Planul divin al veacurilor – Studiul VII
Permisiunea răului şi relaţia acesteia cu Planul lui Dumnezeu
De ce a fost permis răul – Corect şi greşit ca principii – Simţul moral – Dumnezeu a permis răul şi-l va folosi pentru bine – Dumnezeu nu este autorul păcatului – Încercarea lui Adam nu a fost o farsă – Ispitirea lui a fost aspră – El a păcătuit cu voia – Pedeapsa pentru păcat n-a fost nedreaptă, nici prea aspră – Înţelepciunea, iubirea şi dreptatea sunt manifestate prin condamnarea tuturor în Adam – Legea lui Dumnezeu este universală
Rău este ceea ce produce nefericire; orice, direct sau indirect, cauzează suferinţă de vreun fel – Webster. De aceea, acest subiect nu numai că examinează suferinţele omeneşti, tristeţile, durerile, slăbiciunile şi moartea, ci merge în spatele tuturor acestora pentru a analiza cauza lor primară – păcatul – şi remediul lui. Deoarece păcatul este cauza răului, îndepărtarea lui este singura metodă de vindecare definitivă a bolii.
Nici o dificultate, poate, nu apare mai adesea într-o minte gânditoare decât întrebarea: De ce a permis Dumnezeu domnia prezentă a răului? De ce a permis El lui Satan să ispitească pe primii noştri părinţi, după ce i-a creat perfecţi şi drepţi? Sau, de ce a permis El ca pomul oprit să se găsească printre cei buni? În ciuda tuturor încercărilor de a o ocoli, se impune de la sine întrebarea: Nu putea Dumnezeu să prevină orice posibilitate de cădere a omului?
Dificultatea se naşte fără îndoială din lipsa înţelegerii planului lui Dumnezeu. Dumnezeu putea preveni intrarea păcatului, dar faptul că n-a făcut-o ar trebui să ne fie dovadă suficientă că permisiunea lui prezentă este ((A118)) destinată să producă în cele din urmă un bine mai mare. Planurile lui Dumnezeu văzute în întregimea lor vor dovedi înţelepciunea cursului urmat. Unii întreabă: Nu putea Dumnezeu, la care totul este posibil, să intervină la timp pentru a preveni realizarea deplină a scopului lui Satan? Fără îndoială că putea; dar o astfel de intervenţie ar fi împiedicat realizarea propriilor Sale scopuri. Scopul Lui a fost să arate perfecţiunea, maiestatea şi autoritatea dreaptă a legii Sale, şi să dovedească atât oamenilor cât şi îngerilor urmările rele care decurg din încălcarea ei. În afară de aceasta, prin însăşi natura lor, unele lucruri sunt imposibile chiar şi pentru Dumnezeu, după cum declară Scripturile. Este „cu neputinţă ca Dumnezeu să mintă” (Evrei 6:18) şi El „nu se poate tăgădui pe Sine Însuşi” (2 Timotei 2:13). El nu poate greşi, şi de aceea El n-a putut alege decât cel mai înţelept şi cel mai bun plan pentru a-Şi aduce creaturile în viaţă, chiar dacă vederea noastră mărginită ar putea pentru un timp să nu discearnă izvoarele ascunse ale înţelepciunii infinite.
Scripturile declară că toate lucrurile au fost create pentru plăcerea Domnului (Apocalipsa 4:11) – fără îndoială pentru plăcerea de a-Şi împărţi binecuvântările şi de a-Şi exercita atributele fiinţei Sale glorioase. Şi, deşi în elaborarea planurilor Sale binevoitoare El permite pentru un timp ca răul şi răufăcătorii să joace un rol activ, totuşi nu o face de dragul de a face rău şi nici pentru că este aliat cu păcatul, deoarece declară că El nu este „un Dumnezeu căruia să-I placă răutatea” (Psalmul 5:4). Deşi opus răului în toate sensurile, Dumnezeu îl permite (adică nu-l împiedică) pentru un timp, deoarece înţelepciunea Lui vede o cale pe care se poate face din el o lecţie durabilă şi valoroasă pentru creaturile Sale.
Este un adevăr evident că pentru fiecare principiu corect există un principiu greşit corespunzător, ca, de exemplu, adevăr şi falsitate, iubire şi ură, dreptate şi nedreptate. Noi distingem aceste principii opuse ca, corect şi greşit, prin efectele lor când sunt puse în acţiune. Acel principiu al cărui((A119)) rezultat, atunci când este activ, este binefăcător şi producător de ordine finală, armonie şi fericire, se numeşte principiu corect; iar opusul, care este producător de discordie, nefericire şi nimicire, se numeşte principiu greşit. Rezultatele acestor principii puse în acţiune se numesc bine şirău; iar fiinţa inteligentă, capabilă să deosebească principiul corect de cel greşit, şi care voluntar se conduce după unul sau după celălalt, se numeşte virtuoasă sau păcătoasă.
Această facultate de a face deosebire între principiul corect şi cel greşit se numeşte simţ moral sau conştiinţă. Prin acest simţ moral, pe care Dumnezeu l-a dat omului, suntem noi în stare să raţionăm despre Dumnezeu şi să recunoaştem că El este bun. La acest simţ moral apelează Dumnezeu întotdeauna ca să-Şi dovedească neprihănirea sau dreptatea; şi prin acelaşi simţ moral a putut Adam discerne că păcatul sau nedreptatea este rău, chiar înainte de a-i cunoaşte toate urmările. Ordinele inferioare de creaturi ale lui Dumnezeu nu sunt înzestrate cu acest simţ moral. Un câine are ceva inteligenţă, dar nu până la acest grad, deşi poate învăţa că anumite acţiuni îi aduc aprobarea şi răsplata stăpânului, iar altele îi aduc dezaprobarea. Ar putea fura sau lua viaţa, dar n-ar putea fi numit păcătos; sau ar putea apăra proprietatea şi viaţa, dar n-ar putea fi numit virtuos – deoarece nu cunoaşte calitatea morală a acţiunilor sale.
