HARUL UMILINŢEI

„În smerenie fiecare să privească pe altul mai presus de el însuşi.” Fil. 2:3.

R 4928 W. T. 1 decembrie 1911 (pag. 440-441)

Cei care în mod natural au o minte smerită nu au nicio dificultate specială în a-i socoti pe alţii mai buni decât ei înşişi. Dar există unii care în mod natural au altă atitudine a minţii. Aceasta nu este neapărat vina lor, căci poate s-au născut cu un sentiment de superioritate mai mare decât alţii. Dar chiar dacă am fi născuţi cu o minte smerită, ar trebui să avem grijă ca sentimentul de superioritatea şi mândria să nu intre în noi. Uneori în inima lor unii oameni sunt lăudăroşi pentru cunoştinţa pe care o au. Lor le place să strălucească, chiar dacă ştiu că nu au mai multă strălucire decât alţii; le-ar plăcea să estompeze strălucirea altora pentru ca ei să poată fi mai observaţi în întuneric.

Ar fi deci o chestiune sigură pentru fiecare dintre noi să urmăm sugestia apostolului, să cultivăm această smerenie a minţii şi să nu permitem niciodată să se piardă. „Smeriţi-vă deci sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la timpul potrivit, El să vă înalţe”; „Căci oricine se înalţă va fi smerit; şi cine se smereşte va fi înălţat” (1 Pet. 5:6; Luca 14:11). Dumnezeu ar face această umilire, nu dintr-un spirit răzbunător, ci fiindcă acela care s-ar înălţa va trebui să fie coborât.

Ar putea fi însă împrejurări când unii care ar părea că se laudă în realitate nu fac aşa, dar împrejurările şi condiţiile fac să pară aşa. De aceea, pentru a împlini cel mai bine îndemnul apostolului, ar trebui, aşa cum sugerează el în acest text, să cultivăm spiritul smereniei — să nu ne gândim la calităţile noastre atât de mult ca la cele ale altora. Dacă avem calităţi, ne bucurăm; să le folosim.

Comparându-ne cu alţii, să privim la lipsurile noastre. Sunt foarte puţini cei în care nu putem vedea unele calităţi, unele caracteristici bune. Dacă, prin urmare, privim la imperfecţiunile noastre şi la calităţile altora, vom găsi că îi apreciem tot mai mult pe alţii; şi aceasta ne va fi de ajutor în alergarea cursei.

Ca o ilustraţie a faptului că putem vedea ceva de admirat chiar şi în vrăjmaşii noştri, avem sugestia bătrânei doamne către nepoatele sale. O nepoată i-a zis celeilalte: „Mătuşa poate spune ceva bun despre oricine. Cred că poate spune ceva bun chiar şi despre diavol”. „Aşa este”, a răspuns cealaltă. „Să o întrebăm.” Apoi a întrebat: „Mătuşică, este ceva bun la diavol?” „Draga mea”, a răspuns mătuşa, „aş dori ca toţi să fim la fel de perseverenţi ca el”.

Astfel, dacă am putea găsi ceva la adversar ce am putea admira şi lăuda, cu siguranţă putem găsi la toţi ceialalţi ceva de admirat şi de lăudat şi să recunoaştem că au. Astfel vom cultiva spiritul care ne va fi cel mai de folos pentru lucrarea noastră viitoare.

Recunoaşterea propriilor noastre imperfecţiuni ne va face, aşa cum am sugerat, foarte smeriţi la minte şi ne va păstra într-o atitudine foarte smerită. Aceasta ne-ar putea descuraja dacă n-am avea relaţia potrivită cu Domnul şi Cuvântul Său. Ştim că „toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care-L iubesc pe Dumnezeu” (Rom. 8:28). Domnul nostru prin Cuvântul Său a dat acestora „Balsamul din Galaad” pentru încurajarea lor, şi uleiul ungerii şi mângâierea Scripturilor.

Domnul nu ne respinge dacă nu facem rău cu voia şi dacă primim într-un spirit corect lucrurile umilitoare. Această dispoziţie o doreşte el. Acele lucruri care ne-ar smeri în ochii altora şi în ochii Domnului, dacă suntem bine deprinşi prin ele vor lucra împreună spre binele nostru. Pe unii ca aceştia îi va binecuvânta, îi va înălţa şi le va da o apreciere a Iubirii Sale. Aceasta Îşi propune El să facă. Avem toate dovezile că Domnul va da încurajarea necesară, şi avem asigurarea Scripturilor că acei care ascultă de Cuvântul Său după toate puterile lor nu vor fi biruiţi.

