectiva vieţii veşnice prin sângele vărsat al Răscumpărătorului este speranţa binecuvântată pusă atât în faţa bisericii, cât şi a lumii. Nu cerul pentru cei drepţi şi chinul veşnic pentru cei răi, ci mai degrabă viaţa sau moartea.

Primul om, Adam, n-a ascultat şi a pierdut viaţa. Dar Isus a venit ca răscumpărare, ca să anuleze pedeapsa morţii prin moartea Sa pe cruce. Ca urmare, lumii i se va da ocazia să trăiască. Această ocazie pentru toţi îşi are timpul ei, dar în acest Veac al Evangheliei singurii care au ocazia favorabilă de a beneficia de moartea Răscumpărătorului sunt creştinii deplin consacraţi. Aceştia, fiindcă merg în urmele lui Isus, printr-o viaţă de sacrifciu, sunt răsplătiţi cu viaţă nemuritoare, nu numai viaţă obişnuită. Aceştia sunt cei care caută “slavă, cinste şi neputrezire” (Rom. 2:7). Acelora din omenire care vor fi ascultători în împărăţia viitoare, de asemenea li se va da posibilitatea să trăiască, dar viaţa pe care o vor primi va fi numai viaţa umană restaurată, aceea care a fost pierdută prin Adam. Cei ascultători vor trăi veşnic, nu fiindcă vor fi nemuritori, ci fiindcă Dumnezeu le va menţine viaţa.

De ce nu este convertită lumea

Lucrarea destinată adevăratului creştinism a fost până acum să pregătească pe viitorii moştenitori împreună cu Mesia pentru marea lucrare a împărăţiei mult promise. Având în vedere aceasta, nu este de mirare că încercarea de convertire a lumii a făcut aşa de slab progres de-a lungul erei creştine. Domnul a ştiut că din punct de vedere uman creştinismul va părea un eşec. Referindu-Se la sfârşitul veacului, Isus a spus: “Când va veni Fiul Omului, va găsi El oare credinţă pe pământ?” (Luca 18:8). Astfel că pentru Dumnezeu nu este o surpriză că aşa de puţini sunt astăzi în lume care cred cu adevărat în Biblie. Iubitul Său Fiu, Răscumpărătorul lumii, a prevăzut această stare a lumii şi a prezis-o. Acesta este încă un motiv pentru care ar trebui să avem credinţă în ceea ce spune Biblia.

Sutele de diviziuni printre bisericile care se numesc creştine de asemenea au fost prezise în Cuvântul profetic. Apostolul Pavel a zis că va veni o mare îndepărtare de la credinţa cea adevărată; şi aceasta în mod sigur a venit.

Dacă Isus şi apostolii Săi ar fi fost un grup de înşelători, porniţi să facă planuri egoiste ca să influenţeze toată omenirea, ar fi prezis ei că nu va fi mult până când planurile lor vor cădea şi ei vor deveni obiect de râs pentru milioane de oameni? Astfel de preziceri pesimiste n-ar fi fost foarte încurajatoare pentru credincioşii timpurii, nici n-ar fi influenţat pe mulţi să se alăture mişcării lor. Înţelepciunea lumească zice: Descrie viitorul cât se poate de luminos, altfel nu faci mulţi convertiţi.

Dar Isus şi apostolii n-au fost conduşi de înţelepciune lumească. Ei au înţeles pe deplin că scopul Evangheliei în acest veac n-a fost să formeze organizaţii bisericeşti mari şi impunătoare. Ei ştiau că Dumnezeu n-a intenţionat ca propovăduirea Evangheliei să aducă lumea acum la picioarele lui Isus. Ei au prevăzut că în timp ce o mică turmă de creştini adevăraţi va fi adunată şi pregătită pentru viitoarea lucrare de binecuvântare, se vor ridica oameni induşi în eroare, care vor distorsiona adevărul slăvit pe care l-a dat Învăţătorul, şi ca rezultat creştinismul va părea că este înfrânt.

Ce bucuroşi suntem însă că creştinismul adevărat n-a eşuat; că planul lui Dumnezeu pentru acest veac se realizează cu succes, şi acum această lucrare pregătitoare pentru noua împărăţie este aproape completă. Într-adevăr, sunt multe dovezi scripturale care arată că perioada rezervată în planul divin pentru chemarea şi pregătirea creştinilor adevăraţi, ca să domnească împreună cu Isus în împărăţia Sa mesianică, este aproape sfârşită. Ni se bucură inima când ne gândim la dovezile care arată că aproape am ajuns la sfârşitul acestui veac şi la începutul celui nou, când binecuvântările promise, de pace şi viaţă, vor fi împărţite acestei lumi pe moarte.

CAPITOLUL 5 – SFÂRŞITUL LUMII

Adevărurile biblice cu privire la sfârşitul lumii au fost atât de deformate prin superstiţie şi înşelare satanică, încât în mintea multor oameni serioşi de altfel, acestea au devenit aproape respingătoare. Câte mii de oameni serioşi au fost îngroziţi la auzirea acestei veşti cumplite care a devenit deja o tradiţie, comunicată de către unii evanghelişti peste măsură de etuziasmaţi! Nu cu mulţi ani în urmă, un cleric cu renume a căutat să încurajeze omenirea anunţând că sfârşitul lumii nu va veni în următorii cincizeci de milioane de ani. Fără îndoială că mulţi oameni religioşi s-au simţit foarte uşuraţi prin această declaraţie şi s-au bucurat că acest eveniment dezastruos nu va lovi pământul în zilele lor.

Dar ce imagine diferită asupra acestui eveniment obţinem când examinăm mărturia biblică, fără influenţa crezurilor din Veacurile Întunecate. În Cuvântul sacru găsim că sfârşitul acestei lumi este prezentat ca un eveniment pe care toţi ar trebui să-l aşteptăm cu bucurie. Într-adevăr, dacă toate profeţiile biblice legate de acest subiect vor fi înţelese pe deplin, se va găsi că atunci când Isus i-a învăţat pe ucenici să se roage, “Vie împărăţia Ta, facă-se voia ta, precum în cer aşa şi pe pământ”, El de fapt îi învăţa să se roage pentru sfârşitul acestei lumi rele şi una mai bună să-i ia locul.

Pământul rămâne pentru totdeauna

În privinţa planetei fizice pe care trăim, profetul Isaia spune: “Căci aşa vorbeşte Domnul, care a creat cerurile, însuşi Dumnezeu, care a întocmit pământul, l-a făcut şi l‑a întărit, l-a creat nu ca să fie pustiu, ci l-a întocmit ca să fie locuit” (Is. 45:18). Un alt profet spune: “Pământul rămâne pentru totdeauna” (Ecl. 1:4). Isus, în predica Sa de pe munte, a spus: “Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul!” (Mat. 5:5). Toate aceste pasaje arată că nu este scopul lui Dumnezeu să distrugă vreodată pământul, ci acesta să fie folosit ca locuinţă a omului.

Cuvântul lume este folosit în Biblie în mod foarte asemănător cu felul în care îl folosim noi astăzi, însemnând nu atât de mult pământul, ci oamenii de pe pământ, societatea în general. De exemplu, când citim că lumea a fost groaznic zguduită de un război mondial, nu înţelegem prin aceasta că munţii literali au fost răsturnaţi sau că a fost afectată cumva scoarţa pământului. Biblia foloseşte în acelaşi fel cuvinte şi expresii când prezice evenimentele tulburi care au loc la sfârşitul acestui veac, evenimente prin care să fie distrusă ordinea actuală de lucruri, pentru a face loc împărăţiei lui Mesia.

Cuvântul lume este de asemenea folosit în Biblie ca să însemne un veac, o epocă. În Biblie sunt menţionate câteva lumi, veacuri sau epoci. De exemplu, ni se spune că la potop s-a sfârşit o lume. Totuşi pământul n-a fost distrus atunci. De asemenea vorbeşte despre o altă lume care a început după potop şi care să fie distrusă în timpul celei de-a doua prezenţe a lui Cristos. Şi mai este încă o lume, care începe la sfârşitul acesteia şi care va continua în viitorul fără sfârşit. Această a treia lume va fi stabilită prin lucrarea Împărăţiei Mesianice.