Dumnezeu ar fi putut face pe om lipsit de capacitatea de a discerne între ceea ce este corect şi greşit, sau capabil numai de a discerne şi a face ceea ce este corect; dar să-l fi făcut aşa ar fi însemnat să facă doar o maşină vie, şi cu siguranţă nu un chip mintal al Creatorului său. Sau l-ar fi putut face pe om perfect şi cu voinţă liberă, după cum l-a şi făcut, dar să-l fi ferit de ispita lui Satan. În cazul acela, experienţa omului fiind limitată la bine, el ar fi fost continuu expus la sugestiile răului din afară sau la ambiţii din interior, ceea ce ar fi făcut viitorul veşnic nesigur şi ar fi existat întotdeauna posibilitatea unei izbucniri de neascultare şi ((A120)) dezordine; pe lângă aceasta, binele n-ar fi fost niciodată atât de apreciat dacă nu era pus în contrast cu răul.
Dumnezeu Şi-a familiarizat creaturile întâi cu binele, înconjurându-le cu el în Eden, iar apoi, ca pedeapsă pentru neascultare, le-a dat o severă cunoştinţă a răului. Alungaţi din Eden şi lipsiţi de legătura cu El, Dumnezeu i-a lăsat să aibă experienţa bolii, durerii şi morţii, pentru ca astfel să poată cunoaşte veşnic răul, lipsa de sens şi răutatea excesivă a păcatului.
Prin compararea rezultatelor ei au ajuns la aprecierea şi evaluarea corectă a ambelor principii; „DOMNUL Dumnezeu a zis: «Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul»” (Geneza 3:22). De aceasta au parte şi urmaşii lor, numai că ei capătă întâi cunoştinţa răului şi nu pot să-şi dea seama pe deplin ce este binele până când vor avea experienţa lui în Mileniu, ca urmare a răscumpărării lor de către Cel care atunci le va fi Judecător şi Rege.
Simţul moral, sau capacitatea de a judeca ceea ce este corect şi greşit, ca şi libertatea de a-l folosi, pe care Adam le-a posedat, au fost trăsături importante ale asemănării lui cu Dumnezeu. Legea a ceea ce este corect şi greşit a fost scrisă în constituţia lui naturală. Ea a fost parte a naturii lui, întocmai cum este parte a naturii divine. Dar să nu uităm că acest chip sau asemănare cu Dumnezeu, această natură a omului care la origine avea legea înscrisă în ea a pierdut mult din conturul ei clar prin influenţa distrugătoare şi degradantă a păcatului; ca atare, acum nu mai este aşa cum a fost la primul om. Capacitatea de a iubi implică şi capacitatea de a urî; deci putem gândi că Creatorul nu-l putea face pe om în propria Lui asemănare, cu puterea de a iubi şi a face ce este corect, fără capacitatea corespunzătoare de a urî şi a face ce este greşit. Această libertate de alegere, numită liber arbitru sau voinţă liberă, este parte din înzestrarea originară a omului; iar aceasta, împreună cu măsura deplină a facultăţilor lui mintale şi morale, l-au constituit într-un chip al Creatorului. Astăzi, după şase mii de ani de degradare, atât de mult din ((A121)) asemănarea originară s-a şters prin păcat, încât noi nu suntem liberi, ci într-o măsură mai mare sau mai mică suntem legaţi de păcat şi de urmările lui, aşa încât acum păcatul este mai uşor şi de aceea mai plăcut rasei căzute decât dreptatea.
Nu trebuie să punem la îndoială faptul că Dumnezeu putea să-i dea lui Adam o atât de vie imagine a numeroaselor urmări rele ale păcatului încât să-l fi oprit a-l comite, dar noi credem că Dumnezeu a prevăzut că o experienţă reală cu răul va fi cea mai sigură şi cea mai durabilă lecţie pentru a-i servi veşnic omului; pentru acest motiv Dumnezeu n-a intervenit, ci i-a permis omului să aleagă şi să simtă consecinţele răului. Dacă posibilitatea de a păcătui n-ar fi fost niciodată permisă, omul n-ar fi putut să se împotrivească păcatului, şi, prin urmare, n-ar fi existat nici virtute nici merit în înfăptuirea binelui. Dumnezeu caută pe aceia care I se închină în spirit şi în adevăr. El doreşte supunere inteligentă şi voită, mai degrabă decât un serviciu ignorant şi mecanic. El avea deja în acţiune mijloace mecanice neînsufleţite care-I împlineau voia, dar planul Lui era să facă ceva mai nobil, o creaţie inteligentă după propria Sa asemănare, un domn pentru pământ, a cărui loialitate şi dreptate să fie bazate pe aprecierea a ceea ce este corect şi greşit, a binelui şi răului.
Principiile de corect şi greşit au existat ca principii întotdeauna şi trebuie să existe întotdeauna; şi toate creaturile perfecte, inteligente, în asemănarea lui Dumnezeu, trebuie să fie libere să aleagă unul din ele, cu toate că numai principiul corect va continua să fie veşnic activ. Scripturile ne informează că atunci când activitatea principiului rău va fi fost permisă suficient de mult pentru a îndeplini scopul lui Dumnezeu, acesta va înceta pentru totdeauna să fie activ şi toţi cei care vor continua să se supună stăpânirii lui vor înceta pentru totdeauna să existe (1 Corinteni 15:25, 26; Evrei 2:14). Numai facerea binelui şi făcătorii de bine vor continua veşnic.
Dar întrebarea revine sub altă formă: Nu putea fi omul familiarizat cu răul în alt mod decât prin experienţă? ((A122)) Există patru moduri de a cunoaşte lucrurile, şi anume: prin intuiţie, prin observaţie, prin experienţă şi prin informaţie primită din surse acceptate ca sigur adevărate. O cunoaştere intuitivă ar fi o înţelegere directă, fără procesul raţionamentului sau fără nevoia de dovezi. Astfel de cunoaştere aparţine numai divinului Iehova, fântâna veşnică a întregii înţelepciuni şi a întregului adevăr, care, din necesitate şi prin însăşi natura lucrurilor, este superior tuturor creaturilor Sale. Prin urmare, cunoştinţa omului despre bine şi rău nu putea fi intuitivă. Cunoştinţa omului putea veni prin observaţie, dar în acel caz trebuia să fi fost vreo manifestare a răului şi a urmărilor lui pentru ca omul să observe. Aceasta implica permisiunea răului undeva, printre unele fiinţe; şi atunci de ce să nu fie printre oameni, pe pământ, precum ar putea fi printre alte fiinţe, din altă parte?
