Noua Creaţie – Studiul I

La Început

Diferite începuturi — Pământul era — O săptămână de creare pentru a-l pune în ordine — Lungimea zilelor-epoci — Profesorul Dana admite că oamenii de ştiinţă fac speculaţii neîntemeiate — Persistenţa speciilor combate teoria evoluţiei — Porumbeii lui Darwin — Teoria cosmogoniei — Mărturiile sincere ale profesorilor Silliman şi Dana — Prima zi-epocă de creare — A doua — A treia — A patra — A cincea — A şasea — Omul, domnul pământului, creat în zorile epocii a şaptea — Un sumar al „locului de întâlnire între geologie şi istorie”, de Sir J. W. Dawson, lld (titlu onorific — n. e.), membru al societăţii regale — A şaptea zi-epocă a săptămânii de creare — Lungimea ei — Repausul ei — Obiectivul şi rezultatele ei — La încheierea ei va avea loc marele jubileu, ceresc şi pământesc

Mulţi sunt agenţii lui Iehova şi nenumărate sunt mijloacele Sale de lucru în legătură cu o trăsătură sau alta a creaţiei Sale; însă în spatele tuturor acestora stau înţelepciunea şi puterea Sa creatoare. El singur este Creatorul, şi, după cum afirmă Scripturile, „Lucrarea Lui este perfectă”. El poate permite îngerilor răi şi oamenilor răi să strice sau să abuzeze de lucrarea Sa perfectă, dar El ne asigură că nu va permite mult timp răului să provoace ruină şi daună, şi că în cele din urmă, când va restrânge şi va nimici răul, noi vom discerne că El l-a permis numai pentru a încerca, a proba, a rafina, a şlefui şi a face ca sfinţenia Sa, caracterul şi planul Său binevoitor să-şi arate cu atât mai mult strălucirea în ochii tuturor creaturilor Sale inteligente.

Când citim în Geneza: „La început Dumnezeu a creat cerurile şi pământul”, trebuie să reţinem că acest început nu se referă la univers, ci numai la planeta noastră. Atunci „stelele dimineţii izbucneau împreună în cântări de bucurie” şi „toţi fiii (îngereşti) lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie” — când Domnul a ((18)) pus temeliile Pământului şi „i-a făcut haina din nori şi scutece din întuneric” (Iov 38:4-11). Însă Biblia menţionează un început încă şi mai timpuriu; un început mai înainte de crearea acestor fii îngereşti ai lui Dumnezeu, după cum citim: „La început era Cuvântul (Logosul) şi Logosul era cu Dumnezeu, şi Logosul era un Dumnezeu: El era la început cu Dumnezeu. Toate au fost făcute prin El şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El” (Ioan 1:1-3 — Diaglott, Wilson — n. e.). (Vezi Vol. 5, cap. 3) Deoarece Iehova Însuşi este din veşnicie în veşnicie, El n-a avut nici un început. „Singurul Conceput” are înalta distincţie, mai presus de toţi ceilalţi, de a fi „începutul creaţiei lui Dumnezeu” — „Cel întâi-născut peste toată creaţia” (Apoc. 3:14; Col. 1:15). Apoi au venit la rând alte începuturi, pe măsură ce diferitele grade îngereşti au fost create una câte una; şi aceste începuturi erau în trecut, aşa că oştirile lor au putut striga de bucurie când şi-au avut începutul creaţiile de pe Pământul nostru, despre care se relatează în Geneza.

Examinând critic expresiile din Geneza, discernem că se face deosebire între crearea cerului şi a Pământului (versetul 1) şi aranjarea ulterioară sau punerea lor în ordine, şi apoi crearea vieţii vegetale şi animale. Aceste operaţii ulterioare sunt descrise ca fiind lucrarea divină a celor şase zile epocale. Versetul 2 ne spune că Pământul era chiar la începutul primei zile a săptămânii de creare — chiar dacă era fără formă (ordine), şi deşert (gol) — pustiu, gol şi întunecos. Acest punct important trebuie notat clar. Dacă este recunoscut, va confirma mărturia de până acum a geologiei, şi, fiindcă în unele puncte vom fi obligaţi să contestăm deducţiile geologilor, este bine să recunoaştem prompt şi să punem deoparte tot ceea ce nu trebuie combătut pentru a apăra Biblia. Biblia nu spune cât timp a trecut între începutul în care Dumnezeu a creat cerul şi Pământul, şi începutul săptămânii de creare care a fost folosită în perfecţionarea lui pentru om; nici geologii nu sunt de acord ((19)) între ei în privinţa acestui interval, câţiva extremişti dedându-se la speculaţii fanteziste, de milioane de ani.

Revenind însă la perioada de creare — de aranjare a lucrurilor în cerul şi Pământul nostru, ca pregătire a Paradisului lui Dumnezeu pentru a fi locuinţa eternă a omului — observăm că nicăieri nu se spune că aceste „zile” ar fi zile de câte douăzeci şi patru de ore şi de aceea noi nu suntem obligaţi să le limităm astfel. Găsim în Biblie că termenul zi este folosit pentru o epocă sau o perioadă. Faptul că este folosit cel mai frecvent cu referire la o perioadă de douăzeci şi patru de ore nu înseamnă nimic, atâta vreme cât avem relatarea despre „ziua ispitirii în pustie . . . patruzeci de ani” (Ps. 95:8-10), şi uneori o „zi” sau un „timp” reprezentând o perioadă de un an (Num. 14:33, 34; Ezec. 4:1-8), şi, de asemenea, declaraţia apostolului — „Pentru Domnul o zi este ca o mie de ani” (2 Pet. 3:8). În modul cel mai sigur, aceste zile-epoci n-au fost zile solare, deoarece relatarea este că soarele n-a fost vizibil până în a patra zi — a patra epocă.

Credem că cititorii noştri vor fi de acord că deşi lungimea acestor zile-epoci nu este indicată, noi vom fi îndreptăţiţi să presupunem că ele au fost perioade egale, datorită identităţii lor ca membre ale aceleiaşi săptămâni de creare. Prin urmare, dacă putem obţine o dovadă raţională a lungimii uneia din aceste zile, vom fi pe deplin îndreptăţiţi să presupunem că şi celelalte au avut aceeaşi durată. Şi găsim, deci, dovadă satisfăcătoare că una din aceste „zile” de creare a fost o perioadă de şapte mii de ani şi că, prin urmare, întreaga săptămână de creare ar fi 7.000 x 7 = 49.000 de ani. Şi, deşi această perioadă este extrem de scurtă când o comparăm cu unele presupuneri ale geologiei, noi credem că este tocmai rezonabil de lungă pentru lucrarea care se arată că se îndeplineşte în ea — aranjarea şi umplerea Pământului, care deja „era” în existenţă, dar „fără formă (ordine) şi gol (pustiu)”.

Profesorul Dana, comentând asupra datelor din care oamenii de ştiinţă îşi scot presupunerile şi asupra metodelor de calculare folosite de ei, spune:

((20))

„În calcularea după grosimea formaţiunilor geologice a timpului scurs, există întotdeauna o mare nesiguranţă, care apare datorită dependenţei acestei grosimi de o tasare progresivă (lăsare în jos constantă a straturilor de pământ). În estimările făcute asupra depunerilor aluviale (sol depus de apă), când datele se bazează pe grosimea acumulărilor dintr-un anumit număr de ani — să zicem ultimii două mii de ani — această sursă de îndoială afectează tot calculul, de la temelia lui, şi-l face aproape, dacă nu cu totul fără valoare. . . . Când estimarea . . . se bazează pe cantitatea de detritus (nisip fin rezultat prin eroziuni) depus de un curent de apă, aceasta are mai mare valoare; dar chiar şi aici există motiv de mare îndoială.”

Să examinăm problema din punctul de vedere al Bibliei, crezând că este revelaţia divină şi fiind convinşi pe deplin că orice nepotriviri s-ar găsi între mărturia Bibliei şi presupunerile geologilor sunt erori ale acestora din urmă, ale căror filosofii n-au ajuns încă la o bază sau la o dezvoltare cu totul ştiinţifică.

Nu este necesar să presupunem că scriitorul Genezei ştia totul despre lucrurile pe care le-a raportat — despre lungimea acestor zile şi despre rezultatele precise ale lor. Noi acceptăm relatarea Genezei ca o parte a marii revelaţii divine — Biblia — şi găsim că sublima ei declaraţie redată pe scurt, este confirmată în mod remarcabil de către cei mai critici cercetători ştiinţifici. Dimpotrivă, nici una din „cărţile religioase” ale păgânilor nu conţin altceva decât declaraţii absurde despre acest subiect.

Există o grandoare a simplităţii în declaraţia de deschidere a revelaţiei — „La început Dumnezeu a creat”. Ea răspunde la prima întrebare a raţiunii — de unde am venit eu şi faţă de cine sunt răspunzător? Este într-adevăr un lucru regretabil că unele din cele mai inteligente minţi din zilele noastre strălucite s-au întors de la această idee despre un Creator inteligent spre recunoaşterea unei forţe oarbe care operează sub o lege a evoluţiei şi a supravieţuirii celui mai tare. Şi, vai! această teorie nu numai că a găsit acceptare generală în cele mai înalte instituţii de învăţământ, dar ea este încorporată treptat şi în manualele şcolilor noastre generale.

Este adevărat, numai puţini sunt încă atât de îndrăzneţi încât să nege complet pe Creator; dar chiar şi cei evlavioşi, ((21)) sub această teorie, îşi subminează structura credinţei, atât a lor cât şi a altora, când pretind că creaţia nu este decât domnia Legii Naturii. Ca să nu mergem foarte departe în urmă, ei pretind că din Soarele nostru au ţâşnit cantităţi imense de gaze care în final s-au consolidat, formând Pământul nostru; că apoi s-a format protoplasma şi s-a iniţiat o larvă mică, un microb, fără ca ei să ştie cum. Ei trebuie să accepte o putere divină care a fost necesară să dea chiar şi acest mic început de viaţă — dar pentru aceasta ei caută cu sârguinţă şi o Lege Naturală, aşa încât să n-aibă deloc nevoie de un Dumnezeu-Creator. Se pretinde că această descoperire este acum aproape îndeplinită. Aceşti „savanţi” gândesc şi vorbesc despre Natură ca fiind în locul lui Dumnezeu — despre lucrările ei, legile ei, răsplăţile ei etc. — un Dumnezeu orb şi surd într-adevăr!

Ei pretind că sub reglementările Naturii protoplasma a dezvoltat un microb sau o larvă, care s-a zvârcolit şi s-a răsucit reproducând propria sa specie, iar apoi, găsind că-i era necesară o coadă, a dezvoltat una. Mai târziu, una din odraslele ei mai inteligente a ajuns la concluzia că i-ar fi folositoare vâsle sau aripioare, şi le-a dezvoltat. Alta, mai târziu, a fost vânată de un confrate flămând şi, sărind tocmai afară din apă, i-a venit ideea ca aripioarele pe care le dezvoltase să fie aripi, şi i-a plăcut stilul cel nou, aşa că a stat pe uscat şi a hotărât că picioarele şi degetele ar fi o înlesnire, şi le-a dezvoltat. Alţii din familie au urmat alte „idei”, pe care aparent le aveau într-un stoc inepuizabil, după cum dovedeşte marea varietate de animale pe care le vedem în jurul nostru. Totuşi, la timpul cuvenit, unuia dintre aceşti descendenţi ai primei larve, care ajunsese la gradul de dezvoltare până la maimuţă, i-a venit în minte un ideal nobil — el şi-a spus în sine, mă voi descotorosi de coadă şi voi înceta a-mi mai folosi mâinile drept picioare, îmi voi lepăda haina de păr şi-mi voi dezvolta un nas, o frunte şi un creier cu părţi morale şi gânditoare. Voi purta haine făcute la comandă şi o pălărie înaltă de mătase, mă voi numi Darwin, LLD (titlu onorific — n. e.), şi voi scrie o istorie a evoluţiei mele.