Aceste lumi, care funcţionează toate pe această planetă pământ, au părţile lor spirituale şi materiale, sub simbolurile de “cer” şi “pământ”. Vezi 2 Petru 3. Este foarte evident că limbajul apostolului în acest capitol este simbolic, nu literal; căci dacă am insista asupra unui înţeles literal, am fi forţaţi să ajungem la o concluzie absurdă, aceea că Dumnezeu intenţionează să distrugă întregul Său univers, fiindcă apostolul Petru spune că cerurile şi pământul vor trece cu zgomot mare şi elementele aprinse se vor topi de căldura mare.

Apostolul foloseşte simbolul focului pentru a descrie influenţele distrugătoare prin care se va pune capăt ordinii actuale a lucrurilor, şi se va curăţa şi pregăti calea pentru stabilirea împărăţiei lui Dumnezeu — “ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui dreptatea”.

Simboluri naţionale

Un exemplu interesant al faptului că în Biblie cuvântul pământ nu întotdeauna înseamnă planeta fizică pe care trăim, se găseşte în Daniel 7:23. Aici profetul vorbeşte despre o fiară mare şi înspământătoare care devorează tot pământul. Ar fi desigur un basm, dacă ar trebui să înţelegem aceasta li­teral; căci unde ar sta această fiară uriaşă în timp ce ar devora planeta? Ca simbol însă, ne transmite o lecţie foarte plină de sens — fiara şi pământul sunt simbolice.

Toţi suntem familiari cu faptul că multe naţiuni din trecut şi din prezent au pe stema lor ca simbol diferite fiare. Faraonii domnitori ai Egiptului antic foloseau leul pentru a indica autoritatea conducerii, iar Anglia de astăzi foloseşte leul pe stindardul ei în acelaşi scop. Apoi este dragonul chinezesc, ursul rusesc şi vulturul american. Acestea sunt ilustraţii care să arate aplicarea figurată la naţiuni a caracteristicilor unor creaturi vii.

Biblia foloseşte o metodă simbolică asemănătoare pentru a indica anumite puteri mari din istoria lumii. Prin urmare, în pasajul citat mai sus, pământul simbolic — societatea organizată — este ilustrat ca fiind devorat de o fiară. Este o ilustraţie potrivită a unei organizaţii formate dintr-o clasă conducătoare egoistă, care îşi însuşeşte resursele societăţii pentru folosul său. Mulţi oameni din lume recunosc aceste condiţii şi văd că ilustraţiile se potrivesc naţiunilor reprezentate. De ce atunci am avea o greutate deosebită când găsim simbolisme asemănătoare în Biblie? Este un mod al lui Dumnezeu de a ne învăţa.

Termenul munţi este de asemenea folosit adeseori în sens simbolic în Biblie. Şi când este folosit astfel, vrea să arate o împărăţie — una sau mai multe împărăţii ale lumii, sau Împărăţia Mesianică din veacul ce vine.

Marea, când este folosită simbolic în Scripturi, reprezintă masele; iar urletul mării reprezintă aceste mase agitate, nemulţumite. Vezi Isaia 17:12, 13. Una dintre profeţiile biblice în legătură cu desfăşurarea evenimentelor ce au loc acum pe pământ, ne spune că munţii sunt împinşi în inima mărilor. Aceasta este într‑adevăr o ilustraţie potrivită a faptului că multe dintre împărăţiile puternice de pe pământ au căzut deja în mâinile maselor agitate, şi alţi munţi puternici ai civilizaţiei vor fi înghiţiţi pe măsură ce valurile crescânde ale nemulţumirii se ridică tot mai persistent împotriva întăriturilor.

Un exemplu al acestor simbolisme remarcabile, care ilustrează procesul de dezintegrare prin care lumea actuală este în distrugere, este acela din Psalmul 46:2-6. Aici profetul Domnului zice: “De aceea nu ne temem chiar dacă s-ar răsturna pământul şi s-ar zgudui munţii în inima mărilor”. Evident, aceasta nu poate fi înţeleasă literal, căci dacă pământul literal ar fi în realitate îndepărtat sau distrus, n-ar mai fi munţi care să fie zguduiţi şi nici mare în care să fie împinşi. Mai târziu în acelaşi capitol, profetul interpretează în parte cuvintele sale simbolice, când zice: “Popoarele se frământă, împărăţiile se clatină”. Apoi iar foloseşte expresii simbolice: “Glasul Lui răsună şi pământul se topeşte de groază”.

Faptul că topirea pământului nu înseamnă distrugerea acestei planete fizice pe care trăim, este evidenţiat şi în versetele cu care se sfârşeşte capitolul, unde profetul arată că această clătinare şi topire se referă la distrugerea guvernelor chiar înainte de stabilirea Împărăţiei lui Dumnezeu. Faptul că pământul fizic nu va fi distrus, este arătat în versetul 10, unde citim: “Staţi liniştiţi şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu … Eu voi fi înălţat pe pământ!”

În această profeţie din Psalmul 46, avem un exemplu foarte neobişnuit al modurilor în care termenul pământ este folosit în Scripturi. Versetul 2 spune că pământul se răstoarnă, versetul 6 spune că se topeşte, iar versetul 10, după cum am văzut, că pământul există şi numele lui Dumnezeu este înălţat pe el. În ordinea aceea nouă, numele lui Dumnezeu va fi înălţat peste tot pământul. Prin urmare, trebuie desigur să ne bucurăm de multele dovezi pe care le avem în jurul nostru, care arată că este foarte aproape timpul când Cristos va fi Împărat şi domnia păcatului şi a morţii se va sfârşi. Multe dintre aceste semne vor fi examinate în capitolul următor.

CAPITOLUL 6 – SEMNE CĂ SFÂRŞITUL ESTE APROAPE

Deoarece Scripturile arată atât de clar că sfârşitul lumii nu înseamnă distrugerea pământului fizic, ci numai sfârşitul erei actuale de păcat, egoism şi moarte, orice dovadă, profetică sau de altă natură, care indică iminenţa ordinii noi de lucruri, trebuie să fie salutată ca o veste bună.

Faptul că în trecut unii oameni religioşi dar greşit informaţi au anunţat prematur venirea Domnului, înţelegând foarte greşit felul şi scopul venirii Sale, nu trebuie să fie pentru noi o piedică în a examina profeţiile care au legătură cu acest subiect important. De fapt, noi trebuie să fim cercetători atenţi ai profeţiei biblice, pentru a putea recunoaşte, dacă este posibil, unde ne aflăm în curentul timpului, şi în special ce au prezis profeţii pentru zilele noastre. Dacă găsim că Biblia descrie în mod corect atât evenimentele trecute cât şi cele actuale din lume, vom avea un bun motiv de încredere şi în privinţa evenimentelor viitoare.

În timp ce Isus era încă pe pământ, ucenicii L-au întrebat care va fi semnul venirii Sale a doua şi al sfârşitului lumii sau veacului. Ca răspuns, El a dat mai multe semne clare prin care urmaşii Săi să poată recunoaşte zilele de sfârşit ale acestei lumi rele de acum. Unul dintre aceste semne se referă la sămânţa naturală a lui Avraam — poporul Israel. Învăţătorul a spus: “Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri până se vor împlini timpurile neamurilor”. El desigur a folosit capitala Israelului — Ierusalimul — ca să reprezinte toată naţiunea, şi a spus că guvernele neamurilor vor continua să stăpânească peste popor şi peste Palestina o anumită perioadă de timp, care aici este numită timpurile neamurilor. Luca 21:24.

Stăpânirea neamurilor peste Israel a început cu peste şase sute de ani înainte de Cristos, când Nebucadneţar a luat poporul rob în Babilon, mai exact în 606 î. Cr. În capitolul 2 al profeţiei lui Daniel se află o relatare despre unele condiţii existente la începutul acestei perioade de supremaţie a neamurilor. În vremea aceea era pe tronul Babilonului Nebucadneţar, şi Domnul a folosit un mod foarte dramatic pentru a indica faptul că atunci, cu el, începea perioada la care Se referă Isus numind‑o timpurile neamurilor.

Patru puteri mondiale ale neamurilor

Nebucadneţar a avut un vis pe care nu şi l-a putut aminti când s-a trezit. I s-a sugerat să cheme pe Daniel, un prins de război evreu, care a putut nu numai să-i amintească împăratului visul, dar şi să-i dea interpretarea. Daniel i-a explicat că împăratul văzuse în vis un chip ca al unui om. Chipul avea cap de aur, piept de argint, pântece şi coapse de aramă, fluierele picioarelor de fier, iar degetele de la picioare de fier amestecat cu lut.