De ce să nu fie omul ilustraţia şi să-şi primească cunoştinţa prin experienţă practică? Aşa este: omul câştigă experienţă practică şi în acelaşi timp oferă o ilustraţie altora, fiind „o privelişte pentru îngeri”.
Adam avea deja o cunoştinţă despre rău prin informaţie, dar aceea a fost insuficientă pentru a-l împiedeca să încerce experimentul. Adam şi Eva Îl cunoşteau pe Dumnezeu ca pe Creatorul lor şi deci ca pe Cel care avea dreptul să-i controleze şi să-i conducă; iar Dumnezeu spusese despre pomul oprit: „În ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit”. Prin urmare, ei aveau o cunoştinţă teoretică despre rău, deşi niciodată nu-i văzuseră sau nu-i experimentaseră efectele. În consecinţă, ei n-au apreciat autoritatea iubitoare a Creatorului lor şi legea Lui generoasă, nici pericolele de care în acest mod El Îşi propusese să-i apere. De aceea ei au cedat ispitei pe care Dumnezeu în mod înţelept a permis-o şi al cărei folos final fusese prevăzut de înţelepciunea Sa.
Puţini apreciază severitatea ispitei sub care au căzut primii noştri părinţi, şi dreptatea lui Dumnezeu în faptul că a dat o ((A123)) pedeapsă atât de aspră pentru ceea ce multora le pare o încălcare atât de uşoară; dar puţină reflecţie va clarifica totul. Scripturile relatează simplu cum femeia, mai slabă, a fost înşelată şi astfel a devenit călcătoare de lege. Experienţa şi cunoştinţa ei cu Dumnezeu erau încă mai limitate decât ale lui Adam, pentru că el a fost creat întâi; şi Dumnezeu îi comunicase direct cunoştinţa despre pedeapsa păcatului, înainte ca ea să fie creată, în timp ce Eva probabil a primit informaţia de la Adam. Când a gustat din fruct, punându-şi încrederea în denaturarea înşelătoare a lui Satan, evident ea nu şi-a dat seama de măsura încălcării, deşi probabil ea a avut îndoieli şi uşoare temeri că nu era totul în regulă. Dar, deşi înşelată, Pavel spune că ea a fost călcătoare de lege – deşi nu atât de vinovată ca şi când ar fi păcătuit împotriva unei lumini mai mari.
Adam, ni se spune, spre deosebire de Eva, n-a fost înşelat (1 Timotei 2:14), deci el trebuie să fi păcătuit cu o înţelegere mai deplină a păcatului şi a pedepsei corespunzătoare, ştiind cu siguranţă că va trebui să moară. Putem vedea cu uşurinţă care a fost ispita care l-a împins astfel să-şi atragă cu nesocotinţă pedeapsa pronunţată. Având în vedere că ei erau fiinţe perfecte, în asemănarea mintală şi morală a Creatorului lor, elementul asemenea lui Dumnezeu, iubirea, era manifestat cu proeminenţă marcată de către bărbatul perfect faţă de iubita lui tovarăşă, femeia perfectă. Dându-şi seama de păcat şi temându-se de moartea Evei, şi astfel de pierderea lui (şi aceasta fără speranţa redobândirii ei, deoarece nu se dăduse nici o astfel de speranţă), Adam, în disperare, cu nesocotinţă a hotărât să nu trăiască fără ea. Socotindu-şi propria viaţă nefericită şi fără valoare dacă era lipsit de tovărăşia ei, el a participat cu voia la fapta ei de neascultare, pentru a avea parte de pedeapsa cu moartea care probabil presupunea că era asupra ei. Amândoi „au păcătuit”, după cum arată apostolul (Romani 5:14; 1 Timotei 2:14). Însă Adam şi Eva erau unul, nu „doi”; deci Eva a ((A124)) împărtăşit sentinţa pe care purtarea ei a ajutat-o să vină asupra lui Adam. Romani 5:12, 17-19.
