ÎNDURĂRILE LUI DUMNEZEU FAŢĂ DE NEASCULTĂTORUL ISRAEL

Neemia 9:26-31

Perioada judecătorilor — Conducători stabiliţi divin — Datoriile şi responsabilităţile lor — Numai un legiuitor şi o lege — Două ilustraţii ale vieţii naţionale a Israelului sub judecători — Manifestări ale iubirii şi grijii divine pentru poporul ales al lui Dumnezeu — Lecţii pentru israeliţii spirituali

„Dreptatea înalţă pe un popor, dar păcatul este ruşinea popoarelor.” Prov. 14:34.

R5645 W. T. 1 martie 1915 (pag. 74-76)

Istoria Israelului începând de la împărţirea Canaanului între seminţii până la ungerea lui Saul ca Împărat al lor, o perioadă de 450 de ani (Fapte 13:19-21), este numită Perioada Judecătorilor — Iosua fiind primul judecător, iar Samuel ultimul. Evident, aceşti judecători n-au fost aleşi pentru poziţia lor, ci ridicaţi pentru ea în mod providenţial. Dar cum aceşti judecători nu aveau nici o putere sau autoritate, nu aveau nici un câştig şi nu deţineau nici o funcţie pe care s-o poată transmite altora, înseamnă că orice putere sau influenţă pe care o posedau era una personală; şi a-i da greutate sau forţă implica o recunoaştere cuvenită că ei erau numiţi sau „ridicaţi” prin aranjament divin.

Acest aranjament făcea ca poporul să privească în mod continuu spre Dumnezeu în privinţa ajutoarelor şi conducătorilor, mai degrabă decât să se angajeze într-o fanfaronadă politică ordinară, în care ar domina şi ar controla ambiţia personală şi profitul. Dumnezeu a făcut numirea, iar poporul, în măsura în care a venit în armonie cu El, a luat cunoştinţă de alegerea Lui (şi practic a susţinut-o sau a votat pentru ea) prin acceptarea judecătorului de către ei. Poate să fi fost un procedeu mai metodic în unele cazuri; căci bătrânii lui Israel, care fuseseră martorii intervenţiei miraculoase a lui Dumnezeu pentru ei şi care au trăit după Iosua, par să fi fost judectori în diferitele seminţii în restul vieţii lor. Judec. 2:7.

((653))

Acest aranjament prin care Dumnezeu i-a dat Israelului judecători este în armonie considerabilă cu procedurile Lui cu Israelul spiritual în timpul Veacului Evanghelic — ridicând pentru ei din timp în timp sfătuitori speciali, eliberatori, slujitori. În mod asemănător, israeliţii spirituali nu trebuie să numească înainte de alegeri sau să tragă sfori şi să decidă ei înşişi cine să fie conducătorii lor spirituali, ci să privească spre Domnul, ca marea lor Căpetenie, şi să aştepte ca El să ridice din când în când astfel de căpetenii cum I-ar plăcea Lui. Acceptarea conducerii acestora, ca fiind numiţi de Domnul, nu înseamnă în mod necesar alegerea lor prin buletine de vot, ci poate fi indicată numai prin ascultarea învăţăturilor lor în armonie cu Cuvântul Domnului.

Conducerea unor astfel de locţiitori spirituali numiţi divin va fi întotdeauna marcată prin victorii spirituale şi prin aducerea poporului Domnului în legătură de inimă mai strânsă cu El. Orice conducere care nu produce astfel de roade, în mod evident nu este de la Domnul, fiindcă Spiritul Domnului nu duce la robie, ignoranţă sau ceartă, ci la iubire, bucurie, pacea inimii, libertate de conştiinţă.

Israelul n-a avut nevoie de nici un congres sau legislatură — fiindcă avea un Legiuitor — Domnul — şi Legea dată la Muntele Sinai urma să fie continuu îndrumătorul poporului. Preoţii şi leviţii, sub Lege, erau ajutoarele stabilite ale poporului în lucrurile aparţinătoare lui Dumnezeu — să-i instruiască în Lege şi să-i reprezinte în sacrificiile tipice, în lucrarea ispăşirii etc. În fiecare seminţie, de asemenea, bătrânii, potrivit capacităţii lor, aveau grija afacerilor civile ale seminţiei. În ceea ce priveşte soldaţii şi departamentul de război, nu aveau deloc. Legea divină trebuia să-i separe de alte popoare; şi dacă rămâneau credincioşi Domnului, El urma să fie Protectorul lor împotriva tuturor împotrivitorilor.