((22))

Că domnul Darwin a fost un om capabil este dovedit prin succesul în impunerea teoriei sale asupra semenilor săi. Totuşi, copilul devotat al lui Dumnezeu, care are încredere într-un Creator personal şi care nu este repede gata să nesocotească faptul că Biblia este revelaţia Sa, va putea vedea imediat sofismul teoriei domnului Darwin. Nu-i de-ajuns ca domnul Darwin să observe că el a putut dezvolta anumite rase de porumbei cu trăsături specifice — cu pene pe picioare, cunună pe cap, guşă umflată etc.: şi alţii au făcut acelaşi lucru la păsări de curte, câini, cai etc., iar horticultorii au experimentat pe flori şi pe arbuşti etc. cu rezultate similare. Aspectul nou la domnul Darwin a fost teoria — că toate formele de viaţă au evoluat de la un început comun.

Dar experimentele domnului Darwin cu porumbeii, ca şi acelea ale oricărui alt cultivator de rase ornamentale, trebuie numai să fi confirmat declaraţia Bibliei, că Dumnezeu a creat fiecare creatură după specia ei. Există minunate posibilităţi de varietate în fiecare specie; dar speciile nu pot fi combinate şi nici nu pot fi create specii noi. Încercarea cea mai apropiată se cheamă „catâr-izare” — şi toată lumea ştie că speciei noi astfel formate îi lipseşte capacitatea de a-şi perpetua propria specie. Mai mult, domnul Darwin trebuie să fi remarcat, cum şi alţii au remarcat, că porumbeii săi „de rasă” aveau nevoie să fie cu grijă separaţi de alţii de acelaşi soi, altfel se degradau repede spre nivelul comun. Dar în natură noi vedem diferitele specii, fiecare „după specia ei”, cu totul separate una de alta şi păstrate astfel fără nici o îngrădire artificială etc. — păstrate astfel prin legea Creatorului lor. Ca unii care credem într-un Creator personal, noi putem rămâne asiguraţi că speculaţiei umane i-a lipsit în aşa măsură adevărul, încât L-a ignorat pe Dumnezeul nostru, înţelepciunea şi puterea Sa, aşa cum sunt schiţate în Geneza.

Poate nimic n-a făcut mai mult pentru a întuneca şi submina credinţa în Dumnezeu ca fiind Creatorul şi credinţa în relatarea Genezei ca fiind revelaţia Sa, decât a făcut eroarea de a înţelege că zilele-epoci din Geneza sunt zile de douăzeci şi patru de ore. Diferitele stratificări de roci şi argile dovedesc în afara oricărei îndoieli că pentru marile ((23)) schimbări pe care ele le arată s-au consumat perioade lungi de timp. Şi când găsim că Biblia învaţă despre zile-epoci, suntem pregătiţi să auzim stâncile dând mărturie în armonie exactă cu relatarea Bibliei şi credinţa noastră în aceasta din urmă se întăreşte mult; simţim că nu ne încredem în presupunerile noastre sau ale altor oameni, ci în Cuvântul Creatorului, din abundenţă atestat de faptele naturii.

Teoria cosmogoniei

Spre folosul unora dintre cititorii noştri, vom expune pe scurt una dintre opiniile despre perioada de creare, cunoscută ca „Teoria Vailiană”, sau „Teoria baldachinului”, spre care autorul se simte în mod special atras; după aceea ne vom strădui să urmărim armonia dintre această vedere şi naraţiunea din Geneza 1:1 până la 2:3.

Pornind de la condiţia menţionată în Geneza 1:2, „pământul era” pustiu, gol şi întunecos, cei înţelepţi nu vor încerca să presupună ceea ce Dumnezeu n-a revelat în legătură cu felul în care El adunase mai înainte atomii Pământului. Lucrurile nerevelate aparţin lui Dumnezeu, iar noi facem bine dacă aşteptăm şi alte revelaţii de la El la timpul cuvenit. Cu târnăcopul şi lopata, şi cu un ochi critic, omul a aflat că scoarţa Pământului se compune din diferite straturi sau pături, unele peste altele, toate acestea dând dovezi că odată ele au fost moi şi umede — cu excepţia rocilor de temelie pe care aceste pături sau straturi sunt aşezate cu regularitate mai mare sau mai mică. Aceste roci de temelie indică în mod clar că ele au fost cândva moi şi fluide din cauza căldurii intense; şi oamenii de ştiinţă sunt de acord în general că nu mult sub „scoarţă” pământul este încă fierbinte şi lichid.

Deoarece aceste roci de temelie încinse — granit, bazalt etc. — trebuie să fi fost cândva atât de fierbinţi încât să fi consumat toate elementele combustibile din ele, şi deoarece ele sunt rocile de bază, putem fi siguri în a trage concluzia că a existat o perioadă când întreg Pământul era încins. Se crede că atunci apa şi mineralele (găsite acum în păturile sau straturile superioare, depuse în apă) trebuie să fi fost împinse afară sub formă de gaze şi trebuie să fi format un baldachin ((24)) impenetrabil care se întindea în toate direcţiile pe distanţă de mile în jurul Pământului. Mişcarea Pământului în jurul axei sale a antrenat aceste gaze care-l înconjurau, şi efectul a fost să le concentreze, mai ales deasupra ecuatorului Pământului. Pe măsură ce Pământul s-a răcit, şi ele s-au răcit şi astfel s-au transformat din gaze în solide şi lichide, mineralele mai grele gravitând spre bază în straturi. În acea perioadă Pământul arăta probabil cum arată acum Saturn cu „inelele” sale.

Pe măsură ce procesul de răcire a continuat, aceste inele desprinse şi îndepărtate au primit treptat o mişcare de rotaţie diferită de cea a Pământului, gravitând astfel tot mai aproape de el. Acestea s-au precipitat unul după altul pe suprafaţa Pământului. După formarea „firmamentului”, „întinderii” sau „atmosferei”, aceste potopuri, prin căderea „inelelor”, au ajuns în mod natural pe pământ din direcţia celor doi poli, unde rezistenţa era cea mai mică, fiind cei mai îndepărtaţi de ecuator, centrul forţei centrifuge a mişcării Pământului. Prăbuşirea acestor „inele” la intervale mari a determinat numeroase potopuri şi au acumulat strat peste strat pe suprafaţa Pământului. Năvala apelor de la poli spre ecuator a distribuit în mod diferit nisipul, mâlul şi mineralele, apa bogat mineralizată acoperind astfel întreaga suprafaţă a Pământului, întocmai cum se descrie la începutul naraţiunii din Geneza.

În timpul fiecăreia din aceste „zile” lungi, de şapte mii de ani, s-a desfăşurat o anumită lucrare, după cum se spune în Geneza; fiecare probabil sfârşindu-se cu un potop care a produs schimbări radicale şi a pregătit calea pentru alţi paşi ai creării şi pregătirii pentru om. Această Teorie Vailiană presupune că ultimul dintre aceste „inele” a fost cel mai sărac în minerale şi în orice impurităţi — apă pură, care nu se rupsese şi nu se prăbuşise încă în ziua creării lui Adam, ci se întindea complet peste Pământ ca un văl translucid deasupra atmosferei. Acesta a servit, ca geamul mat al unei sere, la egalizarea temperaturii — aşa încât clima la poli să ((25)) fie numai puţin diferită, dacă a fost cumva, de cea de la ecuator. În asemenea condiţii uniforme, plantele tropicale au crescut pretutindeni, aşa cum ne arată geologia; iar furtunile care rezultă din schimbări rapide ale temperaturii trebuie să fi fost necunoscute, şi pentru motive similare nu puteau fi ploi.

Relatarea scripturală este în armonie cu aceasta, spunând că până la potop n-a fost ploaie pe Pământ; că vegetaţia era udată de un abur care se ridica din pământ — o umezeală, umiditate, condiţii de seră (Gen. 2:5, 6). După potopul din ziua lui Noe au urmat mari schimbări, însoţite de o mare scurtare a duratei vieţii umane. Odată cu prăbuşirea vălului de apă, condiţiile de seră au încetat; calea ecuatorială a Soarelui a devenit mai fierbinte, în timp ce la poli schimbarea trebuie să fi fost grozavă — o trecere aproape instantanee de la temperatura de seră la frigul arctic.

În regiunea arctică s-au găsit confirmări ale acestei schimbări bruşte de temperatură: doi mastodonţi întregi au fost găsiţi incluşi în gheaţă masivă, clară, care evident i-a congelat repede. Tone de colţi de elefant s-au găsit în aceeaşi Siberie îngheţată, prea neospitalier de friguroasă pentru elefanţi, mastodonţi etc., în limitele istoriei. O antilopă a fost găsită similar inclusă într-un bloc de gheaţă uriaş în acea regiune arctică. Este clar demonstrat că a fost surprinsă pe neaşteptate prin faptul că în stomacul ei s-a găsit iarbă nedigerată, indicând că animalul o mâncase numai cu câteva minute înainte de a muri prin îngheţ — şi într-un loc unde acum n-ar putea creşte iarbă.

Această revărsare bruscă de apă — ruperea bruscă a învelişului care menţinea căldura pământului şi a soarelui uniformă — a produs marile întinderi de gheaţă şi munţii de gheaţă din regiunea arctică, din care se desprind în fiecare an sute de aisberguri şi plutesc spre sud, spre ecuator. După câte putem noi judeca, acest proces a continuat timp de secole, dar acum scade continuu. Aici vedem Era sau Perioada Glaciară a geologilor, când aisberguri mari, duse de curenţi rapizi, au tăiat ((26)) crevase adânci peste tot în America de Nord, care se pot urmări în dealuri; Nord-vestul Europei de asemenea poartă aceeaşi mărturie în dealurile ei. Dar nu este aşa în Sud-estul Europei, Armenia şi vecinătate — leagănul rasei noastre, unde a fost construită corabia şi în apropierea căreia, pe Muntele Ararat, aceasta s-a oprit în cele din urmă. Mărturia Profesorului Wright şi a lui Sir J. W. Dawson, LLD (titlu onorific — n. e.), membru al Societăţii Regale, este că în vecinătatea Arabiei a avut loc o scufundare generală de pământ şi apoi o ridicare. Mărturia ar părea să sugereze că corabia a plutit într-o bulboană relativ liniştită, separată de năvala generală a apelor. Acest lucru este indicat prin depunerile aluviale extrem de groase despre care se spune că sunt prezente în toată acea regiune. Evident că tot Pământul a fost inundat de apele venite de la Polul Nord şi de la Polul Sud, în timp ce leagănul rasei a fost supravegheat în mod special, întâi prin depresiune, iar apoi, la timpul cuvenit, prin ridicarea lui. Asupra acestui lucru să remarcăm cuvintele celebrului geolog, prof. G. F. Wright, de la Colegiul Oberlin, Ohio, raportate în „The New York Journal”, din 30 martie 1901, după cum urmează:

Potopul se confirmă

„Profesorul George Frederick Wright, un distins geolog de la Colegiul din Oberlin, s-a întors din Europa. El a scris lucrarea „Gheaţa din America de Nord” şi alte lucrări de geologie în care studiază şi descrie perioada glaciară. El a fost într-o călătorie ştiinţifică în jurul globului. Şi-a petrecut cea mai mare parte din timp studiind formaţiunile şi semnele geologice din Siberia, chiar dacă explorările lui l-au dus şi în alte părţi ale Asiei şi Africii.

Principalul obiectiv al prof. Wright a fost să răspundă, dacă este posibil, la o întrebare de mult disputată printre geologi: şi anume, dacă Siberia a fost vreodată acoperită de gheaţă, ca America de Nord şi unele părţi din Europa, în timpul perioadei glaciare.

Mulţi geologi, inclusiv mulţi savanţi ruşi eminenţi, cred că Siberia a fost acoperită de gheaţă.

Ca rezultat al studiilor sale prezente, prof. Wright crede cu tărie că în timpul îndepărtat când America de Nord a fost acoperită de gheaţă, Siberia a fost acoperită de apă.

Iar apa şi gheaţa au fost practic faze ale potopului biblic.

Să citim mai întâi în Geneza o descriere a potopului mult prescurtată: «Potopul a fost patruzeci de zile pe pământ.

((27))

Apele au crescut şi au ridicat corabia şi ea s-a înălţat deasupra pământului.

Apele au ajuns din ce în ce mai mari şi toţi munţii înalţi care sunt sub cerul întreg au fost acoperiţi.

Cu cincisprezece coţi s-au înălţat apele deasupra munţilor, care au fost acoperiţi.

Tot ce avea suflare de duh de viaţă în nările sale, tot ce era pe pământul uscat a murit. . . . N-a rămas decât Noe şi ce era cu el în corabie. Şi apele au fost mari pe pământ o sută cincizeci de zile.» Gen. 7:17-24.