A privi fiecare numai la propriile lucruri, interese, bunăstare sau talente şi a le ignora pe ale altora, ar însemna să manifeste un egoism general şi în consecinţă o moarte a Spiritului lui Cristos, care este un spirit de iubire şi generozitate. În măsura în care suntem umpluţi tot mai mult cu Spirit sfânt, cu Iubire, vom găsi că suntem interesaţi de binele altora. Aceasta a fost mintea, dispoziţia sau spiritul care a fost în dragul nostru Răscumpărător, pe care El l-a manifestat atât de minunat, pe care trebuie să-l copiem şi să-l dezvoltăm în caracterele noastre dacă vrem să fim în cele din urmă din „mica turmă”, care va fi comoştenitoare cu Cristos în gloria Sa, în privinţa cărora Dumnezeu a predestinat ca, pentru a fi acceptaţi cu El la această poziţie, să fie „asemănări ale Fiului Său”. Rom. 8:29.

MARELE NOSTRU EXEMPLU

Ca să putem distinge parţial cum Domnul nostru Isus a exemplificat acest spirit de smerenie, apostolul rezumă pe scurt istoria smeririi Sale şi arată cum aceasta a dus la înălţarea Sa actuală. El ne arată că atunci când Domnul nostru a fost o fiinţă spirituală, înainte de a coborî pentru a lua natura noastră şi a purta pedeapsa păcatului nostru, El a fost în „chipul lui Dumnezeu” — un chip spiritual, o stare înaltă şi glorioasă. Dar în loc de a fi mişcat în mod egoist şi ambiţios, ca să apuce lucruri mai înalte decât I-a conferit Dumnezeu — în loc de a căuta să-Şi stabilească un Imperiu rival, cum a făcut Satan — El nu a plănuit o jefuire a lui Dumnezeu ca să Se facă egalul Tatălui (cursul lui Satan) şi să spună, „Mă voi ridica mai sus de vârful norilor [oştile strălucitoare, îngereşti], voi fi ca Cel Prea Înalt” [perechea, egalul Lui]. Exact contrar acesteia, Domnul nostru Isus, „începutul zidirii lui Dumnezeu”, a fost dispus, în armonie cu planul Tatălui, să Se smerească, să ia o natură inferioară şi să facă o lucrare care va implica, nu numai multă umilire, dar şi multă durere şi suferinţă.

Apostolul arată cum „Singurul Său Fiu” Şi-a dovedit voinţa şi umilinţa prin supunere la acest aranjament; şi după ce a devenit om, a continuat în acelaşi spirit smerit, dispus să ducă la îndeplinire Planul divin chiar în literă, murind ca preţul de răscumpărare al omului; şi nu numai atât, dar când Tatălui I-a plăcut să-I ceară ca moartea să fie cea mai ruşinoasă în toate privinţele, poate dincolo de cerinţele doar ale preţului de răscumpărare, El n-a dat înapoi, ci a spus: „Voia Ta să se facă, nu a Mea”, şi S-a înjosit chiar până la ruşinoasa „moarte de cruce!”

Aici avem cea mai minunată demonstraţie de smerenie, blândeţe şi ascultare de Dumnezeu care a fost manifestată vreodată sau care ar putea fi concepută. Şi acesta este modelul pe care apostolul îl arată, pe care noi ar trebui să căutăm să-l copiem. „Să aveţi în voi gândul acesta [smerit], care era şi în Hristos Isus.” Fil. 2:5-10.

Această smerenie I-a permis Domnului nostru să dea ascultare perfectă, datorită căreia Tatăl Ceresc L-a onorat atât de mult încât L-a înviat din morţi la natura divină, la o stare mai presus de îngeri, stăpâniri şi puteri, şi de orice nume care este numit. Că acesta este argumentul apostolului e arătat (în versetul 9) prin cuvântul „de aceea”; adică, datorită acestui fapt, datorită acestei smerenii tocmai descrise, Dumnezeu L-a înălţat foarte sus.

Frumoasa şi perfecta smerenie şi ascultare a Domnului nostru a demonstrat nu numai că El a fost din toată inima loial Tatălui Ceresc, dar şi că în El locuia din belşug spiritul Tatălui, Iubirea, căci El a împărtăşit iubirea Tatălui pentru rasa pe care o răscumpărat-o. Şi datorită acestui fapt este găsit vrednic de a fi agentul divin în binecuvântarea tuturor familiilor pământului, conform condiţiilor Legământului divin făcut cu tatăl Avraam.

Astfel El a devenit „sămânţa lui Avraam” care va binecuvânta rasa răscumpărată; şi prin urmare, El va fi Cel căruia „orice genunche I se va pleca şi orice limbă va mărturisi”, când va veni „timpul cuvenit” al lui Iehova pentru turnarea binecuvântărilor divine peste lumea răscumpărată — pentru ca toţi să poată ajunge la o cunoştinţă a adevărului şi, dacă vor dori, la deplină armonie cu Dumnezeu şi la viaţă eternă.