În mod asemănător, Israelul spiritual din fiecare adunare trebuie să se uite printre ei după oameni potriviţi pentru serviciile necesare. Legea lui Dumnezeu trebuie să-i ţină separaţi de intrigi, lupte şi amestecuri cu lumea. Ei trebuie să fie poporul Său deosebit, iar garanţia Lui pentru ei este că toate lucrurile vor lucra împreună pentru binele lor atâta vreme cât ei rămân credincioşi Lui. De aceea ei n-au nevoie de armate înarmate cu arme carnale, chiar dacă sunt soldaţi ai Crucii, angajaţi să lupte împotriva păcatului, fiecare mai cu seamă înăuntrul lui, şi să-şi dea viaţa unul pentru altul — „pentru fraţi”.

DOUĂ ILUSTRAŢII ALE VIEŢII NAŢIONALE

Dacă cartea Judecătorilor ar fi citită ca o istorie completă a Israelului în timpul celor patru secole şi jumătate, ar fi o imagine descurajatoare şi într-o anumită măsură ar da sugestia că ei erau continuu în păcat şi idolatrie şi sufereau pedeapsă din acea pricină. Dar aceasta n-ar fi o vedere corectă. Dimpotrivă, relatarea trece pe lângă perioada fericită de prosperitate a Israelului şi arată mai cu seamă îndepărtările lor de Dumnezeu, pedepsele pentru astfel de încălcări şi eliberările din necazurile lor prin judecători sau eliberatori, pe care Dumnezeu i-a ridicat pentru ei. Că în multe privinţe acesta a fost un timp favorabil pentru israeliţi este implicat în făgăduinţa Domnului: „Voi face iarăşi pe judecătorii tăi ca odinioară şi pe sfătuitorii tăi ca la început”. Isa. 1:26.

În legătură cu aceasta, istoria lui Rut şi aceea a părinţilor lui Samuel ne dau mici idei despre cealaltă latură a chestiunii — despre pietatea temătoare de Dumnezeu care predomina printre mulţi din popor, despre fericirea şi mulţumirea de care se bucurau. În zilele noastre, dacă judecăm afacerile lumii în întregime după relatarea şi amănuntele zilnice din ziare, am putea avea impresia că crimele, grevele, accidentele şi întemniţările constituie întreaga viaţă din ţara noastră, fiindcă marea masă a oamenilor care se ocupă de afacerile obişnuite ale vieţii de-abia sunt menţionaţi.

În acord cu aceasta sunt următoarele rânduri ale poetului Whittier, în care el se bucură în această ţară de libertate şi binecuvântare, în ciuda rapoartelor nefavorabile care merg zilnic către lume prin presă: „Orice nebunie, ruşine sau crimă
Care între marile tale hotare se-ntâmplă,
Cu iuţeală sfidând spaţiul sau timpul,
Ajunge la noi acuzator prin sârme;
În timp ce averea faptelor nobile, toată,
Casele tale tihnite, voturile nevândute,
Iubirea-ţi ce pledează pentru nevoile umane,
Răul îndreptat, doar jumătate sunt spuse!”

((654))

ROADELE NEASCULTĂRII

Israeliţii au fost instruiţi de Domnul să distrugă complet pe poporul ţării, distrugere care am văzut într-o lecţie anterioară că a prefigurat biruinţa noastră ca israeliţi spirituali asupra naturii decăzute. Însă Israel s-a aşezat să se bucure de Ţara Făgăduită fără a distruge complet pe cei condamnaţi; şi mai târziu religiile false ale acestora din urmă au contaminat pe israeliţi prin prietenie şi tovărăşie. Astfel, cei pe care Dumnezeu îi condamnase au înstrăinat treptat inimile multora de la loialitatea lor deplină, cuvenită faţă de Domnul, seducând pe mulţi spre o idolatrie senzuală.

La fel este şi cu israeliţii spirituali care nu duc un război viteaz împotriva dorinţelor naturale ale cărnii lor decăzute — ei află repede că trupul prosperă pe seama vieţii spirituale şi că armistiţiile cu trupul înseamnă că iubirea lor pentru Domnul se răceşte treptat până când se strecoară ceva formă de idolatrie — iubirea de bani, lauda oamenilor sau lauda de sine etc., împărţind cu Domnul iubirea şi reverenţa inimii lor.