Dumnezeu a prevăzut nu numai că dându-i omului libertatea de alegere, datorită lipsei de apreciere deplină a păcatului şi a urmărilor lui el îl va accepta, dar a văzut şi că, cunoscându-l, îl va alege în continuare, pentru că acea cunoştinţă îi va strica într-atât natura morală, încât răul îi va deveni treptat mai plăcut şi mai de dorit decât binele. Totuşi, Dumnezeu a hotărât să permită răul, pentru că, având remediul pregătit pentru eliberarea omului de urmările lui, El a văzut că, drept rezultat, îl va conduce prin experienţă la o apreciere deplină a păcătoşeniei „peste măsură a păcatului” şi în contrast cu el a strălucirii fără egal a virtuţii – învăţându-l astfel cu atât mai mult să iubească şi să onoreze pe Creatorul său, care este izvorul şi fântâna întregii bunătăţi, şi veşnic să evite ceea ce i-a adus atât de multă suferinţă şi nefericire. Aşadar, rezultatul final va fi o mai mare iubire pentru Dumnezeu şi o mai mare ură pentru tot ceea ce este opus voinţei Lui, şi ca urmare stabilirea fermă în dreptate veşnică a tuturor celor care vor profita de lecţia pe care Dumnezeu o dă acum prin permisiunea păcatului şi a relelor legate de el. Totuşi, să se remarce marea deosebire între faptul incontestabil că Dumnezeu a permis păcatul, şi eroarea gravă a unora care-L acuză pe Dumnezeu că este autorul şi instigatorul păcatului. Acestă vedere din urmă este şi blasfematoare şi contradictorie cu faptele prezentate în Scripturi. Cei care cad în această eroare, în general o fac în încercarea de a găsi un alt plan de mântuire decât cel pe care Dumnezeu l-a asigurat prin jertfa lui Cristos ca preţul nostru de răscumpărare. Dacă ei reuşesc să se convingă pe ei înşişi şi pe alţii că Dumnezeu este responsabil de tot păcatul, răutatea şi nelegiuirea*, şi că omul ca unealtă nevinovată în mâinile Lui a fost forţat să păcătuiască, atunci ei lasă drum liber ((A125)) teoriei că n-a fost necesară o jertfă pentru păcatele noastre şi nici milă, sub nici o formă, ci, simplu, numai DREPTATE. De asemenea, ei pun astfel o temelie unei alte părţi a teoriei lor false, adică universalismul, pretinzând că, după cum Dumnezeu a cauzat tot păcatul, răutatea şi nelegiuirea la toţi, El va cauza şi eliberarea întregii omeniri din păcat şi moarte. Şi raţionând că Dumnezeu a voit şi a cauzat păcatul şi că nimeni nu I s-a putut împotrivi, tot aşa, ei pretind că atunci când El va voi dreptatea, toţi vor fi tot aşa de neputincioşi în a I se opune. Dar în toate aceste raţionamente, cea mai nobilă calitate a omului, libertatea de voinţă sau de alegere, cea mai remarcabilă trăsătură a asemănării lui cu Creatorul său este în întregime lăsată la o parte şi omul este teoretic degradat la o simplă maşină care acţionează numai când este pusă în acţiune. Dacă acesta ar fi cazul, omul, în loc să fie domnul pământului, ar fi inferior chiar şi insectelor, deoarece fără îndoială că ele au voinţă sau putere de alegere. Chiar şi ((A126)) micii furnici i s-a dat putere de voinţă, căreia omul, prin puterea lui mai mare, i se poate opune şi-i poate pune piedici, dar pe care n-o poate nimici.
*Pentru a susţine această teorie sunt folosite două texte din Scriptură (Isaia 45:7 şi Amos 3:6), dar ambele printr-o interpretare greşită a cuvântuluirău. Păcatul este întotdeauna un rău, dar un rău nu este întotdeauna un păcat. Un cutremur de pământ, un mare incendiu, o inundaţie sau o molimă ar fi o calamitate, un rău; dar nici unul dintre acestea n-ar fi păcate. Cuvântul rău, în textele citate, înseamnă calamităţi. Acelaşi cuvânt ebraic este tradus nenorocire în Psalmul 34:19; 107:39; Ieremia 48:16; Plângerile lui Ieremia 1:21; Zaharia 1:15. Este tradus necaz în Psalmul 27:5; 41:1; 88:3; 107:26; Ieremia 51:2. Este tradus răutate în Psalmul 141:5, stare nenorocită în Neemia 2:17; 1 Samuel 10:19; Psalmul 10:6; 94:13; Eclesiastul 7:14. Aceleaşi cuvinte sunt traduse în multe alte locuri: rău, vatămare, durere, rană, suferinţă, necaz, tristeţe.
În Isaia 45:7 şi Amos 3:6, Domnul îi aminteşte lui Israel despre legământul făcut cu ei ca naţiune – dacă se vor supune legilor Lui, îi va binecuvânta şi îi va apăra de nenorocirile comune lumii în general; dar dacă-L vor părăsi, El va aduce peste ei nenorociri (rele) ca pedepse. Vezi Deuteronomul 28:1-14, 15-32; Leviticul 26:14-16; Iosua 23:6-11, 12-16.
Totuşi, când nenorocirile veneau peste ei, erau înclinaţi să le considere accidente, nu pedepse. Deci, Dumnezeu i-a înştiinţat prin profeţi, amintindu-le de legământul lor şi spunându-le că acele calamităţi erau de la El şi cu voinţa Lui, pentru corectarea lor. Este absurd să se folosească aceste texte pentru a dovedi că Dumnezeu este autorul păcatului, deoarece ele nu se referă deloc la păcat.
Este adevărat, Dumnezeu are puterea să oblige pe om fie la păcat, fie la dreptate, dar Cuvântul Lui declară că El n-are deloc un astfel de scop. El nu putea, în mod logic, să oblige pe om la păcat, pentru acelaşi motiv că „El nu Se poate tăgădui pe Sine Însuşi”. Un astfel de procedeu nu ar fi în concordanţă cu caracterul Său drept şi de aceea ar fi o imposibilitate. Şi El caută închinarea şi iubirea numai a celor care I se închină în spirit şi în adevăr. În acest scop El a dat omului libertate de voinţă precum are El şi doreşte ca omul să aleagă dreptatea. Permisiunea ca omul să aleagă pentru sine a dus la căderea lui de la legătura, favoarea şi binecuvântările divine, la moarte. Prin experienţa sa cu păcatul şi moartea, omul învaţă practic ceea ce i-a oferit Dumnezeu teoretic, fără ca el să aibă experienţa păcatului şi a urmărilor lui. Faptul că Dumnezeu a ştiut mai dinainte ce va face omul nu este folosit împotriva acestuia, ca o scuză că l-a degradat la o simplă fiinţă-maşină; dimpotrivă, este folosit în favoarea omului, deoarece Dumnezeu, prevăzând calea pe care va apuca omul dacă era lăsat liber să aleagă pentru sine, nu l-a împiedicat să guste experimental păcatul şi urmările lui amare, ci a început imediat să Se îngrijească de un mijloc pentru recuperarea lui din prima încălcare a legii, asigurând un Răscumpărător, un mare Mântuitor, în stare să mântuiască cu desăvârşire pe toţi cei care se vor întoarce la Dumnezeu prin El. În acest scop – pentru ca omul să poată avea o voinţă liberă şi totuşi să i se dea posibilitatea să profite de prima lui nereuşită, când şi-a folosit voinţa greşit, în neascultare de voinţa Domnului – Dumnezeu S-a îngrijit nu numai de o răscumpărare pentru toţi, dar şi ca o cunoştinţă a posibilităţii de împăcare cu Sine astfel oferite, să fie mărturisită la timpul cuvenit. 1 Timotei 2:3-6.