În vis, împăratul a văzut o piatră care s-a desprins din munte fără ajutorul vreunei mâini, şi această piatră a lovit picioarele chipului, cauzându-i căderea. După ce chipul a căzut, s-a sfărâmat până la pulbere, pe care a suflat-o vântul ca pleava din arie vara. Apoi piatra care a lovit chipul a început să crească mereu până s-a făcut un munte mare care a umplut pământul. Dan. 2:36-45.

Interpretarea dată de Daniel acestui vis curios este una din cele mai remarcabile din toată Biblia, prin aceea că dă o imagine corectă a istoriei neamurilor, începând cu supremaţia babiloniană, de-a lungul secolelor şi până în zilele noastre. În această interpretare din partea lui Dumnezeu, profetul identifică Imperiul Babilonian cu capul de aur. Daniel îi spune împăratului Babilonului: “Tu, împărate, eşti împăratul împăraţilor, căci Dumnezeul cerurilor ţi-a dat împărăţie, putere, tărie şi slavă. El ţi-a dat în mâini, pe oriunde locuiesc ei, pe fiii oamenilor, fiarele câmpului şi păsările cerului, şi te-a făcut stăpân peste toate acestea; tu eşti capul de aur!” Dan. 2:37, 38.

Înainte de aceasta, Dumnezeu a favorizat şi a recunoscut numai pe poporul evreu. Dar acum evreii au fost supuşi Babilonului, iar împăratul Babilonului a fost recunoscut de Dumnezeu ca primul din acea listă lungă de stăpânitori dintre neamuri care, cu aprobare divină, aveau să ţină pe evrei sub stăpânirea lor o perioadă lungă de timp. Acesta a fost deci începutul timpurilor neamurilor.

Dar Daniel nu şi-a încheiat profeţia cu această identificare a Babilonului prin capul de aur. El a continuat, spunându-i lui Nebucadneţar că la căderea împărăţiei sale se va ridica alta, formată din două naţiuni, reprezentată prin braţele de argint. Acesta a fost Imperiul Medo-Persan, care a cucerit Babilonul după câţiva ani. Daniel i-a mai spus despre un al treilea imperiu, reprezentat prin pântecele şi coapsele de bronz. Această împărăţie, după cum arată istoria, a fost Grecia, care i-a urmat Medo-Persiei ca putere mondială de recunoaştere deosebită.

Daniel nu s-a oprit aici, ci a prezis ridicarea unei mari puteri militare, a Romei, chiar atrăgând atenţia asupra celor două părţi ale ei, cea de răsărit şi cea de apus, cu capitalele la Roma şi la Constantinopol, reprezentate prin cele două fluiere de fier ale picioarelor. Într-adevăr Roma a fost o împărăţie de fier!

După ce a prezis aceste puteri mondiale succesive care aveau să fie înainte de a se sfârşi lumea veche, Daniel s-a oprit exact la locul potrivit, fără a menţiona şi a cincea putere mondială a neamurilor. Aici Daniel a zugrăvit corect istoria a peste două mii de ani care au urmat.

Un istoric este demn de încredere dacă este corect, şi Daniel a fost corect, chiar dacă a scris istoria înainte. De aceea putem avea încredere în el, întocmai cum a avut Isus, care l-a citat în Matei 24. Acelaşi Daniel vrednic de încredere descrie şi evenimentele zilelor noastre, dintre care vom vedea unele pe măsură ce vom continua. Dacă prin providenţă divină Daniel a prevăzut şi a prezis corect evenimentele a peste două mii de ani de istorie mondială, credem că trebuie să avem încredere şi în privinţa unor lucruri despre care el spune că sunt încă în viitor.

Dar întorcându-ne la interpretarea chipului, când Imperiul Roman a început să intre în declin, nu exista altă putere capabilă să intre şi să-i ia locul ca stăpână a lumii. Roma a început atunci să se dezbine în împărăţii sau state mai mici. Astfel picioarele şi degetele de la picioarele chipului, făcute din fier amestecat cu lut, un amestec supus uşor dezintegrării, reprezintă bine ceea ce s-a întâmplat după zilele de glorie ale supremaţiei militare a Romei.

Apoi profetul continuă, şi ne spune că piatra dezlipită din munte fără ajutorul vreunei mâini, care a izbit picioarele chipului şi apoi a crescut până s-a făcut un munte mare care a umplut tot pământul, reprezintă puterea şi autoritatea lui Dumnezeu care realizează următoarele: 1) pune capăt contractului stăpânirii neamurilor care au domnit peste Israel, şi 2) stabileşte împărăţia cea nouă, “în zilele acestor împăraţi” — în zilele împărăţiilor reprezentate prin picioare şi prin degetele de la picioarele chipului. El ne asigură că această nouă împărăţie, care trebuie să fie stabilită de Dumnezeul cerurilor, “va sfărâma şi va nimici toate acele împărăţii, dar ea însăşi va dăinui pentru totdeauna”. Dan. 2:44.

Acum avem în faţă toată viziunea profetică, arătând imperiile succesive ale supremaţiei neamurilor peste Israel, începând cu Babilonul şi până la căderea Romei ca imperiu universal, şi în final sfărâmarea fiecărei rămăşiţe de stăpânire a neamurilor prin stabilirea împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ.

În avertizarea Israelului de către Domnul, că vor avea o perioadă de “şapte timpuri” de pedeapsă, avem un indiciu al lungimii timpurilor neamurilor (Lev. 26:18, 21, 24, 28). Majoritatea celor care studiază profeţia timpului sunt de acord că un timp sau un an, în limbaj simbolic, înseamnă 360 de ani literali, iar şapte timpuri de supremaţie a neamurilor peste Israel reprezintă 2520 de ani. Începând de la 606 î. Cr., această periodă s-a sfârşit în 1914 d. Cr.

Să ne amitim însă că profeţia biblică despre timp arată numai punctele importante, de cotitură în afacerile neamurilor şi în măsura în care acestea au legătură cu planul lui Dumnezeu. Sfârşitul timpurilor neamurilor, anul 1914 d. Cr., a fost punctul de cotitură între lumea veche şi cea nouă — când lumea veche a început să moară, făcând loc celei noi. Dar nu trebuie să aşteptăm ca toate lucrurile să se întâmple deodată. Putem însă vedea că s-au făcut şi se fac schimbări mari, radicale pe scena naţională şi politică a lumii.

Schimbările din lume sunt progresive

Isus a spus, aşa cum am remarcat mai înainte: “Ierusalimul va fi călcat în picioare până se vor împlini timpurile neamurilor” (Luca 21:24). Astfel era de aşteptat ca la sfârşitul acestei perioade să se întâmple ceva ce să indice o schimbare în starea Israelului printre puterile neamurilor. Şi s-a întâmplat. Ca urmare directă a primului război mondial, care a început în 1914, evreii risipiţi în lume au început să fie recunoscuţi şi li s-a permis să se întoarcă în Palestina ca să-şi rezidească patria naţională. Iar acum noul stat Israel este recunoscut ca o naţiune printre altele.

Este adevărat, în anii recenţi evreii au avut multe persecuţii şi privilegiile lor în Palestina le-au fost înrucâtva limitate; dar aceste experienţe de asemenea sunt în armonie cu profeţiile legate de perioada în care favoarea divină trebuia să se întoarcă la ei. Profetul a prezis că Dumnezeu va trimite mai întâi pescari, să-i ademnească să se întoarcă în ţară. Apoi profetul zice că Dumnezeu va trimite vânători, ca să-i forţeze pe evrei să se întoarcă în ţara lor (Ier. 16:16). De asemenea spune că Dumnezeu va trebui în final să intervină pentru ei ca să-i protejeze de vrăjmaşi chiar şi după ce au fost stabiliţi în Ţara Sfântă. Ier. 30:3, 5, 11.