Nu trebuie să presupunem că toţi israeliţii au căzut în idolatrie; mai degrabă trebuie să înţelegem că în mod repetat un număr considerabil dintre ei s-au înstrăinat pentru un timp de la iubirea şi adorarea Domnului, şi astfel în mod repetat au adus asupra lor dizgraţia Domnului. Aplicând aceasta la Israelul spiritual, nu trebuie să ne aşteptăm ca nemulţumirea Domnului faţă de poporul Său să întârzie până când acesta intră complet în idolatrizarea eului, a averii sau faimei; ci mai degrabă să ne aşteptăm ca atunci când unele dintre sentimentele inimii încep să meargă după alte lucruri, Domnul să-Şi trimită corecţiile ca să mustre, să admonesteze şi să corecteze în timp ce există încă în inima noastră ceva ascultare şi iubire faţă de El — înainte ca lumea, carnea şi Adversarul să aibă timp să ne captureze complet.

Aceste consemnări ale pedepselor divine şi ale căinţei ulterioare a Israelului şi a eliberării date de Domnul sunt dovezi ale iubirii şi grijii divine pentru acel popor consacrat. După informaţiile noastre, puterea divină n-a fost astfel exercitată asupra altor popoare pentru mustrarea, pedepsirea lor etc. Ei au fost lăsaţi ca străini, înstrăinaţi de Dumnezeu şi de făgăduinţele Lui.

La fel acum, corecţiile Domnului în dreptate, pedepsele Lui etc., sunt dovezi ale protecţiei speciale, ale grijii şi legăturii cu Casa Fiilor. Datorită acceptării noastre în Cristos şi a consacrării noastre Domnului, El ne-a acceptat în schimb ca fii şi ne dă experienţele, încercările şi dificultăţile necesare pentru probarea şi dezvoltarea noastră de caracter. Aceasta este cu scopul ca noi să ne dăm seama de înşelarea şi de influenţele seducătoare ale naturii noastre decăzute, reprezentate prin amaleciţi şi canaaniţi etc., şi ca noi să le putem distruge complet şi să venim astfel în starea menţionată de apostol când declară că cei consacraţi trebuie să-şi aducă fiecare gând în supunere voinţei lui Dumnezeu în Cristos. 2 Cor. 10:5.

Când Israelul natural învăţa lecţiile una după alta şi, de îndată ce o învăţa pe fiecare, trimitea un strigăt de loialitate către Dumnezeu, El Îşi exercita puterea pentru ei şi efectua eliberarea lor. La fel este şi cu israelitul spiritual; când el recunoaşte adevărata situaţie şi cu o căinţă completă se întoarce spre Domnul şi strigă după eliberare din propriile sale slăbiciuni şi imperfecţiuni ale cărnii, rugăciunea lui este ascultată şi îi este dată eliberarea cu asigurarea că harul Domnului îi este de ajuns. Astfel de strigăt către Domnul implică faptul că păcatele şi slăbiciunile cărnii au fost contrare voinţei încălcătorului. Implică faptul că într-un fel el a fost sedus şi acaparat de lume, de carne şi de Adversar, dar că inima lui este încă loială Domnului şi Adevărului. Toţi aceştia care strigă către Domnul în sinceritate şi credinţă vor fi ascultaţi, vor fi eliberaţi; fiindcă harul Său ne este de ajuns.

CALEA GREŞITĂ A ISRAELULUI

Guvernul lui Israel a fost diferit de orice alt guvern din lume. Dumnezeu a fost Împăratul lor; şi în providenţele Sale, potrivit Legământului Său cu ei, El le-a supravegheat afacerile — fie prin permiterea să meargă în captivitate temporară din cauza necredincioşiei faţă de El, fie prin prosperitatea naţiunii şi îndrumarea eforturilor lor în mod favorabil când au trăit în ascultare de El. În multe privinţe starea lor a fost foarte fericită.

((655))

Dar în zilele profetului Samuel, când Bătrânii şi-au dat seama că nu se puteau baza pe fiii lui pentru a urma în urmele tatălui lor şi a fi judecători credincioşi, imparţiali, au uitat — sau poate nu şi au dat seama niciodată pe deplin — că Dumnezeu era Judecătorul lor adevărat, Împăratul lor adevărat, iar Samuel era numai reprezentantul şi purtătorul Lui de cuvânt. Au uitat că deşi Samuel îmbătrânea, „Domnul este acelaşi ieri, astăzi şi întotdeauna” şi putea ridica pentru ei, la timpul Său cuvenit, un Judecător de felul cel mai potrivit necesităţilor lor. Fără îndoială, de asemenea, ei nu şi-au dat seama că personal şi naţional ei erau pe un plan mai înalt decât popoarele din jurul lor care aveau împăraţi. Dimpotrivă, ei au gândit că „sunt demodaţi”; şi după cum oamenii sunt în stare să gândească, ei au tras concluzia că majoritatea trebuie să aibă dreptate.

