Ispite deosebite pentru noua creatură

„Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci Unul ispitit în toate, asemenea nouă, dar fără păcat. Să ne apropiem, deci, cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să aflăm har, ca să avem ajutor la momentul potrivit.” Evr. 4:15,16.

R5585 1 decembrie 1914 (358-360)

Sf. Pavel vorbeşte despre Preoţia antitipică şi arată că Aaron fusese numai un preot tipic, că preoţia levitică n-a ridicat de fapt niciodată păcatul, că era necesară o Preoţie mai bună, că această preoţie mai înaltă era reprezentată prin Melhisedec şi că Dumnezeu spusese că Isus va fi „preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec. Isus este un Mare Preot Ceresc — nu un mare preot pământesc. S-ar putea scoate deci ideea că dacă Domnul nostru nu este un preot pământesc, El nu ştie cum să compătimească cu noi. Dar apostolul ne asigură că Marele nostru Preot poate compătimi pe deplin cu noi, fiindcă a fost „ispitit în toate, asemenea nouă”.

Nu trebuie să înţelegem că apostolul vrea să spună că Domnul nostru a fost ispitit în toate felurile în care este ispitită lumea. El n-a avut nici una dintre ispitele specifice unui beţiv etc. Mintea Lui n-a fost dezechilibrată. El a fost ispitit „asemenea nouă” — Biserica. Asemenea Învăţătorului nostru, noi nu suntem, ca Noi Creaturi, ispitiţi asemenea lumii. Lumea are propriile ei feluri de ispite. Noi nu suntem din lume. Noi suntem încercaţi în calitate de copii ai lui Dumnezeu concepuţi de spirit. Suntem încercaţi în privinţa loialităţii noastre faţă de El, în privinţa credinţei şi ascultării noastre. Desigur, în timp ce suntem încă în trup, suntem expuşi ispitelor în privinţa tendinţelor noastre naturale ca membri ai rasei decăzute, dar nu acestea sunt ispitele nostre ca Noi Creaturi.

Lumea nu ne poate înţelege

Lumea nu ştie nimic despre încercările noastre speciale ca Noi Creaturi. Oamenii ştiu numai despre încercările şi slăbiciunile obişnuite ale umanităţii. Dar noi, după ce am fost îndreptăţiţi în ochii lui Dumnezeu şi puşi deoparte pentru serviciul Său, dorim să ducem la îndeplinire scopurile noastre noi. Noi nu mai suntem din lume. Lumea, carnea şi diavolul caută să ne dea la o parte, să ne întoarcă pe căile vechi; şi aceste ispite ne pot face să uităm legământul de relaţie specială cu Domnul şi ce ne-am învoit să facem şi să fim. Aceasta este privinţa în care suntem ispitiţi şi încercaţi în mod special, şi noi trebuie să fim întotdeauna în gardă. Ştim că Isus, marele nostru Cap, a fost încercat în acelaşi fel ca noi.

Când Isus le-a spus ucenicilor Săi că El va merge la Ierusalim şi că va fi vândut în mâinile preoţilor celor mai de seamă şi ale cărturarilor, şi-L vor ((751)) condamna la moarte şi-L vor da în mâinile neamurilor, care-şi vor bate joc de El şi-L vor lovi şi-L vor răstigni, sf. Petru a spus: Învăţătorule, nu vorbi aşa — este descurajator. Şi de ce vorbeşti despre aceste lucruri stranii, despre mâncatul cărnii şi băutul sângelui Tău? Doamne, nu spune aceste lucruri! Dumnezeu să Te ferească; nu aceasta va fi soarta Ta!

Deci, nici chiar cei doisprezece aleşi ai Săi nu L-au putut înţelege pe Învăţătorul. Isus a răspuns (dar nu în felul nepoliticos din versiunea obişnuită): „Înapoia Mea, adversarule” — tu devii împotrivitorul Meu. Vrei să strici lucrarea pe care o fac. În loc să Mă ajuţi, Mă împiedici, fiindcă gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci ale oamenilor. Vezi Matei 16:21-23.

La fel este cu toţi cei care caută să arate bunătate faţă de noi, care cred că ne servesc interesele cele mai bune. Ei spun că suntem nechibzuiţi când ne gândim atât de mult la religie. Ei au intenţii bune. Nu-şi dau seama că trebuie să fim în cele ale Tatălui nostru. Acest fel de ispite ne vin ca creştini, ca urmaşi ai Învăţătorului. Ispitele speciale ale copiilor Domnului nu sunt ispite de a comite imoralităţi mari; nici ispitele lui Isus n-au fost de felul acesta. Dar El a avut ispita de a reţine Adevărul şi de a da ceva mai pe gustul lor.

