IZVOARELE VIEŢII”

„Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice este de păzit, căci din ea ies izvoarele vieţii.”

Proverbe 4:23.

R 4904 W. T. 15 octombrie 1911 (pag. 396-397)

La origine omul a fost creat în chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Drept rezultat al căderii, inimile noastre nu sunt perfecte, ci sunt aplecate spre păcat. Domnul ne invită să-I dăm Lui inimile, sentimentele: „Fiul Meu, dă-Mi inima ta” (Prov. 23:26). Dumnezeu a prevăzut Mijlocul prin care ne poate restabili la relaţia de fii, acel Mijloc fiind Domnul Isus. După ce acceptăm propunerea Domnului şi-I dăm Lui inima, devenim copii dragi ai Domnului, după cum exprimă apostolul. Următorul lucru este să ne ţinem inima în loialitate, în deplină supunere la voinţa divină. Necesitatea ţinerii inimii astfel este evidentă. Chiar dacă inima noastră este loială Domnului, totuşi suntem înconjuraţi de condiţii adverse. Lumea, carnea şi diavolul ne asaltează inima, care are nevoie, prin urmare, să fie vegheată continuu. După cum spune apostolul: „Dar comoara aceasta o purtăm în nişte vase de lut” (2 Cor. 4:7). Noi avem de-a face cu aceste tendinţe sau condiţii adverse.

Dumnezeu nu judecă pe poporul Său numai în privinţa cărnii lor, în privinţa faptelor vieţii. Acestea sunt mai mult sau mai puţin imperfecte. El a aranjat chestiunea astfel încât rezultatul a aceea ce izvorăşte din inimă, pentru care inima este răspunzătoare, este viaţă sau moarte. Dacă izvoarele sunt corecte, rezultatul va fi viaţa eternă. Dacă izvoarele sunt greşite, rezultatul va fi moartea, nevrednicia de viaţă. Nu numai izvoarele conduitei sunt cele care determină rezultatul veşnic, viaţa sau moartea, ci izvoarele inimii noastre. Ele nu numai că afectează viaţa prezentă, prin curăţirea sau murdărirea acelora cu care noi venim în contact, ci ele hotărăsc sau stabilesc dacă vom avea viaţă viitoare sau nu.

Astfel izvoarele inimii constituie proba decisivă. Declaraţia nu spune că antiteza vieţii este moartea; ci întrebarea este: Vom avea noi viaţă? Noi am fost deja în moarte. Putem avea viaţă numai prin Mijlocul stabilit, Răscumpărătorul. Dacă acceptăm izvorul vieţii şi primim favoarea lui Dumnezeu de viaţă veşnică, evităm celălalt izvor, moartea veşnică. Nu numai că această chestiune este hotărâtă de izvorul inimii, dar este adevărat şi că acei care obţin condiţia vieţii în timpul acestui Veac vor ajunge, fie la gloria naturii divine, fie la poziţia de membri în „mulţimea mare”. Ei vor fi ori din Preoţimea împărătească, ori servitori ai acestei preoţimi. Prin urmare, foarte mult depinde de izvoarele inimii. De aceea, să dorim lucrurile aprobate, lucrurile lui Dumnezeu. Să căutăm să avem cel mai bun izvor sau rezultat realizabil, să obţinem premiul chemării noastre în Isus Cristos!

TREBUIE SĂ DEZRĂDĂCINĂM DIN INIMILE NOASTRE ORICE IUBIRE A PĂCATULUI

Nu este suficient să recunoaştem că păcatul sub diferitele lui forme este rău şi să hotărâm că ne vom strădui împotriva lui pentru că este sub interzicerea Domnului; pe lângă aceasta trebuie să dezrădăcinăm din inimile noastre orice năzuinţă, orice dorinţă după ceva ce nu este cu totul aprobat de Domnul. O, ce curăţire va însemna aceasta în inimile şi vieţile, şi în special în gândurile multora care s-au numit cu numele lui Cristos! Mulţi care nu observă acest punct se află continuu asaltaţi de ispite deoarece, deşi pe dinafară evită imoralităţile mari, în secret nutresc simpatii pentru lucruri condamnate, dorind să le poată avea, numai interzise de n-ar fi.