Acum să auzim ce se citează că ar fi spus prof. Wright:

«N-am găsit nici un semn de existenţă a fenomenelor glaciare la sud de gradul 56. La nord de acesta n-am mers, dar din alte lucruri sunt convins că teritoriul a fost acoperit de gheaţă, aşa cum a fost al nostru, unde se găsesc acum semne de existenţă a ei la sud până la New York.

Noi n-am găsit semne ale unei scufundări extensive a acelei regiuni întregi, ceea ce aruncă o lumină nouă asupra a tot ce este aici.

La Trepizonda, pe malul Mării Negre, s-a aflat dovada unei depresiuni de şapte sute de picioare (cca 213 m). Aceasta s-a văzut din depunerile de pietriş de pe dealuri.

În centrul Turkestanului apele au ajuns la cea mai mare cotă, fiindcă acolo s-au găsit aceste depuneri la peste două mii de picioare (cca 610 m) deasupra nivelului mării.

Sudul Rusiei este acoperit de aceleaşi depuneri de pământ negru pe care le-am găsit şi în Turkestan.

Mai sunt şi alte dovezi că apele au acoperit această parte a globului. Una dintre ele este prezenţa focilor în Lacul Baikal, în Siberia, la o mie şase sute de picioare (cca 488 m) deasupra nivelului mării. Focile pe care le găsim sunt din speciile arctice şi sunt aceleaşi specii care se găsesc în Marea Caspică.

De aceea, singura teorie rămâne că ele au fost prinse acolo când apele s-au retras. Cea mai frumoasă descoperire a fost poate cea din oraşul Kiev, pe râul Nipru, unde s-au găsit unelte de piatră la cincizeci şi trei de picioare (cca 16 m) sub depunerea de pământ negru, ceea ce arată că apa a venit acolo după epoca omului.

Aceasta ne permite, prin urmare, să determinăm vârsta acestei depresiuni. Arată că după venirea omului acolo, la Trepizonda a fost o depresiune de şapte sute cincizeci de picioare (cca 229 m), iar în sudul Turkestanului apele au avut o adâncime de peste două mii de picioare (cca 610 m). Uneltele găsite au fost ca şi acelea făcute în America de Nord înainte de perioada glaciară, ceea ce dă bun temei de a crede că acolo s-a format depresiunea când aici a avut loc avalanşa glaciară.

De fapt, practic acesta a fost potopul»”.

((28))

Cunoscând sfârşitul de la început, Iehova a programat în aşa fel introducerea omului pe Pământ, încât ultimele inele să vină pe Pământ într-un potop tocmai la timpul potrivit ca să distrugă rasa coruptă din zilele lui Noe şi astfel să introducă dispensaţia prezentă, cunoscută în Scripturi ca „acest veac rău”. Îndepărtarea învelişului de apă a adus nu numai anotimpurile schimbătoare, vara şi iarna, şi a deschis calea pentru furtuni violente, ci a făcut posibil şi curcubeul, care s-a văzut prima dată după potop, pentru că înainte razele Soarelui n-au putut străbate bolta de apă astfel încât să dea efectul de curcubeu. Gen. 9:12-17.

De când s-au scris cele precedente, extragem din Scientific American următoarea declaraţie succintă, de sub pana prof. Vail:

„Mamutul Îngheţat

Către editorul de la Scientific American:

Am citit cu mare interes în numărul d-voastră din 12 aprilie nota despre descoperirea recentă făcută de către dr. Herz în regiunea îngheţată a Siberiei Răsăritene, a corpului unui mamut păstrat la rece. Aceasta, mi se pare mie, este mai mult decât o «Piatră de la Rosetta» pe cărarea geologilor. Ea oferă cea mai puternică mărturie în sprijinul pretenţiei că toate epocile glaciare şi toate potopurile pe care le-a văzut vreodată Pământul au fost cauzate de căderea progresivă şi succesivă a vaporilor primari ai Pământului, care au rămas în jurul planetei noastre cum rămân astăzi norii de vapori ai planetelor Jupiter şi Saturn în jurul acestor corpuri.

Permiteţi-mi să le sugerez confraţilor mei geologi că se poate ca rămăşiţe ale vaporilor tereştri apoşi să se fi învârtit în jurul Pământului, asemenea învelişului din jurul lui Jupiter, chiar până în timpuri geologice foarte recente. Astfel de vapori trebuiau să cadă în principal în ţinuturile polare, datorită celei mai mici rezistenţe şi a celei mai mari atracţii, şi desigur ca avalanşe masive de zăpadă teluro-cosmică. Apoi, de asemenea, astfel de baldachin, sau acoperiş al lumii, trebuie să fi temperat clima până la poli, permiţând păscutul pentru mamuţi şi pentru alte animale de acelaşi fel din lumea arctică — făcând un Pământ-seră sub un acoperiş de seră. Dacă se admite astfel, noi nu putem pune nici o limită magnitudinii şi eficienţei avalanşelor acestui înveliş, de a pustii o lume cu viaţă exuberantă. Se pare că mamutul doctorului Herz, ca şi multe altele găsite îngropate în gheţar, cu hrana ((29)) nedigerată în stomac, sunt dovezi că au fost prinse brusc de o cădere zdrobitoare de zăpadă. Cazul acesta, cu iarba nemestecată în gură, ne spune o poveste negreşită a morţii într-un mormânt de gheaţă. Dacă se admite aceasta, avem ceea ce putea fi o sursă atoteficientă de zăpezi glaciare şi ne putem scăpa bucuroşi de nefilosofica alternativă că Pământul s-a răcit pentru a-şi primi învelitoarea de zăpadă, în timp ce, după cum văd eu, el şi-a primit zăpada şi apoi s-a răcit.

În timpul vârstei eruptive oceanele s-au ridicat în cer, împreună cu o rezervă nemăsurată de minerale şi de sublimate metalice, şi dacă suntem de acord că aceşti vapori s-au format într-un sistem inelar şi s-au întors de-a lungul veacurilor în episoade mari, unele din ele rămânând până în epoca omului, atunci putem explica multe lucruri care astăzi sunt tainice şi complicate.

Eu am publicat unele din aceste gânduri sub formă de broşură încă din 1874, şi cu speranţa că gânditorii acestui secol al douăzecilea le vor cerceta, menţionez din nou «teoria baldachinului».

Isaac N. Vail”

Săptămâna de creare

Având în minte această vedere generală asupra creării, să ne întoarcem acum la relatarea din Geneza şi să ne străduim să armonizăm aceste presupuneri cu declaraţiile ei. Întâi de toate observăm că Săptămâna de Creare este împărţită în patru părţi: (1) Două zile sau epoci (după calculul nostru 2 x 7.000 = 14.000 ani), au fost dedicate pregătirii Pământului pentru viaţa animală. (2) Următoarele două zile sau epoci (după calculul nostru încă 2 x 7.000 = 14.000 ani) au fost dedicate producerii vegetaţiei şi a celor mai simple forme de viaţă — scoici etc. — şi aşezării calcarului, cărbunelui şi a altor minerale. (3) Următoarele două epoci-zile (după calculul nostru 2 x 7.000 = 14.000 ani) au produs creaturi vii care se mişcă — în mare şi pe uscat — vegetaţia etc. progresând încă şi toate pregătindu-se pentru introducerea omului, chipul pământesc al Creatorului său, „încununat cu slavă şi cu cinste”, pentru a fi regele Pământului. (4) Crearea omului, lucrarea finală, a venit la încheierea zilei sau epocii a şasea şi începutul celei de-a şaptea: după cum este scris — „În ziua a şaptea Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea pe care o făcuse; şi . . . S-a odihnit”.

((30))

Două mărturii sincere

Profesorul Silliman declară:

„Fiecare aspect mare al structurii planetei corespunde cu ordinea evenimentelor relatate în istoria sacră. . . . Această istorie (Biblia) furnizează o mărturie importantă atât pentru filosofie cât şi pentru religie; şi noi găsim chiar în planetă dovezi că relatarea (biblică) este adevărată.”

Referindu-se la relatarea creării din Geneza, prof. Dana spune:

„În această succesiune noi observăm nu doar o ordine a evenimentelor, cum este cea dedusă de ştiinţă, ci există un sistem în acest aranjament şi o profeţie care ajunge departe în viitor, la care filosofia n-ar fi putut ajunge, oricât ar fi aceasta de pregătită.”

El adaugă:

„Nici o minte umană n-a fost martoră la evenimente; şi nici o astfel de minte din vârsta timpurie a lumii, dacă n-ar fi înzestrată cu inteligenţă supraomenească, n-ar fi putut întocmi un astfel de plan, sau n-ar fi plasat crearea Soarelui, sursa de lumină pentru Pământ, atât de mult după crearea luminii, tocmai în ziua a patra, şi ceea ce este la fel de unic, între crearea plantelor şi animalelor, când era atât de important pentru ambele; şi nimeni n-ar fi putut ajunge în adâncimile filosofiei expuse în întregul plan.”

Prima epocă-zi de creare

„Şi Duhul lui Dumnezeu Se mişca peste întinderea apelor. Şi Dumnezeu a zis: «Să fie lumină!» Şi a fost lumină.”

Natura luminii şi cauza ei fizică sunt încă numai imperfect înţelese — la întrebarea, „Ce este lumina?” încă nu s-a găsit soluţie satisfăcătoare. Noi ştim totuşi că ea este o primă necesitate pretutindeni în natură şi nu suntem surprinşi s-o găsim prima în ordinea divină când a sosit timpul ca energia divină să lucreze pe Pământul pustiu şi gol ca să-l pregătească pentru om. Natura energiei divine reprezentată prin „mişcare” ar părea să fie o vitalizare, posibil energii electrice şi lumini asemenea aurorei boreale, sau luminilor nordice. Sau poate energia a făcut să cadă unele dintre inelele grele de materie apoasă şi minerală şi astfel s-au putut distinge lumina şi întunericul, ziua şi noaptea, deşi nici stelele, nici luna, nici soarele nu se puteau discerne nici în cel mai mic ((31)) grad prin inelele grele sau prin benzile care încă mai încercuiau Pământul.

„A fost seară şi a fost dimineaţă: ziua întâi.” Cum este cu zilele solare evreieşti, aşa este şi cu aceste epoci-zile, întâi a venit seara, îndeplinind treptat scopul divin spre completarea lui, când o altă zi de şapte mii de ani, destinată unei alte lucrări, a început întunecos şi a progresat spre perfecţiune. Această perioadă sau „zi” este numită ştiinţific, Perioada Azoică sau fără viaţă.

A doua epocă-zi de creare

”Şi Dumnezeu a zis: «Să fie o întindere (firmament, atmosferă) între ape şi ea să despartă apele de ape.» Şi Dumnezeu a făcut întinderea şi a despărţit apele care sunt dedesubtul întinderii de apele care sunt deasupra întinderii. . . . Dumnezeu a numit întinderea (firmamentul sau atmosfera) cer.”

Această a doua epocă-zi de şapte mii de ani a fost în întregime dedicată producerii unei atmosfere. Probabil că aceasta s-a produs într-un mod perfect natural, aşa cum sunt cele mai multe dintre lucrările minunate ale lui Dumnezeu, cu toate acestea după planul, sistematizarea şi prin crearea Sa. Căderea „inelului” de apă şi minerale care a permis luminii să pătrundă până la Pământ în timpul primei epoci-zi, ajungând pe Pământul încă fierbinte şi pe apele de la suprafaţă clocotind şi aburind, a produs diferite gaze care, ridicându-se, au format o pernă, sau un firmament ori atmosferă în jurul pământului şi au tins să menţină apele rămase ale „inelelor” departe de Pământ. Această zi, după cum arată Scripturile, ar aparţine de asemenea Perioadei Azoice sau fără viaţă; dar geologii obiectează la aceasta, pretinzând că rocile proprii acestui timp prezintă urme de viermi şi cantităţi imense de scoici minuscule, ale căror rămăşiţe sunt evidenţiate în marile straturi de calcar. Pe aceasta ei o numesc Epoca Paleozoică sau a vieţii primare — Perioada Siluriană. Aceasta nu este în contradicţie cu relatarea Bibliei, care numai ignoră aceste forme inferioare de viaţă.