Severitatea pedepsei n-a fost o manifestare de ură şi răutate din partea lui Dumnezeu, ci a fost rezultatul final, ((A127)) necesar şi inevitabil al răului, pe care Dumnezeu a permis ca omul să-l vadă şi să-l simtă. Dumnezeu poate menţine viaţa atât cât vede potrivit, chiar şi împotriva puterii distructive a răului actual; dar ar fi tot atât de imposibil ca Dumnezeu să menţină veşnic o astfel de viaţă, cum este imposibil ca Dumnezeu să mintă. Adică, moral este imposibil. O astfel de viaţă ar putea deveni tot mai mult o sursă de nefericire pentru sine şi pentru alţii; de aceea, Dumnezeu este prea bun să menţină o existenţă aşa de nefolositoare şi dăunătoare pentru sine şi pentru alţii, şi, puterea Lui susţinătoare fiind retrasă, va urma nimicirea, rezultatul natural al răului. Viaţa este o favoare, un dar de la Dumnezeu, şi va fi continuată veşnic numai pentru cei supuşi.
Nici o nedreptate nu li s-a făcut urmaşilor lui Adam nedându-li-se prilejul unei încercări individuale. Iehova n-a fost în nici un sens obligat să ne aducă în existenţă; şi aducându-ne în fiinţă nici o lege de echitate sau dreptate nu-L obligă să ne perpetueze veşnic fiinţa, nici chiar să ne acorde o încercare sub făgăduinţa de viaţă veşnică dacă suntem supuşi. Să notăm bine acest punct. Viaţa prezentă, care de la leagăn până la mormânt nu este decât un proces de moarte, în ciuda tuturor relelor şi dezamăgirilor ei, este un dar, o favoare, chiar dacă n-ar exista nimic după aceea. Aşa o apreciază marea majoritate, excepţiile (sinuciderile) fiind comparativ puţine, iar aceştia, curţile noastre de justiţie în mod repetat au stabilit că sunt dezechilibraţi mintal, altfel nu s-ar înlătura pe ei înşişi în acest fel de la binecuvântările prezente. Pe lângă acestea, conduita omului perfect, Adam, ne arată care ar fi fost conduita copiilor lui în împrejurări similare.
Mulţi s-au deprins cu ideea eronată că Dumnezeu a pus neamul nostru omenesc la încercare de viaţă cu alternativa chinului veşnic, în timp ce la nimic de felul acesta nu se face nici măcar aluzie în pedeapsă. Favoarea sau binecuvântarea lui Dumnezeu pentru copiii Săi supuşi este viaţa – viaţa continuă – fără durere, boală şi orice alt element de descompunere şi moarte. Lui Adam i-a fost dată această ((A128)) binecuvântare în măsură deplină, dar a fost avertizat că va fi lipsit de acest „dar” dacă nu va da ascultare lui Dumnezeu – „În ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit”. El n-a ştiut nimic despre o viaţă în chin, ca pedeapsă pentru păcat. Viaţa veşnică nu este nicăieri făgăduită, nimănui, decât ascultătorilor. Viaţa este darul lui Dumnezeu, iar moartea, opusul vieţii, este pedeapsa pe care El o prescrie.
Chinul veşnic nu este sugerat nicăieri în scripturile Vechiului Testament, şi numai câteva declaraţii din Noul Testament pot fi în aşa fel răstălmăcite încât să apară că învaţă acest lucru; iar acestea se găsesc fie printre simbolismele Apocalipsei, fie printre pildele şi cuvintele tainice ale Domnului nostru, care n-au fost înţelese de către poporul care le-a auzit (Luca 8:10) şi care par să fie doar puţin mai bine înţelese astăzi*. „Plata păcatului este moartea” (Romani 6:23). „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri.” Ezechiel 18:4.
*Vezi broşura „Ce spun Scripturile despre iad?”
Mulţi au presupus că Dumnezeu este nedrept permiţând ca urmaşii lui Adam să aibă parte de condamnarea lui, în loc să acorde fiecăruia o încercare şi o şansă de viaţă veşnică asemenea celei de care s-a bucurat Adam. Dar ce ar spune aceştia dacă se va arăta acum că posibilitatea şi încercarea de viaţă a lumii va fi mult mai favorabilă decât a fost a lui Adam, şi aceasta pentru că Dumnezeu a adoptat acest plan de a permite rasei lui Adam să aibă parte de pedeapsa lui pe o cale naturală? Noi credem că acesta este cazul şi ne vom strădui să-l clarificăm.
Dumnezeu ne asigură că după cum condamnarea a trecut asupra tuturor în Adam, tot aşa, El a făcut aranjamente pentru un nou cap, tată sau dătător de viaţă pentru omenire, în care toţi pot fi transferaţi prin credinţă şi supunere, şi că, după cum în Adam toţi au împărtăşit blestemul morţii, tot aşa în Cristos toţi vor împărtăşi binecuvântarea restabilirii; Biserica fiind o excepţie (Romani 5:12, 18, 19). Astfel văzute ((A129)) lucrurile, moartea lui Isus, cel fără pată, cel fără păcat, a fost o rezolvare completă a păcatului lui Adam în faţa lui Dumnezeu. După cum un om a păcătuit şi în el toţi i-au împărtăşit blestemul, pedeapsa, tot aşa Isus, plătind pedeapsa acelui singur păcătos, a cumpărat nu numai pe Adam, ci şi pe toţi urmaşii lui – pe toţi oamenii – care prin ereditate i-au împărtăşit slăbiciunile, păcatele şi pedeapsa acestora – moartea. Domnul nostru, „Omul Hristos Isus”, personal fără pată, aprobat, şi în El cu o sămânţă sau rasă perfectă, nenăscută, la fel neatinsă de păcat, Şi-a dat toată viaţa şi dreptul uman ca preţ de răscumpărare deplin pentru Adam şi rasa sau sămânţa care era în el când a fost condamnat.