Atât de remarcabile au fost schimbările care au avut loc în lume de la sfârşitul timpurilor neamurilor în 1914, încât nu este neobişnuit pentru oamenii de stat şi pentru scriitori şi istorici să se refere la zilele dinainte de război cu termenul de ordinea veche, iar despre prezent ca o perioadă de trecere într-o ordine nouă. Deoarece sfârşitul veacului nu înseamnă arderea pământului li­teral, putem vedea că semnele caracteristice acestei perioade nu trebuie să fie interpretate că se termină într-o singură zi. Putem vedea deci, că lumea veche este în cursul terminării ei şi sunt deja semne că veacul cel nou este în curs de intrare.

Această ordine nouă care este în curs de intrare, este ceea ce Biblia numeşte Împărăţia lui Cristos — conducerea divină care va înlocui guvernele imperfecte care sunt acum în lume. Împăratul pământului are multe titluri în Biblie. Unul dintre ele este Mihail, care înseamnă “cel asemenea lui Dumnezeu”. Acest titlu arată că noul Împărat Îl va reprezenta pe Dumnezeu. De fapt profetul declară că “Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăţie” (Dan. 2:44). Această nouă împărăţie va fi pentru popor, dar va reprezenta pe Dumnezeu, Creatorul, şi va funcţiona prin autoritate şi putere divină, prin care se vor impune legile. Venirea ei nu este prin votul poporului, şi nici stabilirea şi succesul ei nu depind de înţelepciunea şi capacitatea umană.

La Mihail, Mesia, reprezentantul lui Iehova, se face referire în acea profeţie minunată a lui Daniel capitolul 2. Acolo suntem informaţi despre un timp când Mihail Se va ridica să ia stăpânirea pământului, şi profetul arată că primul rezultat va fi “un timp de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt popoarele”. Cine poate spune că nu trecem chiar acum cel puţin printr-o parte din acea strâmtorare? Isus, în Luca 21:26, a citat această profeţie din Daniel cap. 12 şi a prezis că din pricina acestui timp de necaz prezis, oamenii îşi vor da sufletul de groază, când vor vedea evenimentele ce vin.

Apostolul Pavel dă şi alte informaţii valoroase în privinţa desfăşurării evenimentelor actuale din lume, în special în privinţa acestui necaz distructiv, care deja afectează lumea. Mai întâi el menţionează timpurile şi perioadele, şi faptul că în timp ce lumea nu va fi conştientă de adevărata semnificaţie a timpurilor şi perioadelor în care trăim, totuşi fraţii în Cristos vor şti. El arată că atunci când înţelepţii lumii vor zice, “Pace şi linişte! o nimicire neaşteptată va veni peste ei, ca durerile naşterii peste femeia însărcinată”. 1 Tes. 5:1-4.

Se ştie că agitaţia şi mişcarea generală pentru pace printre popoarele de pe pământ, cu ideea de a se opri războaiele, a fost iniţiată într-un mod mai marcant pe la începutul secolului al douăzecilea. Da, societăţile şi conferinţele care militează pentru pace sunt mişcări moderne. Astfel de eforturi n-au fost cunoscute de generaţiile anterioare. A fost oare numai o întâmplare faptul că odată cu aceste mari eforturi pentru pace a izbucnit cel mai devastator război din toată istoria de până atunci? Nu este oare o împlinire remarcabilă a prezicerii sf. Pavel, că va veni o nimicire neaşteptată când neamurile vor începe să strige după pace?

Durerile necazului împlinesc profeţia

Dar să observăm modul în care acest necaz distructiv urma să vină peste aranjamentul vechi al lucrurilor: urma să vină ca durerile naşterii peste femeia însărcinată. Fiecare mamă ştie ce înseamnă aceasta. Durerile naşterii vin cu contracţii, cu perioade de uşurare între ele. De obicei perioadele fără dureri devin mai scurte şi durerile devin mai severe până când are loc naşterea. Până acum acest timp de mare strâmtorare, care se va termina cu naşterea ordinii noi, s-a desfăşurat exact potrivit ilustraţiei biblice.

Primul război mondial

Mai întâi, şi exact la sfârşitul timpurilor neamurilor, a izbucnit primul război mondial cu toată suferinţa şi efectele lui de slăbire a civilizaţiei. Războiul s-a sfârşit dar efectele au rămas. Se presupunea a fi un război care să pună capăt războaielor, dar de îndată ce s-a semnat armistiţiul, naţiunile au început să se pregătească de alt război, şi în final acesta a izbucnit în 1939.

Războiul din 1914 trebuia să asigure lumii democraţia, dar după război s-au instalat dictaturile care au falimentat naţiunile, dar în acelaşi timp au făcut mii de milionari, care, în împlinirea altei profeţii, şi-au adunat comori pentru zilele din urmă. Într-adevăr, a fost o adevărată contracţie dureroasă, care a început brusc şi s-a sfârşit brusc, şi a fost mondială. Când aceasta s-a sfârşit, lumea a fost fericită, cel puţin un scurt timp, nedându-şi seama că acel război a fost numai primul dintr-o serie de contracţii dureroase menite să ducă lumea la punctul naşterii unei ordini sociale complet noi.

Perioadă de calm, apoi alte dureri

A urmat o perioadă de calm. Se întrezărea prosperitatea şi toţi au început să vorbească despre întoarcere la normal. Da, perioada de calm arăta că pulsul sărmanei lumi părea a fi normal, cel puţin aşa pretindeau medicii politici, şi anunţau lăudăros că bolnavul se însănătoşise pe deplin sub tratamentul lor priceput. Dar, vai, ce mioapă este înţelepciunea lumii! Aceşti medici nu înţeleg că acestea sunt dureri care preced o naştere nouă. Ei nu ştiu că timpurile neamurilor s-au sfârşit şi că împăraţilor şi regilor pământului li s-au sfârşit zilele, dar ei aşteaptă cu speranţă continuarea ordinii vechi.

Apoi deodată şi fără prevenire, în toamna lui 1939, a venit a doua durere mare, şi asemenea primei, şi aceasta a fost mondială. Băncile şi piaţa de capital au căzut şi afacerile au falimentat. Mulţi s-au retras de pe piaţa de capital nesigură şi şi-au încredinţat băncilor banii, numai să afle că băncile au fost obligate în cele din urmă să-şi închidă porţile. Unii care n-au avut încredere în bănci au cumpărat aur şi l-au depozitat în seifuri sau în alte părţi, numai ca să le fie luat mai apoi ca o măsură de urgenţă. Mii de fabrici s‑au închis, milioane de bărbaţi şi femei şi-au pierdut slujbele şi în fiecare oraş erau cozi lungi la pâine. Astfel sărmana lume a început să-şi dea seama că era în chinurile depresiunii care însemna chiar mai multă suferinţă decât adusese prima durere, oricât de severă a fost ea.

Alte dureri

Durerea depresiunii a afectat toată lumea şi medicii societăţii au început să se ocupe iarăşi de pacient. Au fost încercate multe remedii şi aproape în fiecare caz s‑au raportat îmbunătăţiri. Într-adevăr, în America s‑a pretins că depresiunea s-a sfârşit, dar a rămas tragicul fapt că existau mai bine de zece milioane de bărbaţi şi femei fără lucru, tocmai înainte de a se inaugura programul de protecţie socială.

Dar potrivit ilustraţiei durerilor de naştere, perioadele de calm păreau să se scurteze tot mai mult, aşa că înainte de ieşirea completă din depresiune, un alt război încă mai îngrozitor a venit peste naţiuni — un război revoluţionar — o luptă între dictatură şi democraţie. Dictaturile fascistă şi naţionalistă au fost distruse, dar acum rasa umană era ameninţată de bomba atomică.

Cei care n-au credinţă sau au puţină credinţă în profeţiile biblice avansează argumentul că aceste evenimente pe care cei ce studiază Biblia le văd ca semne ale sfârşitului apropiat, sunt numai o dovadă că istoria se repetă. Dar invităm pe cititor să observe că aproape toate punctele enumerate până acum se referă la lucruri şi evenimente întâmplate în lume, care înainte n-au fost cunoscute în toate analele istoriei umane. Acest lucru este adevărat în special în legătură cu dovada profetică pe care o dăm în cele ce urmează.

Creşterea cunoştinţei

În acelaşi capitol 12 al profeţiei lui Daniel, unde profetul vorbeşte despre timpul actual de necaz care devine tot mai sever pe zi ce trece, el ne dă şi alte informaţii remarcabile în privinţa acestor zile din urmă în care trăim. Daniel numeşte această perioadă timpul sfârşitului.