((32))

O seară şi o dimineaţă — ziua a doua — s-a sfârşit cu realizarea deplină a intenţiei divine în legătură cu ea; separarea norilor şi vaporilor etc., de suprafaţa apelor prin atmosferă.

A treia epocă-zi de creare

”Şi Dumnezeu a zis: «Să se strângă la un loc apele care sunt dedesubtul cerului şi să se arate uscatul!» Şi aşa a fost. Şi Dumnezeu a numit uscatul pământ, iar îngrămădirea de ape a numit-o mări. Şi Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun. Şi Dumnezeu a zis: «Pământul să producă vegetaţie, plante cu sămânţă, pomi roditori care să facă rod după specia lor şi care să aibă în ei sămânţa lor pe pământ.» Şi aşa a fost.”

Geologia confirmă pe deplin această relatare. Ea ne arată că pe măsură ce scoarţa Pământului s-a răcit, greutatea apelor a făcut ca ea să se încreţească şi să se curbeze — unele părţi lăsându-se au devenit adâncimile mărilor, alte părţi fiind forţate să se ridice au constituit lanţurile muntoase — nu deodată, ci treptat, un lanţ după altul. Nu trebuie să presupunem că toate aceste schimbări au avut loc chiar în cei şapte mii de ani ai celei de-a treia epocă-zi, ci, mai degrabă, că aceasta a fost numai martoră a începutului lucrării necesare ca pregătire pentru vegetaţie; căci evident geologia este corectă când presupune că unele schimbări mari de natura aceasta sunt de dată relativ recentă. Chiar în cadrul unui secol am avut mici exemple în privinţa acestei puteri: şi să nu fim surprinşi dacă următorii câţiva ani ne vor da şi alte paroxisme naturale, căci ne aflăm într-o altă perioadă de tranziţie — deschiderea Veacului Milenar, pentru care se cer condiţii schimbate.

Când apele s-au scurs în mări, a început să răsară vegetaţia — fiecare după clasa sau specia ei, având sămânţa în ea însăşi pentru a-şi reproduce numai propria specie. Această chestiune este atât de fixată prin legile Creatorului, încât deşi horticultura poate face, şi face mult pentru a produce varietate în perfecţiune, totuşi ea nu poate schimba specia. Diferitele familii de vegetale nu se vor uni şi combina după cum nu se vor uni şi combina nici diferitele familii de animale. Faptul acesta arată că există un plan — şi nu un simplu Creator, ci un Creator inteligent.

((33))

Geologia este de acord că vegetaţia a precedat formele mai înalte de viaţă animală. Ea este de acord, de asemenea, că în această perioadă timpurie vegetaţia a fost extrem de abundentă — că atunci muşchii, ferigile şi viţa au crescut cu mult mai mari şi mai repede decât acum, fiindcă atmosfera era extrem de plină de gaze carbonice şi azotoase — atât de plină încât animalele care respiră n-ar fi putut prospera. Plantele, care acum cresc doar câţiva ţoli sau picioare înălţime chiar şi la ecuator, atunci ajungeau la dimensiuni de patruzeci până la optzeci de picioare (12 -24 m), şi uneori două sau trei picioare diametru (61-91 cm), după cum este demonstrat prin fosile. În condiţiile care au existat atunci, creşterea lor nu numai că era imensă, dar trebuie să fi fost şi foarte rapidă.

În această perioadă, după cum pretind geologii, s-au format straturile noastre de cărbuni: plantele şi muşchii, având mare afinitate pentru acidul carbonic gazos, au înmagazinat în ele carbonul, formând cărbunele, pregătind astfel depozitele actuale de cărbune în timp ce au purificat atmosfera pentru viaţa animală din epocile-zile de mai târziu. Aceste turbării şi straturi de muşchi au fost la rândul lor acoperite de nisip, argilă etc., inundate prin ridicări şi depresiuni ale suprafeţei Pământului, prin valurile uriaşe provocate de cutremure sau erupţii vulcanice şi prin căderea altor „inele” de apă de deasupra firmamentului. Practic acelaşi procedeu trebuie să se fi repetat adesea, deoarece găsim straturi de cărbune unul peste altul, separate prin diferite straturi de argilă, nisip, calcar etc.

Dimineaţă şi seară, a treia epocă-zi de şapte mii de ani şi-a îndeplinit partea ei în pregătirea lumii, conform scopului divin. În geologie aceasta este numită Era Carboniferă, datorită zăcămintelor ei de cărbune, petrol etc.

A patra epocă-zi de creare

”Şi Dumnezeu a zis: «Să fie nişte luminători în întinderea cerului (atmosferă), ca să despartă ziua de noapte; ei să fie nişte semne care să arate anotimpurile, zilele şi anii; şi să slujească de luminători în întinderea cerului (atmosferă), ca să dea lumină pe pământ.» Şi aşa a fost. Dumnezeu a făcut (sau a făcut să strălucească — un verb diferit, care nu înseamnă a creat) cei doi mari luminători, luminătorul cel mare ca ((34)) să stăpânească ziua (să indice timpul din zi) şi luminătorul cel mic ca să stăpânească noaptea; a făcut şi stelele.”

Realizările unei epoci-zi au fost continuate în următoarea, şi suntem îndreptăţiţi să presupunem că lumina din prima zi a devenit tot mai distinctă în următoarele două zile, pe măsură ce din apele de deasupra firmamentului au căzut inelele unul după altul în apele de jos, până când în a patra epocă-zi s-au putut vedea Soarele, Luna şi stelele; nu atât de clar cum se pot vedea acuma într-o zi senină, până după potopul din ziua lui Noe — când a căzut ultimul dintre „inele”, dar putându-se totuşi discerne clar prin vălul translucid de ape — ca şi acum într-o zi sau noapte ceţoasă. Soarele, Luna şi stelele străluceau de mult pe partea exterioară a învelişului Pământului, dar acum venise timpul ca aceste lumini să fie lăsate să se vadă pe firmament; pentru ca zilele — marcate înainte printr-o lumină slabă, cenuşie, aşa cum vedem în dimineţile ploioase când Soarele, Luna şi stelele nu se pot vedea de nori — să fie mai clare, aşa încât luminătorul zilei prin cursul lui să poată marca timpul pentru om şi pentru animal când acestea vor fi create, şi între timp să înceapă oxigenarea aerului, pregătindu-l astfel pentru animalele care respiră. Mai târziu, în aceeaşi zi de şapte mii de ani, au apărut şi Luna şi stelele — ca să influenţeze mareele şi să fie gata să marcheze timpul noaptea pentru necesitatea omului.

Nu trebuie să presupunem că evoluţia vieţii plantelor a încetat în timpul zilei a patra, ci mai degrabă că a progresat — influenţa crescută a Soarelui şi a Lunii servind la naşterea altor varietăţi de iarbă, arbuşti şi copaci. Şi geologia arată progrese în această perioadă — insecte, melci, crabi etc. Oase şi solzi de peşte se găsesc şi în filoanele de cărbune, dar aceasta nu deranjează ordinea, deoarece formarea zăcămintelor de cărbune evident a continuat şi după ziua a treia — intrând astfel în Perioada Reptiliană. Această „zi” corespunde cel mai mult cu ceea ce geologia denumeşte Perioada „Triasică”. Seară şi dimineaţă — a patra zi de şapte mii de ani, sau 28.000 de ani de la începutul acestei lucrări — s-au sfârşit, dovedind mare progres în pregătirea Pământului pentru om.

((35))

A cincea epocă-zi de creare

„Şi Dumnezeu a zis: «Să mişune apele de vieţuitoare şi să zboare păsări deasupra pământului, pe întinderea cerului.» Şi Dumnezeu a creat animalele cele mari şi toate vieţuitoarele care se mişcă şi de care mişună apele, după SPECIILE lor; a făcut şi orice pasăre înaripată după SPECIA ei. Dumnezeu a văzut că erau bune.”

Cum mişunau oceanele calde de pe pământ de creaturi vii, de la moluşte la balene, se poate judeca după abundenţa vieţii în prezent în mările calde ale Sudului. Reptilele, trăind parte în apă parte pe uscat (amfibii), aparţin de asemenea acestei perioade, în timpul căreia continentele şi insulele prezente s-au ridicat treptat şi s-au scufundat iarăşi, o dată inundate de căderea unor inele mai mari sau mai mici, iar altă dată spălate de valurile de flux. Nu este de mirare că pe munţii cei mai înalţi se găsesc urme de scoici etc. Şi nu este de mirare că straturile imense de calcar din toate părţile lumii sunt numite „cimitire de scoici”, fiindcă sunt formate aproape exclusiv din conglomerate de scoici. Ce mişunare trebuie să fi fost când au luat fiinţă acele indescriptibile trilioane de fiinţe mici, care, murind, şi-au lăsat unele după altele micuţele lor scoici! Citim că — Dumnezeu le-a binecuvântat înmulţirea. Da, chiar şi o existenţă aşa inferioară şi scurtă este o favoare, o binecuvântare.

Să nu ne luptăm pentru mai mult decât cere relatarea Scripturii. Biblia nu susţine că Dumnezeu a creat separat şi individual numărul vast al felurilor de peşti şi reptile, ci numai că influenţa sau spiritul divin s-a mişcat şi prin intenţie divină marea şi-a produs creaturile de diferite feluri. Nu se spune despre procese — se poate ca o specie, sub condiţii diferite, să se fi dezvoltat din alta, sau din acceaşi protoplasmă originară sub diferite condiţii să se fi dezvoltat diferite ordine de vieţuitoare. Nimeni nu ştie şi este neînţelept să fim dogmatici. Nu ne revine nouă să contestăm că însăşi protoplasma din mâlul paleozoic putea veni în existenţă prin acţiunea chimică a apelor bogat mineralizate din acele mări. Ceea ce pretindem noi este că toate s-au întâmplat ca rezultat al intenţiei şi aranjamentului divin, şi, prin urmare, ((36)) au fost creaţii divine, indiferent care au fost canalele şi mijloacele. Şi noi pretindem că acest lucru este arătat atât prin faptele naturii cât şi prin cuvintele din Geneza; că oricum au fost produse vieţuitoarele din mări, ele au fost aduse la o stare în care fiecare îşi are propria sa specie — unde linia de demarcaţie între specii nu poate fi trecută. Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, indiferent de mijloacele prin care s-a făcut.

Această zi sau epocă corespunde foarte bine cu epoca Reptiliană, cum o numesc oamenii de ştiinţă. Seară şi dimineaţă — ziua a cincea — 35.000 de ani de la începutul lucrării de aranjare a Pământului ca locuinţă şi împărăţie a omului.

A şasea epocă-zi de creare

„Şi Dumnezeu a zis: «Să dea pământul vieţuitoare după specia lor, vite, reptile şi animale sălbatice ale pământului, după specia lor.» Şi aşa a fost. Şi Dumnezeu a făcut animalele sălbatice ale pământului după specia lor, vitele după specia lor şi toate reptilele pământului după specia lor. Dumnezeu a văzut că erau bune.”

În timpul acesta lucrurile pe Pământ deveneau mai stabile; scoarţa era mai groasă datorită sutelor de picioare de nisip, argilă, scoici şi cărbune, precum şi a diferitelor minerale adunate, unele din fărâmiţarea stâncilor aruncate prin cutremure de pământ, altele din „inelele” care odată încercuiseră Pământul, iar altele din depozitele de animale şi vegetale; în afară de aceasta, Pământul însuşi trebuie să se fi răcit considerabil în aceşti 35.000 de ani. Suficient din suprafaţa Pământului era acum deasupra mării şi bine drenată prin lanţuri muntoase şi văi ca să fie gata pentru animalele inferioare, care sunt aici împărţite în trei categorii: (1) reptilele de pe pământ, vieţuitoarele cu sânge rece, vieţuitoarele care respiră — şopârle, şerpi etc.; (2) fiarele de pe pământ sau animalele sălbatice, spre deosebire de animalele domestice, în mod deosebit potrivite a fi tovarăşi ai omului şi la care aici se referă ca (3) vite. În timpul acesta aerul de asemenea era purificat de elementele nepotrivite pentru respiraţia animalelor, absorbite de vegetaţia luxuriantă din perioada carboniferă, tot aşa cum excesul de ((37)) hidraţi de carbon fusese absorbit din oceane de către scoicile minuscule, ca pregătire pentru mulţimea vieţuitoarelor marine care respiră.