Unii dintre prietenii noştri din Biserica nominală ne-ar putea spune: De ce nu vă angajaţi în lucrarea pentru săraci, sau în lucrarea de ridicare socială? Tot timpul vorbiţi despre Împărăţie! despre Împărăţie! Ca ambasadori ai lui Dumnezeu noi suntem aici tocmai pentru scopul de a le spune oamenilor despre Împărăţie, despre lucrurile glorioase pe care le are Dumnezeu în păstrare pentru sfinţii Săi şi de asemenea despre scopurile Sale pentru lume. Noi ştim că metodele umane de „lucru pentru săraci” nu vor reuşi să salveze lumea, dar Împărăţia o va salva. Ispita este să facem ceva ce ar fi aplaudat de alţii, în loc să facem şi să spunem lucruri din Cuvântul lui Dumnezeu, care aduc dezaprobare din partea lumii şi din partea celor din biserica nominală. Editorul are prieteni care-i spun: dacă n-ai vorbi aşa cum vorbeşti şi nai scrie aşa cum scrii, mai mulţi te-ar asculta. Ai putea fi foarte popular dacă ai vorbi puţin diferit. Pui prea multă religie în predicile tale. Noi răspundem, da, dar noi vorbim şi scriem ca să informăm poporul în privinţa Cuvântului, a caracterului, a Planului lui Dumnezeu; şi în privinţa chemării Sale actuale pentru Biserică.

Caracterul ispitelor Învăţătorului

Învăţătorului I se prezentase în minte sugestia: Acum ia o cale mai uşoară. Această cale care pare a fi indicată este cea mai aspră cu putinţă. Du-Te la Dumnezeu şi spune-I că nu ţi se pare drept, Tu care ai fost loial în toate aceste veacuri să fii supus unui astfel de tratament; că acesta pare un mod foarte straniu de a trata un Fiu credincios; că nu poate exista nici un motiv bun pentru el şi că nimic nu poate fi câştigat prin acesta. Întreabă-L pe Dumnezeu dacă nu poate face ceva schimbare. Întreabă-L dacă nu întrece măsura.

Şi la fel noi, urmaşii Lui, am putea avea uneori sugestii asemănătoare. Dar un murmur, un spirit rebel ar dovedi că nu suntem în atitudinea corectă a inimii; ar dovedi fie că de fapt nu neam supus niciodată Domnului voinţa, fie că am retras-o şi că ne-a lipsit încrederea în El. Şi copilul lui Dumnezeu trebuie să se împotrivească acestor ispite.

Când sf. Petru a căutat să-L apere pe Învăţătorul nostru de soldaţii şi ofiţerii care au venit să-L aresteze, chiar dacă a ştiut care va fi sfârşitul, Isus a spus: „Nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau?” El nu S-a gândit nici o clipă să cedeze vreunei ispite de a-Şi folosi puterea superioară ca să-i împiedice pe vrăjmaşii Săi să-L ia. El le-a arătat că avea asemenea putere; căci toţi s-au dat înapoi şi au căzut la pământ. Astfel El a arătat că dacă ar fi vrut să-Şi exercite puterea supranaturală ar fi fost infinit mai puternic decât ei, şi S-a supus nu fiindcă trebuia, ci fiindcă în realitate Se supunea de bună voie morţii. Aceasta a fost o demonstraţie a declaraţiei Sale anterioare: „Îmi dau viaţa … . Nimeni nu mi-o ia, ci o dau Eu de la Mine Însumi” (Ioan 10:17, 18). El a refuzat în mod constant să cedeze la vreun apel din partea cărnii Sale de a scăpa de suferinţele Sale sau de a le micşora. El a fost „ispitit în toate asemenea nouă, dar fără păcat”.

Noi am putea slăbi uneori; am putea să nu reuşim — şi chiar nu reuşim. Nu putem trăi complet la înălţimea standardului glorios. Cristos a fost fără păcat. În carnea noastră abundă păcatul şi noi avem slăbiciuni pe care El nu le-a avut. Dar dacă este ca noi să urmăm în urmele Sale, trebuie să biruim şi să ne dovedim biruitori până la sfârşit. Nu trebuie să ne spunem: Nu pot trăi cum a trăit Isus, chiar dacă aş încerca oricât de mult; ce rost are stabilirea unui standard perfect? Dar are rost; şi noi ar trebui să ne străduim cu seriozitate să ajungem cât se poate de aproape de acel standard. Ţinând acel Model glorios întotdeauna în faţa noastră, vom fi în stare să ajungem mult mai aproape de perfecţiune decât dacă standardul nostru ar fi mai jos. Noi trebuie să avem acest standard perfect ca scop al nostru, dacă ne aşteptăm să câştigăm premiul pentru care am intrat în această alergare.