După ce a cumpărat complet viaţa lui Adam şi a rasei sale, Cristos Se oferă să adopte ca sămânţă a Sa, copii ai Săi, pe toţi din rasa lui Adam care vor accepta condiţiile Noului Său Legământ şi astfel prin credinţă şi supunere vor intra în familia lui Dumnezeu şi vor primi viaţă veşnică. Astfel Răscumpărătorul „va vedea o sămânţă de urmaşi
Prejudiciul care ni s-a adus prin căderea lui Adam (noi n-am suferit nici o nedreptate) va fi, prin favoarea lui Dumnezeu, mai mult decât compensat cu favoarea prin Cristos; şi toţi, mai devreme sau mai târziu („la timpul cuvenit” al lui Dumnezeu), vor avea posibilitatea deplină să fie restabiliţi la aceeaşi stare de care s-a bucurat Adam înainte de a păcătui. Cei care nu primesc o cunoştinţă deplină şi, prin credinţă, o posesiune a acestei favori a lui Dumnezeu în prezent (şi aceştia sunt marea majoritate, incluzând copiii şi păgânii), cu siguranţă vor avea aceste privilegii în veacul viitor sau în „lumea viitoare”, dispensaţia sau veacul care ((A130)) urmează celui prezent. În acest scop, „toţi cei din morminte . . . vor ieşi afară din ele”. Pe măsură ce fiecare (fie în veacul acesta, fie în cel următor) devine pe deplin conştient de preţul de răscumpărare dat de Domnul nostru Isus şi de privilegiile care-i urmează, este considerat ca fiind în încercare, aşa cum a fost Adam; şi supunerea aduce viaţă veşnică, iar nesupunerea moarte veşnică – „a doua moarte”. Totuşi, supunere perfectă fără capacitate perfectă de a o da, nu se cere de la nimeni. Sub Legământul de Har, membrii Bisericii în timpul Veacului Evanghelic au avut dreptatea lui Cristos atribuită lor prin credinţă, ca să le completeze deficienţele inevitabile provenite din slăbiciunile trupului. Harul divin va opera de asemenea pentru „oricine vrea” din lume în timpul Veacului Milenar. Nu se va aştepta perfecţiune morală absolută numai când se va ajunge la perfecţiune fizică (ceea ce va fi privilegiul tuturor înainte de încheierea Veacului Milenar). Acea nouă încercare, rezultat al răscumpărării şi al Noului Legământ, va diferi de încercarea din Eden prin aceea că faptele fiecăruia vor afecta numai propriul viitor.
Dar oare aceasta nu va da unora din omenire o a doua şansă de a câştiga viaţă veşnică? Răspundem: Prima şansă de viaţă veşnică a fost pierdută pentru sine şi pentru toţi urmaşii săi, care „erau încă în coapsele lui”, prin neascultarea tatălui Adam. Sub încercarea aceea originară „a venit condamnarea peste toţi oamenii”, iar planul lui Dumnezeu era ca prin jertfa de răscumpărare a lui Cristos, lui Adam şi tuturor celor care au pierdut viaţa prin eşecul lui, după ce au gustat din răutatea excesivă a păcatului şi au simţit greutatea pedepsei păcatului, să li se dea posibilitatea să se întoarcă la Dumnezeu prin credinţă în Răscumpărătorul. Dacă cineva vrea să o numească pe aceasta „a doua şansă”, să o facă: cu siguranţă ea trebuie să fie a doua şansă a lui Adam, şi, într-un sens cel puţin, este la fel pentru toată rasa răscumpărată, dar va fi prima posibilitate individuală a urmaşilor lui, care, atunci când s-au născut, erau deja sub condamnarea la moarte. S-o numim cum ne place, faptele sunt aceleaşi; adică, ((A131))toţi au fost condamnaţi la moarte din cauza neascultării lui Adam şi toţi se vor bucura (în Veacul Milenar) de o posibilitate deplină de a câştiga viaţă veşnică sub condiţiile favorabile ale Noului Legământ. Aceasta, după cum au anunţat îngerii, este „vestea bună, care va fi o mare bucurie pentru tot poporul”. Şi, cum a declarat apostolul, acest har al lui Dumnezeu – că Domnul nostru Isus „S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi – trebuie să fie „mărturisit” tuturor „la timpul cuvenit” (Romani 5:17-19; 1 Timotei 2:4-6). Oamenii, nu Dumnezeu, au limitat la Veacul Evanghelic această şansă sau posibilitate de a ajunge la viaţă. Dumnezeu, dimpotrivă, ne spune că Veacul Evanghelic este numai pentru alegerea Bisericii, a preoţimii împărăteşti prin care, în timpul unui veac următor, toţi ceilalţi vor fi aduşi la o cunoştinţă corectă a adevărului şi li se va acorda posibilitatea deplină să-şi câştige viaţa veşnică sub Noul Legământ.
Dar ce avantaj există în metoda urmată? De ce nu li se dă tuturor oamenilor o şansă individuală de viaţă acum, imediat, fără procesul lung al încercării şi condamnării lui Adam, fără împărtăşirea de către urmaşii lui în condamnarea lui, fără răscumpărarea tuturor prin jertfa lui Cristos şi fără noua ofertă de viaţă veşnică făcută tuturor în condiţiile Noului Legământ? Dacă răul trebuie să fie permis datorită liberului arbitru al omului, de ce nimicirea lui se realizează printr-o metodă atât de deosebită şi ocolită? De ce se permite să intervină atâta suferinţă, şi să vină peste mulţi care în cele din urmă vor primi darul vieţii ca şi copii supuşi ai lui Dumnezeu?
O! Acesta este punctul pe care se centrează interesul în acest subiect. Dacă Dumnezeu ar fi orânduit altfel propagarea speciei noastre, aşa încât copiii să nu aibă parte de urmările păcatelor părinteşti – slăbiciuni mintale, morale şi fizice – şi dacă Creatorul ar fi aranjat aşa încât toţi să aibă o stare edenică favorabilă pentru încercarea lor şi numai călcătorii de lege să fie condamnaţi şi „înlăturaţi”, câţi am putea presupune că s-ar găsi vrednici şi câţi nevrednici de viaţă, sub toate acele condiţii favorabile?
