O explicaţie confidenţială a experienţelor proprii ale redactorului. – Răspîndirea largă a neadevărurilor face necesară această expunere a adevărului.
„Nu lăsaţi ca numele vostru să fie defăimat”
Această ediţie nu este menită răspîndirii publice generale; ea serveşte prietenilor ca să poată răspunde replicilor celor otrăviţi cu neadevăruri.
Iubiţi prieteni, aşa cum certifică scrisorile voastre, aveţi dreptate că eu nu de mult a trebuit să trec prin cele mai grele încercări ale cursului vieţii mele pline de schimbări, ca servitor al Domnului. Partea principală a supărării mele prezente o formează convingerea că necazurile mele nu se limitează numai la mine ci în acelaşi mod îndurerează şi iubita „casă a credinţei”, în măsura în care ea merge pe drumul îngust şi în lumina „adevărului prezent”. Mă doare într-adevăr că aceia, pentru care cu bucurie îmi depun zilnic viaţa, trebuie să suporte din cauza mea o măsură oarecare de durere sau de experienţe amare. Şi totuşi, eu ştiu că noi toţi trebuie să învingem toate încercările de foc ca să ne probăm, să ne examinăm, să ne curăţăm şi să ne pregătim pentru lucrurile minunate pentru care suntem chemaţi de Domnul.
Scrisorile voastre, simpatia, încrederea şi iubirea voastră, în acest timp al întristării mele, sunt principala mea mîngîiere. M-a bucurat mult să găsesc că multe din aceste scrisori au venit de la prieteni care numai cu puţin timp în urmă au ajuns să cunoască mesajul secerişului. Eu am fost, de la început, sigur că cei bine întemeiaţi, care au învăţat din experienţele trecute să rabde supărările ca buni ostaşi, nu se vor da înapoi în faţa acestor atacuri ale duşmanului dar, în ce priveşte noii recruţi sub lupta crucii, mi-a fost teamă, pentru că ei nu au cunoscut încercările mele trecute din partea fraţilor falşi şi au avut prea puţine ocazii să mă cunoască personal.
Se pare că este datoria mea faţă de adevăr să redau atît de scurt pe cît este posibil o schiţare a faptelor care au condus spre ultima scenă prezentă. Cu mare bucurie aş fi tăcut faţă de adunare, aşa cum nu am deschis gura nici faţă de lume; acum însă găsesc problema mea personală atît de strîns legată de „lucrarea secerişului”, că este de datoria mea să fac cunoscut adevărul gol-goluţ membrelor corpului lui Cristos, cu care am o legătură atît de strînsă, pentru uşurarea, mîngîierea şi întărirea lor: „pentru ca serviciul (mesajul bun al bucuriei) să nu fie defăimat”.
Se pare ca aceasta să fie şi în armonie cu îndrumarea apostolului: „Nu lăsaţi ca numele vostru să fie defăimat”. Să lăsăm lumina pătrunzătoare a adevărului să descopere faptul, că poporul Domnului caută în orice chip să pună în practică el însuşi ceea ce predică! şi pentru că mulţi abonaţi ai Turnului de veghere mă consideră într-un mod cu totul deosebit ca preotul lor, nu se cuvine ca să reţin ceea ce serveşte pentru pacea lor.
Unii cititori, care nu citesc în mod regulat Turnul de veghere şi care probabil nu au venit în contact cu relatările defăimătoare, pot tot aşa de bine să rămînă în neştiinţă despre acest lucru. Mi-am dat silinţa să ascund supărările mele; acuma însă, mi se pare că eu sunt măcar cu atîta dator prietenilor mei. Din aceste motive se pare să fie şi conducerea Domnului, ca problema să fie ridicată sub această formă, în acelaşi timp cu scopul de-a fi răspîndită printre aceia a căror minte este otrăvită şi pentru aceia cărora aceste amănunte le sunt necesare ca remediu. Cu toate acestea, mă limitez aici la acele părţi ale problemei, care par a fi necesare pentru o oarecare înţelegere a faptelor. Vă asigur că fiecare cuvînt a fost cîntărit cu grijă şi multă rugăciune, pentru ca, atît de mult cît este posibil, să nu fie rostit nici un cuvînt de critică asupra soţiei mele, care nu este absolut necesar pentru această descriere scurtă a greutăţilor. De altfel, am încercat să folosesc numai cuvinte frumoase şi cumpătate.
Necesitatea acestei ediţii
Următoarele două scrisori m-au convins că, pentru cauza Domnului, este de datoria mea să dau publicităţii informaţiile acestei ediţii speciale:
Iubite frate Russell, 10 mai 1906
Mă doare inima pentru tine cînd citesc scrisoarea ta din 8 mai şi văd că tu şi astăzi încă mai iubeşti şi mai păstrezi amintirea celei pierdute, în ciuda faptului că orbirea ei ţi-a pricinuit multe dureri. Dumnezeu să te binecuvînteze şi să te întărească, iubite frate! Eu cred că îţi va produce mîngîiere să afli că în acest timp, nu mai puţin de 10.000 de ucenici credincioşi ai Domnului se gîndesc zilnic la tine în rugăciunile lor. Eu n-am uitat să fac aceasta zilnic în ultimii 11 ani şi cu atît mai mult nu uit acuma, cînd tu te afli într-o situaţie atît de grea. Eu mă îndoiesc că în istoria bisericii lui Cristos a mai existat vreo persoană care să fie zilnic amintită la Tronul de har şi îndurare de atît de mulţi sfinţi în Cristos.
Cu o inimă umilă, conştient că nu sunt vrednic, aş vrea acuma să-ţi spun ce cred eu că ar trebui să faci în această problemă, însă mai întîi vreau să fac trimitere la Cuvîntul lui Dumnezeu, pentru a întări părerea mea.
Miriam a fost pedepsită de Dumnezeu, ca să nu apară nici un fel de îndoială la Israelul trupesc în privinţa vinovatului; prietenii lui Iov au fost mustraţi de Dumnezeu ca să ştie, atît ei cît şi alţii, care dintre ei a fost plăcut lui Dumnezeu; Tatăl Ceresc a lăsat să fie descrise exact împrejurările prin care Daniel şi Ieremia au ajuns în închisoare, pentru ca să nu se poată spune nimic rău contra bunului lor renume.
Cu o grijă deosebită au fost arătate toate faptele care au dus la prinderea şi judecarea Domnului nostru. Existenţa a două săbii, recunoaşterea lui Pilat a nevinovăţiei Domnului nostru şi mituirea soldaţilor care au păzit mormîntul, aceste amănunte au adus multora mari servicii în primirea Celui crucificat. însuşi Domnul nostru a arătat clar că motivele şi metodele Sale nu pot fi puse la îndoială, ca de exemplu, prin întrebarea: „Care dintre voi mă poate acuza de vre-un păcat?”, şi prin mustrarea usturătoare a acelora care l-au învinovăţit că scoate demonii cu mai marele lor, Beelzebul. Ce-i drept, El a amuţit în timpul în care, dacă ar fi vorbit, ar fi putut să împiedice darea plăţii de răscumpărare; peste tot însă, acolo unde ar fi putut să cadă o umbră asupra misiunii şi mesajului Său, n-a tăcut niciodată. Aproape primul lucru după învierea Lui din morţi, a fost să înlăture la unii îndoiala asupra adevăratei cauze a morţii Lui.
Sigur că imediat îţi vei aminti cum se apără apostolul Pavel în multe cazuri; scrisorile sale sunt pline de explicaţii şi afirmaţii solemne ale nevinovăţiei lui şi toate acestea, cu scopul de a-i ajuta pe cei mîhniţi. Nu ne trimite el aici la un principiu care spune: „Nu lăsaţi ca numele vostru să fie defăimat!” şi apostolul Petru mi se pare că arată, în următoarele versete, acelaşi principiu: „Căci voia lui Dumnezeu este ca, făcînd ce este bine, să aduceţi la tăcere neştiinţa oamenilor fără minte;” „Chiar dacă aveţi de suferit pentru dreptate, ferice de voi! N-aveţi nici o teamă de ei şi nu vă tulburaţi, ci sfinţiţi în inimile voastre pe Hristos ca Domn. Fiţi totdeauna gata să răspundeţi oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi; dar cu blîndeţe şi cu teamă, avînd o conştiinţă curată, pentru ca cei care dispreţuiesc purtarea voastră bună în Hristos să rămînă de ruşine tocmai în lucrurile în care vă vorbesc de rău.”
Eu cred că mesajul lui Luther şi-a slăbit efectul prin aceea, că au fost răspîndite informaţii false asupra vieţii lui familiare, ceea ce s-ar fi putut evita prin cîteva cuvinte de rectificare.
în ceea ce-l priveşte pe domnul Dowie, eu ştiu că cei mai mulţi sunt de părerea că el numai de aceea nu s-a apărat împotriva învinuirilor soţiei sale, pentru că nu a putut. Deoarece la tine nu este cazul, mie mi se pare că este de datoria ta să nu nesocoteşti această problemă, deşi făcînd aceasta, sigur îţi va aduce şi mai multă suferinţă. O, cît de rău îmi pare de tine şi cu cîtă bucurie aş face orice ca să-ţi pot ajuta; şi totuşi, nu pot lăsa convingerea mea la o parte, că este de datoria ta să iei pe umeri şi această povară şi să pui această problemă, în ochii fraţilor Domnului, în lumina ei corectă. Mai jos îţi redau un caz, iată-l:
Iubitului frate Woodworth, 8 mai 1906
„Persecutaţi, dar nu părăsiţi, trîntiţi jos, dar nu distruşi.” Ca unul din Casa credinţei, simt nevoia, pentru mine personal, să-ţi cer o informaţie: … ai văzut articolul vătămător, chiar afurisit aş putea zice, în ziarul „Inter-Ocean” din 25 aprilie, în care cu dispreţ ca „Russellismul” este descoperită o poveste compromiţătoare în ce-l priveşte pe fratele Russell? După mine (pentru alţii nu pot garanta), cel care a scris articolul merită să fie dat în judecată pentru defăimare (şi sper că se întîmplă acest lucru), pentru că dă să fie tipărit un astfel de articol, fără să cerceteze mai departe problema. Dar acum, iubit prietn, ce ştii sau ce crezi tu despre aceasta? Ai tu ceva informaţii care să arunce o lumină contrară asupra acestei situaţii îngrozitoare? în treacăt fie zis, am nişte veşti nesigure despre o înţelegere făcută între fratele Russell şi soţia lui conform cu 1 Cor. 7:1, după care, în viaţa de căsnicie, fratele Russell s-a hotărît la o consacrare totală a sufletului şi a trupului pentru lucrarea pentru care a fost chemat. Eu pot să cred aceasta la un astfel de om şi dacă este adevărat, cît este de absurd gîndul că, potrivit cu acuzarea ce i se face, ar fi vinovat. Dacă ar trebui să dăinuie această acuzaţie, atunci să fi căzut David încă de o mie de ori mai adînc şi totuşi ajungea în căinţa lui „cel mai iubit psalmist al Israelului.” Petru a căzut şi Isus s-a rugat pentru el şi el a devenit tăria fraţilor săi şi a avut voie să pască oile lui Cristos. Pe noi care-i cunoaştem consacrarea, munca, lepădarea de sine şi spiritul asemănător lui Christos, nu ne poate convinge numai un înger din cer sau propria lui mărturie. Dacă ar fi vinovat, el ştie bine că nu va avea ca urmare numai dispreţul societăţii faţă de propria lui persoană, ci şi un dispreţ oficial al învăţăturii sale şi dispariţia influenţei sale. Este de aşteptat ca acuma, adevărat sau nu, să cadă cele mai supărătoare insulte din partea Babilonului asupra lucrării sale. Şi totuşi, opera monumentală din Revărsatul zorilor, care stabileşte „Planul divin” dat de Dumnezeu prin profeţi, este tot aşa de sigur că va rămîne posterităţii, cum au rămas şi scrisorile apostolului Pavel.
Dacă privim aceasta în cea mai bună lumină, se ridică întrebarea: De ce este permis, ca după o viaţă de jertfă, ultimii paşi să fie atît de plini de amărăciune? Totuşi, cine suntem noi, cînd ne gîndim că Pavel şi Petru au avut moarte de martiri, iar scumpul nostru Mîntuitor a fost crucificat! Jurămîntul fals, în faţa curţii cu juri, dacă nu este descoperit, poate să găsească pe oricine vinovat şi fără îndoială că aşa se va întîmpla, dacă se divorţeză la tribunal. Eu cred cu toată tăria în nevinovăţia absolută a fratelui Russell şi speranţa mea sinceră şi rugăciunea mea este ca tovarăşii noştri credincioşi să nu-l părăsească şi Dumnezeu aşa să le conducă pe toate, încît să fie susţinut adevăratul Sion şi „Noua Creatură” să fie întemeiată mai puternic ca oricînd. Te rog scrie-mi cît mai curînd. Al tău frate, legat prin speranţa revărsatului zorilor.
Dr. C. Alex. Garnsey
Acum, iubite frate Russell, nici o limbă de pe pămînt nu-ţi poate spune cît de mult îl iubesc eu pe bătrînul meu frate, Dr. Garnsey. Tu trebuie să-ţi aminteşti că el este iubitul frate bătrîn care, în urmă cu 8 sau 9 ani, în vîrstă de 85 de ani, a ajuns la cunoaşterea deplină a adevărului, prin aceea că a citit cele trei volume din „Revărsatul zorilor”, pe care i le-am vîndut eu cu ocazia unui anunţ pe care acesta l-a făcut în unele ziare religioase. El trebuie să aibă acuma aproape 95 de ani şi din scrisoarea lui poţi vedea ce încercare mare este pentru el această problemă. Ea nu-l va cerne afară, căci inima lui este mult prea plină de iubire pentru Domnul, pentru adevărul Său şi pentru fraţii Săi; dar informaţii asupra faptelor respective ar putea fi foarte folositoare acestui frate.