Este clar că atunci când Daniel vorbeşte despre timpul sfârşitului, el nu se referă la distrugerea pământului, ci la sfârşitul supremaţiei neamurilor peste Israel. Despre această perioadă profetul zice că la timpul sfârşitului “mulţi vor alerga încoace şi încolo îpe pământş şi cunoştinţa va creşte”. Cuvinte simple, dar cu înţeles adânc! Numai în timpul acestei generaţii oamenii au început într-adevăr să alerge încoace şi încolo. Acum avem o lume de călători! De ce? Fiindcă s‑a ajuns la o creştere fără precedent a cunoştinţei, care a făcut posibilă inventarea noilor mijloace de transport, tocmai cum a prezis profetul.

Sir. Isaac Newton, renumitul filosof din secolul al optsprezecela, care a crezut în Biblie, a studiat această profeţie a lui Daniel şi pe baza ei a tras concluzia că va veni timpul când oamenii vor călători cu 80 km pe oră. Voltaire a făcut multe glume pe seama lui Newton fiindcă a fost atât de nechibzuit încât să facă o prezicere atât de pripită, şi în special că a folosit Biblia ca dovadă. Ar fi intersant de văzut ce ar avea de zis Voltaire dacă s-ar trezi acum din somnul morţii!

Astăzi limita de viteză obişnuită pe şosele este în medie 80 km pe oră, iar pentru avioane 1000 de kilometri este o viteză modestă. Cei care gândesc asemenea lui Voltaire în legătură cu profeţia biblică, ar face bine să se oprească şi să se gândească puţin. Membrii tineri ai acestei generaţii sunt înclinaţi să uite că toate invenţiile minunate sunt specifice generaţiei lor. Bunicii noştri au ştiut puţin sau n-au ştiut nimic despre ele. În zilele timpurii ale transportului pe calea ferată mulţi oameni, altfel inteligenţi, pretindeau că aceste căi ferate sunt invenţii diavoleşti, ca să ducă sufletele nemuritoare în iad.

Dacă un profesor de acum o sută de ani ar fi spus de la catedră că va veni timpul când vom sta comozi în casele noastre şi vom discuta cu alţii de peste ocean, sau din oricare parte a lumii, fără nici măcar o sârmă ataşată sau altceva vizibil, prietenii lui ar fi spus: “Bietul de el, ce păcat că a învăţat atâta!” Dar astăzi noi trăim aceste miracole ca lucruri obişnuite, fără să ne dăm seama că au venit ca împlinire a profeţiei divine.

Cu o sută de ani în urmă nu era ceva neobişnuit ca membrii Parlamentului Britanic să nu poată semna cu numele lor anumite documente importante. Ce am gândi astăzi despre un copil de zece ani care n-ar putea citi sau scrie? Şi să nu uităm, toată această creştere a cunoştinţei a fost profeţită că va veni la timpul sfârşitului. Dan. 12:4.

Adunarea popoarelor

Să vedem altă profeţie în legătură foarte strânsă cu timpurile în care trăim, arătând că într-adevăr suntem martorii scenelor finale ale coşmarului lumii, de tristeţe şi moarte. Profeţia spune: ““De aceea aşteptaţi numai”, zice Domnul, “până în ziua când Mă voi scula la pradă: căci am hotărât să strâng popoarele, să adun împărăţiile, ca să-Mi vărs indignarea peste ele, toată aprinderea mâniei Mele; căci tot pământul va fi mistuit de focul geloziei Mele. Atunci voi da popoarelor buze curate, ca toţi să cheme Numele Domnului, ca să-I slujească într-un gând””. Ţef. 3:8, 9.

Punctul din această profeţie care arată timpul împlinirii ei este referirea la adunarea popoarelor. Cu toţii ştim că numai în ultimele câteva decenii invenţiile şi progresul au adunat toate popoarele pământului împreună, astfel că acum nici unul nu poate exista izolat de celelalte. Mai întâi s-a înfiinţat Liga Naţiunilor. Apoi a fost conferinţa a şaizeci şi şase de naţiuni, care s-a ţinut în Anglia. Deşi conferinţa nu şi-a atins scopul, ea a servit totuşi ca o bună ilustraţie cum familia actuală a popoarelor a fost adunată într‑un grup compact şi independent la timpul sfârşitului.

Acea conferinţă de la Londra a fost organizată ca o recunoaştere a faptului că, dacă popoarele nu pot fi de acord asupra unor politici economice şi monetare, toată structura civilizaţiei se poate dărâma. Dar, vai, la conferinţă nu s-a ajuns la nici o înţelegere reală. Rezultatul a fost o cursă nebună a reînarmării printre popoare, care a dus la un alt război mondial în 1939. Apoi a venit cea mai impresionantă adunare a popoarelor din toată istoria, când s-au adunat la San Francisco pentru a stabili o nouă ordine pentru pace — Naţiunile Unite.

Da, Ţefania a prezis eşecul total al tuturor acestor eforturi de unire a popoarelor în aceste zile din urmă. El spune motivul acestui eşec, şi anume, că a sosit timpul ca Dumnezeu să-Şi arate indignarea dreaptă împotriva unei societăţi egoiste şi corupte, împotriva unei lumi care I-a pretins de formă Numele, dar în mod voit I-a nesocotit legile.

Profetul declară că răzbunarea lui Dumnezeu va fi exprimată în aşa mod, încât tot pământul va fi mistuit de focul indignării Lui. Desigur că limbajul de aici este simbolic, nu se referă la pământul fizic, nici la un foc fizic.

Simbolul focului este foarte potrivit şi arată nimicirea totală a ordinii egoiste a lucrurilor, după care va veni administraţia împărăţiei lui Cristos, pentru ca prin ea oamenii să aibă posibilitatea să se întoarcă la închinare şi la slujire adevăratului Dumnezeu.

Faptul că profeţia lui Ţefania nu se referă la nimicirea pământului fizic, nici a tuturor oamenilor de pe pământ, este clar arătat astfel: “Atunci îdupă focş voi da popoarelor buze curate îadevărulş, ca toţi să cheme Numele Domnului, ca să-I slujească într-un gând”” (Ţef. 3:9). Din aceasta este evident că oamenii nu vor fi arşi, ci vor avea posibilitatea să se întoarcă la Dumnezeu şi să-L servească, după ce pământul simbolic va fi mistuit de focul indignării lui Dumnezeu — marele timp de necaz.

CAPITOLUL 7 – SINGURA SPERANŢĂ A LUMII — RESTABILIREA

Scopul expres al Creatorului, aşa cum este arătat în Cuvântul Său, Biblia, este să restabilească deplin rasa umană la o stare de sănătate perfectă, fericire şi viaţă veşnică, într-un cămin edenic mondial. Raţiunea ne spune că aşa trebuie să fie. Dacă Dumnezeu a creat pământul pentru om şi omul pentru pământ, n-ar fi nicidecum logic să presupunem că El ar permite forţelor împotrivitoare, prin înşelare şi răzvrătire, să stânjenească veşnic scopurile Sale iubitoare, sau că El ar fi forţat să adopte un alt aranjament pentru a-i salva pe unii dintre supuşii Săi prin transferarea lor la o altă stare de viaţă.

Când Dumnezeu a creat pe om şi i-a dat acel cămin minunat, Edenul, i-a spus să se înmulţească, să umple pământul şi să-l stăpânească. Lui Adam şi Evei nu le‑a spus că vor merge în cer când vor muri. De fapt, moartea nu era o perspectivă pentru ei atâta vreme cât rămâneau ascultători de legile Creatorului.

Ei au fost creaţi să trăiască pe pământ şi să nu moară. Li s-a spus să umple pământul, nu cerul, cu urmaşii lor. Să încercăm să ne imaginăm condiţiile ideale, glorioase, care ar fi existat pe pământ dacă n‑ar fi apărut în scenă păcatul şi moartea, iar paradisul edenic originar ar fi fost lărgit ca să cuprindă tot pământul, aşa cum poruncise Dumnezeu. Să ne imaginăm paradisul mondial, umplut cu o familie umană perfectă şi fericită, bucurându-se de viaţă veşnică şi de favoarea veşnică a Creatorului. Acesta este darul binecuvântat care va veni pentru rasa umană, făcut posibil prin moartea Domnului nostru Isus.