Dacă Isus ar fi păcătuit şi n-ar fi reuşit în vreun fel, ar fi însemnat eşec complet. N-ar fi înviat niciodată. Acest lucru a fost simbolizat prin marele preot iudeu când trecea pe sub văl cu sângele. Dacă marele preot nu urma instrucţiunea Legii în aducerea jertfelor sale murea sub văl. De aceasta S-a temut Isus în Ghetsimani când „a adus rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel care putea să-L scape din îgreceşte ekş moarte” — nu să-L scape de la moarte, ci să-L salveze din moarte prin înviere. Şi relatarea este că El a fost auzit şi a fost întărit, mângâiat (Luca 22:39-45; Evr. 5:7). De îndată ce a avut asigurarea Tatălui că nu încălcase nici o condiţie şi că nu va merge în moarte eternă, El a fost mulţumit să sufere orice altă experienţă care-I venea.

Marele nostru preot compătimitor

Prin faptul că Marele nostru Preot a fost ispitit şi a suferit, putem şti că El nu este un mare preot rece şi indiferent. Dimpotrivă, El este unul plin de compătimire, care a avut cea mai mare experienţă (Evr. 2:18; 5:8). Deci, dacă noi avem ispite, ce trebuie să facem? Trebuie să mergem la Marele nostru ((752)) Preot; şi mergând la Tronul Harului Ceresc, putem merge cu îndrăzneală (sau, mai protrivit tradus, cu curaj, fără să ne îndoim), ştiind că Acela care ne întâmpină acolo este cu totul capabil să compătimească în toate necazurile şi nevoile noastre şi în toate ispitele noastre.

Dacă n-am păcătuit cu voia, dacă păcatele noastre au fost din imperfecţiunea cărnii prin ispită, aşa încât la vremea aceea n-am fost capabili să învingem şi să stăpânim carnea cum se cuvine, putem veni cu curaj, ştiind că Domnul înţelege totul despre slăbiciunile naturii noastre umane decăzute — El Îşi aduce aminte că nu suntem decât ţărână (Ps. 103:13, 14). Sf. Pavel spune că nu ne putem judeca nici pe noi în privinţa slăbiciunilor noastre. El zice ( Cor. 4:3, 4): „Cât pentru mine, este ceva foarte neînsemnat să fiu judecat de voi sau de vreo judecată omenească. Ba încă, nici eu însumi nu mă mai judec … Cel care mă judecă este Domnul”. El ştie cum să facă toată îngăduinţa cuvenită. Atunci să nu ezităm să venim la El în rugăciune, cerânduI făgăduinţele. Să căutăm îndurarea Domnului, ştiind că o vom primi, când ne străduim cu adevărat să-I fim credincioşi.

Tatăl nostru ştie totul despre aceste experienţe pe care le avem şi El a făcut pregătire pentru a fi acoperiţi. El a pregătit sprijin să ieşim din dificultăţi, ca să putem intra ca membri ai Corpului lui Cristos, chiar dacă suntem imperfecţi. El ştie că nu ne putem controla pe deplin corpurile imperfecte. Dar pe măsură ce ne întărim, trebuie să fim mai capabili să ne controlăm corpul muritor. Voinţa nouă trebuie să subjuge mintea veche şi să aibă mai bun succes în cucerirea cărnii. Trebuie să ne examinăm pe noi şi progresul nostru; să nu fim satisfăcuţi, nici să nu simţim că ne dovedim biruitori, decât dacă din când în când putem vedea creştere în noi în asemănarea lui Cristos şi în capacitatea de a supune vechea natură cu impulsurile şi tendinţele ei.

Pentru noi nici un alt aranjament n-ar fi fost aşa de bun ca acela pe care l-a ales Domnul. Slăbiciunile şi imperfecţiunile noastre ne stau împotrivă; dar Dumnezeu a pregătit o cale prin care toate ne pot fi iertate, dacă sunt inevitabile sau dacă n-a existat voinţă în legătură cu ele. Orice măsură de voinţă din partea unui copil al lui Dumnezeu cere ispăşire prin lovituri. Dacă ne judecăm — ne inspectăm sau ne examinăm cu atenţie — pe noi înşine, gândurile, cuvintele şi acţiunile noastre, se va cere mai puţină judecare şi disciplinare din partea Domnului ca să ne corecteze greşelile. Dacă ne dăm seama că am fost neglijenţi în vreun fel în ţinerea angajamentelor noastre, dacă gândim că am lăsato moale cândva în ceva amănunt, este de ajutor să impunem ceva pedeapsă asupra noastră pe care s-o simţim. Să mergem la Domnul în rugăciune serioasă, cerând iertare şi promiţându-I că prin harul Său ne vom strădui să fim mai veghetori în viitor. Să ne examinăm zilnic în această privinţă şi niciodată să nu trecem cu uşurinţă peste vreo greşeală.

Ce preţios şi întăritor este faptul că ne dăm seama că Marele nostru Preot îndurător are milă de neputinţele noastre! Totuşi, fiindcă avem această cunoştinţă, noi să nu slăbim niciodată vigilenţa sau să profităm de îndurarea Sa. Dar ne bucurăm că avem un Scaun al Îndurării la care putem merge imediat ce suntem conştienţi de incapacitatea noastră de a fi cu totul cum am vrea, şi ne bucurăm să ştim că nu vom fi refuzaţi.