Aici, din nou, nu trebuie să ne certăm fără rost cu evoluţioniştii. Vom admite că Dumnezeu, dacă ar fi dorit, ar fi putut aduce în existenţă toate speciile de viaţă animală printr-o dezvoltare a uneia din cealaltă, sau ar fi putut dezvolta fiecare specie separat din protozoarul mâlului originar. Nu ştim ce metodă a adoptat, fiindcă nu este descoperit nici în Biblie, nici în roci. Este însă clar revelat că indiferent de modul în care Dumnezeu a ales să facă, El a fixat speciile animale, fiecare „după specia ei”, în astfel de manieră încât ele nu se schimbă; în astfel de manieră încât ingeniozitatea minţii omeneşti n-a reuşit să le ajute să se schimbe. Aici este pecetea Creatorului inteligent pe lucrarea mâinilor Sale; căci, dacă „Natura” sau „forţa oarbă” ar fi fost creatorul, noi am vedea-o încă trudindu-se orbeşte, uneori evoluând iar alteori regresând; n-am vedea o astfel de fixitate a speciilor cum vedem peste tot în jurul nostru în natură.

Putem presupune în mod raţional că Dumnezeu l-a creat pe om tocmai la sfârşitul celei de-a şasea epoci-zi; fiindcă crearea lui a fost ultima şi este declarat în mod clar că Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea creatoare, nu în ziua a şasea, ci „în ziua a şaptea” — separarea omului în două persoane, două sexe, fiind evident actul final.

„Şi Dumnezeu a zis: «Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; ei să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ.» Şi Dumnezeu a creat pe om după chipul Său, l-a creat după chipul lui Dumnezeu; i-a creat de sex masculin şi de sex feminin. Dumnezeu i-a binecuvântat şi Dumnezeu le-a zis: «Fiţi roditori, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ.»”

Având în vedere remarcile noastre anterioare, că limbajul Scripturilor nu interzice posibilitatea ca plantele, vieţuitoarele care trăiesc în apă şi pe uscat să se fi dezvoltat sau să fi evoluat mai mult sau mai puţin în diferitele lor specii, este bine să ((38)) remarcăm marea diferenţă de limbaj folosit atunci când se referă la crearea omului. Aceasta din urmă este o declaraţie specifică despre exercitarea directă a puterii creatoare divine, pe când cealaltă nu este, ci mai degrabă implică o dezvoltare:

„Şi pământul a produs vegetaţie” etc.

„Să mişune apele de vieţuitoare” etc.

„Să dea pământul vieţuitoare după specia lor, vite” etc.

Sunt două relatări despre creare — cea pe care tocmai am analizat-o, care tratează problema pe scurt şi în ordinea epocilor, iar cealaltă care urmează acesteia, în Geneza 2:4-25. Cu alte cuvinte, împărţirea capitolelor s-a făcut greşit — cele două relatări ar trebui să constituie fiecare un capitol. A doua este un comentariu al celei dintâi, care explică detalii. „Aceasta este geneza” sau dezvoltarea cerurilor şi pământului şi a creaturilor lor, începând din vremea când nu era nici o plantă sau fir de iarbă. Prima relatare şi cea principală foloseşte cuvântul „Dumnezeu” când vorbeşte despre Creatorul, iar a doua relatare sau cea în care se comentează arată că Iehova Dumnezeu a fost Cel care a făcut toată lucrarea — „în ziua” când El a făcut cerurile şi Pământul — cuprinzând întregul ca o epocă-zi mai mare, incluzând lucrarea celor şase deja enumerate.

Cuvântul Dumnezeu din capitolul întâi vine din cuvântul ebraic comun elohim, un cuvânt la plural care ar putea fi tradus dumnezei şi care, după cum am văzut deja, înseamnă „puternici”*. „Singurul Conceput” al Tatălui a fost desigur agentul Său activ în această lucrare creatoare, iar în executarea detaliilor El poate să fi avut asociaţi o oştire de îngeri, la care s-ar aplica cuvântul elohim şi aici ca şi în altă parte în Scripturi**. Este potrivit prin urmare ca a doua relatare, sau comentariul, să ne atragă atenţia asupra faptului că Iehova, Tatăl tuturor, a fost Creatorul, indiferent cine au fost folosiţi ca reprezentanţii şi instrumentele Sale onorate. Aici pot ((39)) fi foarte bine luate în considerare amănuntele adăugate în cea de-a doua relatare în privinţa creării omului. Ea spune:

„Şi Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul a devenit un suflet viu.”


*Vezi Vol. V, pag. 72, 73


**Ibidem


Dumnezeu a fost slăvit în toate lucrările Sale anterioare şi în fiecare creatură, oricât de neînsemnată, chiar dacă nici una dintre ele n-ar putea să-I aducă mulţumiri sau să-L aprecieze, sau chiar să-L cunoască în mod cuvenit. Scopul divin prevăzuse toate acestea de la început şi făcea pregătiri pentru om, care era intenţionat să fie capodopera creaţiei pământeşti sau animale. Despre om nu se spune ca despre vieţuitoarele mării: „Să mişune apele”, nici ca despre animalele inferioare de pe Pământ: „Să producă pământul”, ci, dimpotrivă, este relatat că el a fost o creaţie specială a Creatorului, „creat după chipul Său”. Nu are importanţă dacă trebuie să se înţeleagă în chipul elohimilor sau în chipul lui Iehova, căci n-au fost oare elohimii „fii ai lui Dumnezeu” şi în asemănarea Sa în privinţa puterii de raţiune şi a inteligenţei morale?

Nu trebuie să înţelegem că acest „chip” se referă la forma fizică, ci mai degrabă un chip moral şi intelectual al marelui Spirit, modelat potrivit condiţiilor şi naturii sale pământeşti. Şi în ceea ce priveşte „asemănarea”, fără îndoială ea se referă la stăpânirea omului — el trebuia să fie rege al Pământului şi al nenumăratelor creaturi de pe el, după cum Dumnezeu este Regele întregului univers. Aici este câmpul de luptă între Cuvântul lui Dumnezeu şi aşa-zisa ştiinţă modernă, în faţa căreia se închină toată lumea, în special cei învăţaţi — inclusiv liderii gândirii din toate seminariile teologice şi slujitorii tuturor amvoanelor proeminente — adorând pe dumnezeul ştiinţei numit „evoluţie”. Cele două teorii sunt în mod egal puse în joc: dacă teoria evoluţiei este adevărată, Biblia este falsă de la Geneza la Apocalipsa. Dacă Biblia este adevărată, cum susţinem noi, teoria evoluţiei este cu totul falsă în toate deducţiile privitoare la om.

((40))

Nu numai relatarea din Geneza despre crearea omului după chipul divin trebuie să determine această problemă, oricât de puternice sunt declaraţiile Cuvântului, ci toată teoria Bibliei sprijină relatarea Genezei şi rezistă sau cade împreună cu ea. Deoarece, dacă omul era creat altfel decât curat, perfect şi bine înzestrat mintal, el nu putea fi pe drept numit un „chip al” lui Dumnezeu; nici Creatorul lui nu putea să-l fi pus la încercare în Eden pentru a vedea dacă era potrivit pentru viaţă veşnică; nici neascultarea lui în aceea că a mâncat din fructul oprit nu putea fi socotită păcat şi nu putea fi, cum a fost, pedepsită cu sentinţa morţii; nici nu era necesar să-l fi răscumpărat de sub acea condamnare.

Mai mult, despre „omul Isus Hristos” se spune că a fost „antilutron”, preţul de răscumpărare (sau preţul corespunzător) pentru vina primului om, şi ca atare El trebuie să fie considerat un model sau o ilustraţie a ceea ce a fost primul om înainte de a păcătui şi a trece sub condamnarea divină cu moartea.

Noi ştim, de asemenea, că astăzi, ca şi în trecut, există mulţi oameni naturali nobili, pe care Dumnezeu îi declară pe toţi păcătoşi, şi, ca atare, nu pot fi recunoscuţi de Iehova decât dacă în căinţă se apropie de El prin meritul sacrificiului lui Cristos şi-I obţin iertarea. Poziţia tuturor celor care astfel vin la Dumnezeu se spune că este numai prin harul Său, sub haina dreptăţii lui Cristos. Şi rezultatul, suntem informaţi, trebuie să fie o înviere sau o restabilire la perfecţiune înainte ca vreunul să poată fi personal şi în întregime satisfăcător pentru Creatorul. Şi totuşi, acelaşi Creator a avut comunicare intimă cu Adam înainte de încălcarea sa şi l-a numit fiul Său, şi a declarat că Adam şi noi, copiii lui, am devenit „copii ai mâniei” şi am trecut sub condamnare din cauza păcatului, ceea ce Adam n-a avut când a fost creat „fiu al lui Dumnezeu”. Luca 3:38.

După cât este de sigur că „toţi sfinţii profeţi de la începutul lumii” au spus că Mileniul viitor este „timpurile restabilirii tuturor lucrurilor despre care Dumnezeu a vorbit”, tot atât este de sigur că teoria evoluţiei este în antagonism violent cu ceea ((41)) ce a spus Dumnezeu prin toţi profeţii. Deoarece, dacă teoria evoluţiei ar fi corectă, restabilirea, departe de a fi o binecuvântare, ar fi o crimă împotriva rasei. Dacă printr-o forţă oarbă sau prin alte procese evolutive, omul s-a căţărat prin străduinţe anevoiase şi eforturi trudnice de la protoplasmă la stridie, de la stridie la peşte, de la peşte la reptilă, de la reptilă la maimuţă, de la maimuţă la omul inferior şi de la omul inferior la ceea ce suntem noi — atunci ar fi o lezare îngrozitoare pentru omenire, ca Dumnezeu s-o restabilească la ceea ce a fost Adam, sau să forţeze restabilirea şi mai departe — înapoi la protoplasmă. Nu există cale de mijloc în această problemă; şi cu cât poporul lui Dumnezeu va decide mai repede să fie în acord cu Cuvântul Său, cu atât va fi mai bine pentru el şi cu atât va fi mai sigur că nu va cădea în vreuna din teoriile ce neagă răscumpărarea şi susţin evoluţia, care acum plutesc şi caută să înşele dacă ar fi posibil chiar şi pe cei aleşi. Să fie Dumnezeu adevărat, chiar dacă i-ar dovedi pe toţi evoluţioniştii mincinoşi. Rom. 3:4.

Nu putem intra aici în detaliile creării lui Adam, să discutăm despre organismul sau corpul lui, despre spiritul sau suflarea lui de viaţă, şi cum acestea unite l-au constituit într-o fiinţă vie sau un suflet. Acest lucru a fost deja prezentat în alt context*.


*Vol. V, cap. 12


Evident, rodnicia lor în urmaşi n-a fost în nici un mod legată de încălcare, după cum au presupus unii, ci a fost parte a binecuvântării divine. Singura legătură a căderii şi a blestemului sau pedepsei în această privinţă a fost, după cum s-a spus, cu mărirea însărcinării şi suferinţei mamei, corespunzător cu truda şi sudoarea feţei bărbatului. Acestea au apăsat cu atât mai greu cu cât omenirea a ajuns mai degenerată şi mai slabă, mintal şi fizic. Obiectivul rodniciei va fi fost atins când un număr suficient de urmaşi se vor fi născut pentru ca în final să umple (nu să reumple) Pământul. Este adevărat, s-au născut deja un număr imens — probabil cincizeci de mii de milioane — şi acum dorm în marea închisoare a morţii; dar aceştia nu ((42)) sunt deloc prea mulţi, deoarece suprafaţa din prezent a uscatului, dacă s-ar pregăti toată pentru om, aşa cum va fi în cele din urmă, ar susţine de două sau de trei ori pe atâţia — fără a lua în considerare posibilitatea ridicării şi a altor continente din adâncurile mărilor, aşa cum au fost ridicate în trecut cele prezente.

Oamenii de ştiinţă cu mintea înclinată spre scepticism au căutat de mult să dovedească faptul că omul a fost pe Pământ cu mult înainte de perioada arătată în Geneza, şi fiecare os găsit în straturile inferioare de argilă sau pietriş este cercetat cu atenţie pentru a face din omul de ştiinţă o celebritate mondială, ca omul care a dezminţit Cuvântul lui Dumnezeu. Noi ne-am referit deja la netemeinicia unor astfel de dovezi*, cum ar fi găsirea vârfurilor de săgeţi în pietrişul dintr-o perioadă timpurie. În unele cazuri cel puţin, acestea s-au dovedit a fi lucrarea indienilor moderni, care le-au fasonat aproape de locul unde au găsit cremene potrivită**.