Făgăduinţe de restabilire

La început, când Dumnezeu a zis că sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui, aceasta a însemnat că rezultatul lucrării şarpelui, moartea, va fi distrus, iar omul va fi restabilit la ceea ce a pierdut prin neascultare de Creator. Când Dumnezeu i-a spus lui Avraam că prin sămânţa lui vor fi binecuvântate toate familiile pământului, aceasta a fost de fapt o făgăduinţă de restabilire a tuturor urmaşilor lui Adam.

Când îngerul a anunţat naşterea lui Isus, zicând, “Vi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos Domnul” (Luca 2:11), a însemnat că toată lumea trebuie să aibă ocazia să fie salvată din moarte şi restabilită la viaţă pe pământ. Când Isus i-a învăţat pe ucenici să se roage, “Vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”, El le amintea scopul real şi final al împărăţiei lui Dumnezeu — restabilirea omului la starea pierdută. Fiecare creştin care a rostit această rugăciune — fie că şi-a dat seama fie că nu — el s-a rugat pentru restabilirea stărilor de paradis pe pământ.

Când Domnul nostru şi apostolii au promis tuturor creştinilor credincioşi că vor deveni moştenitori împreună cu Isus şi vor domni cu El, aceasta a însemnat că în cele din urmă ei vor participa cu El, ca sămânţă a lui Avraam, la împărţirea binecuvântărilor vieţii restabilite, aşa cum a fost promis (Apoc. 5:10). Când Scripturile ne spun că Isus “prin harul lui Dumnezeu a gustat moartea pentru toţi”, aceasta înseamnă că pedeapsa morţii, care este asupra fiecărui om din pricina păcatului originar, la timpul cuvenit va fi înlăturată, deschizând astfel calea pentru fiecare om să trăiască iarăşi pe un pământ făcut perfect. Rom. 6:23; Evr. 2:9.

Pentru a realiza această lucrare de restabilire, Isus şi biserica sunt înălţaţi la o poziţie atât de înaltă, de natură şi de slavă. Şi cu cât mai bună este această speranţă de slavă pentru biserica lui Cristos, decât teoria din Veacurile Întunecate, că Dumnezeu a încercat să facă pe toţi oamenii să se alăture bisericii pentru a fi salvaţi de flăcările iadului!

Această lucrare glorioasă a restabilirii sau restaurării este la a doua venire a lui Cristos. Apostolul Petru indică aceasta în Fapte 3:19-23. Chiar înainte de a face declaraţia pe care o vom cita mai jos, Petru vindecase un olog din naştere. Folosind această întâmplare ca ilustraţie şi bază pentru învăţătura importantă pe care voia s-o dea ascultătorilor, el a spus: “Pocăiţi-vă deci şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, pentru ca timpurile de înviorare să poată veni prin prezenţa Domnului şi să trimită pe Cel care a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Hristos, pe care cerul trebuie să‑L primească până la timpurile restabilirii tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime”.

Şi ce profeţie cuprinzătoare este aceasta! Restabilirea tuturor lucrurilor! Ce rezultat al celei de‑a doua veniri a lui Cristos, diferit de tradiţionala judecată de apoi, cu groaza pe care o inspiră, despre care se presupune că urmează întoarcerii Lui pe pământ!

Da, timpurile de înviorare — nu de suferinţă şi chin — vor veni de la prezenţa Domnului. Expresia “prin prezenţa”, în greacă înseamnă “de la faţa”. Expresia se bazează pe ideea orientală că întoarcerea feţei de la cineva înseamnă un semn de dizgraţie, iar întoarcerea feţei spre cineva, înseamnă un semn de favoare, că acela este considerat prieten. Cât de plină de sens este deci această expresie pe care apostolul o foloseşte în profeţie! În grădina Edenului Dumnezeu Şi-a întors faţa de la creaţia Sa umană fiindcă legea Sa a fost nesocotită. “Favoarea Lui înseamnă viaţă” zice profetul, dar lumea a pierdut favoarea Lui din cauza păcatului şi, ca o floare lipsită de soare şi ploaie, oamenii se veştejesc şi mor. Ps. 30:5.

Făgăduinţele vor fi împlinite

Dar în timp ce mai bine de şase mii de ani Dumnezeu a stat cu spatele către omenire, la figurat vorbind, totuşi El a făcut făgăduinţe de binecuvântări pentru viitor şi de asemenea a făcut pregătiri pentru ceea ce a făgăduit. A doua venire a lui Cristos şi stabilirea împărăţiei Sale marchează timpul când aceste făgăduinţe încep să se împlinească. De aceea ne spune Petru că atunci Dumnezeu Îşi întoarce faţa către familia umană şi ca rezultat vin timpurile de înviorare.

Apostolul de asemenea spune că vor veni timpurile restabilirii, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime. Omul a pierdut viaţa umană perfectă, şi viaţa umană perfectă va fi restabilită. Cum ar putea lumea să fie restabilită la cer dacă n-a fost acolo niciodată? Şi să ne gândim că toţi sfinţii proroci ai lui Dumnezeu au prezis acele zile de binecuvântare pentru omenirea în necaz şi suferinţă. V-aţi întrebat vreodată cum ar putea să înflorească deşertul şi să crească smochinul în cer? Ei bine, prorocii Vechiului Testament au scris despre lucrurile din natură de pe pământ, şi vedem că mesajul lor se referă la binecuvântările vieţii şi fericirii pământeşti într-un paradis restabilit.

Restabilirea sănătăţii ologului făcută de către Petru a fost folosită numai ca o ilustraţie a faptului că atunci când Împărăţia Mesianică va fi stabilită, pentru toţi se vor face asemenea restabiliri. Isaia, de exemplu, a spus că atunci când va veni timpul împărăţiei, “şchiopul va sări ca un cerb şi limba mutului va cânta”, că “urechile surzilor se vor deschide şi ochii orbilor se vor deschide” (Is. cap. 35). De aceste binecuvântări ale restabilirii vor beneficia toţi cei care le vor vrea, nu numai nefericiţii care sunt neputincioşi. Se va îndepărta şi orbirea spirituală, când “pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului, ca fundul mării de apele care-l acoperă”. Is. 11:9; Ier. 31:34.

Împărăţia Mesianică este simbolizată în profeţie printr-un munte. Despre acest munte-împărăţie a prezis Daniel că va creşte până va umple tot pământul (Dan. 2:34, 35, 44). Acelaşi munte este menţionat de profetul Mica unde citim: “Dar în zilele de pe urmă, muntele casei Domnului va fi întemeiat tare ca cel mai înalt munte, se va înălţa deasupra dealurilor şi popoarele vor veni grămadă la el. Multe popoare se vor duce la el şi vor zice: “Veniţi, hai să ne suim la muntele Domnului, la casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile Lui şi să umblăm pe cărările Lui! Căci din Sion va ieşi Legea şi din Ierusalim cuvântul Domnului. El va judeca între multe popoare, va hotărî între popoare puternice, până departe. Din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug şi din suliţele lor cosoare; nici un popor nu va mai ridica sabia împotriva altuia şi nu vor mai învăţa să facă război; ci fiecare va locui sub viţa lui şi sub smochinul lui şi nimeni nu-l va mai tulbura. Căci gura Domnului oştirilor a vorbit”. Mica 4:1-4.

Zilele de pe urmă

Expresia zilele de pe urmă, aşa cum este folosită în citatul de mai sus, descrie perioada cu care se sfârşeşte domnia păcatului şi a morţii pe pământ, şi în care se stabileşte ordinea cea nouă, mai bună, sub administrarea directă a lui Mesia. Se vede că halucinaţiile Veacurilor Întunecate în privinţa zilelor din urmă sunt complet eronate când le comparăm cu aceste Scripturi şi cu altele pline de speranţă. De exemplu, zilele de pe urmă în loc să însemne sfârşitul oricărei speranţe şi ocazii de pocăinţă, profetul prezintă o imagine complet opusă. El zice că Dumnezeu îi va învăţa pe oameni căile Sale şi ei vor umbla în cărările Sale; că vor înceta tendinţele egoiste, războinice, şi îşi vor dedica timpul promovării păcii şi bunei înţelegeri; popoarele nu vor mai ridica sabia unul împotriva altuia şi nu vor mai învăţa să facă război.