((A132))
Dacă s-ar lua ca şi criteriu singurul caz al lui Adam (şi el desigur a fost în toate privinţele un model de umanitate perfectă), concluzia ar fi că nici unul n-ar fi fost găsit perfect ascultător şi vrednic, fiindcă nici unul n-ar fi posedat acea cunoştinţă clară de Dumnezeu şi experienţa cu El care să dezvolte încredere deplină în legile Lui, dincolo de judecata lor personală. Suntem asiguraţi că ceea ce I-a permis lui Cristos să Se încreadă şi să Se supună fără rezerve a fost cunoştinţa Lui despre Tatăl (Isaia 53:11). Dar să presupunem că un sfert ar fi câştigat viaţa; sau chiar mai mult, să presupunem că o jumătate ar fi fost găsiţi vrednici şi că cealaltă jumătate ar fi suferit plata păcatului – moartea. Ce se întâmpla? Să presupunem că cealaltă jumătate, cei ascultători, nici n-ar fi avut experienţa cu păcatul, nici nu l-ar fi văzut: nu puteau ei să simtă veşnic o curiozitate pentru lucrurile interzise, curiozitate stăpânită numai de teama de Dumnezeu şi de pedeapsă? Serviciul lor n-ar putea fi atât de sincer ca şi când ar cunoaşte binele şi răul, şi, prin urmare, ar avea o apreciere deplină a scopurilor binevoitoare ale Creatorului, care a făcut legile ce guvernează atât propria Sa conduită, cât şi cea a creaturilor Sale.
Apoi, de asemenea, să considerăm jumătatea care ar fi mers în moarte ca rezultat al propriului lor păcat voit. Ei ar fi înlăturaţi veşnic din viaţă şi singura lor speranţă ar fi ca Dumnezeu din iubire să-Şi amintească de ei ca şi creaturi ale Sale, lucrarea mâinilor Sale, şi să le dea o altă încercare. Dar de ce să facă aşa? Singurul motiv ar fi speranţa că dacă ar fi treziţi şi încercaţi din nou, unii din ei, datorită experienţei lor mai mari, ar putea alege ascultarea şi ar trăi.
Dar, chiar dacă un astfel de plan ar avea rezultate tot atât de bune ca şi cel pe care l-a adoptat Dumnezeu, ar exista obiecţii serioase la el.
Cu cât este mai conform cu înţelepciunea lui Dumnezeu să se restrângă păcatul în anumite limite, aşa cum face planul Lui. Cu cât este mai bine, ceea ce chiar minţile noastre care au putere limitată pot discerne, să nu avem decât o lege perfectă ((A133)) şi imparţială, care declară că plata păcatului voit este moartea – nimicirea – înlăturarea de la viaţă. Dumnezeu limitează astfel răul pe care-l permite, prevăzând ca domnia Milenară a lui Cristos să îndeplinească stingerea completă a răului şi a răufăcătorilor cu voia şi să introducă o veşnicie de dreptate, bazată pe cunoştinţă deplină şi supunere de bună voie a fiinţelor perfecte.
Dar există alte două obiecţii la planul sugerat, de a încerca pe fiecare individ separat la început. În planul pe care Dumnezeu l-a adoptat a fost suficient un singur Răscumpărător, pentru că numai unul păcătuise şi numai unul fusese condamnat. (Ceilalţi i-au împărtăşit condamnarea.) Dar dacă prima încercare ar fi fost individuală şi dacă jumătate din rasă ar fi păcătuit şi ar fi fost individual condamnaţi, s-ar fi cerut sacrificiul unui răscumpărător pentru fiecare individ condamnat. O viaţă nepierdută putea răscumpăra o viaţă pierdută, nu mai mult. Omul cel perfect, „Omul Hristos Isus”, care îl răscumpără pe Adam cel căzut (şi pierderile noastre prin el), n-ar fi putut fi „o răscumpărare [un preţ corespunzător] pentru TOŢI” în nici o altă împrejurare decât în împrejurările planului pe care Dumnezeu l-a ales.
Dacă am presupune că numărul total al fiinţelor umane începând de la Adam este de o sută de miliarde şi că numai jumătate din aceştia au păcătuit, s-ar cere ca toţi cei cincizeci miliarde de oameni ascultători, perfecţi, să moară pentru a da o răscumpărare [un preţ corespunzător] pentru toţi cei cincizeci miliarde de călcători ai legii; şi astfel, şi prin acest plan moartea ar trece asupra tuturor. Şi un astfel de plan n-ar cere mai puţinăsuferinţă decât există astăzi.
Cealaltă obiecţie la un astfel de plan este că s-ar deranja grav planurile lui Dumnezeu referitoare la alegerea şi înălţarea la natură divină a unei „turme mici”, corpul lui Cristos, o companie al cărei Cap şi Domn este Isus. Dumnezeu n-ar fi putut, în mod drept, să poruncească celor cincizeci miliarde de fii ascultători să-şi dea drepturile, privilegiile şi ((A134)) vieţile ca răscumpărare pentru păcătoşi, deoarece sub propria Sa lege ascultarea lor ar fi câştigat dreptul la viaţă veşnică. Deci, dacă acelor oameni perfecţi li s-ar fi cerut să devină răscumpărători ai celor căzuţi, planul lui Dumnezeu ar fi, cum a fost cu Domnul Isus, să le pună în faţă vreo răsplată specială, aşa încât ei, pentru bucuria pusă în faţa lor, să poată îndura pedeapsa pentru fraţii lor. Şi dacă li s-ar fi dat aceeaşi răsplată care I-a fost dată Domnului nostru Isus, şi anume, să aibă parte de o nouă natură, cea divină, şi să fie mult înălţaţi, mai presus de îngeri, domnii şi puteri, şi mai presus de orice nume care se poate numi – alături de Iehova (Efeseni 1:20, 21), atunci ar fi fost un număr imens pe planul divin, ceea ce înţelepciunea lui Dumnezeu evident n-a aprobat. Mai mult, aceşti cincizeci de miliarde, în asemenea împrejurări, ar fi cu toţii la egalitate şi nici unul dintre ei mai mare sau cap, în timp ce planul pe care Dumnezeu l-a adoptatcere doar un Răscumpărător, unul mult înălţat, la natură divină, apoi o „turmă mică” dintre aceia pe care El i-a răscumpărat şi care „merg pe urmele Lui” de suferinţă şi negare de sine, ca să-I împărtăşească numele, onoarea, gloria şi natura, întocmai cum soţia are parte cu soţul.