*Nu suntem în necunoştinţă de teoria despre un om preadamic şi despre încercările de a explica astfel diferitele rase ale familiei umane. Dar noi stăm lângă Biblie ca revelaţia lui Dumnezeu şi de aceea superioară tuturor presupunerilor omeneşti. Ea vorbeşte în termeni siguri despre solidaritatea familiei umane, zicând: „El a făcut fiecare neam de oameni dintr-un singur sânge” (Fapt. 17:26). Şi apoi, că Adam a fost „omul dintâi” (1 Cor. 15:45, 47). Iar istoria potopului este foarte explicită în privinţa faptului că numai opt fiinţe umane au fost salvate în corabie şi toţi au fost copiii lui Noe — descendenţi din Adam. Varietatea tipurilor sau raselor umane trebuie să fie pusă pe seama climei, obiceiurilor, hranei etc., şi în special pe seama izolării oamenilor unii de alţii în diferite părţi, prin care particularităţile s-au fixat. Acest lucru este demonstrat prin faptul că europenii care trăiesc timp îndelungat printre cei din India sau China capătă o măsură de asemănare cu vecinii lor, în timp ce copiii lor, născuţi în acele ţări, capătă o asemănare mai mare la tegumente şi la trăsături — fiind afectaţi fără îndoială de mediul în care trăieşte mama în timpul perioadei de sarcină. O ilustrare a unei astfel de asimilări este dată de chinezii unui district care s-au identificat cu israeliţii împrăştiaţi de strâmtorarea de la încheierea Veacului Iudeu — prin anul 70 d. Cr. Aceşti evrei au devenit atât de complet chinezi, încât nu se mai pot distinge ca evrei — neamul cel mai rezistent.

**Vol. II, pag. 34, 35


((43))

La o adunare de la Victoria Philosophical Institute, nu cu mult timp în urmă, s-a declarat că „a fost întreprinsă de către profesorul Stokes, membru al Societăţii Regale, Sir J. R. Bennett, vice-preşedinte al Societăţii Regale, profesorul Beale, membru al Societăţii Regale, şi de către alţii, o analiză atentă asupra diferitelor teorii despre evoluţie, şi s-a raportat că până acum nu s-a dat nici o dovadă ştiinţifică în sprijinul teoriei că omul s-a dezvoltat dintr-un ordin inferior de animale; iar profesorul Virchow a declarat că în dezvoltarea omului este o absenţă completă a oricărui tip de fosile de un stadiu inferior şi că orice progres clar în domeniul antropologiei preistorice ne-a îndepărtat de fapt de la dovezile unei astfel de legături — adică, de la o legătură cu restul regnului animal. Cu aceasta a fost de acord şi profesorul Barraude, marele paleontolog, declarând că în nici una din investigaţiile sale n-a găsit nici o specie fosilă care să se fi dezvoltat din alta. De fapt, s-ar părea că nici un om de ştiinţă n-a descoperit încă o verigă de legătură între om şi maimuţă, între peşte şi broască, între animalele vertebrate şi nevertebrate; mai mult, n-a existat nici o dovadă la vreo specie, fosile sau altele, care să-şi fi pierdut caracteristicile specifice pentru a dobândi unele noi aparţinând altei specii; de exemplu, oricât ar fi de asemănător câinele cu lupul, nu este nici o verigă de legătură între ei, şi printre speciile dispărute cazul este acelaşi; nu este nici o trecere treptată de la una la alta. Şi mai mult, primele animale care au existat pe pământ n-ar trebui în nici un caz să fie considerate inferioare sau degradate”.

Cităm pe scurt din Sir J. W. Dawson, LLD (titlu onorific — n. e.), membru al Societăţii Regale, dintr-un rezumat privind descoperirile sale recente referitoare la „Locul de întâlnire al geologiei cu istoria”. El spune:

„Noi n-am găsit nici un inel de derivare care să lege pe om de animalele inferioare ce l-au precedat. Acesta ne apare ca un nou punct de plecare în creaţie, fără nici o legătură directă cu viaţa instinctivă a animalelor inferioare. Oamenii cei mai timpurii nu sunt mai puţin oameni decât descendenţii lor, şi în măsura mijloacelor lor erau inventatori, inovatori şi introducători ai unor noi moduri de viaţă, întocmai ca şi ei. Noi n-am fost încă în stare să urmărim pe om înapoi până la vârsta nevinovată de ((44)) aur (a paradisului). Aşa cum îl găsim în peşteri şi pietriş, el este deja decăzut, în dezarmonie cu mediul lui de viaţă şi vrăjmaş al semenilor săi, născocind împotriva lor instrumente de distrugere mai funeste decât cele furnizate de natură fiarelor sălbatice carnivore. . . . Omul, în privinţa corpului său, este în chip mărturisit un animal, din pământ, pământesc. El este de asemenea un membru al sferei vertebratelor şi al clasei mamifere; dar în această clasă el constituie nu numai o specie şi un gen direct, ci chiar şi o familie sau un ordin distinct. Cu alte cuvinte, el este singura specie din genul său şi din familia sau ordinul său. El este astfel separat printr-o mare prăpastie de toate animalele cele mai apropiate lui; şi chiar dacă noi admitem doctrina, până acum nedovedită, a derivării unei specii din alta în cazul animalelor inferioare, noi nu suntem în stare să arătăm „inelele lipsă” care s-ar cere pentru a lega omul de oricare grup de animale inferioare. . . . Nici un fapt al ştiinţei nu este mai sigur stabilit decât apariţia recentă a omului în timpul geologic. Nu numai că nu-i găsim urmele în formaţiunile geologice mai vechi, dar nu găsim nici urme ale animalelor celor mai apropiate de el; iar condiţiile din lume în acele perioade par s-o fi făcut nepotrivită pentru a fi locuită de om. Dacă, urmând sistemul geologic obişnuit, împărţim întreaga istorie a Pământului în patru perioade mari, plecând de la cele mai vechi roci cunoscute nouă, eozoice sau arhaice, până la perioada modernă, găsim urme ale omului sau ale lucrărilor lui numai în ultima din cele patru, şi în ultima parte a acesteia. De fapt, nu există dovezi incontestabile de prezenţă a omului până când ajungem la perioada modernă timpurie. . . . Nu există decât o singură specie de om, deşi sunt multe rase şi varietăţi, iar aceste rase şi varietăţi par să se fi dezvoltat foarte timpuriu şi să fi dat dovadă de o fixitate remarcabilă, după descoperirile de mai târziu. …Istoria din Geneza a anticipat istoria modernă. Această carte străveche este în toate modurile demnă de încredere şi cât se poate de departe de miturile şi legendele păgânismului antic.”

Profesorul Pasteur, marele bacteriolog, a fost un împotrivitor deschis al darwinismului şi el s-a exprimat după cum urmează:

„Posteritatea va râde într-o zi de nechibzuinţa filosofilor materialişti moderni. Cu cât studiez mai mult natura, cu atât rămân mai uimit de lucrările Creatorului. Eu mă rog în timp ce sunt angajat în munca mea de laborator”.

Virchow, savantul rus, deşi nu era un creştin declarat, era tot aşa de opus teoriei darwiniste a dezvoltării fiinţelor organice din materie anorganică, şi a spus: „Orice încercare de a găsi o tranziţie de la animale la om s-a sfârşit printr-un ((45)) eşec total. Inelul din mijloc n-a fost găsit şi nici nu va fi găsit. Omul n-a coborât din maimuţă. S-a dovedit fără nici o îndoială că în timpul celor cinci mii de ani trecuţi n-a existat nici o schimbare perceptibilă în omenire”.

Şi alţi naturalişti şi-au ridicat glasul împotriva opiniilor darwiniste.

Având în vedere acest fapt, cât de nechibzuite apar eseurile ocazionale ale „doctorilor” sau „profesorilor” care simulează învăţătura, discutând „verigile lipsă” sau sugerând că degetele mici de la picioarele omului devin nefolositoare şi curând vor fi „lepădate de natură” aşa cum „cozile maimuţelor au fost deja lepădate”. N-avem noi oare mumii bine păstrate de aproape patru mii de ani? N-avem noi oare nuduri sculptate în mărime naturală aproape tot atât de vechi? Are careva dintre ele coadă? Sunt degetele lor mici de la picioare cumva diferite de ale noastre de acum? Nu este oare întreaga tendinţă a întregii naturi spre în jos? Pentru plantele şi animalele inferioare, nu sunt oare necesare înţelepciunea şi ajutorul omului ca să se menţină tipurile superioare ale lor? Pentru om, nu este oare necesar harul lui Dumnezeu ca să-l înalţe şi să împiedice marea degenerare pe care o vedem în „Africa neagră”? Şi nu este oare aceasta în acord cu Scriptura? Rom. 1:21, 24, 28.

Este potrivit ca poporul Domnului să ţină bine minte prevenirea făcută de către apostolul Pavel lui Timotei: „Timotei! . . . fereşte-te de vorbele goale şi lumeşti şi de împotrivirile ştiinţei pe nedrept numită astfel” (1 Tim. 6:20). Pentru a vedea clar un adevăr, noi trebuie să privim prin prisma revelaţiei divine. Trebuie să „vedem lumina în lumina Sa”. Apoi, privind peste tot în natură sub îndrumarea Dumnezeului naturii, efectul va fi lărgirea inimii şi a intelectului şi umplerea noastră de admiraţie şi adorare, prinzând sclipiri panoramice din gloria, maiestatea şi puterea Atotputernicului nostru Creator.

Seară şi dimineaţă, ziua a şasea, la încheierea ei, 42.000 de ani de când a început „lucrarea”, a găsit Pământul gata pentru ((46)) om ca să-l stăpânească — însă ca întreg, nepotrivit totuşi pentru el. Cunoscând dinainte neascultarea creaturii Sale (şi întregul Său plan legat de condamnarea lui la moarte, de răscumpărarea şi recuperarea lui finală din păcat şi moarte a tuturor celor care vor fi bine pregătiţi prin experienţă), Dumnezeu n-a aşteptat cu crearea omului până când tot Pământul va fi gata pentru el, ci a pregătit numai un paradis, o grădină în Eden — desăvârşind-o în toate modurile pentru scurta încercare a perechii perfecte — lăsând pentru omenire, ca muncitori condamnaţi, lucrarea de „supunere” a Pământului şi prin aceasta câştigarea în acelaşi timp a unor lecţii şi experienţe valoroase.

A şaptea epocă-zi a săptămânii de creare

„În ziua a şaptea Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea pe care o făcuse; şi în ziua a şaptea S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse.”

Observând succesiunea progresivă, ascendentă a celor şase zile şi reţinând faptul că numărul şapte în sine sugerează ceva complet şi perfect, în mod natural am aştepta ca a Şaptea Epocă-zi să fie mai uimitoare decât predecesoarele ei. Şi aşa o găsim: numai că partea ei importantă este pentru un timp — până la „timpul potrivit” — închisă pentru ochii mintali ai înţelegerii noastre prin declaraţia generală că Dumnezeu S-a odihnit în ziua a şaptea de toată lucrarea Sa. Cât de ciudat este, ca El să lase lucrarea creatoare la un punct în care părea tocmai gata de completare, ca şi cum un muncitor ar pregăti toate materialele pentru o construcţie şi apoi ar opri activităţile fără a-şi duce la îndeplinire intenţiile iniţiale!

Dar toată chestiunea se deschide grandios în faţa noastră când ne dăm seama că Iehova Dumnezeu S-a odihnit de lucrarea Sa de creare, a încetat s-o continue, fiindcă în înţelepciunea Sa a prevăzut că scopurile Sale puteau fi mai bine executate prin alte mijloace. Dumnezeu a văzut că era mai bine să permită creaţiei Sale, lui Adam, să-şi exercite voinţa sa liberă şi să cadă sub ispită în păcat şi în pedeapsa lui legitimă, ((47)) moartea — care cuprinde o perioadă lungă, şase mii de ani, de moarte lentă şi de luptă, ca un condamnat, cu mediul înconjurător nefavorabil. Dumnezeu a văzut că era mai bine ca astfel să-i permită lui, în calitate de condamnat, să facă o parte din supunerea pământului; că aducerea lui ca întreg la starea paradisiacă prezisă va fi folositoare pentru om în aceste împrejurări; că ar fi avantajos ca omul să-şi dea seama de principiile care stau la baza dreptăţii divine şi de răutatea peste măsură a păcatului, şi să fie astfel pregătit pentru harul care-i va fi adus lumii la timpul cuvenit.