Fratele ar tebui să ştie cel puţin atîta, că doamna Russell, prin propria ei semnătură l-a condamnat fără cruţare pe acela, pe care cu aceeaşi acuzare l-a dat în judecată cu cîţiva ani în urmă, acuzare care acuma este adusă din nou contra lui; fratele ar trebui să ştie că singurul lucru pe care-l are ea cu adevărat împotriva ta, este faptul că tu nu i-ai dat ei dreptul să redacteze Turnul de veghere, ci tu îl consideri pe acesta ca talentul care ţie ţi-a fost dat în pază; mai departe, acestui frate îi va fi de folos, dacă ar primi o expunere logică a întregii istorii, calea ei greşită. Iar ceea ce ar fi de folos fratelui Garnsey, ar fi şi pentru mulţi alţii.
Sfatul meu ar fi ca tu să laşi imediat să apară o nouă ediţie a broşurii „Cernerile secerişului”. în Turnul de veghere trebuie anunţat pe scurt că în zilele noastre sunt de aşteptat cerneri şi probe şi acestea ne vor fi expuse într-o broşură, unde vor fi arătate experienţele noastre din trecut şi din prezent, pînă în aprilie 1906.
O asemenea broşură ar ajunge imediat la aceia care trebuie s-o primească şi mai puţin la alţii. Pentru mulţi, asta ar fi o cetate întărită şi chiar mai tîrziu, cînd lucrarea noastră aici va fi terminată, va dezarma mulţi duşmani ai adevărului.
Clayton F. Woodworth
„ISUS M~ CONDUCE PE TOATE C~ILE”
Treisprezece ani fericiţi
în timp ce m-am ocupat de comerţ din anul 1871 pînă în 1879, în acelaşi timp m-am ocupat şi cu răspîndirea „adevărului prezent”. Cele mai timpurii strădanii ale mele s-au extins asupra studiului biblic în Pittsburgh şi Allegheny. Mai tîrziu am editat o revistă în oraşul New-York, la care au trimis şi alţii articolele lor. în anii 1877 şi 1878 am călătorit mult în statele New-York, Pensilvania, Ohio, Indiana, Michingan, Virginia de vest şi Kentuky şi am lăsat diferitele mele magazine în mîinile unor reprezentanţi demni de încredere pe care-i vizitam uneori. în anul 1878 colaboratorul meu de la editura revistei a căzut de la credinţa în jertfa de răscumpărare a lui Cristos, ceea ce a dus la discuţii în coloanele revistei, el tăgăduia preţul de răscumpărare, iar eu îl preţuiam foarte mult, pînă cînd a fost clar că o revistă, care nu este de acord cu ea însăşi, nu poate exista. Colaboratorul meu a solicitat mica tipografie pe care eu am cumpărat-o şi a pus pur şi simplu stăpînire pe ea. Aceasta a condus la ediţia actuală a jurnalului „Turnul de veghere al Sionului şi vestitorul prezenţei Domnului”, ca scriere de apărare a marii învăţături de bază despre preţul de răscumpărare şi pentru răspîndirea generală a „hranei timpului potrivit”. începutul acestei ediţii s-a amînat pînă în iulie 1879, fapt pentru care a trebuit să stau cîteva luni fără întrerupere în Allegheny unde, în afară de adunările regulate am organizat o serie de discursuri publice. Prin acestea au venit mulţi în atingere cu adevărul. între aceştia a fost o domnişoară, Maria Frances Ackley, pe care aici am cunoscut-o prima dată şi care după trei luni a devnit soţia mea. Se părea că adevărul a găsit răsunet în inima ei şi m-a asigurat că este exact ceea ce de ani de zile a căutat. Treisprezece ani de zile ea a fost, în adevăratul înţeles al cuvîntului, cea mai atentă şi credincioasă soţie.
Efectul aluatului
Puţin timp după o călătorie în Palestina şi Egipt (piramidele) prin Marea Britanie, Germania, Italia, Elveţia şi Franţa, care a fost foarte folositoare şi îmbucurătoare pentru noi doi, se pare că doamna Russell a intrat sub o influenţă fatală pe care eu nu am bănuit-o atunci. în timpul lipsei noastre, se pare că potrivnicul a provocat un spirit de ceartă, ambiţie şi înfumurare între unii care altădată au arătat toate semnele de credincioşie faţă de adevăr. Părea să fie în joc „dreptul femeii” şi idei de anarhie. Aluatul nu şi-a făcut efectul public, însă sigur, iar ca urmare a fost un fel de conspiraţie din partea unora, să dăuneze lucrării, s-o răstoarne cu speranţa ca din epava ei să obţină ceva – „să atragă ucenicii de partea lor.” Mie mi-a făcut impresia unei explozii care a fost pregătită cu grijă.
Mai tîrziu am aflat că s-a făcut totodată şi încercarea ca să semene în soţia mea sămînţa discordiei prin „dreptul femeii” şi linguşeli. Prin providenţa divină, am fost scutit de umilinţa ca la această zguduire, s-o găsesc şi pe soţia mea printre aceşti conspiratori. Dimpotrivă, cînd ea şi-a dat seama de intenţiile răuvoitoare, s-a înălţat în ea, în mare parte, din nou credincioşia de odinioară şi s-a dovedit chiar ca o eroină în apărarea soţului ei şi al adevărului. Printre altele, ea a scris următoarea scrisoare adunării:
Doamna Russell îşi apără soţul contra defăimării
Salutări adunării din Allegheny,
Pentru apărarea soţului meu, vreau să protestez prin aceasta contra atacurilor duşmanilor noştri, care ocărăsc caracterul lui prin aceea că pun viaţa noastră conjugală într-o lumină falsă. Gospodăria noastră este compusă numai din noi doi şi apreciatele noastre ajutoare de la biroul Turnului de veghere care, cu bucurie depun mărturie despre liniştea şi veselia căminului nostru. în afară de aceştia mai există fraţi falşi şi surori false, „care se amestecă în lucruri străine”, intervin uneori nechemaţi.
Căminul nostru conjugal este departe de discordie, dimpotrivă, este un cămin fericit. într-adevăr, nu aş putea să mă rog pentru o mai mare fericire pămîntească a tuturor sfinţilor, decît ca viaţa lor conjugală să fie la fel de plină de pace şi de fericire ca şi a noastră. De libertatea care ne-a adus-o Cristos se bucură toţi membrii gospodăriei noastre şi toţi aceia care, indiferent în ce fel, sunt conlucrători în această operă; desigur, nu libertatea de anarhie ci de supunere sub Spiritul şi Cuvîntul lui Dumnezeu.
Eu sunt absolut de acord cu răspunsul soţului meu contra acuzaţiei defăimătorilor lui. Deşi aceste defăimări nu sunt uşoare, ele au o greutate dublă cînd vin de la aşa-zişii prieteni care, aşa cum am aflat, au planificat de mai mulţi ani aceşti paşi răufăcători, totuşi vă asigur că Dumnezeu ne-a întărit în toate şi ne-a dăruit pacea Sa. Dacă furtuna s-a abătut pe neaşteptate peste noi şi peste adunarea din Allegheny şi chiar dacă ne-am făcut griji pentru statornicia unora, totuşi am fost siguri că aceasta a fost permisă de Domnul, cu scopul unor cerneri ce erau necesare. Adunarea de aici, mulţumită Domnului, a trecut peste această furtună şi chiar şi din alte părţi, unde au fost trimise circulare defăimătoare, vin mereu scrisori care declară şi arată că au recunoscut uneltirile lui Satan. Aceste scrisori ne dau curaj şi sunt răspunsuri la rugăciunile noastre, totuşi ne facem încă griji pentru mulţi care sunt tineri în adevăr şi nepregătiţi pentru o asemenea zguduire; ştim că timpul de nesiguranţă care s-a scurs pînă acuma, pentru ei trebuie să fi fost o încercare grea.
Ne gîndim însă la aceea, că „Domnul îi cunoaşte pe ai Săi”şi că El vrea şi este gata să-i ferească de cădere şi că, aşa ca la ceata lui Ghedeon, unii trebuie să rămînă în urmă. Cine este de partea Domnului? De partea adevărului? „Cine poate să stea în picioare?” „Cine se va urca pe muntele (împărăţia) Domnului? Cine va locui în locaşurile sfinte?” „Acela ale cărui mîini sunt nevinovate şi are o inimă curată, care nu îşi înalţă sufletul în deşertăciune şi nu jură (depune legămînt) pentru înşelăciune.”
Cu iubire creştină şi comuniune cu toţi cei care iubesc pe Domnul nostru Isus Cristos şi adevărul Său în sinceritate, şi care nu au dorinţa ca adevărul sau caracterul unei unelte alese a lui Dumnezeu să fie degradat la un simplu articol de vînzare, rămîn a voastră soră îndatorată în credinţa şi speranţa evangheliei, doamna C.T. Russell.
Un extras dintr-o scrisoare deschisă a doamnei Russell către adunare
„Domnul Adamson mai spune şi că soţul meu interzice căsătoria etc. Această afirmaţie este tot atît de neadevărată ca şi celelalte: soţul meu nu a interzis nimănui căsătoria, eu ştiu însă, că atunci cînd era cerută în mod special părerea lui, el dădea sfatul apostolului Pavel (1Cor.7:25-35) … Mi se pare că deviza lui este: „să găsesc ceva ca să nimicesc influenţa domnului Russell.”
„Atunci, domnul Adamson susţine că soţul meu i-a scris să-şi facă testamentul în aşa fel, încît banii lui să rămînă la casa de tractate, iar soţia lui să nu primească nimic. La o adunare a susţinut că are această scrisoare la el. Eu am combătut cu hotărîre această afirmaţie, pentru că am fost conştientă de felul de judecată, contrară, a soţului meu. L-am somat deci să citească scrisoarea în faţa tuturor, dar a refuzat.”
„Problema este astfel: domnul Adamson a scris soţului meu cam aşa: „înainte să mă căsătoresc am consacrat Domnului banii mei disponibili; la moartea mea nu aş vrea ca aceşti bani să-i moştenească soţia mea sau rudele ei, aceştia trebuie să fie daţi la casa de tractate.”
La acestea, soţul meu a răspuns că doamna Adamson nu trebuie ignorată, că ea, ca soţie, are dreptul să revendice aceşti bani; dacă el o numeşte soţia lui, atunci trebuie ca ea să fie luată în considerare, chiar dacă ea înainte nu a fost în armonie cu adevărul, aşa cum susţine el. El l-a sfătuit ca în cazul în care totuşi se hotărăşte să lase o parte din bani la casa de tractate, aşa cum este situaţia actuală, ar fi înţelept, de dragul păcii conjugale, să nu-i facă cunoscut doamnei Adamson acest lucru. Aceasta a fost scrisoarea care se găsea în mîinile lui şi pe care a refuzat s-o citească; astfel neadevărul a adus adevărul la lumină (Matei 10:26)”.
„Ca exemplu cît de adînc cad aceşti bărbaţi în răutatea lor, plini de invidie şi ambiţii, am povestit în adunare cum domnul Adamson a scris fratelui Bright (nu ştim la cîţi alţii încă) şi fără nici o explicaţie a introdus 1 Cor.5:1-6 ca aplicabile soţului meu. Domnul Adamson nu a putut contrazice faptul că a scris, dar a contrazis faptul că prin aceasta ar fi avut de gînd să lase să cadă o lumină proastă asupra soţului meu. Unii fraţi au fost de părerea că o astfel de acuzaţie nu ar lua-o nimeni în seamă dintre cei care îl cunosc sau care l-au privit vreodată în faţă pe fr. Russell. Domnul Adamson a susţinut că el a vrut să spună numai că fr. Russell ar fi un „defăimător”; deoarece însă, cuvîntul defăimător nu apare în versetele citate de el, ci cu cinci versete mai jos, am arătat că acesta este numai un exemplu, din multe altele, cum se agaţă aceşti oameni răi de metodele şirete ale defăimării, deoarece ei nu-i pot dovedi nici un delict adevărat.”
Sămînţa rea prinde rădăcină
Agitaţia în legătură cu conspiraţia susnumită contra mea a împiedicat, pentru un timp, încolţirea seminţei rele a aşa numitului „drept al femeii” şi a ambiţiei şi temporar, soţia mea a fost entuziasmată în favoarea mea. Chiar ea a fost prima care a atras atenţia asupra versetelor 45-47 din Matei 24 şi a aplicat aceste versete la persoana mea, întîi la adunarea din Allegheny şi mai tîrziu în New-York. Eu i-am spus că nu aşa am privit eu aceste versete şi am refuzat să le atribui unei persoane, cu toate că nu am putut tăgădui că ele scot în evidenţă „robul acela” şi „slugile” şi „casa” (în Biblia noastră este tradus prin ceata, eu cred că se potriveşte mai bine casa şi voi folosi acest cuvînt în traducere n.t.) şi că este făcută o diferenţiere vizibilă şi intenţionată între aceste denumiri. Interpretarea ei a stîrnit oarecari contraziceri şi eu am sfătuit-o să fie foarte atentă cu aplicarea acestui text asupra unei persoane, indicînd că mai degrabă revista Turnul de veghere dacît redactorul ei ar putea fi considerată ca „robul acela”. Poziţia pe care a luat-o soţia mea asupra acestui subiect se poate vedea din scrisoarea ei pe care a scris-o adunării din New-York:
Domnului George D. Woolsey, Allegheny, 31 dec. 1895
Iubite frate în Cristos, soţul meu mi-a arătat scrisoarea ta din 18 dec., a cărei spirit este foarte preţuit de noi amîndoi. Mă bucur să văd părerea ta deschisă despre Matei 24:45-51 şi eu am examinat cu grijă argumentele şi versetele date. Deoarece bănuiesc că tu vrei să vezi cum privesc eu versetele arătate, vreau să-ţi răspund. Eu sunt absolut de acord cu interpretarea din Isaia 52:7 în Turnul de veghere din octombrie 1881, pentru că aici este vorba de Cristos, cap şi corp, unde membrele vii sunt „picioarele”.