În Biblie nu sunt relatate toate detaliile aranjamentelor Împărăţiei Mesianice, dar suntem asiguraţi că aceeaşi putere şi aceeaşi înţelepciune divină care au adus în existenţă şi controlează mişcarea milioanelor de corpuri cereşti, garantează şi metodele sigure ale împărăţiei. Prin aceste metode sigure va fi aplicată cunoştinţa legii de iubire a lui Dumnezeu, pe toată lungimea şi lăţimea pământului, imediat ce actualul dezastru provocat de păcat şi egoism va fi oprit.

Mica foloseşte ca simboluri în profeţis sa lucruri cu care profetul era familiar. Suliţele şi săbiile nu mai sunt acum în uz ca arme de război. Dacă profeţia ar fi fost scrisă în timpurile moderne, fără îndoială el ar fi menţionat avioane de luptă, rachete, submarine, arme nucleare etc.

La fel, imaginea viţei şi a smochinului dă ideea de pace şi mulţumire, bazate pe promisiunea că siguranţa şi confortul vieţii vor fi la îndemâna tuturor când împărăţia lui Cristos va fi în funcţiune deplină.

Cităm altă profeţie interesantă despre timpurile restabilirii: “Domnul oştirilor pregăteşte tuturor popoarelor pe muntele acesta, un ospăţ de mâncăruri gustoase, un ospăţ de vinuri vechi, de lucruri grase, pline de măduvă, de vinuri vechi şi limpezite. Şi pe muntele acesta, înlătură vălul care acoperă toate popoarele şi învelitoarea care înfăşoară toate neamurile; nimiceşte moartea pe vecie. Stăpânul, Domnul va şterge lacrimile de pe toate feţele şi va îndepărta de pe tot pământul dispreţul poporului Său; căci, Domnul a vorbit”. Is. 25:6-8.

Ce s-ar putea cere mai mult decât este scris în această profeţie despre binecuvântările viitoare ale restabilirii? Va fi cu adevărat un ospăţ, când “va veni dorinţa tuturor popoarelor” (Hag. 2:7). Ospăţul simbolizează mijloacele de restaurare şi întreţinere a vieţii în Împărăţia Mesianică.

Vălul, care simbolizează influenţele orbitoare ale “şarpelui cel vechi”, va fi îndepărtat. Acest lucru va fi posibil fiindcă Apocalipsa arată că Satan va fi atunci legat, ca să nu mai înşele neamurile. Apoc. 20:1-3.

Moartea va fi înghiţită de biruinţă. Da, moartea a intrat în lume şi a distrus fericirea tuturor. Dar “ce a fost pierdut” va fi restabilit, deci moartea trebuie să fie distrusă.

În Apocalipsa 21:4 ni se spune că “nu va mai fi moarte”. În trecut dificultatea noastră a fost că am încercat să aplicăm la cer toate aceste minunate promisiuni pământeşti, scăpând din vedere că numai puţini — adevăraţii urmaşi ai Învăţătorului din acest veac — vor avea o răsplată cerească. Aici pe pământ a domnit moartea, şi prin urmare aici pe pământ nu va mai fi moarte.

Ce fericiţi vor fi oamenii să accepte împărăţia, cu binecuvântările ei de viaţă şi mântuire! Să observăm ce spune prorocul (Is. 25:9) asupra acestui punct: “Iată, acesta este Dumnezeul nostru, în care aveam încredere că ne va mântui. Acesta este Domnul, pe El Îl aşteptam; acum să ne înveselim şi să ne bucurăm de mântuirea Lui”.

Într-adevăr, câte milioane de oameni au dorit să aibă o înţelegere mai bună a adevăratului Dumnezeu! Şi câţi au sperat şi s-au rugat pentru mântuirea pe care numai El o poate da! Lumea a aşteptat întoarcerea soarelui favorii divine — poate fără să ştie, neavând o idee clară cum şi când va veni. Dar când influenţele orbitoare ale marelui înşelător vor fi îndepărtate şi cunoştinţa slavei Domnului va umple pământul, atunci lumea va cunoaşte pe Dumnezeu şi se va întoarce în realitate la El cu toată inima.

Marea putere a lui Dumnezeu

Credinţa noastră să nu se clatine când ne gândim la imensitatea lucrurilor pe care Dumnezeu a promis că le va face pentru omenire. Să nu uităm că atotputernicul şi eternul Creator al universului este cel care a promis. Cel care a produs viaţa la început este cu prisosinţă capabil să o reproducă şi să-Şi împlinească făgăduinţele.

Această restabilire va include atât pe cei morţi cât şi pe cei care sunt pe calea spre moarte. De această făgăduinţă este legată învăţătura biblică despre înviere. Dar minunata învăţătură despre înviere a fost golită de conţinut prin teoria tradiţională că nu există moarte. Cum poate fi înviat cineva din moarte dacă nu este mort? Cât de greu, ba chiar imposibil, le este celor care sunt în confuzie să înţeleagă speranţa simplă a restabilirii, în timp ce mintea lor este orbită de tradiţia nemuririi sufletului! Dar acum, mulţumim lui Dumnezeu, putem vedea în ce constă mântuirea: înseamnă o trezire din morţi şi o restabilire la viaţă pe pământ. Biblia ilustrează moartea ca un somn, din care toţi trebuie să fie treziţi în dimineaţa zilei celei noi. Ceasul timpului divin marchează deja ora dimineţii, şi în timp ce întunericul este încă dens, ziua se apropie cu repeziciune, da, este foarte aproape.

Partea cea mai îmbucurătoare este că binecuvântările restabilirii sunt într-adevăr foarte aproape. Şi nu se cere o credinţă deosebită pentru a crede. Prorocii Bibliei au prezis atât de corect condiţiile actuale din lume — condiţiile premergătoare stabilirii împărăţiei lui Dumnezeu — şi multele binecuvântări care deja se văd şi care erau considerate imposibile nu cu mulţi ani în urmă. Şi nu este greu de crezut că aceeaşi putere şi aceeaşi înţelepciune divină care i‑au îndrumat pe profeţi să prezică lucrurile pe care noi acum le acceptăm ca realităţi, i-au îndrumat şi să prezică lucrurile mai măreţe care ne stau în faţă.

Să ne bucurăm de perspectiva care ne stă în faţă. Şi fie ca viziunea acelor bucurii viitoare să ne dea putere să suportăm cu răbdare încercările din prezent. Domnia păcatului şi a morţii a fost o noapte lungă şi obositoare pentru lume, dar pentru fiecare persoană timpul este scurt. În acest timp, fiecare pune temelia unor învăţăminte valoroase. Acum, dacă noi ne dăm seama că înţeleptul şi iubitorul Creator a permis domnia răului tocmai cu scopul creşterii aprecierii noastre pentru El şi pentru legile Lui, putem aştepta cu răbdare şi putem continua să ne rugăm pentru introducerea zilei celei noi.

Ce fapt binecuvântat este să ne amintim de asemenea că acei care dorm în moarte aşteptând să vină împărăţia divină, nu vor fi lipsiţi de binecuvântările zilei noi. Şi ei, ca şi aceia care trăiesc până la sfârşitul acestui timp de tranziţie, vor fi treziţi: “Nu vă miraţi de lucrul acesta; căci vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi afară din ele”. Ioan 5:28, 29.

În ziua cea nouă, deşi toţi vor avea ocazie deplină să se întoarcă la Dumnezeu şi să primească în dar binecuvântarea vieţii veşnice, totuşi acest dar nu va fi dat cu forţa nimănui. Se va cere ascultare de legile mesianice; şi cei care nu se vor supune vor fi nimiciţi în ceea ce Biblia numeşte “moartea a doua”. Fapte 3:23; Apoc. 20:13-15.

CAPITOLUL 8 – ORDINEA CEA NOUĂ A LUI DUMNEZEU

“El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai exista. Nu va mai fi nici plâns, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut. Cel care stătea pe scaunul de domnie a zis: “Iată, Eu fac toate noi”. Şi a spus: “Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt sigure şi adevărate.” Apoc. 21:4, 5.