Apostolul, nu numai că Îl prezintă pe Domnul Isus ca marele Exemplu de smerenie potrivită, lepădare de sine şi ascultare de Dumnezeu în interesul altora, dar şi pune înaintea noastră răsplata, marea înălţare a Domnului nostru de către Tatăl, rezultatul sau răsplata ascultării Sale, pentru ca şi noi să fim încurajaţi şi să ne dăm seama că dacă suntem credincioşi în a urma în urmele Răscumpărătorului nostru şi în a sacrifica avantajele din prezent pentru a-L servi pe Domnul şi cauza Lui, atunci, la timpul cuvenit, şi noi ne putem aştepta să fim glorificaţi cu El şi să avem parte de numele, tronul şi lucrarea Lui, ca membri ai Corpului Său uns, Biserica Sa, comoştenitori cu El.

Preaiubiţilor, să ne aplicăm îndemnul iubitor al apostolului către Biserica din Filipi, conţinut în versetele care urmează (Fil. 2:12-16), şi să continuăm pe calea pe care am intrat, făcând tot mai mult progres în alergare, îndeplinind în noi prin umilinţă şi ascultare caracterul, dispoziţia lui Cristos, cu frică şi cutremur, şi astfel fiecare îndeplinind partea noastră în marea mântuire la gloria, onoarea şi nemurirea pe care Dumnezeu a promis-o.

DUCEREA LA ÎNDEPLINIRE A MÂNTUIRII NOASTRE

Noi nu ne putem îndeplini propria îndreptăţire, dar fiind îndreptăţiţi prin sângele lui Cristos şi fiind chemaţi cu chemarea cerească, ne putem asigura chemarea şi alegerea. Ne putem îndeplini partea în marea mântuire la care am fost chemaţi în Cristos, dând atenţie instrucţiunilor Domnului, urmând modelul pe care ni L-a pus înainte; nu înseamnă că vom atinge perfecţiunea în carne, ci numai perfecţiunea voinţei, a intenţiei, a inimii, şi dacă ţinem corpul supus în măsura capacităţii, slăbiciunile şi imperfecţiunile lui vor fi socotite ca acoperite prin meritul Domnului nostru, Cel Sfânt.

Este încurajator de asemenea să ştim că această luptă împotriva slăbiciunilor şi păcatului nu este numai a noastră, ci că Dumnezeu este pentru noi, El ne-a chemat şi ne ajută. El deja lucrează în noi prin cuvântul Său al promisiunii şi ne-a condus până acum să voim şi să facem voia Lui, buna Sa plăcere; şi El va continua astfel să ne conducă, să ne ajute şi să lucreze în noi prin Cuvântul Său al Adevărului, dacă noi vom continua să acordăm atenţie sfatului Său. „Sfinţeşte-i prin adevărul Tău — Cuvântul Tău este adevărul.” Evanghelia este „puterea lui Dumnezeu spre mântuire” pentru oricine o acceptă astfel; şi nu poate fi găsit niciun imbold mai mare spre o adevărată evlavie decât „făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti”. 2 Pet. 1:4.

Mai mult, urmând în urmele Domnului nostru Isus, alergând alergarea pentru marele premiu pus înaintea noastră în Evanghelie, nu trebuie să murmurăm pe cale, găsind greşeli la dificultăţile şi îngustimea ei; nici nu trebuie să o contestăm, nici să căutăm vreo altă cale decât cea pe care providenţa divină o marchează pentru noi, dându-ne seama că Domnul ştie exact ce experienţe sunt necesare pentru dezvoltarea noastră în şcoala lui Cristos; şi dându-ne seama de asemenea că, dacă ascultarea ar fi posibilă, în timp ce gurile noastre ar fi pline de plângeri şi nemulţumiri de Domnul şi de soarta noastră pe care El a permis-o, aceasta ar indica cel puţin că nu suntem în amonie cu spiritul aranjamentului Său; şi o astfel de ascultare, dacă ar fi posibilă (dar n-ar fi posibilă), n-ar primi aprobarea divină, nici nu ne-ar câştiga „premiul”. Prin urmare, după cum îndeamnă apostolul, „Faceţi toate fără murmure şi fără îndoieli, ca să fiţi fără vină şi curaţi, copii ai lui Dumnezeu neîntinaţi în mijlocul unei generaţii strâmbe şi sucite, în care străluciţi ca nişte lumini în lume”. Versetele 14-16.