Accept şi că Apoc.16:15 se referă la un membru al bisericii (a celor aleşi) care îndeplineşte condiţiile. Contextul arată că nu poate fi înţeles altfel. Recunosc că în pildele despre talanţi şi dinari, ca şi în celelalte pilde, ceea ce este numit nu arată niciodată ceea ce a vrut să reprezinte şi că fiecare persoană care este numită aici, aşa ca în pilda despre omul bogat şi Lazar, reprezintă o clasă.
Dacă venim însă la Matei 24:45-51, mie mi se pare că este un caz cu totul aparte. Aici ni se atrage atenţia asupra „robului”, slugilor sale” şi „casei”. Dacă Domnul a vrut să prezică un servitor deosebit al adevărului şi slugile sale în serviciul de oferire a hranei potrivite la timpul potrivit pentru casa credinţei, nu ar fi putut alege cuvinte mai potrivite care să exprime aceste gînduri. Pe de altă parte, dacă trecem cu vederea peste o astfel de ordine logică, expunerea Domnului mi se pare foarte încîlcită, căci atunci „slugile” şi „robul acela” ar trebui să reprezinte una şi aceaşi persoană.
Dacă noi aplicăm atît de inexact Scriptura, atunci, după părerea mea, putem dovedi orice idee preconcepută. Mi se pare că interpretarea Cuvîntului Domnului nu este logică şi valabilă dacă spunem că întreaga casă a credinţei îşi oferă ea însăşi hrana şi că Domnul dă fiecăruia direct hrana potrivită la timpul potrivit fără să folosească pe unii dintre ei ca uneltele sau servitorii Săi în oferirea acestei hrane. Iar dacă admitem că între „casă” şi „robul acela” este diferenţă şi că acesta oferă hrană casei, atunci nu se poate tăgădui că pe acest rob ni-l indică cuvîntul Domnului, pe care El îl pregăteşte şi îl foloseşte în mod special pentru hrana potrivită, ca s-o ofere slugilor şi casei în general.
Eu văd că tu nu analizezi textul aşa ca mine. Dacă tu vezi vreun mod în care aceste trei expresii „robul acela”, „slugile sale” şi „casa” să poată fi astfel întrebuinţate încît să fie una şi aceeaşi persoană, fără să faci un nonsens din acest text, sper să-mi faci şi mie de cunoscut.
Mie mi se pare că interpretarea care am propus-o eu este reală şi singura care confirmă împlinirea. Noi suntem de acord că Domnul este prezent, că El, ca Rege, a preluat puterea în anul 1878 şi că de atunci casa Sa a fost binecuvîntată din abundenţă cu hrana potrivită la timpul potrivit. Eu cred că Domnul nu a oferit hrana pentru casă fiecăruia personal, ci El a ales din mijlocul ei un număr de slugi şi pe toate aceste slugi le aprovizionează cu hrana potrivită la timpul potrivit printr-un rob deosebit, „robul acela”. şi astfel, atît din structura cuvintelor Domnului cît şi din realitatea de la noi, prin care constatăm împlinirea lor la timpul indicat, adică în aceste zile ale prezenţei Sale, eu nu pot să ajung, pînă acuma, la nici o altă concluzie decît cea arătată.
Scopul scrisorii mele nu este să te conving să preiei convingerea mea. Eu ţi-am scris numai ca tu să reflectezi asupra acesteia, pentru că eu cred că te va interesa şi o vei cerceta şi pentru că tu eşti de acord cu mine că, ceea ce a spus Dumnezeu în Cuvintele Sale, este demn de consideraţia noastră şi este folositor şi preţios pentru învăţătura noastră.
închei cu salutări de sfîrşit de an, la care se alătură şi fr. Russell, a ta soră în Christos, Maria T. Russell.
Scrisoarea domnului Iosef L Russell (între timp decedat), tatăl redactorului, care se referă la acelaşi lucru:
Iubitul meu fiu, cu iubire şi simpatie în inima mea, acuma, după ce am citit întreaga relatare despre încercările şi necazurile tale, pe care le-ai avut printre aceia pe care tu i-ai privit ca fraţi în Cristos. într-adevăr, pare de necrezut că acei oameni pot să te învinovăţească cu astfel de lucruri rele şi condamnabile pe tine, de la care ei au primit atît de multe semne de iubire. Totuşi, iubitul meu fiu, acestea sunt cîteva din probele pe care trebuie să le aşteptăm cu toţii, mai ales aceia care sunt activi în lucrarea „secerişului”. Eu sunt mîndru de apărarea ta nobilă în ce priveşte justificarea paşilor tăi şi mai ales a adevărului, pe care noi îl iubim din inimă. Eu am încredere că tu, din aceste încercări, vei fi mai strălucitor, iar în caracterul tău şi în lucrarea ta, mai preţuit ca oricînd. Domnul nostru milos şi plin de iubire, care a probat lucrarea ta, te va ridica la o cinste şi mai mare în împărăţia Lui. Rugăciunea mea este ca El să te binecuvînteze şi să te întărească continuu, în orice cuvînt şi faptă bună, şi a Lui să fie slava în veci. Amin.
Deşi putem fi siguri că la sfîrşit adevărul va cîştiga o mare victorie, îţi cade totuşi foarte greu, cînd de douăzeci de ani ai lucrat zi şi noapte pentru adevăr, să vezi pe aceia care au fost consideraţi ca prieteni că se întorc contra ta şi te ştampilează ca mincinos şi făţarnic.
O, este cumplit! Mă gîndesc des la tine şi la multele tale experienţe dureroase, pe care le suporţi foarte curajos. Omul care are conştiinţa curată, poate să îndure multe, mai ales cînd Domnul este de partea lui şi-l sprijină şi-l întăreşte. Te rog transmite iubitei tale soţii, felicitările mele pentru nobila ei apărare a soţului şi a adevărului în acest timp de grele încercări. Cu iubire şi felicitări de la noi toţi, al tău tată iubitor, Iosef L Russell.
După ce au început să se liniştească lucrurile, au ieşit din nou în evidenţă gîndurile despre „dreptul femeii” şi ambiţiile personale şi am văzut că activitatea însufleţită a soţiei mele pentru apărarea mea cît şi primirea cordială ce i s-a făcut atunci într-o călătorie în circuit (o călătorie pe care a organizat-o ea cu scopul categoric de-a mă apăra şi dezvinovăţi la acei preteni care au fost neliniştiţi din cauza defăimărilor răspîndite contra mea, prin acel complot) i-a stricat, prin faptul că preţuirea propriei ei persoane a devenit şi mai mare. în loc să considere cuvintele iubitoare şi pline de bucurie ca adresate unei reprezentante a Turnului de veghere, ca unei reprezentante a adevărului pe care acesta îl răspîndeşte şi ca unei reprezentante a soţului ei, şi nu adresate ca o preţuire a persoanei ei proprii, se pare că soţia mea, toate aceste demonstraţii, le-a considerat ca o recunoaştere a capacităţii ei personale. Mă durea să sesizez această creştere a înclinaţiilor ei, atît de diferite faţă de caracterul umil care o caracterizase în acei treisprezece ani fericiţi.
încetul cu încetul, se lăsase influenţată de interpretarea ei în ce priveşte „robul acela”. La început a arătat că, aşa cum la corpul omenesc există doi ochi, două urechi, două mîini, două picioare, etc., tot aşa poate să însemne că sunt „doi în unul”, ea şi eu, una în căsătorie, una în spirit, una în Domnul. Ambiţia ei (o plantă care creşte repede) nu s-a oprit aici. într-un an de zile, soţia mea, a ajuns la concluzia că ultima parte a textului (Matei 24:48-51) nu ar fi numai un avertisment ci se va împlini, asta înseamnă că, soţul ei împlineşte această descriere şi ca atare, îi va lua ea locul ca „robul acela”, care oferă hrana potrivită la timpul potrivit. Aceasta a fost în 1896. Potrivit cu aceste gînduri, a găsit curînd că prin postul de redactor asistent, personalitatea ei nu era suficient de scoasă în evidenţă. Ea a vrut ca la fiecare articol pe care-l scrie ea, să apară numele ei dedesubt. Eu i-am spus că în acest caz, numele ei ca redactor asistent, va fi şters. Bine a zis ea, asta n-are mare importanţă, de vreme ce nimeni nu putea să ştie care din articole le-a scris ea. Asta însemna şi că articolele ei trebuiau să apară neschimbate.
Am fost de acord cu toate, dar i-am atras atenţia că cititorii Turnului de veghere vor crede că eu mi-am retrogradat soţia şi că din redactor asistent am făcut-o o simplă corespondentă. Mai ales că dacă eu nu am voie să fac corecturi redacţionale în articolele ei, unele din ele nici nu vor apărea în coloanele Turnului de veghere, pentru că este mai uşor să le scriu eu singur, decît să i le trimit înapoi cu multe corecturi.
Ajutoarea devine un potrivnic
Pînă atunci, predicile mele duminicale furnizau o mare parte din articolele care apăreau în coloanele Turnului de veghere. Soţia mea făcea notiţe din discursuri şi scria apoi articolele. Aceasta îmi economisea mult timp de care aveam nevoie pentru alte lucrări şi acest lucru a îndreptăţit ca ea să fie numită redactor asistent. Ea mi-a spus că nu mai trebuie să aştept acest lucru de la ea; ceea ce scrie ea trebuie să apară sub numele ei. Probabil ea s-a gîndit să folosească aceasta ca un obstacol şi să mă oblige s-o folosesc pe ea cît mai mult pentru coloanele Turnului de veghere, cu articole care trebuiau să apară neschimbate. Dacă acest program, aşa cum s-a gîndit ea, ar funcţiona, atunci ar fi fost luată, practic, ca redactor al Turnului de veghere al Sionului, ale cărui coloane le-ar fi monopolizat cu articole pe care nu le puteam aproba. De altfel, am văzut că prin aceasta ar fi fost satisfăcută ambiţia ei, care, mai devreme sau mai tîrziu ar fi dus la ruinarea ei şi probabil spre paguba „adevărului prezent”.
După ce m-am rugat pentru aceasta, m-am hotărît ca articolele mele să le dictez direct unui stenograf şi să măresc paginile Turnului de veghere de la 12 la 16. Mersul lucrurilor mi-au arătat că cel puţin într-un caz nu mi-am făcut datoria, şi, cedînd soţiei mele, am luat un articol în Turnul de veghere cu care nu am fost de acord, crezînd că nu poate păgubi şi în acelaşi timp îi pot satisface şi ei dorinţa. în Turnul de veghere din 1 febr. 1897, pag. 38, am corectat greşeala într-un răspuns dat unui corespondent în ce priveşte epistola lui Iacov:
„Articolul la care vă referiţi că ar fi în contrazicere cu prezentările noastre generale nu a fost de la redacţie, totuşi redactorul nu susţine că neglijenţa lui ar fi o scuză suficientă. Este de datoria lui să fie critic şi să excludă totul ceea ce, după părerea lui, nu este de aprobat: el promite ca de acum încolo, cu ajutorul Domnului, să fie şi mai atent cu bunul încredinţat lui, pentru ca Turnul de Veghere al Sionului să vorbească permanent numai „Cuvîntul Domnului”.
în ciuda acestei situaţii penibile şi a opoziţiei din partea soţiei mele, lucrarea a făcut progrese. Pasul următor, al soţiei mele, a fost să mă incomodeze atît de mult, că mi-a fost aproape imposibil să avansez în lucrare. Am pregătit un sertar şi am rugat-o pe soţia mea să pună înăuntru articolele pe care le are pentru mine. De aici alegeam eu. Ca să nu am de ales, ea a înlăturat în febr. 1897 toate articolele, în afară de două. Pentru că nici unul din ele nu era acceptabil, în numărul din 15 februarie şi 1 martie nu a apărut nici un articol de-al ei. Ea a fost supărată pentru aceasta, dar eu i-am explicat cum stau lucrurile.
în acest timp, a fost atinsă de o boală foarte supărătoare, care mi-a solicitat mult timp, pe care l-am sacrificat de bună voie, neţinînd seama de nimic, sperînd în acelaşi timp ca, ceea ce eu consideram ca o pedeapsă de la Domnul, să-i folosească. Eu am mai crezut şi că atenţia mea continuă şi prietenoasă îi va atinge inima şi o va transforma din nou în fiinţa sensibilă şi iubitoare de dinainte. Am greşit. Imediat ce s-a însănătoşit a convocat un comitet după Matei 18:15-17, mai ales, ca fraţii să-mi spună că şi ea are acelaşi drept la coloanele Turnului de veghere ca şi mine, şi că eu îi fac o nedreptate prin refuzul libertăţii cerute.
Comitetul a fost compus din fraţii W. E. Page şi M. M. Tuttle. Soţia mea a venit cu ei în camera mea de studiu. Aceasta a fost pentru mine o mare surpriză, căci eu am ascuns necazurile mele chiar şi faţă de cei mai apropiaţi din casa credinţei. I-am asigurat, atît pe soţia mea cît şi pe fraţi, că sunt foarte bucuros că lucrurile au luat o astfel de întorsătură şi că sper ca greutăţile mele să dispară, căci eu nu mă îndoiesc de sfatul pe care îl vor da ei. Pentru ca să nu fie vorba numai de Turnul de veghere, soţia mea a mai adus încă două acuzaţii. Prima, că ei şi surorii ei nu le place testamentul pe care eu l-am întocmit pentru tatăl meu la rugămintea lui, şi care corespundea exact dorinţelor sale.