Dacă ar fi posibil să ne imaginăm că pământul nostru, sau oricare planetă din întinderea nesfârşită a Universului nu s-ar supune legilor divine care guvernează toate corpurile cereşti, ştim că asemenea anarhie ar duce imediat la distrugerea completă a acelei planete. Oamenii de ştiinţă pot prezice la secundă o eclipsă de soare cu mulţi ani înainte, şi pot face aceasta fiindcă ei ştiu că toate orbitele spaţiale ale planetelor sunt supuse unor legi, pe care se pot baza în studierea şi obţinerea corectă a rezultatelor.

Nu este oare raţional să prespunem că omul, cea mai nobilă dintre creaturile Sale pământene şi singura care are conştiinţa mai mult sau mai puţin reglată după principiile de drept şi nedrept, este şi el supus legii divine? Este într-adevăr. Neascultarea omului de legea lui Dumnezeu l-a aruncat în mlaştina tristeţii, suferinţei şi morţii. Şi numai prin ascultare de legea divină va putea omenirea să se întoarcă la Dumnezeu şi la binecuvântările vieţii şi fericirii care au fost pierdute prin păcat.

Dar nimeni să nu presupună că orice încercare actuală de ascultare de legea lui Dumnezeu, fără mijlocul pregătit de El, va avea ca rezultat întoarcerea în favoarea lui Dumnezeu. Nu. Legea lui Dumnezeu a fost încălcată de Adam cel perfect — care a fost informat şi a avut capacitatea să facă ce este bine — şi această încălcare a dus la condamnarea lui la moarte. De aceea, urmaşii lui Adam au fost copiii unui om condamnat şi în proces de moarte; aşa că toţi s-au născut imperfecţi şi sub condamnare la moarte. Astfel omul, în starea lui decăzută, pe calea morţii, nu poate ţine legea lui Dumnezeu fără să o încalce, şi, ca atare, este pierdut fără nici o speranţă în privinţa salvării prin el însuşi.

Dar Scripturile spun că “atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16). Din aceasta se vede că orice speranţă de mântuire se găseşte în Isus. El a plătit pedeapsa morţii prin moartea Sa pe cruce la Calvar. De aceea Isus a fost făcut trup. Omul Adam a păcătuit şi de aceea a fost nevoie ca un alt om — perfect şi necondamnat — să fie răscumpărător. Isus a făcut aceasta. Dar deşi Dumnezeu în marea Sa iubire L-a trimis pe Fiul Său să moară pentru neamul omenesc, dând astfel o cale de scăpare din moarte, numai o consimţire mintală la acest adevăr vital nu va aduce mântuire, nici acum nici mai târziu, când va fi stabilită împărăţia. Atunci, ce anume cere Dumnezeu?

Dumnezeu a exprimat legea Sa pentru Israel în Cele Zece Porunci. Acestea constituie baza celor mai multe legi din lumea civilizată. Isus a rezumat aceste porunci în două cerinţe majore: iubire supremă pentru Dumnezeu şi iubire pentru aproapele aşa cum ne iubim pe noi înşine. Această din urmă cerinţă este cuprinsă în ceea ce în mod obişnuit numim Regula de Aur. Aceste două porunci majore constituie temelia dreptăţii adevărate, şi nimeni nu poate fi în armonie cu Dumnezeul cel adevărat, nici acum nici în veacul viitor, dacă ignoră această lege sau refuză să fie condus de ea.

Până acum egoismul a fost la conducere. După aparenţele exterioare şi materiale, egoismul a fost folositor şi necesar. Adeseori s-a dovedit că aceia care n‑au rămas în trenul interesului personal, au rămas în urmă în căutarea fericirii. “Acum fericim pe cei mândri; da, cei ce practică răutatea sunt zidiţi; da, ei ispitesc pe Dumnezeu şi scapă.” Mal. 3:15.

Iubirea trebuie să înlocuiască egoismul

În cei şase mii de ani trecuţi, Satan a fost marele asupritor al neamului omenesc şi el a condus după principiul rău al egoismului. Odată cu stabilirea împărăţiei celei noi, toată ordinea lucrurilor va fi inversată. Atunci Isus va fi conducătorul, iar oamenii vor învăţa iubirea în locul egoismului; şi iubirea va fi încurajată şi răsplătită.

Atunci se va împlini acea profeţie minunată a îngerilor: “Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte şi între oameni bună plăcere”. (Trad. Revizuită, subsol.) Această schimbare de la egoism la iubire nu va avea loc deodată. Profetul sugerează metoda treptată de instruire a lumii în legea iubirii, când zice: “Când se împlinesc judecăţile Tale pe pământ, locuitorii lumii învaţă dreptatea”. Is. 26:9.

Judecata se va face concomitent cu împărţirea binecuvântărilor împărăţiei. Dar ziua de judecată nu va fi cum este descrisă în mod tradiţional, pentru a speria pe oameni să intre într-o biserică sau organizaţie religioasă. Sistemul de instruire în dreptate al împărăţiei va fi aşa de bine pus la punct, încât, aşa cum spune profetul, legea lui Dumnezeu va fi scrisă chiar în inima oamenilor. Ier. 31:33.

Binecuvântările sunt chiar foarte aproape

Nimeni nu trebuie să aştepte însă până când împărăţia va fi stabilită vizibil, pentru a începe să înveţe şi să pună în practică legea lui Dumnezeu. Ce ne-ar împiedica să facem chiar acum eforturi sincere de a ne iubi aproapele ca pe noi înşine? Sunt atât de multe moduri de a face bine altora, moduri care ne sunt la îndemână. Chiar dacă n-avem bani, putem ajuta pe alţii în alte moduri, inclusiv printr-un cuvânt bun, de mângâiere, de încurajare, sau prin împărtăşirea bucuriei din inima noastră, în legătură cu ceea ce va face Dumnezeu pentru omenire. În măsura în care ştim despre iubirea lui Dumnezeu care este descoperită în Cuvântul Său, să fim fericiţi să spunem şi altora despre ea. Nu există un mod mai bun de a încuraja pe cei cu inima întristată, decât să le spunem mesajul de bucurie în privinţa împărăţiei mesianice care va fi stabilită curând.

Dintre milioanele de oameni care nu sunt atinşi încă de una din nenumăratele boli care chinuie pe omul decăzut, puţini sunt astăzi cei care nu trăiesc cu frica constantă că în curând şi ei vor fi printre suferinzi. Din cauza spectrului de temut al sărăciei, bolii, războiului, pericolului nuclear, terorismului, poluării etc., inimile oamenilor sunt pline de groază, şi aceasta strică şi puţina fericire de care altfel unii s-ar putea bucura. Dar în lumea cea nouă, când domnia Împărăţiei lui Cristos va fi pe deplin în funcţiune, chiar şi frica de rău va fi îndepărtată. Promisiunea este că nu se va face nici un rău şi nici o pagubă în toată acea împărăţie sfântă (Is. 11:9). Da, ce minunat va fi când toate lacrimile vor fi şterse şi chiar cauzele plânsului vor fi îndepărtate. Is. 25:8.

Ce privilegiu mare avem acum deci, să spunem tuturor aceste veşti binecuvântate, când avem şi când ne facem ocazii! Dacă observăm teama prietenilor şi a vecinilor atunci când văd şi aud despre lucrurile care vin pe pământ, să dăm repede atenţie instrucţiunilor Domnului care ne îndeamnă: “Spuneţi celor slabi de inimă: “Fiţi tari şi nu vă temeţi! Iată, Dumnezul vostru: răzbunarea va veni, răsplătirea lui Dumnezeu; El însuşi va veni şi vă va mântui”. Is. 35:4.

În prezent nu putem face nimic mai bun ca să ne arătăm aprecierea faţă de Dumnezeu pentru speranţa dată nouă în Cuvântul Lui, decât să o facem cunoscută şi altora. Nu putem opri alergarea nebună a lumii egosite spre prăpastia nimicirii, dar putem spune celor care ascultă, că Dumnezeu va stabili curând o lume nouă, odată ce egosimul inuman va fi nimicit complet “lumea rea de acum” (Gal. 1:4). Astfel putem fi ambasadori ai împărăţiei celei noi, şi de pe poziţia avantajoasă a credinţei în împlinirea sigură a promisiunilor lui Dumnezeu, putem lua un loc alături de cei descrişi de profet, care spun Sionului, “Dumnezeul tău împărăţeşte!” Is. 52:7; 61:1-3.