Însă unul dintre motivele principale pentru care Iehova Şi-a încetat lucrarea creatoare a fost fără îndoială că aceasta putea fi îndeplinită de altcineva — de Singurul Său Fiu Conceput — într-o manieră care va slăvi nu numai pe Fiul, ci şi pe Tatăl, prin manifestarea perfecţiunii atributelor divine cum pe nici o altă cale nu era posibil. Aceasta a fost prin faptul că a dat pe Fiul Său ca Răscumpărător al omului — o manifestare nu numai a Dreptăţii Divine, care nicidecum n-a putut încălca decretul divin, „plata păcatului este moartea”, dar care în acelaşi timp a ilustrat Iubirea Divină — compasiunea pentru creaturile Sale căzute până la măsura morţii Fiului Său pentru binele omului. Înţelepciunea şi Puterea Divină se vor manifesta în cele din urmă şi în fiecare aspect al aranjamentului când acesta va fi complet.

S-ar putea sugera că încetarea Tatălui de a desăvârşi planul de creare pentru ca Fiul să poată face această lucrare în timpul Mileniului, prin procesele restabilirii, nu s-ar deosebi de lucrările creatoare anterioare, care au fost toate de la Tatăl, dar prin Fiul — fără de care n-a fost făcut nimic din ce s-a făcut. Dar noi răspundem, nu. Legătura Fiului cu lucrarea restabilirii care va încheia această a Şaptea Epocă-zi şi va aduce perfecţiune pământească, va fi complet diferită de oricare din lucrările Sale. În toate creaţiile anterioare Fiul doar a acţionat pentru Iehova, folosind puteri şi energii care nu erau ale Sale în nici un sens; dar în această mare lucrare viitoare El va folosi puterea ((48)) şi autoritatea Sa proprie — care L-a costat treizeci şi patru de ani de umilire, culminând cu răstignirea Sa. Prin tranzacţia aceea, pe care înţelepciunea şi iubirea Tatălui a plănuit-o pentru El, a „cumpărat” lumea, l-a cumpărat pe Tatăl Adam cu toţi urmaşii lui şi domeniul lui — Pământul — cu tot dreptul la el ca monarh al lui „în asemănarea lui Dumnezeu”. Tatăl a fost încântat să-L onoreze pe „Întâiul-Conceput” şi de aceea a făcut planul astfel, şi S-a odihnit sau a încetat procesul creator pentru ca Fiul să-L poată astfel onora şi să fie onorat prin El.

Dumnezeu S-a odihnit, nu în sensul că a obosit şi trebuia să Se refacă, ci în sensul că a încetat de a crea. El a privit ruina şi căderea prin păcat a celei mai nobile creaţii pământeşti ale Sale, şi totuşi nu Şi-a folosit deloc puterea ca să oprească cursul condamnării la moarte şi n-a început nici o procedură de restabilire. De fapt, prin legea pe care a impus-o, El a exclus orice altă posibilitate de a-Şi exercita mila şi îndurarea faţă de Adam şi faţă de rasa lui, decât doar printr-un răscumpărător. Pedeapsa fiind moartea, şi aceea fără limită — moarte veşnică, „pierzare veşnică” — şi fiind cu neputinţă ca Dumnezeu să mintă, cu neputinţă ca Judecătorul Suprem al universului să-Şi abroge propriul Său decret drept, a fost astfel imposibil ca Creatorul să devină în mod direct restauratorul rasei, sau în oarecare sens sau grad să-Şi continue opera creatoare legată de omul condamnat sau de domeniul lui, Pământul.

Astfel Şi-a manifestat Iehova Dumnezeu încrederea în marele Său plan al veacurilor şi în Singurul Său Fiu Conceput căruia El I-a încredinţat executarea lui deplină. Această încredere a Tatălui în Fiul este folosită de apostol ca o ilustrare a felului în care credinţa noastră trebuie astfel să se prindă de Cel Uns, încât şi noi să-I putem încredinţa orice interes şi preocupare, în ceea ce ne priveşte pe noi, pe prietenii noştri şi lumea în general: declaraţia apostolului este — „Noi, care am crezut, intrăm în «odihnă» . . . Cine a intrat în odihna Lui, s-a odihnit şi el de lucrările lui, cum S-a odihnit Dumnezeu de ale Sale”. Asemenea lui Dumnezeu, credincioşii au încredere perfectă în capacitatea şi bunăvoinţa lui Cristos de a realiza toate proiectele mari ale lui Iehova legate de rasa noastră şi prin urmare se odihnesc, nu de oboseală fizică, ci de preocupare, de nelinişte, de orice ((49)) dorinţă de a prelua lucrurile de sub grija lui Cristos sau de a încerca să asigure rezultatul prin alte mijloace.

Dacă odihna Creatorului nostru sau abţinerea de a veni prompt în ajutorul creaturilor Sale decăzute are în vreun grad aparenţa de indiferenţă sau neglijenţă, în realitate nu este aşa, ci este numai aplicarea celor mai înţelepte şi mai bune mijloace de ajutorare a omului — printr-un Mijlocitor. Dacă se sugerează că lucrarea restabilirii trebuia să fi început mai devreme, noi răspundem că perioada domniei Păcatului şi Morţii, şase mii de ani, n-a fost deloc prea lungă pentru naşterea unei rase suficient de mare ca număr pentru a „umple pământul”; n-a fost deloc prea lungă pentru a da tuturor o lecţie despre faptul că „păcatul este peste măsură de păcătos” şi despre plata aspră pe care el o plăteşte; n-a fost deloc prea lungă pentru a lăsa oamenii să-şi încerce propriile planuri pentru ridicarea lor şi să observe inutilitatea lor. Prima venire a Domnului nostru pentru a răscumpăra (cumpăra) lumea aşa încât El să aibă un drept just, echitabil de a veni iarăşi să binecuvânteze, să ridice şi să restabilească pe toţi câţi vor accepta harul Său, deşi a fost la mai bine de patru mii de ani de la intrarea năpastei păcatului şi morţii, a fost cu toate acestea, după cum se spune în Scripturi, la timpul cuvenit al lui Dumnezeu. „Când a venit împlinirea timpului, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său”. De fapt, noi vedem că nici chiar atunci n-a fost timpul cuvenit, decât pentru scopul divin de a chema, a aduna, a şlefui şi a pregăti Biserica aleasă ca să participe cu Răscumpărătorul în marea lucrare Milenară de binecuvântare a lumii — Dumnezeu prevăzând că această alegere va cere Veacul Evanghelic întreg, a trimis pe Fiul Său să împlinească lucrarea de răscumpărare tocmai cu destul timp înainte.

Perioada de odihnă divină, sau încetarea activităţii creatoare ori energizante în legătură cu pământul

Cât timp este de când Iehova a încetat lucrarea Sa de creare, sau de când Se odihneşte? Noi răspundem că acum sunt ceva mai mult de şase mii de ani. Cât timp va continua odihna sau încetarea activităţii Lui? Răspundem că va continua tot Mileniul — mia de ani de domnie a marelui Mijlocitor, efectuând ((50)) „restabilirea tuturor lucrurilor despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime” (Fapt. 3:21). Se va dovedi oare că încrederea lui Iehova în realizarea planului Său a fost pe deplin justificată, încredere care L-a făcut să lase planul cu totul în grija lui Isus? Va fi satisfăcător sfârşitul? Iehova Dumnezeu, care cunoaşte sfârşitul de la început, ne asigură că va fi, şi că Fiul, pe cheltuiala căruia se execută planul, „va vedea rodul muncii sufletului Lui şi va fi mulţumit” (Isa. 53:11). Da, toţi credincioşii care se odihnesc prin credinţă în lucrarea Răscumpărătorului lor — trecută şi viitoare — pot avea deplină asigurare a credinţei că „ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc”, în special pentru Biserică; dar şi lungimea şi lăţimea, înălţimea şi adâncimea iubirii, îndurării şi binecuvântărilor restabilirii, pentru toţi cei din lume care nu sunt aleşi, care în ziua lor Milenară de har vor accepta din inimă minunatele pregătiri divine, pe condiţiile divine.

Şase mii de ani trecuţi şi o mie de ani viitori, şapte mii de ani de „odihnă” pentru Iehova, ne duc la timpul când domnia Milenară a Fiului va înceta fiindcă îşi va fi îndeplinit scopul — restabilirea la chipul divin a celor doritori şi ascultători din omenire şi la supunerea Pământului de către om, ca domeniul lui, împărăţia lui. Atunci tronul şi domnia mijlocitoare servindu-şi scopul şi toţi cei care au stricat Pământul fiind distruşi, Fiul „va da împărăţia în mâinile lui Dumnezeu şi Tatăl” — predând-o omenirii pentru care a fost iniţial destinată, după cum este scris* (1 Cor. 15:24-28). „Atunci Împăratul va zice . . . «Veniţi binecuvântaţii (aprobaţii) Tatălui Meu, de moşteniţi Împărăţia care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii»” — de la crearea lumii. Mat. 25:31, 34.


*Vezi Vol. I, pag. 305; Vol. V, pag. 469; Vol. IV, pag. 617, 644, 645


Lungimea acestei a Şaptea Epocă-zi, atât de clar marcată de istorie şi profeţie, este cea care ne furnizează cheia lungimii tuturor celorlalte epoci-zile din Săptămâna de creare. Şi întreaga ((51)) perioadă de şapte ori şapte mii de ani, sau patruzeci şi nouă de mii de ani, când va fi completă, va duce la grandioasa a Cincizecea mie şi o va introduce, pe care am remarcat-o deja* ca fiind proeminentă în Scripturi, marcând mari culmi în planul divin; sabatele de zile ale lui Israel, culminând cu al, 7 x 7 = 49-lea, care duceau la al cincizecilea şi-l introduceau pe acesta, adică Cincizecimea, cu odihna credinţei lui; sabatele lor de ani, 7 x 7 = 49, introducându-l pe al cincizecilea, sau Anul Jubiliar; ciclul încă şi mai mare de 50 x 50, marcând Mileniul ca Marele Jubileu al Pământului. Şi acum, în final, găsim Sabatul sau sistemul de şapte zile pe o scară încă mai mare, care măsoară creaţia Pământului, de la începutul până la desăvârşirea ei, care este 7 x 7.000 de ani = 49.000 de ani, introducând marea epocă unde nu va mai fi suspin, nu va mai fi plâns, nu va mai fi durere şi moarte, pentru că lucrarea lui Dumnezeu de creare va fi atunci completă în ceea ce priveşte Pământul acesta. Nu este de mirare că acea dată trebuie să fie marcată ca data Jubileului!


*Vezi Vol. II, cap. 6


Fiii îngereşti ai lui Dumnezeu „scoteau strigăte de veselie” (Iov 38:7) în zorile săptămânii de creare a Pământului, şi după ce au fost martorii desfăşurării pas cu pas a evenimentelor, au văzut în final omul, regele lui, făcut după chipul divin. Apoi a venit căderea prin neascultare în păcat şi moarte, şi experienţele îngrozitoare ale îngerilor căzuţi care nu şi-au păstrat starea iniţială, ca şi istoria egoistă şi însângerată a omului sub domnia Păcatului şi Morţii. Apoi în mod succesiv au urmat, răscumpărarea, alegerea Celui Uns (cap şi corp) prin sacrificiu şi stabilirea Împărăţiei Mesianice cu minunata ei restabilire a tuturor lucrurilor despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor proroci de la începutul lumii. Nu este de mirare într-adevăr că va fi bucurie în cer şi pe Pământ când toate creaturile inteligente ale lui Iehova vor privi astfel lungimile şi lăţimile, înălţimile şi adâncimile nu numai ale Iubirii lui Dumnezeu, dar şi ale Dreptăţii, Înţelepciunii şi Puterii Sale.