Eu am explicat fraţilor conţinutul testamentului şi ei au spus soţiei mele că un astfel de testament ar fi pe placul majorităţii oamenilor. Ea a fost de altă părere. Eu am adăugat mai departe, că l-am sfătuit pe tatăl meu să distrugă acest testament şi să facă un altul, care să corespundă dorinţelor soţiei lui, pentru ca ultimii ani ai vieţii lui să-i fie cît mai paşnici posibil. Fraţii s-au mirat că ei trebuie să-şi dea părerea asupra unui testament care nici nu mai există.
Al doilea punct a fost că eu într-o adunare de Studiu Biblic nu am luat-o suficient în considerare. Eu am explicat fraţilor: „Noi am studiat din Iuda despre moartea a doua, „de două ori mort şi dezrădăcinat”; soţia mea a avut în această oră mai mult timp să vorbească, decît oricare altul; ea s-a lovit însă de remarca mea, că ea foloseşte mai mult timp decît i se cuvine. Eu am mărturisit că mi-a fost teamă ca nu cumva să-şi expună părerea ei asupra acestui subiect, părere pe care eu o consider contrară Scripturilor, şi de care ea să se lege tot mai mult, dar că nu am avut nici o intenţie lipsită de iubire. Am explicat că după aceea, soţia mea a fost supărată; că am întrebat-o şi am văzut că se simte jignită; că imediat am asigurat-o că n-am nici un motiv neprietenesc, că îmi pare rău dacă am jignit-o şi că dacă doreşte, voi aminti aceasta în următoarea seară de duminică; că ea seara a iertat toată nedreptatea, că ea de atunci încă de patru ori a adus acest subiect în discuţie, după ce a iertat de cinci ori şi acuma îi cer a şasea oară, în prezenţa voastră, să ierte ce a găsit nedrept în lucrul acela.” Fraţii s-au uitat miraţi la soţia mea şi ea a zis din nou că iartă.
Apoi s-a pus problema pentru care de fapt au fost convocaţi şi au venit aici, unul din ei de la o depărtare de 1200 mile. Cînd au înţeles ei gîndurile adevăratului motiv pentru care au fost invitaţi, au fost miraţi şi au spus soţiei mele prin cuvinte prietenoase dar categorice, că nici ea şi nici o altă persoană de pe întreg pămîntul nu au dreptul să se amestece în felul cum administrează fr. Russell Turnul de veghere; că acesta este bunul încredinţat lui şi că numai el este răspunzător Domnului pentru acesta. De altfel, ei cred că ea, ca ajutoarea şi colaboratoarea mea, în lucrarea de seceriş, are cea mai minunată ocazie de pe lume; ei înşişi nu s-ar putea gîndi la o cinste mai mare şi au sfătuit-o să considere şi ea la fel, aşa cum de altfel făcuse înainte.
Soţia mea a fost foarte mîhnită, a început să plîngă şi a plecat din cameră. S-a simţit însă silită ca pe acel comitet invitat de ea să-l trateze cu mare consideraţie şi să respecte oarecum sfatul lor. A venit înapoi în camera de studiu şi le-a zis că ea nu poate fi de acord cu opinia lor, dar din consideraţie pentru sfatul dat, vrea să încerce să vadă această problemă din punctul lor de vedere. Eu am întrebat-o atunci, în prezenţa lor, dacă vrea să-mi dea mîna. Ea a şovăit o clipă, apoi mi-a întins mîna. Atunci am zis: „îmi dai acum o sărutare, iubita mea, ca semn că ţi-ai schimbat, în parte, părerea?” Iar a şovăit, dar m-a sărutat apoi şi a dat astfel o nouă dovadă de amabilitate în prezenţa comitetului. Noi am sperat că prin aceasta s-a terminat problema. Această criză s-a petrecut aproape de Cina Domnului, totuşi fără să iasă la iveală public, cum se pare, mulţumită unui sfat înţelept.
Sfătuitori răi, din nou greutăţi
După aceea, au apărut din nou articolele soţiei mele în Turnul de veghere din 15 martie 1897, prin care am arătat credinţa mea în îndepărtarea greutăţilor şi dorinţa mea sinceră să mă folosesc cît mai mult de colaborarea soţiei mele. Unele rude ale soţiei mele au fost evident „sfătuitori răi” şi fructul s-a arătat apoi curînd. După dorinţa ei, am organizat o adunare săptămînală, cunoscută sub denumirea de „adunarea surorilor din Allegheny”, pe care o conducea ea, fără să bănuiesc că ar putea fi un nou mod de-a mă ataca pe mine şi interesele lucrării pe care o reprezentam. S-a făcut o încercare sistematică de-a provoca printre surori un spirit de opoziţie contra mea. Luni de zile am putut să observ că o influenţă rea era în activitate, fără să zăresc o soluţie demnă de-a interveni, atît de misterios s-a petrecut totul.
în acest timp am avut experienţe dureroase cu soţia mea foarte mult schimbată. Am putut să văd că ea şi rudele ei pregătesc un fel de „bombă”, vorbind figurativ, ca să mă distrugă. Eu mi-am pus încrederea în Domnul în acest timp şi nu am zis nimic pînă în 30 august, cînd am aflat că în partida soţiei mele ar fi ceva în mişcare, care va exploda la 12 septembrie. Eu am acţionat imediat, aşa că sîmbătă seara, 4 septembrie, s-au adunat circa 50 de fraţi în capelă, fără să ştie dinainte că va avea loc o adunare. Eu le-am explicat situaţia şi am aflat că unii din ei ştiau mult mai multe decît mine. Pentru că problema personală s-a transformat în problema adunării, am explicat că este de datoria bătrînilor să acţioneze şi că eu sunt foarte implicat în această problemă şi nu pot lua parte la cercetare. S-a hotărît în unanimitate că trebuie convocată o adunare pentru seara următoare, o adunare a consacraţilor, închisă, în faţa cărora cele două surori care au răspîndit defăimările şi mărturisirile mincinoase (care probabil veneau de la soţia mea) să fie acuzate de defăimare şi mărturie mincinoasă şi să fie somate să justifice cu dovezi, dacă pot, mărturiile lor.
O soră a spus că ea are surorile de partea ei şi nu şi-au dorit decît şi cîţiva fraţi, ca să nu apară totul numai ca un lucru femeiesc. Ea a răspîndit zvonul că fr. Russell se poartă într-un mod ruşinos faţă de sora Russell. Cealaltă soră a spus ceva asemănător. Fără să cerceteze amănunţit, ele au făcut cele mai tari mărturii, şi bătrînii au considerat că este timpul ca astfel de defăimări să fie oprite sau trebuie să se facă cunoscut întregii adunări că ele sunt neîntemeiate şi neîndreptăţite.
Această adunare a fost condusă de fr. Tuttle şi bătrînii trebuiau să hotărască. Surorile au fost întrebate dacă au spus ele aşa ceva. La început au fost înclinate să tăgăduiască, însă au fost martori de faţă care au declarat ce au auzit de la ele. Nici una din surori nu a putut să explice sau să se apere, nici una din ele nu a avut vreun motiv pentru mărturiile făcute.
Aceasta este adunarea de la care soţia mea şi surorile ei au fost excluse pentru că ele au ignorat adunarea şi au spus că nu aparţin de ea şi cîteva luni nu au fost la adunare. De alfel a fost numai o întîlnire a credincioşilor consacraţi din adunare, prin urmare ele nici nu au avut dreptul la aceasta. Ele au rămas excluse şi pentru că bătrînii de adunare şi-au dat seama că dacă ar fi şi ele de faţă, ar provoca un scandal care ar împiedica cercetările. Cele două surori care au fost găsite vinovate de defăimare şi mărturie mincinoasă, la cererea mea, nu au fost condamnate; bătrînii de adunare au amînat această chestiune în speranţa că mai tîrziu surorile se vor ruga de iertare în faţa adunării. Eu am folosit această ocazie să explic acestora despre greutăţile mele, ca să poată vedea prin ce împrejurări au luat naştere aceste defăimări. Eu am fost foarte atent ca s-o cruţ pe cît posibil pe soţia mea şi am pus mai mult vina pe una din surorile ei, a cărei influenţă rea am putut s-o constat la fiecare întorsătură a problemelor mele. în speranţa s-o recîştig pe soţia mea, am încercat deci s-o separ de acest sfătuitor rău. Eu am avertizat-o să n-o viziteze pe soţia mea etc. şi am dat soţiei mele următoarea scrisoare, pe care ea a depus-o la procesul verbal de judecată:
Iubita mea soţie, Allegheny, 6 septembrie 1897
îţi trimit o copie de pe cele trei scrisori cu instrucţii legale. (Este vorba de scrisorile pe care le-am scris domnului I. L. Russell, doamnei I. L. Russell şi doamnei L.I Raynor, „să nu primească pe soţia mea sub acoperişul lor, să n-o lase să stea la ei sau s-o găzduiască”). Iubita mea, doresc să ştii că aceşti paşi îi fac în interesul tău şi în interesul cauzei Domnului. Eu vreau să te apăr de o influenţă dăunătoare, cum cred eu, care de un timp este exersată asupra ta. O fac în speranţa, ca tu să fii sub influenţe favorabile şi prin binecuvîntările divine să fii în stare să-ţi eliberezi inima de flecăreala interpretărilor false pe care unii le toarnă peste inima ta şi ca tu eliberată, să poţi cîştiga din nou iubirea care ai avut-o la început pentru mine şi să recunoşti că nu-i nimeni altcineva pe pămînt care să te iubească atît de mult şi care să dorească atît de sincer progresul tău în fructele Spiritului lui Christos şi în serviciul Mîntuitorului nostru drag.
Vino îmapoi la mine, iubita mea! îţi promit că voi face tot ce stă în puterea mea, ca să te fac fericită aşa cum ai fost odată şi încă şi mai mult, atît cît îmi este posibil. Gîndeşte-te, iubita mea, că Dumnezeu te-a favorizat să stai de partea mea ca o regină, să fii colaboratoarea şi ajutoarea mea, o poziţie pe care cel puţin în anumite privinţe, nici o altă femeie de pe pămînt n-o are. Şi nu uita, iubita mea, că ambiţia este un duşman al poporului lui Dumnezeu, care poate mai mult decît oricare altul, în special pe cei dotaţi, să-i atragă în lanţul său. Gîndeşte-te te rog la timp, înainte de a fi prea tîrziu ca să-ţi întorci paşii, dacă starea inimii tale de acum nu este o încercare a marelui potrivnic.
Nu este destul de critică starea lucrurilor ca să te determine să fii foarte atentă şi plină de rugăciune? Te rog să fii liniştită şi cu o inimă umilă, uneşte-te cu mine ca să căutăm din nou să înţelegem voia Domnului şi al Maistrului nostru. Gîndeşte-te cum a căzut Satan şi cum s-a dovedit Domnul nostru demn pentru înălţarea Lui şi gîndeşte-te la cuvintele apostolului: „Umiliţi-vă acum fraţilor sub mîna puternică a lui Dumnezeu, ca El să vă înalţe la timpul Său.” Gîndeşte-te la Miriam şi Core, şi gîndeşte-te la diferiţii conspiratori şi cum aceştia nu numai pe „fr. Russell” l-au părăsit, ci şi pe Domnul şi adevărul. Gîndeşte-te că acest lucru este acuma şi pentru mine tot aşa de umilitor ca şi pentru tine, pentru că, dacă o femeie este strălucirea soţului ei, tot aşa o lumină proastă contra ei este spre paguba şi ruşinea lui. Gîndeşte-te şi la faptul că mă voi strădui să-ţi ridic capul şi influenţa în orice mod cuvenit şi că nu mă voi bucura pentru tine ca un duşman, ci ca unul care şi-a regăsit preţioasa lui comoară pierdută.
Şi acum, iubita mea soţie, tot ceea ce-mi doresc eu pentru viaţa mea pămîntească, este să servesc Domnului, cauzei Sale şi poporului Său, în care nimeni nu va putea să ocupe aşa o poziţie intimă şi iubită cum ai ocupat tu şi poţi s-o ocupi din nou dacă vrei. Pe lîngă străduinţa mea să plac şi să servesc Domnului, fie şi străduinţa să-ţi plac şi să-ţi servesc ţie ca soţia mea, dacă tu îmi permiţi şi colaborezi la aceasta.
în sfîrşit, nu în mînie, nici într-un alt spirit, decît cel de iubire şi ca un ultim pas în favoarea ta şi pentru a te ajuta să te smulgi din focul încercărilor prezente am dat acest avertisment formal şi legal, iar pentru mine ar fi o bucurie peste măsură de mare să te întorc de tot înapoi.