Cei care pot aprecia această trăsătură a planului lui Dumnezeu, care, prin condamnarea tuturor într-un reprezentant, a deschis calea pentru răscumpărarea şi restabilirea tuturor printr-un Răscumpărător, vor găsi în ea soluţia multor nedumeriri. Ei vor vedea că osândirea tuturor într-unul a fost reversul unei nedreptăţi: a fost o mare favoare pentru toţi, dacă se ia în legătură cu planul lui Dumnezeu de a da îndreptăţire tuturor prin jertfa unuia. Răul va fi pe vecie stins când scopul lui Dumnezeu pentru permiterea lui va fi fost îndeplinit şi când beneficiile răscumpărării vor acoperi complet pedeapsa păcatului. Totuşi, este imposibil să se aprecieze corect această trăsătură a planului lui Dumnezeu fără o recunoaştere deplină a răutăţii păcatului şi a naturii pedepsei lui – moartea, a importanţei şi valorii preţului de răscumpărare dat de Domnul nostru Isus, şi a restabilirii((A135)) sigure şi complete a omului la condiţii favorabile, condiţii în care va avea loc o încercare deplină şi suficientă înainte de a fi declarat vrednic de răsplată (viaţă veşnică), sau de pedeapsă (moarte veşnică).
Având în vedere marele plan de răscumpărare şi „restabilirea tuturor lucrurilor” care urmează logic prin Cristos, putem vedea că prin permisiunea răului rezultă binecuvântări care, probabil, altfel nu puteau fi atât de deplin realizate.
Nu numai oamenii beneficiază pentru toată eternitatea de experienţa câştigată, şi îngerii prin observarea experienţelor omului, ci toţi sunt în continuare avantajaţi de o cunoaştere mai deplină a caracterului lui Dumnezeu aşa cum este manifestat în planul Lui. Când planul Lui va fi realizat în întregime, toţi vor putea vedea clar înţelepciunea, dreptatea, iubirea şi puterea Lui. Vor vedea dreptatea care n-a putut să violeze hotărârea divină şi nici să salveze rasa pe drept condamnată fără o anulare completă a pedepsei lor printr-un răscumpărător voluntar. Vor vedea iubirea care a pregătit acest sacrificiu nobil şi care a înălţat mult pe Răscumpărătorul, la dreapta lui Dumnezeu, dându-I putere şi autoritate prin care să restabilească la viaţă pe cei pe care-i cumpărase cu propriul Său sânge preţios. Vor vedea de asemenea puterea şi înţelepciunea care au putut să realizeze un destin glorios pentru creaturile Sale, şi să conducă toate influenţele împotrivitoare aşa încât să le facă, cu sau fără voia lor, agenţi pentru înaintarea şi realizarea finală a marilor Sale scopuri. Dacă răul n-ar fi fost permis şi astfel ţinut în stăpânire de către providenţa divină, nu putem vedea cum s-ar fi putut ajunge la aceste rezultate. Permisiunea răului pentru un timp printre oameni dă dovadă astfel de o înţelepciune clarvăzătoare, care a cuprins toate împrejurările care puteau surveni, a plănuit remediul şi a marcat rezultatul final prin puterea şi harul Său.
În timpul dispensaţiei Evanghelice, păcatul şi relele care-l însoţesc au fost folosite mai departe pentru ((A136)) disciplinarea şi pregătirea Bisericii. Dacă păcatul n-ar fi fost permis, sacrificiul Domnului nostru Isus şi al Bisericii Sale, a cărei răsplată este natura divină, ar fi fost imposibil.
Apare clar că în fond aceeaşi lege a lui Dumnezeu care este acum peste omenire, lege a cărei ascultare are ca răsplată viaţa, iar a cărei neascultare pedeapsa morţii, trebuie în cele din urmă să guverneze toate creaturile inteligente ale lui Dumnezeu; şi acea lege, după cum a definit-o Domnul nostru, este pe scurt cuprinsă într-un singur cuvânt – Iubire. „Să iubeşti pe DOMNUL Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu toată cugetarea ta; şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Luca 10:27). În cele din urmă, când scopurile lui Dumnezeu vor fi fost împlinite, gloria caracterului divin se va arăta tuturor creaturilor inteligente şi toţi vor vedea că permisiunea temporară a răului a fost o trăsătură înţeleaptă în tactica divină. Acum, aceasta se poate vedea numai prin ochii credinţei, privind înainte prin intermediul Cuvântului lui Dumnezeu la cele spuse prin gura tuturor sfinţilor profeţi de la început lumii – restabilirea tuturor lucrurilor.
ZIUA ESTE APROAPE
„Biet peregrin obosit, mai stai pe cărare – zorii-s aproape!
Ostenit eşti acum, însă a razei lucire mai clară se face.
Mai rabdă puţin, odihna aşteaptă
Chiar dacă truda te-apasă, somnul să nu te răzbată.
A vieţii noapte tristă-i, dar tu înainte priveşte – zorii-s aproape!
Nu ceda fricii! A lumii scene şi forme-ntunecate curând vor fi trecute.
Pe vârful de munte în scurt timp vei ajunge,
Strălucitoarea lume de bucurie şi pace-i atinge.
«Bucuros în speranţă» deviza încă să-ţi fie – zorii-s aproape!
Ce glorii zorile-acelea dezvălui-vor! Te-nveseleşte!
Strâns leagă-ncălţămintea şi coapsele-ncinge,
Întunecată şi lungă e calea, însă sfârşitul e dulce.”