Influenţaţi de acest servilism faţă de obiceiuri, Bătrânii lui Israel i-au cerut lui Samuel, ca reprezentant al lui Dumnezeu, să ungă pentru ei un împărat — să facă din ei un neam de slujitori unuia din neamul lor. Este greu pentru noi să avem simpatie faţă de astfel de sentimente josnice, astfel de rugăciuni pentru propria lor degradare. Samuel pare să fi văzut chestiunea din acest punct de vedere, şi poate a privit-o şi ca o desconsiderare a sa personală. Totuşi, foarte potrivit el a dus chestiunea înaintea Domnului în rugăciune; nu el trebuia să decidă — el era numai reprezentantul şi purtătorul de cuvânt al Domnului, să spună israeliţilor orice mesaj pe care-l primea.

Ce lucru mare ar fi dacă toată lumea ar putea fi sub astfel de regulă — Înţelepciunea divină să conducă, iar judecătorii pământeşti incoruptibili să comunice şi să aplice Mesajul şi Legea divină! Scripturile ne informează că aceasta se va întâmpla în cele din urmă (Isa. 1:26). Totuşi, înainte ca acea mare condiţie să poată fi îndeplinită, va fi necesar ca Mesia să ia marea Sa putere şi să domnească. Atunci oamenii vor fi gata să asculte vocea Domnului prin cei pe care El îi va stabili şi-i va recunoaşte ca purtători de cuvânt. După cum este scris: „Poporul Tău este plin de înflăcărare când Îţi aduni oştirea.” Psa. 110:3

DOMNIA MESIANICĂ AUTOCRATĂ

Spunându-i lui Israel cum trebuia să fie un împărat, nici Domnul nici profetul Samuel n-au vrut să spună că descrierea dată va fi potrivită pentru un împărat model, ci mai degrabă că astfel va fi calea generală a oricărui om ridicat la o asemenea putere imperială cum aveau împăraţii în vechime. Calea greşită a împăraţilor poate fi determinată de trei condiţii: (1) Toţi oamenii sunt imperfecţi şi decăzuţi, şi ca atare în cazul oricărui împărat ar fi doar o chestiune de grad de imperfecţiune şi tendinţă spre mândrie, egoism şi abuz de putere. (2) Imperfecţiunea celor peste care domneşte împăratul face posibilă şi într-o anumită măsură face rezonabilă uzurparea marii puteri. (3) Tulburarea afacerilor pământeşti făcută de Adversarul, care pune întunericul în locul luminii, adesea face atât pentru conducător cât şi pentru supuşi să pară că un abuz de putere este de fapt pentru avantajul celor conduşi.

Se ridică atunci întrebarea: Cum va fi cu împărăţia lui Mesia? Răspundem că Scripturile învaţă că Domnia Lui va fi autocrată până la extrem; totuşi, nimeni care înţelege chestiunea nu trebuie să se teamă ; căci Acela care trebuie să ia tronul lumii este Cel care atât de mult a iubit lumea încât să Se dea pe Sine Însuşi ca Răscumpărare pentru toată omenirea. Împărăţia Lui în loc să fie de egoism, care şi-ar ruina supuşii pentru propria sa mărire, El a arătat că Spiritul Său este inversul acestora, prin aceea că a lăsat slava curţilor cereşti şi S-a smerit la o natură mai joasă, pentru a deveni Înlocuitorul omului — El „a gustat moarte pentru toţi”. Acesta este acum mult înălţat şi numit Moştenitor al tuturor lucrurilor.

Să reţinem cu toţii că Biserica, aleasă acum din lume, este compusă numai din aceia care au Spiritul Învăţătorului şi cărora le place să-şi dea viaţa în cooperare cu Domnul şi Capul lor. Să nu uităm că potrivit predestinării divine nimeni nu va fi din acea clasă aleasă decât aceia care sunt asemănări ale iubitului Fiu al lui Dumnezeu; şi că probele de ucenicie sunt astfel încât să probeze iubirea şi loialitatea lor faţă de Dumnezeu, de Cristos, de fraţi, de lume, da, şi faţă de inamici.

Cine trebuie să se teamă de un guvern autocrat în mâinile unui astfel de Împărat glorios? De fapt, un astfel de guvern va fi cel mai de ajutor, cel mai folositor pe care l-ar putea avea lumea — înţelept, drept, iubitor, folositor. Noi, prin urmare, care am fost chemaţi la această Chemare de Sus, să dăm la o parte orice ne îngreuiază şi păcatul care ne înfăşoară aşa de uşor, şi, prin harul spre ajutor al Domnului, să câştigăm acest mare premiu al comoştenirii cu El în Împărăţia Sa Mesianică, să avem o parte cu El în binecuvântarea tuturor familiilor pământului, în recuperarea din păcat şi moarte a oricui va vrea.