Făcută în iubire şi ca o încercare disperată şi cu speranţa să ne împăcăm şi să înlătur aceste restrîngeri cît mai rapid, în Allegheny, Pensilvania, 6 septembrie 1897 C. T. Russell
înăbuşit în faşă
Tot complotul s-a dizolvat ca un balon de săpun înţepat cu acul. Surorile din adunare şi altele, şi-au dat seama cît de dureros au fost ispitite în numele Domnului şi al dreptăţii. Soţia mea a fost foarte deprimată de eşecul planurilor ei. Eu am sperat că a trecut criza şi că va avea loc o întoarcere în favoarea ei, în favoarea mea şi în favoarea adevărului. Eu am arătat soţiei mele drumul ei greşit în modul cel mai atent, prietenos şi blînd. I-am spus cît de nedrept a fost din partea ei să urzească planuri, calculate să-mi producă mie pagube şi i-am arătat că dacă, aşa cum crede ea, Domnul ar vrea să mă înlocuiască ca redactor al Turnului de veghere şi supraveghetor în general, El este în stare să facă aceasta şi fără sprijinul ei răutăcios; El ar putea să lase să fiu zdrobit într-un accident de cale ferată sau să lase să mor; cu o lovitură ar putea să mă paralizeze sau cu o altă boală să mă doboare; sau printr-o mică atingere a creierului meu, ar putea face să se rătăcească gîndirea mea; astfel ar putea ca întreaga lucrare să lase să cadă în mîna ei, căci, aşa cum am asigurat-o, încrederea mea în ea a fost atît de mare, încît în testamentul meu am lăsat totul în grija şi supravegherea ei. (Acuma nu mai este aşa. Eu am lăsat prin testament tot ceea ce am, în afară de îmbrăcămite, Turnului de veghere al Societăţii de Biblie şi Tractate) Soţia mea a tăgăduit după aceea că ea a aprobat defăimările sau că ar fi spus ea aşa ceva; eu i-am spus că defăimătorii au recunoscut, iar dacă ea ar fi fost cu adevărat de partea mea, atunci în loc să fie supărată pe rezultatul cercetărilor, să arate o mînie dreaptă contra acuzaţiilor false. Oricum, eu încă am sperat s-o întorc pe soţia mea la felul ei de-a fi de dinainte şi de aceea am interzis rudelor ei s-o viziteze. Eu am invitat la noi o soră Jones, prietena ei, o femeie foarte amabilă şi cu experienţe, a cărei influenţă trebuia să fie bună. Eu am deschis o uşă a speranţelor în gîndurile soţiei mele, prin observaţia că dacă aş fi convins că ea nu simpatizează cu defăimările, eu aş şti să fac ordine în această încurcătură şi s-o introduc din nou în iubirea şi tovărăşia prietenilor iubiţi. Ea mi-a răspuns că aceasta este imposibil de la descoperirea făcută duminică, 5 septembrie. Eu i-am spus că dacă ea mă poate convinge, eu sunt capabil să rezolv această problemă; că începutul trebuie să aibă loc înainte de duminica următoare, ca să poată fi făcută cunoscut iubiţilor prieteni armonia la care am ajuns, pentru a linişti inimile lor.
Vineri seara am scris o scrisoare despre armonia recîştigată, atît de favorabilă pentru soţia mea şi prietenele ei greşit conduse, pe cît a fost posibil. Sîmbătă dimineaţa, ea şi prietena ei, doamna Jones, au fost aproape entuziasmate. Am lăsat să fie bătute la maşină cîteva exemplare şi soţia mea şi eu le-am semnat, după care ea şi sora Jones s-au dus la celelalte să semneze şi ele. Surorile soţiei mele şi una din cele două persoane care au fost găsite vinovate de defăimare, au semnat şi ele şi duminică după masă am citit scrisoarea într-o adunare specială a consacraţilor, ţinută după terminarea adunării normale, şi i-am rugat pe toţi cei care sunt de acord cu spiritul acestei scrisori şi doresc ca să-şi arate aprobarea lor, să se ridice în picioare.
Iubiţii prieteni au fost peste măsură de fericiţi şi s-au ridicat, ca un singur om, toţi deodată, şi au slăvit pe Dumnezeu pentru mila Lui, care a făcut ordine din această încurcătură.
Scrisoarea respectivă
Către adunarea din Allegheny, Casa Biblică.
Iubiţi fraţi şi surori, cu laudă şi mulţumire lui Dumnezeu în inimile noastre, ne unim cu voi toţi într-o scrisoare comună. De duminica trecută am căutat, cu rugăciune, sprijinul divin în problema care pe toţi ne-a umplut de durere şi am găsit ajutor în timp de nevoie.
Cercetările au arătat că greutăţile noastre, în cea mai mare parte, au apărut prin folosirea limbii fără judecată şi prin neconsiderarea versetului 15 din Matei 18. Multe lucruri au pierdut total primul lor aspect, s-au dovedit mai mult ca supoziţii, fără un motiv adevărat.
Ne bucurăm să vă putem spune, că toate afirmaţiile şi interpretările false sunt retrase şi iertate reciproc şi toate pricinile de supărare au fost înlăturate pentru totdeauna, în timp ce iubirea comună pentru Domnul şi întreaga Lui adunare ne umple inima.
Deşi proba a fost grea, avem încredere că ea se va dovedi de acum înainte ca un sfîrşit fericit şi de durată şi că noi toţi am învăţat anumite lecţii despre necesitatea iubirii şi urmarea exactă a regulilor Domnului şi Maistrului nostru în Matei 18:15.
Sperăm ca duminica viitoare să venim la adunare şi suntem hotărîte, prin mila lui Dumnezeu, să ne dăm şi mai mult silinţa să fim în relaţie de prietenie cu fiecare, mai ales cu copiii Domnului, şi vrem să ne abţinem să mai vorbim ceva cînd nu avem nimic favorabil de spus unul despre altul. (originalul a fost semnat de) Charles T. Russell, Maria F. Russell, Lena Guebert, Emma H. Russell, Laura I. Raynor.
în ziua următoare, 13 septembrie 1897, a fost trimisă copia acestei scrisori la prietenii din oraşele învecinate, care au fost la adunarea din 4 septembrie, cu următoarea explicaţie:
Iubiţilor prieteni, care ne-au vizitat în Allegheny, la 4 septembrie
Vă salutăm. Ne face o mare bucurie să vă anunţăm că Tatăl nostru Ceresc a ascultat rugăciunile voastre şi ale noastre într-un mod foarte îndurător, în interesul celor care au fost implicaţi în problema care ne-a pricinuit multă durere. Se pare că unele părţi ale greutăţilor din această problemă, care ne-au depăşit capacitatea de a gîndi, s-au dovedit în multe puncte de vedere doar îndoieli şi neînţelegeri precum şi rezultatul acestora. într-un mod cu totul neaşteptat, Domnul a aplanat aceste tulburări. Scrisoarea alăturată este o copie a scrisorii în care persoanele amintite s-au împăcat din inimă şi cu bucurie. Eu vă trimit această copie, ştiind că va aduce în inimile voastre linişte şi pace aşa cum a adus şi la noi în Allegheny. întreaga adunare de aici a fost neliniştită, nu numai săptămîna trecută ci şi mai înainte, şi după ce am arătat ieri această scrisoare, toţi s-au bucurat din inimă, şi adunarea s-a alăturat scrisorii, ca participantă la ea. Mulţi sunt de părerea că această problemă, deşi dureroasă, se va dovedi pentru noi toţi ca o lecţie foarte preţioasă.
„Misterios este al lui Dumnezeu sfat
Lucrarea Sa s-o facem, minunat.”
Eu personal mă simt ca şi cum aş fi cîştigat o mare avere şi fiecare semnătură are pentru mine o valoare mai mare de 5000 de dolari. Uniţi-vă cu noi în rugăciunea de mulţumire Tatălui Ceresc, că el ne-a eliberat dintr-o probă atît de mare.
Fratele şi servitorul vostru în Domnul, Charles T. Russell
Speranţa noastră a fost de scurtă durată. Duminica următoare, cînd trebuia să fie totul armonios, a început furtuna. Una din surorile soţiei mele a venit prea tîrziu şi a plecat mai devreme, iar soţia mea însăşi s-a prezentat ca o nevinovată condamnată, a refuzat să dea mîna cu unii, pe alţii i-a numit trădători etc. Eu nu m-am mai ostenit s-o fac să vină la adunare, pentru că mi s-a părut că este mai bine să nu vină.
Ea pleacă în 9 noiembrie 1897
încă două luni m-am străduit şi am încercat în orice chip s-o aduc pe soţia mea în starea de dinainte. La 9 noiembrie a trebuit să călătoresc şi m-am îngrijit ca pînă la întoarcerea mea s-o las în tovărăşia unei surori. Ea a fost de acord; dar după aceea a plecat la Chicago, fără să mă informeze despre aceasta. Două săptămîni n-am ştiut nimic de ea.
Cea mai mare adunare a „adevărului prezent” în afară de cea din Allegheny a fost pe atunci în Chicago şi pe aceşti prieteni a încercat soţia mea, prin defăimări de tot felul, să-i cîştige de partea ei. Cam trei s-au lăsat influenţaţi de ea, iar în Allegheny cam opt.
Mai tîrziu, cînd a văzut că nu poate face nimic acolo, a vrut să se întoarcă la mine în Allegheny. Eu nu i-am permis aceasta, decît cu o condiţie, ca ea să recunoască calea ei greşită şi să se oblige să se poarte aşa cum se cuvine unei femei. Eu i-am scris că Domnul m-a uşurat mult prin plecarea ei şi simt că trebuie să cer de la ea această garanţie pentru viitor, altfel s-ar părea că eu vreau să ispitesc providenţa lui Dumnezeu. în ianuarie 1898 ea s-a întors din nou în Allegheny, la sora ei; ea, surorile şi prietenii ei au început o serie de ocăruri de tot felul, în ciuda adevărului; ele au mers ici şi colo, peste tot unde au găsit pe cineva care era doritor să le asculte, hotărîte să mă păgubească în orice mod cu putinţă. Aceasta a durat aproape un an, la sfîrşitul acestui an, 1898, soţia mea m-a asigurat că a încetat să mai depună mărturie falsă contra mea, după care am lăsat-o să se mute într-o casă la marginea oraşului, care-mi aparţinea şi o mobilasem bine, mai bine decît a avut ea vreodată, gîndindu-mă astfel: eu vreau să-i răsplătesc răul prin bine; prin aceasta va observa drumul ei greşit şi va preţui dovezile mele de iubire. Ea a arătat ceva recunoştinţă, s-a aşezat pe genunchii mei şi m-a sărutat şi a îngenunchiat împreună cu mine în această casă. Casa avea zece camere, şi astfel a avut un cîştig destul de bun din chiria pe care o lua de la chiriaşi. în speranţa unei schimbări a părerilor ei, am vizitat-o în fiecare joi seara, cam de cinci ori, după care mi-a zis: „Soţul meu, mi-e teamă că vecinii şi chiriaşii vor găsi curios că tu vii aici în fiecare joi seara.” Această aluzie mi-a fost suficientă; am încetat cu aceste atenţii. Această situaţie copilărească era şi caraghioasă. Vecinii vedeau în fiecare zi, în fiecare oră, chiriaşi bărbaţi intrînd şi ieşind din casă, fără să se mire, dar trebuiau să se mire că soţul ei venea o dată pe săptămînă să o vadă. Am văzut că nu mai are nici un rost să caut iubirea dispărută. După aceea, ea şi-a dorit să mă vadă numai cînd era nevoie de reparaţii sau de mobilă.
Un nou atac în anul 1903
Pînă în anul 1903 soţia mea a economisit o mică sumă de bani, care a fost evident consacrată ca să-mi producă pagube mie. Timpul potrivit ca s-o folosească a sosit, şi aşa a fost editată o nouă categorie de tractate, nu pentru a deştepta simţul curat al poporului lui Dumnezeu, ci contrariul acestuia. A fost o încercare să mă pună într-o lumină falsă, să mă defăimeze. Acestea trebuiau să arate scrisorile pe care le-am scris eu ei şi ea mie. Afară de asta, a afirmat că am tratat-o rău, că n-am vorbit cu ea şi i-am scris aceste scrisori lipsite de iubire. Eu mi-am amintit foarte bine de timpul cînd ea era încă la mine, că nu am putut-o face să vorbească cu mine, deşi mi-am dat mare silinţă şi de un alt timp în care ea făcea totul ca să distrugă lucrarea mea şi eu a trebuit să-i spun că timpul meu nu poate fi folosit continuu „ca să discut diferite chestiuni neimportante”. Ca să economisesc timp, i-am scris mai multe răspunsuri pe hîrtie normală.
Tractatul a fost în întregime o inversare grosolană a realităţii şi a avut scopul numai să păgubească interesele cauzei pe care o reprezint. Ea a trimis aceste tractate la toţi cititorii Turnului de veghere a căror adresă a putut-o obţine şi a trimis şi cîte o legătură la presbiterii diferitelor oraşe, acolo unde, după anunţul din Turnul de veghere, ţineau adunări fraţii peregrini; o scrisoare însoţea fiecare legătură şi cerea presbiterilor să ridice tractatele de la poştă, să caute adunarea oamenilor de la Zorile dimineţii şi să pună pe cineva să împartă acolo aceste tractate. S-a aşteptat ca astfel, preoţii şi presbiterii să fie contra Zorilor dimineţii şi a scriitorului lor, ca această muncă josnică să le facă plăcere; spre lauda lor, trebuie spus că nu mulţi au făcut ce li s-a cerut. Mulţi au scris înapoi şi au denumit această cerere ca neruşinată, mîrşavă şi ofensatoare.
Aceasta a fost la începutul anului 1903 şi eu am recunoscut că osteneala mea să-mi ajut soţia, a fost folosită de Satan ca un mijloc să producă pagube adevărului căruia eu mi-am consacrat viaţa şi tot ce am. Am ajuns la convingerea că sprijinul meu trebuie să înceteze, am pus pe sora mea ca administratoare a casei, am rezervat totuşi o cameră pentru soţia mea şi am avut grijă de cheltuielile ei. Rezultatul a fost o mare agitaţie: soţia mea, rudele ei şi chiriaşii au făcut un astfel de scandal, că sora mea a fost nevoită să cheme poliţia în ajutor, în timp ce soţia mea şi prietenii ei au inversat cu toată puterea această chestiune în presă.
De atunci, soţia mea a primit pentru întreţinerea ei 40 de dolari pe lună de la mine, după instrucţiunile judecătoreşti, iar divorţul a avut loc numai de curînd. Ea a fost însă de ani de zile atît de mult îndepărtată de mine, cît nu se poate închipui. Nici un avantaj financiar nu putea obţine prin divorţ, pe care să nu-l fi avut deja. Eu trebuie să accept că motivul pentru această dare în judecată este răzbunarea: să aibă prilejul să mă ocărască şi să arunce fapte ruşinoase asupra adevărului ca o revanşă pentru refuzul meu de a-i lăsa libertatea dorită în coloanele Turnului de veghere.