Cu cât acordăm mai multă atenţie acestui subiect, cu atât mai mult vom fi convinşi, din experienţele noastre personale, de adevărul declaraţiilor scripturale cu privire la începuturile păcatului ca greşeli secrete în minte, în inimă; şi cu atât mai mult vom aprecia declaraţia textului nostru, „Păzeşte-ţi inima [mintea, afecţiunile] mai mult decât orice este de păzit, căci din ea ies izvoarele vieţii”.

Nu trebuie să ne mirăm că Dumnezeu astfel ne-a constituit încât să permită ispitelor să vină în mintea noastră, nici nu trebuie să ne rugăm să nu avem nicio ispită; căci dacă n-ar fi nicio astfel de prezentare, nicio astfel de ispită, n-ar putea fi nicio victorie din partea noastră, nicio învingere a păcatului şi a celui rău. Ştim că tocmai pentru acest motiv suntem acum în Şcoala lui Cristos; nu că acolo vom fi scutiţi de orice ispită, ci că vom putea învăţa de la marele Învăţător cum să-l întâmpinăm pe ispititor şi prin harul şi ajutorul Învăţătorului nostru să ieşim biruitori, victorioşi în lupta împotriva păcatului. Gradul succesului nostru în acest conflict va depinde în mare măsură de agerimea credinţei şi a încrederii noastre în marele Învăţător. Dacă avem încredere în înţelepciunea Lui, vom urma îndeaproape instrucţiunile Lui şi ne vom păzi inimile şi minţile cu toată sârguinţa. Credinţa în înţelepciunea Domnului şi în ajutorul Lui în orice timp de lipsă ne este necesară pentru a putea fi întrutotul ascultători de El; şi, prin urmare, este scris: „Şi ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră”; adică, prin exercitarea credinţei şi a ascultării care decurge din ea vom fi capabili să ieşim biruitori şi „mai mult decât biruitori” prin Cel care ne-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru noi. 1 Ioan 5:4; Rom. 8:37.

Nu trebuie să căutăm ajutor divin cu mult înainte; ca, de exemplu, să cerem să fim păziţi în tot anul care vine, sau în luna care vine, sau în săptămâna care vine; mai degrabă ar trebui să ştim că dacă am făcut un legământ cu Domnul şi suntem ai Lui, El este lângă noi tot timpul, în orice încercare, în orice ispită; şi că ajutorul Lui este pregătit pentru a-l folosi, numai dacă-l vom accepta şi vom acţiona în consecinţă. Prin urmare, rugăciunile noastre să fie pentru ajutor la timp de nevoie, precum şi rugăciuni generale pentru binecuvântarea şi grija Domnului pentru fiecare zi.

Dificultatea pentru mulţi este că ei caută unele bătălii mari în loc de a evita bătăliile mari şi de a-şi păstra mintea curată de greşelile ascunse. Bătăliile mici, care sunt mult mai numeroase, sunt în principal acelea în care câştigăm victorii, cu răsplăţile lor finale. „Cine este stăpân pe sine [minte, voinţă] preţuieste mai mult decât cine cucereşte o cetate.” Prov. 16:32.

În final, marele rezultat ale ascultării de acest sfat al Domnului, marea realizare a acelora care şi-au păzit cu sârguinţă inima mai mult decât orice este de păzit este exprimată în cuvintele psalmistului, şi poate fi foarte bine rugăciunea repetată, serioasă, a tuturor celor sfinţiţi în Isus Cristos: „Iartă-mi greşelile pe care nu le cunosc. … Primeşte cu bunăvoinţă cuvintele gurii mele şi cugetarea inimii mele, Doamne, Stânca mea şi Răscumpărătorul meu!” Psa. 19:12, 13, 14.