Procesul verbal de judecată
în învinuirea scrisă, doamna Russell a recunoscut că între ea şi soţul ei nu a avut loc contact sexual, iar avocatul ei a încercat să prezinte aceasta astfel, cum că ei i-a fost oprită una din principalele plăceri din viaţa unui om. Tribunalul a respins aceasta. Realitatea este că această pricină stătea în puterea doamnei Russell. Ea a înţeles foarte bine că soţul ei a preferat să ducă o viaţă de celibatar şi ea a fost de acord cu aceasta şi s-a exprimat că aceasta este şi preferinţa ei. Ea a cunoscut învăţătura lui despre acest lucru, aşa cum este acum arătată în volumul 6, cap. 12, că nici soţul şi nici soţia nu pot să se lipsească unul pe altul de drepturile rezonabile ale căsătoriei.
Cu toate acestea, doamna Russell, a încercat la depunerea mărturiei şi cu ajutorul avocatului să dea impresia că soţul ei ar fi înclinat să se îndrăgostească ca un „peşte care înnoată ici şi colo” şi „să atragă, pe toate care se lasă, în braţele sale”. Ea a declarat că cineva i-a spus aceasta cu 13 ani în urmă. Mărturiile din auzite nu sunt valabile la judecată, dar ţelul scump pe care voia să-l atingă era stigmatizarea publică a soţului ei ca un „ticălos”, un „destrăbălat”, şi acestea le-a introdus avocatul în mărturia ei şi a lăsat-o pe doamna Russell să jure că soţul ei i-a spus aceasta cu zece ani în urmă.
Cînd soţul ei a depus mărturie în ziua următoare, a arătat că nu a folosit niciodată astfel de expresii (şi niciodată înainte nu le auzise), atunci au ajuns toţi oamenii înţelepţi la concluzia că numai un nebun ar putea să spună despre el însuşi astfel de expresii atît de puţin măgulitoare şi că, chiar şi numai o femeie obişnuită, care caută treisprezece ani de zile o învinuire contra soţului, este în stare să amestece minunea şi viaţa şi realitatea în gîndurile ei. Aceasta este cea mai favorabilă judecată asupra unui astfel de jurămînt. Tribunalul a şters acest punct din protocol.
Doamna Russell a adus mai departe ca învinuire „o relaţie intimă între soţul ei şi o anumită soră Rose, care în anul 1888 a fost un membru al casei Russell. Străduinţa doamnei Russell şi a avocatului ei ca aceasta să apară ca o relaţie condamnabilă a fost atît de bătătoare la ochi, că tribunalul a întrerupt-o prin întrebarea, dacă învinovăţirea înseamnă o relaţie condamnabilă, atunci de ce aceasta nu face parte din învinuirea scrisă şi de ce nu a fost dată şi Rose în judecată? Imediat au negat că această învinuire se referă la o relaţie condamnabilă, ci înseamnă doar că Rose a stat pe genunchii domnului Russell şi el a sărutat-o. Doamna Russell a jurat de asemenea că ea s-a dus într-o noapte în camera Rosei şi l-a găsit pe domnul Russell stînd la patul ei şi ţinîndu-i mîna. Doamna Russell a încercat să nu spună „adevărul, tot adevărul şi numai adevărul” (aşa cum se jură înainte de a pune mărturie), ci dimpotrivă, a încercat să spună numai o parte din adevăr pentru a da motive de bănuieli rele prin care influenţa soţului ei, pentru aceia care nu-l cunosc, să fie zdruncinată.
în zilele următoare, domnul Russell a declarat că Rose şi fratele ei Charles au fost membrii ai casei şi ajutoare în birou conform dorinţei doamnei Russell. Rose a fost încă un copil la vedere, purta rochiţe scurte şi domnul Russell a avut impresia că ea are 13 ani. El nu a ştiut cîţi ani are ea, dar cineva care o cunoştea pe Rose a presupus că ea are 10 ani. în anul 1888 a avut deci peste 13 ani. Fratele ei a venit întîi la noi şi apoi Rose, dar fratele ei a murit la scurt timp după venirea ei.
După cîteva luni Domnul Russell a auzit în biroul Turnului de veghere un suspin şi cînd s-a întors a văzut pe Rose cu lacrimi în ochi. Interesîndu-se de ce plînge, Rose începuse să plîngă şi mai tare, a venit şi s-a aşezat pe genunchii lui şi i-a spus că doamna Russell i-a dat prea mult de lucru înainte de a veni în birou; ea se simte obosită şi fără prieteni. El i-a spus că totul este o greşeală. El a apărat-o pe doamna Russell că nu a fost intenţionat neprietenoasă şi cu prea mari pretenţii şi a zis Rosei să facă ce poate cu bucurie şi apoi să spună că este obosită, el este sigur că nimic peste măsură nu se pretinde de la ea. Atunci, dintr-o dată, ştergîndu-şi lacrimile, l-a sărutat pe domnul Russell. Deşi a fost surprins, Domnul Russell nu s-a împotrivit şi nici n-a pedepsit-o; el şi-a făcut reproşuri că el nu s-a purtat cu ea părinteşte şi mai devreme. în aceeaşi seară a vorbit cu soţia lui despre Rose, că ea după moartea fratelui ei se simte desigur singură şi că ar fi o datorie din partea lor să fie mai grijulii faţă de ea.
Doamna Russell a fost de acord şi au hotărît împreună ca s-o privească şi s-o trateze pe Rose ca pe o fiică adoptivă. Aceasta i-am făcut cunoscut Rosei în prezenţa amîndurora; serile şi le petrecea împreună cu familia Russell în camera mare de studiu şi lectură. Aşa s-a procedat de atunci, iar cînd Rose mergea la culcare, de obicei la ora nouă, doamna Russell o săruta şi-i zicea „dă un sărut şi domnului Russell”. Acest obicei a avut loc mai mulţi ani la rînd, pînă cînd domnul Russell a zis Rosei: „Eu cred că este mai bine să nu te mai sărut, tu porţi acuma rochii lungi şi arăţi ca o domnişoară, iar doamna Russell ar putea începe să fie geloasă, deşi n-a zis nimic în acest sens, eu nu vreau să-i dau nici cel mai mic motiv pentru aceasta.” Domnul Russell a explicat mai departe că mult timp după ce domnul Russell a încetat cu purtările lui părinteşti faţă de Rose, doamna Russell, (pentru că n-a primit libertatea să scrie în coloanele Turnului de veghere şi s-a îndepărtat de el) i-a făcut scandal că a sărutat-o pe Rose. în ce priveşte susţinerea doamnei Russell că l-a întîlnit într-o noapte pe soţul ei în camera Rosei stînd la patul ei şi ţinîndu-i mîna, domnul Russell a declarat că el nu-şi aminteşte de acest lucru, dar că el se pricepe puţin în medicină şi în cazuri de boală toţi membrii familiei apelau la el: doamna Russell, mama ei, surorile ei şi copiii lor erau obişnuiţi să vină la domnul Russell care avea un dulăpior cu medicamente gratuite pentru toţi, dar cazurile grave le trimitea la medic. Domnul Russell a presupus că trebuie să fi fost un asemenea caz în care el a luat pulsul Rosei. Cazul Rose a fost văzut cu totul altfel după ce a căzut lumina adevărului peste el. Tribunalul a hotărît ca mărturia despre Rose să fie ştearsă din procesul verbal.
Doamna Russell a mai amintit o persoană numită Emilie, o soră în Cristos, care cu 14 ani în urmă a ajutat în gospodăria familiei Russell. Cu ajutorul avocatului ei, doamna Russell a explicat într-un mod dramatic următoarele: odată l-a găsit pe domnul Russell în camera Emiliei, cu uşa încuiată. Din nou a fost jertfit întregul adevăr sub jurămînt şi astfel, o parte din adevărul întreg s-a făcut public, cu concluzii false.
Ziua următoare domnul Russell a explicat întreaga chestiune. într-o dimineaţă Emilie a fost bolnavă şi el a fost chemat la ea să-i prescrie medicamente. Camera Emiliei era la primul etaj, lîngă o pompă pentru apă de băut şi o chiuvetă cu ţeavă şi pompă de scurgere. Din cauza zgomotului pompei nu putea auzi ce spune Emilie, iar ca să diminueze zgomotul, a învîrtit cheia în uşă pînă cînd a înţeles ce zice Emilie despre starea ei, sigur pentru un timp foarte scurt, mai puţin de un minut, poate nici o jumătate de minut. Emilie, acum căsătorită, a depus jurămînt că ea nu a ştiut că uşa a fost închisă, chiar numai pentru un moment şi că atît în ocazia respectivă cît şi în oricare altă ocazie de altfel, purtarea domnului Russell faţă de ea a fost exemplară.
Domnul Russell a explicat că el nu a ştiut că soţia lui a observat această chestiune; după cîţiva ani, cînd a încercat să-l oblige să-i dea libertatea în coloanele Turnului de veghere, a amintit acest lucru cu observaţia că aceasta nu va suna bine dacă va spune şi la alţii. Chiar şi atunci domnul Russell n-a putut să creadă că ea gîndeşte cu adevărat în inima ei aşa ceva sau că ea poate să aibă astfel de idei satanice şi ingenioase ca să falsifice adevărul prin prezentări false.
Doamna Russell a acuzat şi că a fost tratată rău, dar nu a adus nici o dovadă care să sprijine această acuzaţie. Crima capitală a soţului ei, a fost că el în 18 ani de căsnicie, cînd a plecat odată la Denver, a neglijat şi a refuzat să o sărute la despărţire. Ziua următoare, domnul Russell a corectat declaraţia prin aceea că el nu a călătorit la Denver ci la New York şi că el a explicat soţiei sale că purtarea ei atunci nu a justificat astfel de atenţii deosebite şi că el nu este de acord să împartă dezmierdări făţarnice.
Doamna Russell a mai susţinut că soţul ei i-a deschis scrisorile. Domnul Russell a explicat că a făcut aceasta ani de zile printr-un acord reciproc, scrisorile amîndurora erau privite ca un bun comun, pînă cînd doamna Russell a cerut ca scrisorile ei să nu mai fie deschise, cam cu şase luni înainte de a-l părăsi. Această cerere a fost acceptată spre dezavantajul ei, pentru că mulţi cititori ai Turnului de veghere scriau doamnei Russell pentru a economisi timpul redactorului; erau întrebări care tot la el trebuiau să ajungă.
Mai departe a adus învinuiri că ea trebuia să dea socoteală pentru banii cheltuiţi. Domnul Russell a explicat că el, în 18 ani de zile nu a cerut aşa ceva, dar cu şase luni înainte de a-l părăsi el a întrebat-o ce a făcut cu banii care i-a primit de la el, în afara celor care erau destinaţi pentru lucrurile casnice, dacă ea şi-a deschis un cont în bancă sau ce altceva a făcut cu ei. Cînd ea a refuzat să-i spună, el a zis că, dacă ea refuză să-i spună deja după ce i-a cheltuit, lui nu-i rămîne altceva de făcut decît pe viitor, cînd ea îi va mai cere, s-o întrebe pentru ce are nevoie de ei.
O altă învinuire zice că domnul Russell a tratat-o neprietenos pe doamna Russell, în timpul unei boli în primăvara anului 1897, şi că el, fără milă, i-a spus că ea suferă o pedeapsă de la Domnul. Domnul Russell a explicat că el cu siguranţă aşa a considerat boala ei, dar ştiind opoziţia ei faţă de el şi faţă de ce spune el în general, nu i-a spus acest lucru. Totuşi, lui i-a fost teamă ca nu cumva ea să piardă o binecuvîntare din această boală şi astfel a spus gîndurile lui prietenei ei, în care ea avea mare încredere. Iar în ce priveşte felul cum a tratat-o pe soţia lui în timpul acelei boli, domnul Russell a asigurat tribunalul că mai grijuliu şi mai iubitor nu ar fi putut să fie. El a explicat că doamna Russell a fost bolnavă de o boală de piele molipsitoare care acoperise tot corpul ei, de la cap pînă la picioare, că aceasta a necesitat şi ajutorul unei alte persoane ca erupţia pielii să fie de trei ori pe zi tratată, iar această persoană se molipsise şi ea; noaptea, boala a fost şi mai rea şi pentru că altora le-a fost teamă să nu se molipsească, el însuşi a spălat-o de trei ori pe noapte; astfel a petrecut el 4 sau 5 ore în fiecare noapte şi a tratat-o cu cea mai mare gingăşie cu speranţa să-i recîştige iubirea, pe care ambiţia ei a dat-o la o parte.
încă o greşeală a mai făcut domnul Russell, prin aceea că el săptămîni de zile nu a vorbit cu ea ci i-a scris doar scrisori. Unele scrisori au fost depuse ca mărturie. Domnul Russell a arătat că modul în care a acţionat a fost incorect prezentat, că el şi-a tratat soţia foarte amabil, că nici o femeie de pe întreg pămîntul nu putea să fie mai bine tratată. El a explicat cum, în timpul cînd doamna Russell a încetat să mai scrie discursurile lui în Turnul de veghere, ea a fost probabil hotărîtă să-i fie o piedică în munca lui redacţională şi cum ea ar fi irosit timpul lui cu „dezbaterea” ideilor ei etc., dacă el ar fi permis; ca să-şi economisească timpul, el a fost nevoit să-i scrie, pentru că discuţiile ei erau foarte iraţionale şi nu se mai terminau. Una din aceste scrisori, pe care doamna Russell a ales-o ca cea mai tare dovadă contra soţului ei, o redăm mai jos:
Scrisoarea necuviincioasă
Avocatul doamnei Russell a adus mai multe scrisori care erau în realitate contra ei, căci ele dovedesc că domnul Russell, aşa cum am mai spus, a încercat prin diferite scrisori s-o recîştige la starea de dinainte. Una dintre ele este aceea din care doamna Russell a spicuit unele propoziţii şi le-a introdus în tractatele ei din 1903. Acele propoziţii le subliniem aici, ca să se poată vedea ce lumină falsă dau, dacă scrisoarea nu este citită în întregime. Scrisoarea a fost scrisă fără cel mai mic gînd că ea va fi întrebuinţată vreodată şi astfel domnul Russell nu are nici o copie a acesteia.
Iubita mea soţie, 8 iulie 1896
ca răspuns la propunerea ta „să discutăm mai departe” lucrurile care în ultimul timp ne-au îndepărtat unul de altul, îţi spun că trebuie să resping o astfel de discuţie din două motive: 1) Aceasta ar duce la o despărţire şi mai mare şi 2) Aşa cum ţi-am mai spus, nu am nici o dorinţă să mai ascult plîngerile cuiva care, după 17 ani de cînd mă cunoaşte, mă judecă drept lipsit de iubire şi dreptate şi „că îmi lipseşte încrederea”.
în ultimii trei ani de zile tu mi-ai dat dovada că noi doi, atunci cînd ne-am căsătorit, am greşit, noi nu ne potrivim împreună, nu suntem în stare să ne facem fericiţi unul pe altul, aşa cum prin căsătorie am devenit unul şi am crezut că putem face. în ultima lună, această convingere s-a întărit şi mai mult în mine, contra voinţei mele. Eu sunt convins că, în general, greutăţile noastre sunt în creştere; că este o mare greşeală, ca femei şi bărbaţi cu multă putere de voinţă, să se căsătorească împreună. Dacă totuşi vor să se căsătorească, este bine ca cei cu multă putere de voinţă să se căsătorească cu aceia care nu sunt aşa de plini de spirit şi de temperament; căci nu se poate niciodată după natura lucrurilor, să fie pace în condiţiile actuale, dacă amîndoi sunt la fel. Aceasta mă convinge şi mai mult de înţelepciunea cuvîntului lui Dumnezeu.
Convingerea care mi s-a impus luna trecută a fost pentru mine o încercare grea, căci eu am un caracter destul de bărbătesc care mă face să doresc simpatia şi iubirea unei femei sincere, dar prin îndurarea lui Dumnezeu mă simt întărit să duc mai departe lupta bună a credinţei prin aceea că puterea Lui mă ţine drept.
Nu trebuie să-ţi fie teamă că inima mea se va întoarce spre o altă femeie. Aşa cum ţi-am spus deseori, eu nu am întîlnit nici o altă femeie care să semene mai bine dacît tine cu idealurile mele şi nici nu aştept să întîlnesc. Eu trag concluzia că nu sunt potrivit pentru nimeni şi nimeni nu este potrivit pentru mine în afară de Domnul. Eu sunt nespus de mulţumit că El şi eu ne înţelegem şi ne dăruim încredere unul altuia.
Această scrisoare nu este lipsită de iubire. Nimic nu am gîndit neprietenos, dar dacă totuşi ţi se pare ceva nelaloc, te rog să mă scuzi. Mai tîrziu ne vom cunoaşte mai bine. Sperăm că atunci se vor descoperi în noi mai puţine şi nu mai multe imperfecţiuni care acuma ne necăjesc. în amintirea plăcută a fiecărei amabilităţi arătate şi cu cele mai bune urări pentru viitorul tău de acum şi care va veni, rămîn sincerul tău C. T. Russell.
O altă învinovăţire a doamnei Russell contra soţului ei a fost că el a vrut s-o despartă de surorile şi prietenii ei şi acestora le-a scris scrisori jignitoare. Domnul Russell a explicat că a făcut acest lucru în interesul ei, acestora le-a interzis societatea ei în timpul în care ea, împreună cu ei, a început să fie duşmanul lui activ, cu speranţa ca s-o întoarcă din drumul ei greşit. El le-a scris de două ori în timpuri diferite: primele scrisori au fost revocate în septembrie după împăcare. Scrisorile scrise a doua oară au fost predate tribunalului de către doamna Russell şi le redăm aici:
Iubita mea soţie, Allegheny, Pensilvania, 9 noiembrie 1897
Consider că sunt dator să-ţi dau o copie a scrisorii care am trimis-o ieri la patru din prietenii tăi care dovedesc clar că sunt duşmanii mei. Nimeni nu ştie nimic despre acest lucru în afară de fratele Bohnet, care a fost informat confidenţial pentru că el a scris la maşină aceste scrisori.
Eu am interzis acestor persoane să aibă legături cu tine şi acuma îţi interzic şi ţie, pentru că eu trebuie să fiu în relaţie cu ei, într-un mod oarecare.
Sper iubita mea că tu, eliberată de aceste influenţe, te vei reîntoarce „la tine însuţi” şi vei cîştiga asupra acestor lucruri opinii drepte şi raţionale; poate Domnul ne va binecuvînta din nou cu acea fericire de care ne-am bucurat odinioară în viaţa noastră casnică, în societatea noastră creştină şi în colaborarea noastră în slujba Domnului. Mă doare tare rău să te îndepărtez de ceea ce pentru tine pare să fie singura bucurie, dar speranţa mea este că tu doreşti să te îndepărtezi de iubirea acelora care mă urăsc şi aceasta nu numai spre mîngîierea mea, ci şi pentru binele tău prezent şi de veci. Dacă aceştia ar arăta mai tîrziu o schimbare a inimii, m-aş bucura mult să văd relaţiile de odinioară refăcute în întregime; pînă atunci însă, aceste relaţii nu sunt decît dăunătoare şi nu pot fi admise. Eu am chibzuit cu mare grijă acest lucru cam o lună şi cred că paşii mei sunt înţelepţi şi în armonie cu Cuvîntul lui Dumnezeu, şi dacă doreşti îţi voi dovedi.
Dă-mi voie să adaug, ca o mîngîiere, că purtarea ta aseară şi azi dimineaţă a fost mult mai prietenoasă ca pînă acuma şi dacă ai fi avut mai devreme această purtare, atunci aş fi aşteptat şi mai mult timp cu aceste scrisori către prietenii tăi, respectiv duşmanii mei.
Cu iubire sinceră şi simpatie al tău soţ C. T. Russell
Doamna …… Allegheny, Pensilvania, 8 noiembrie 1897
Cu cîtva timp în urmă v-am scris o scrisoare în ce priveşte influenţa dumneavoastră asupra soţiei mele. De atunci, am avut motivul să presupun că atît dumneavoastră cît şi soţia mea aţi privit lucrurile prin altă lumină şi că acel complot comun ca să-mi produceţi pagube l-aţi regretat şi abandonat. Avînd încredere în această acţiune nu am mai avut nimic de obiectat contra relaţiilor dumneavoastră cu soţia mea.
Totuşi, de o lună sunt silit din nou, contra voinţei mele, să presupun că marele potrivnic este ocupat să ademenească grupul pe un alt drum, pricinuind necaz şi sperînd că de data aceasta va avea mai mare succes decît data trecută. Eu m-am rugat Domnului pentru fiecare în parte şi pentru toţi la un loc, să vă deschidă ochii ca să vedeţi dimensiunea drumului vostru greşit: eu sunt convins acum, că sunt dator faţă de soţia mea s-o despart de influenţa dumneavoastră dăunătoare căci, indiferent dacă ştiţi sau nu, influenţa dumneavoastră asupra ei este dăunătoare şi eu sper şi sunt înclinat să cred că dumneavoastră nu faceţi acest lucru intenţionat, ci sunteţi orbită; totuşi, ca să nu existe nici o posibilitate ca să fiu înţeles greşit şi ca acest avertisment să fie legal din orice punct de vedere, trebuie să folosesc un limbaj foarte clar şi să vă spun că influenţa dumneavoastră, indiferent cum este ea gîndită, este o influenţă rea, căci ea a avut urmări rele asupra soţiei mele. Departe de dumneavoastră să fiţi un „împăciuitor” cum trebuie să fie toţi care poartă numele de creştin, aţi fost doar un aducător de necazuri, un tulburător al păcii. Dumneavoatră mi-aţi luat simpatia soţiei mele care, aşa cum cred eu, mi-a fost dată de Domnul, aşa că ea nu mai seamănă cu ea însăşi, fiinţa iubitoare şi binevoitoare de dinainte. Dumneavoastră aţi însufleţit în ea o atitudine rea şi egoistă sau aţi ajutat în acest sens; este o atitudine contrară definiţiei biblice în ce priveşte spiritul de iubire şi caracterul Domnului nostru, este un caracter opus caracterului ei frumos de dinainte, dezvoltat sub influenţa harului divin. Legile ţării noastre, ca să nu zic legile mai înalte ale lui Dumnezeu, condamnă orice acţiune şi influenţă dăunătoare, menite să despartă şi să îndepărteze soţul de soţie. „Ceea ce Dumnezeu a împreunat, omul (fie bărbat sau femeie) nu trebuie să despartă.”
Fără plăcere vă fac cunoscut că trebuie să încetaţi cu această influenţă răufăcătoare şi să nu mai comunicaţi cu soţia mea iubită atît personal cît şi sub altă formă, să nu o primiţi în locuinţa dumneavoastră, să nu o vizitaţi în locuinţa mea şi nici în alt loc să nu o întîlniţi sau să corespondaţi cu ea fie direct, fie indirect prin alte persoane.
Aşa cum vă scriu cu durere şi fără plăcere şi numai ca ultimul mijloc de apărare al căminului meu şi în speranţa ca iubita mea soţie, eliberată de o astfel de simpatie greşită şi încurajare rea, să recîştige, cu binecuvîntarea divină, „spiritul minţii sănătoase,” spiritul sfînt al iubirii, tot aşa mă voi bucura să revoc aceste îngrădiri cu privire la soţia mea. Să nu înţelegeţi greşit că acuma revoc această interzicere, ea va fi revocată numai sub formă scrisă şi semnată de mine însumi. Dacă nu veţi respecta exact aceste interziceri, veţi fi făcută răspunzătoare şi pedepsită cu pedeapsa prevăzută de legile oraşului Allegheny pentru astfel de purtări condamnabile.
Cu inima îndurerată, al dumneavoastră C. T. Russell
Alte scrisori cu un conţinut asemănător fac parte din actele de mărturie: scrisoarea mai sus citată este suficientă ca exemplu bun.
Hotărîrea judecătorească – sentinţa curţii cu juri
Atît judecătorul procesului cît şi auditorii, avocaţii etc. au văzut clar că acuzaţia doamnei Russell a fost o adunătură de dovezi răzleţe şi neconcludente şi că ea nu a fost în nici un fel jignită de mine şi hotărîrea judecătorească a fost în favoarea mea. Jurii s-au sfătuit aproape două ore şi au adus apoi sentinţa de aprobare a divorţului, spre mirarea tuturor. Unii juraţi au explicat astfel sentinţa dată: „Am ajuns la concluzia că nu mai este nici o speranţă de împăcare şi că noi dovedim bunătate pentru ambele partide, dacă hotărîm pentru divorţ.
Avocatul meu a protestat în faţa judecătorului şi a cerut ca această sentinţă să nu fie recunoscută fiind contra legii şi contrară mărturiilor făcute. Mie mi s-a spus că s-ar putea să treacă cîteva luni de zile pînă se va da o hotărîre. Un judecător însă nu face tîrguială cu o astfel de sentinţă a curţii cu juri. Eu nu sunt împotrivă ca soţia mea să obţină divorţul, am protestat însă pentru că acuzaţia ei a fost contrară adevărului şi defăimătoare.
„Să nu beau oare paharul pe care mi l-a dat Tatăl?”
Oricît sunt de neadevărate, defăimătoare şi sărace dovezile scrise, totuşi acuzaţiile s-au răspîndit în toată ţara, publicul cunoaşte neadevărul şi cea mai mare parte nici nu va cunoaşte adevărul în viaţa prezentă. Părerea mea este că aceste lucruri puteau să nu se întîmple aşa: căci, în ce priveşte consacraţii Domnului, nici un fir de păr nu poate să le cadă de pe cap fără ştirea lui Dumnezeu şi puterea Lui poate să-i apere. De aceea este foarte clar că dintr-un motiv oarecare a plăcut Domnului să mă rănească şi să mă expună ruşinii. Durerea mea cea mai mare se referă la prietenii mei: şi totuşi nu ne mîhnim ca alţii care nu au nici o speranţă. „Noi ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său.”
Cum va servi această experienţă amară spre bine, nu suntem încă în stare să vedem clar, dar putem avea mare încredere. Probabil trebuie să ajute la clătinarea şi cernerea care trebuie să despartă lucrurile care se clatină de cele care nu se clatină (Evr.12:26-28). Cei care nu se clatină, vor fi atraşi fără îndoială şi mai aproape unul de altul. Avem deplină încredere, că deşi Satan a cerut să ne cearnă ca grîul şi să ne descurajeze, să ne defăimeze ca reprezentanţi ai Domnului, nu-i va reuşi mai mult decît vede Domnul de cuviinţă ca fiind necesar pentru preamărirea Sa şi pentru folosul nostru. Aşa cum Maestrul s-a rugat pentru Petru, tot aşa trebuie să fim siguri că toţi care suntem în adevăr avem parte de simpatia şi sprijinul Său. Din aceste scrisori eu văd că, iubita turmă a Domnului, se gîndeşte la mine, în rugăciunile ei, şi eu vă asigur că şi rugăciunile mele se ridică pentru toţi şi că sunt convins că acesta este şi ceasul vostru de încercare. Fie ca biserica lui Cristos să iasă din oala de topire mai strălucitoare şi mai întărită din orice punct de vedere.
în ce priveşte influenţa acestei probleme asupra lumii este greu de spus cum va fi. Eu am primit deja veşti de la mulţi care înainte au avut o poziţie de opunere şi nehotărîre faţă de adevăr; ei sunt indignaţi şi revoltaţi în favoarea mea, căci ei văd din dovezile aduse că soţia mea chiar şi în condiţii nefavorabile a fost tratată cu multă grijă, chiar şi din mărturiile aduse de ea se putea vedea aceasta după ce lucrurile au fost clarificate. Unii dintre aceştia au cîştigat o mare simpatie pentru adevăr. în ce priveşte lumea, noi ştim că ea nu iubeşte lumina şi caută o scuză pentru opoziţie şi de aceea urmarea generală va fi o şi mai mare opoziţie din partea unora care îşi vor da toată silinţa să folosească în această problemă declaraţiile răutăcioase ale ziarelor şi acuzaţiile false ca şi cum ar fi adevărate, iar prin aceasta vor crucifica adevărul şi pe toţi cei care pledează pentru adevăr. Pentru că noi credem că lucrarea secerişului trebuie să se termine în cîţiva ani, presupunem că unele experienţe vor fi permise ca treptat să se micşoreze ocaziile pentru serviciul Domnului şi pentru vestirea chemării evanghelice şi în cele din urmă să se termine. Noi aşteptăm desigur să suferim cumva. Noi am promis Domnului să-I fim credincioşi pînă la moarte. Nu noi hotărîm ce fel de încercări trebuie să avem şi nici cum şi prin cine trebuie să vină. îndurarea Domnului ne este de ajuns. Promisiunea Sa, „Nicidecum nu te voi părăsi”, ne asigură că în acest timp al secerişului potrivnicul ar ademeni şi ar prinde în capcană chiar şi pe cei „aleşi”, ceea ce nu este însă posibil, pentru că „mai puternic este cel care este cu noi decît cel care este împotriva noastră”.
Nu putem tipări toate aceste scrisori, multe şi scumpe, în care simpatia şi încrederea este atît de bogat arătată, însă le păstrăm pe toate şi redăm doar cîteva din ele ca o mică mărturie. De la mulţi alţii am auzit indirect, prin fraţii peregrini şi prin hotărîrile luate de adunări sau prin cîteva cuvinte în legătură cu diverse comunicări. N-am avut timp ca să răspundem la toate aceste scrisori pe care le apreciem. V-aş ruga ca toate explicaţiile făcute aici să le priviţi ca răspunsul meu personal şi vă asigur de iubirea mea şi toate gîndurile bune. 15 iulie 1906 Fratele vostru în Domnul, C. T. Russell
Scrisori de bucurie
Dragă frate Russell,
Cînd am aruncat privirea asupra ziarului de dimineaţă, am văzut un articol despre încercarea, de mult aşteptată, ca să te pună într-o lumină proastă în faţa lumii. Inima mea a ridicat imediat o rugăciune la Tronul de har şi îndurare, ca Tatăl ceresc să conducă cauza şi paşii tăi. Nu pot înţelege exact cît de grele sunt aceste încercări pentru tine, dar cînd mă gîndesc cum m-aş simţi eu într-o astfel de situaţie, pot să măsor oarecum, cît de intensive trebuie să fie pentru tine experienţele amare de acum.
Se pare a fi normal să existe şi oameni care să pună la îndoială explicaţiile tale Scripturale, cînd găsim însă astfel de defăimări ale caracterului şi motivelor tale, apare ceva atît de diavolesc, încît inima mea este copleşită. Fii sigur de rugăciunile mele, iubirea, simpatia şi participarea mea în acest timp greu. Pentru că Domnul nostru drag a amînat această problemă aşa de mult (aproape 9 ani), a intenţionat probabil ca fraţii să aibă timp să fie întăriţi, să rabde: pentru că El a lăsat ca între timp să moară fratele Weber şi fratele Hay să fie imobilizat în spital, trebuia să-ţi lipsească martorii şi cauza ta în faţa lumii să facă o impresie atît de puţin favorabilă, cît este cu putinţă, iar prin aceasta, aceia care au primit adevărul să fie cu atît mai temeinic examinaţi. Eu cred că Domnul caută pe aceia care se ţin strîns de adevăr, fără să se clatine, chiar dacă asupra lor cade cea mai grea batjocură cu putinţă şi reprezentantul lor ar fi atins de cea mai mare persecuţie posibilă. S-ar putea să fie aceasta metoda Domnului ca să cearnă pe unii care nu sunt demni de adevăr; fii cu răbdare, iubite frate. Nimic nu poate strica cauza Sa şi după cîţiva ani lumea o va înţelege, iar batjocura ta nemeritată şi necinstea vor fi transformate în bucurie. în iubire creştină, fratele şi servitorul tău pe drumul îngust B. H. Barton – frate peregrin.
Dragă frate Russell,
Un exemplar al ziarelor din Pittsburg conţine o relatare asupra procesului de divorţ, care a fost înaintat de doamna Russell contra ta şi dorim să te asigurăm de iubirea noastră necurmată şi încrederea noastră fermă. Acuzaţia ni s-a părut atît de absurdă, că ea nu ne-a impresionat de loc, dar fără îndoială că unii duşmani ai adevărului se vor bucura să folosească aceasta contra ta şi contra adevărului pe care tu atît de credincios îl aperi.
Noi ştim iubite frate, că tu ai fost de mult ţinta săgeţilor arzătoare ale lui Satan şi că el va apuca orice mijloc, indiferent cît ar fi de rău, ca să stigmatizeze numele tău bun. Noi suntem mai mult decît bucuroşi că Domnul ne-a asigurat că „orice armă pregătită împotriva ta va fi fără putere,” şi că El, care este pentru tine, este mai puternic decît toţi care sunt împotriva ta. Suferinţele pe care le suporţi ca urmare ale acestei experienţe, le suportă şi mădularele corpului; „şi dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună cu el”; şi noi ne bucurăm că este aşa, căci împărţim cu tine şi bucuria pentru adevăr şi serviciul lui.
Te asigur, iubite frate, că noi ne gîndim la tine în faţa Tronului de har şi îndurare şi nu numai noi, ci toate mădularele corpului, căci noi privim aceasta ca o examinare a întregii biserici a lui Christos în carne. Puterea biruitoare a lui Dumnezeu să fie cu tine şi să-ţi dea har şi putere şi să te întărească în acest ceas de examinare deosebită şi să înveţi toate lecţiile suferinţei, după plăcerea Sa.
După ce te asigurăm încă odată de încrederea fermă şi iubirea noastră, rămînem uniţi cu tine pe drumul credinţei şi în speranţa preamăririi. E. R., A. M. şi familia, Texas
Hotărîrile adunării din Allegheny şi alte oraşe
Duminică, 6 mai 1906, adunarea Casei Bibliei s-a întrunit ca întotdeauna în Carnegie, sala de muzică. La sfîrşitul adunării au venit în faţă bătrînii şi diaconii şi l-au rugat pe fratele Russell să folosească ocazia de a se adresa adunării şi să preia şi încheierea ei. Paisprezece reprezentanţi ai diferitelor adunări din întreaga ţară au venit, atît din depărtare cît şi din apropiere, cu scopul ca să ia parte la cele ce urmează. Fratele Russel a fost foarte surprins şi a cedat celor 45 de fraţi.
Fraţii numiţi de adunare au prezentat anumite hotărîri, care mai înainte au fost răspîndite, acceptate în unanimitate şi semnate, şi au cerut celor prezenţi să se exprime şi ei dacă sunt pentru sau împotriva acestor hotărîri. Toată adunarea de 400 de persoane s-a ridicat ca unul în semn de acceptare şi respectare necondiţionată a hotărîrilor. După aceasta au fost prezentaţi reprezentanţii adunărilor care au făcut cunoscut că şi ei au luat hotărîri asemănătoare care aprobă şi sprijină în unanimitate punctul de vedere al fratelui Russell. Reprezentate au fost adunările din New-York, Dalas, Whashington, Columbia, Indiana, Toledo, Boehling, etc. Au fost citite telegrame de la adunările din Filadelfia, Chicago, St. Louis, Louiswille, Cumberland, St. Paul, Cincinnati, Minniapolis, Dayton, Brantford (Canada), Hamilton (Canada) şi din alte locuri, care fac cunoscut că ei au semnat hotărîrile din Allegheny şi ei înşişi au luat hotărîri asemănătoare. Urmează textul hotărîrilor din Allegheny:
Bătrînii şi diaconii adunării Casei Bibliei doresc să documenteze aici opinia lor cu privire la lumina proastă care a căzut în mod public, în ultimele două săptămîni, asupra iubitului nostru pastor şi învăţător, datorită procesului de divorţ contra lui.
Deja de mult în faţa publicităţii
Fratele Russell a stat mult timp în faţa publicităţii, deja de 38 de ani, ca predicator şi învăţător, şi ca atare a fost expus continuu criticii publice fără ca cel mai mic cuvînt contra caracterului său să fi fost auzit. Pe mulţi dintre noi ne serveşte deja de 20 de ani, pe alţii de mai puţin timp, şi noi am avut multe ocazii să cîştigăm o opinie asupra caracterului lui, atît în relaţiile personale cît şi prin Studii în Scripturi, al cărui autor este, după părerea noastră, sub ocrotirea lui Dumnezeu, şi noi suntem în stare mult mai bine decît publicitatea, care are informaţiile ei numai din relatările incomplete ale ziarelor şi martorilor, să judecăm cît de mult adevăr este în acuzaţiile care de curînd i-au fost aduse. Noi ne dăm seama că unor chestiuni personale ale fratelui Russel li s-au atribuit nuanţe foarte neprietenoase şi rele, care în realitate nu au nici o justificare, aşa cum ştim noi din relaţiile personale cu el şi cu situaţia respectivă.
|inînd seama de toate împrejurările arătate aici, ne unim într-o explicaţie publică privind încrederea noastră neschimbată în apreciatul şi iubitul nostru păstor şi frate, Charles T. Russell, pe care îl recunoaştem ca un servitor al Domnului, pus prin providenţa divină în poziţia pe care de mult timp a luat-o şi o ia încă pentru răspîndirea adevărului Său şi pentru sprijinul poporului Său în înţelegerea mai clară a Cuvîntului Său sfînt. Noi apreciem mult atitudinea nobilă cu care fratele nostru şi-a impus o limită, aşa că el preferă ca la judecată şi în public să nu dea amănunte asupra lucrurilor care au fost discutate şi prin care el s-ar fi putut justifica dacă ar fi vrut să întoarcă rău pentru rău, ocară pentru ocară. Totodată recunoaştem cu mare mulţumire dreptatea pe care a aplicat-o judecătorul în judecata sa pe care a relatat-o Curţii cu juri, căci dacă Curtea cu juri ar fi respectat această judecată, ar fi trebuit să pronunţe o sentinţă contrară faţă de cea pronunţată, prin care fratele nostru ar fi fost achitat de toate aceste ocări.
Cuvinte de încurajare
Deşi ne este cunoscută fermitatea şi fidelitatea în credinţă a fratelui nostru, dorim totuşi să-l încurajăm arătîndu-i îndurarea Domnului care în toată această chestiune l-a întărit şi înviorat, aşa că urmările încercărilor de foc, pedepsitoare şi purificatoare, fără îndoială, după intenţia Divină, nu se pierd; o providenţă care a fost permisă pentru ca el să treacă şi prin această experienţă. Scriptura ne asigură că „întristările noastre uşoare de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veşnică de slavă. Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile cari se văd; căci lucrurile cari se văd sunt trecătoare, pe cînd cele ce nu se văd sunt veşnice.” Şi chiar dacă îi cade greu cărnii să urmeze îndemnul apostolului Iacov: „ … să priviţi ca o mare bucurie cînd treceţi prin felurite încercări, ca unii cari ştiţi că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare”, nu ne îndoim că Domnul ne va oferi îndurare, ca să împlinim aceste gînduri ideale şi din ce în ce mai mult să le dezvăluim Lui dacă este nevoie.
Noi amintim iubitului frate, aşa cum zice apostolul Petru, că „Christos ne-a lăsat o pildă ca să călcăm pe urmele Lui”, şi că drumul marcat este cel de umilinţă, de suferinţă, de încercare, pînă ce drumul de peregrin se sfîrşeşete şi ni se permite să „intrăm în pacea care este dată poporului lui Dumnezeu.” Despre Domnul nostru se spune: „I-a plăcut lui Iehova să-L rănească; El L-a lăsat să sufere”; şi Domnul nostru însuşi a spus: „Ajunge ucenicului să fie ca învăţătorul lui şi robului să fie ca domnul lui. Dacă pe stăpînul casei L-au numit Beelzebul, cu cît mai mult vor numi aşa pe cei din casa lui.”
Credincioşia lui pentru adevăr
Credincioşia pentru adevăr din partea fratelui nostru şi felul său credincios să interpreteze Scriptura au atras iubirea noastră spre el şi au trezit în noi din ce în ce mai mult iubirea pentru Domnul, pentru dreptate şi pentru toate cele care sunt unite în aceasta. Ne bucurăm împreună că ni se permite să ţinem sus mîinile aceluia care ne-a dat desfătare spirituală; noi îl încurajăm să nu slăbească în împlinirea lucrării pe care Domnul a pus-o în mîinile sale; să nu se lase dus în rătăcire datorită suferinţelor şi săgeţilor de foc ale potrivnicului, care îl ţintesc, ci ca el, în deplină încredere că Domnul este în stare să-şi apere cauza Sa şi a poporului Său, să rămînă în toate credincios Domnului pînă la sfîrşit. 5 mai 1906
Josef Bero; E. F. Abott; R. H. Bricker; Georg C. Garman; Benj. Rogers; T. D. Wright; M. E. Van Amburgh; A. E. Williamson; F. W. Williamson; I. A. Bohnet; Edward Maurer; Wm. Brose; Otto Meng; Charles Springer; A. E. Burgess; I. L. Kirkland; F. L. Scheerer; I. Hutchinson; R. H. Hirsch; I. J. Giesey; Wm. Moore; I. H. Blackmore.
Cei doi bătrîni ale căror nume nu apar sunt fratele M. L. Herr, care se află într-o călătorie ca predicator, în afara Statelor Unite şi fratele Wm. M. Wright, care „nu mai este în corp”, este „la Domnul”.