((52))

Desigur, Cântarea cea Nouă se va putea cânta atunci de către toate creaturile lui Dumnezeu, atât din ceruri cât şi de pe Pământ, zicând:

„Mari şi minunate sunt lucrările Tale, Doamne, Dumnezeule, Atotputernice!
Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor
Cine nu se va teme, Doamne, şi cine nu va slăvi Numele Tău?
Căci numai Tu eşti sfânt.
Şi toate neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta,
Pentru că dreptăţile Tale au fost arătate”.
Apoc. 15:3, 4.

„Căci aşa vorbeşte Domnul, care a creat cerurile, Însuşi Dumnezeu, care a întocmit pământul, l-a făcut şi l-a întărit, l-a creat nu ca să fie pustiu, ci l-a întocmit ca să fie locuit.”Isa. 45:18.

„Şi pe toate făpturile care sunt în cer, pe pământ . . . pe mare . . . le-am auzit zicând: «A Celui care stă pe scaunul de domnie şi a Mielului să fie binecuvântare, cinste, slavă şi stăpânire în vecii vecilor!»” Apoc. 5:13.

De când s-au scris cele anterioare, găsim rândurile următoare ieşite de sub pana prof. G. Frederick Wright, Doctor în Teologie, LLD (titlu onorific — n. e.), la data de 19 noiembrie 1902, asupra relatării despre creare din Geneza.

Relatarea din Geneza

„Primul capitol din Geneza, care tratează subiectul creării lumii, este un document remarcabil. Este remarcabil atât în privinţa măiestriei cu care evită posibilul conflict cu descoperirea ştiinţifică, cât şi în privinţa eficienţei lui din punct de vedere literar. Măsurat după influenţa pe care a avut-o, cu greu s-ar putea găsi o altă bucată literară care să poată fi comparată cu el. Obiectivul lui evident este să discrediteze politeismul şi să accentueze unitatea Divinităţii. Face acest lucru prin negarea unei pluralităţi de dumnezei, atât în general cât şi în detaliu, şi prin afirmarea că Dumnezeul cel veşnic al lui Israel este Cel care a făcut cerurile şi Pământul şi toate lucrurile de pe el, la care idolatrii au obiceiul să se închine.

Sublimul acestui capitol se vede în faptul că peste tot unde nu există influenţa lui predomină politeismul şi idolatria. Unitatea lui Dumenzeu şi adorarea Lui ca singurul Creator al tuturor lucrurilor sunt menţinute numai de către acele naţiuni care au acceptat acest capitol ca o revelaţie adevărată şi divină.

Compatibilă cu ştiinţa

În acelaşi timp progresul ştiinţei a servit mai degrabă la creşterea decât la scăderea admiraţiei noastre pentru această parte remarcabilă din marea carte a revelaţiei divine. În cadrul ei amplu există posibilitatea ca fiecare descoperire adevărată a ştiinţei să-şi găsească adăpost. Cu ((53)) atât de remarcabilă înţelepciune a fost ales limbajul acestui capitol pentru a evita conflictul cu ştiinţa modernă, încât un geolog atât de mare cum este prof. J. D. Dana de la Colegiul Yale a susţinut cu mare tărie că este imposibil să fie justificat altfel decât prin teoria că este de inspiraţie divină.

În versetul de deschidere pune capăt controversei privind vârsta Pământului, şi de fapt a sistemului solar, prin simpla declaraţie că «la început» au fost create cerurile şi Pământul, fără să se afirme cu cât timp în urmă a fost acel început. Dar că sistemul solar a avut un început este dovedit de ştiinţa modernă cu asemenea claritate încât nici cel mai îndrăzneţ evoluţionist n-o poate contesta. Teoria modernă a conservării energiei dovedeşte că ordinea prezentă de lucruri n-a existat întotdeauna. Soarele este în răcire. Căldura lui radiază rapid şi se risipeşte în spaţiul gol. Pe scurt, sistemul solar îşi pierde puterea şi este clar ca lumina zilei că procesul nu poate continua veşnic. Chiar şi ipoteza nebuloasei presupune un început, şi nici o minte umană n-a născocit vreodată o declaraţie de fapte mai bună decât cea găsită în versetul cu care se deschide Biblia.

Crearea a fost treptată

Acest prim capitol al Genezei se bazează pe principiul progresiei în această metodă a creării. Universul n-a fost adus în existenţă instantaneu. N-a fost complet la început. La început avem numai forţele fizice din care urma să se facă marea structură printr-un proces treptat, sau dacă cineva preferă să spună aşa, printr-un proces „evolutiv”.* Acest lucru este la fel de adevărat orice înţeles i-ar da cineva cuvântului «zi» (în ebraică, yom). De ce un Creator Atotputernic ar avea nevoie de şase zile, chiar dacă numai de douăzeci şi patru de ore, în care să creeze lumea? Răspunsul este că Creatorul nu numai că posedă putere nemăsurată, dar El are şi înţelepciune infinită şi a văzut potrivit să aleagă o metodă de creare care implică «întâi paiul, apoi spicul, iar apoi grâul deplin în spic».


*După cum s-a indicat deja, teoria evoluţiei se contrazice cu Biblia numai în privinţa creării omului — şi această teorie există sau îşi găseşte susţinători numai pentru a ataca acest punct.


Că există un plan divin de evoluţie* apare din întregul capitol. Crearea a început prin aducerea în existenţă a celor mai simple forme de materie şi a continuat prin exercitarea asupra lor a activităţilor de forţă şi energie care produc lumină. Aceasta este urmată de separarea materiei care formează Pământul şi de separarea uscatului de apă, ca şi a apelor de pe Pământ de cele ţinute în suspensie în aer. Dacă cineva doreşte să găsească pricină în privinţa cuvântului „firmament” şi insistă asupra sensului lui literal sec, i se interzice să facă astfel ((54)) prin declaraţia care urmează (Gen. 1:20), că păsările au fost făcute să zboare deasupra pământului în firmamentul deschis al cerului. Mediul care ţinea apele în nori era un mediu prin care păsările puteau zbura.

Crearea vegetaţiei

În al treilea stadiu pământul a fost acoperit cu vegetaţie, care este cea mai simplă formă de viaţă, dar care, odată introdusă, aduce cu sine dezvoltarea în serie a produselor vegetale. Atât de cuprinzător este limbajul în care este anunţată crearea plantelor încât lasă mult loc pentru teoria generaţiei spontanee, care este încă una din chestiunile discutate în biologie. În lumina acestui lucru, cât de remarcabile sunt cuvintele, «şi Dumnezeu a zis, pământul să producă vegetaţie, . . . şi pământul a produs vegetaţie».

Aceeaşi formă remarcabilă de exprimare survine la introducerea zilei a cincea a progresiei, unde citim (Gen. 1:20): «Şi Dumnezeu a zis: Să mişune apele de vieţuitoare». Şi iarăşi, la introducerea lucrării zilei a şasea se foloseşte aceeaşi expresie (Gen. 1:24): «Să dea pământul vieţuitoare după specia lor. . . .» Dacă cineva insistă să interpreteze acest limbaj după simpla literă, va obţine ceea ce nici ştiinţa nici teologia n-ar accepta.

Un Creator special

Când ajunge la crearea omului este folosită o expresie foarte diferită. Se spune că Dumnezeu a făcut om după chipul Său şi a suflat în el suflarea vieţii. Cât poate însemna aceasta referitor la modul creării omului nu este necesar să analizăm acum. Însă expresia corespunde bine cu înalta demnitate care aparţine omului când este comparat cu restul creaţiei animale. Caracteristicile cele mai demne de atenţie ale omului sunt aduse la lumină atât în această relatare cât şi în cea următoare, despre începutul cursului său. Despre om se spune nu numai că a fost făcut în chipul lui Dumnezeu, ci şi că el este potrivit să stăpânească peste fiarele câmpului şi are darul vorbirii, prin care le poate da nume. Mai mult, el este o fiinţă cu voinţă liberă, care cunoaşte diferenţa între bine şi rău — pe scurt, este în posesia unei naturi morale care-l plasează într-o clasă a sa proprie.

Faptul că ni se spun atât de multe lucruri despre creare, fără nimic absurd şi fantastic, şi atât de puţine care să dea naştere la vreo dificultate în a o armoniza cu ştiinţa modernă, este cea mai clară dovadă pe care o putem avea că ea a fost dată prin inspiraţie divină. Nici chiar Milton, cu toată învăţătura lui şi cu avantajul acestei relatări în faţă, n-a putut să-şi înfrâneze suficient imaginaţia, ca să ((55)) nu facă o parodie a întregii sale concepţii despre crearea regnului animal. Ce altceva decât mâna inspiraţiei ar fi putut astfel înfrâna şi conduce pe scriitorul primului capitol al Genezei?

Omul a fost creat, n-a evoluat

Este o mare diferenţă între mărimea şi dezvoltarea creierului omului şi cel al membrilor inferiori ai ordinului «primatelor».

Din punct de vedere fiziologic şi psihologic omul diferă chiar mai mult de membrii inferiori ai ordinului său. El are puterea vorbirii gramaticale. El îşi poate aranja gândurile în propoziţii, care pot fi reprezentate prin semne arbitrare pe hârtie sau pe alt material. Omul are ureche pentru armonie muzicală, pe care nici un animal n-o are. Aceasta implică o delicateţe minunată a structurii organelor auzului. Printre calităţile sale mintale, cea a gândirii ştiinţifice sau inductive este cu totul remarcabilă când o comparăm cu capacităţile mintale ale creaţiei animale.

În importanta sa lucrare «Evoluţia mintală», Romanes crede că găseşte la animalele inferioare toate rudimentele capacităţii mintale a omului, dar ele sunt atât de rudimentare, încât lasă prăpastia între om şi animale aproape la fel de mare ca totdeauna. Adunând toate manifestările inteligenţei la animale, el găseşte că toate acestea împreună ar face cam cât inteligenţa unui copil de 15 luni. Dar această inteligenţă nu se află într-o singură specie, o specie fiind avansată până la acel grad într-o privinţă, iar alta în altă privinţă . . .

Raţiune contra instinct

Ascuţit cum este mirosul câinelui, nu-i este de nici un folos să înveţe geologia. Nici vulturului nu-i este de folos ascuţimea vederii în studierea astronomiei. În zadar ar duce cineva un câine prin lume ca să afle despre întinderea stratului de gheaţă în perioada glaciară, deoarece el n-are nici o putere de gândire prin care să poată face legătură între bolovanii din Statele Unite şi straturile din Canada de unde aceştia provin, sau între stâncile scrijelate din câmpiile Rusiei şi din Munţii Scandinavi din ale căror straturi au fost smulse prin alunecări de gheaţă. Asemenea concluzii sunt cu totul în afara capacităţii canine. . . .

Capacitatea pentru religie

În nimic nu apare mai izbitoare superioritatea minţii umane decât în capacitatea ei de a obţine idei religioase prin literatură. Există într-adevăr minunate expoziţii de porci dresaţi, care, printr-un anume proces, pot fi învăţaţi să aleagă câteva cuburi cu litere pe ele, aşa încât să formeze nişte cuvinte simple. Dar nici un animal nu poate fi învăţat ((56)) să vorbească inteligibil. Nici chiar papagalul nu este o excepţie de la aceasta, deoarece cuvintele lui sunt numai o repetare de sunete pe care nu le înţelege. Cu mult mai puţin poate fi învăţat un animal să citească sau să asculte inteligent un discurs sau o predică.

Pe de altă parte, Biblia, care este o carte de cea mai variată literatură, conţinând cele mai înalte avânturi de poezie şi elocinţă scrise vreodată, şi prezentând cele mai sublime concepţii care au fost nutrite vreodată despre Dumnezeu şi despre viaţa viitoare, a fost tradusă aproape în fiecare limbă de sub ceruri şi a găsit în limbile acelea figurile de stil potrivite prin care să-şi prezinte în mod eficient ideile.

Astfel, când este privită din cel mai înalt punct de vedere intelectual, unicitatea omului în creaţia animală se vede cel mai bine. Intelectual, el stă prin sine. Numele ştiinţific al genului căruia îi aparţine este „homo”, iar specia este „homo sapiens”, adică, un corp uman înzestrat cu înţelepciune umană. . . .

Alfred Russell Wallace, care a descoperit independent principiul selecţiei naturale şi l-a publicat în acelaşi timp cu Darwin, a observat la om unele particularităţi fizice care nu puteau proveni numai prin selecţie naturală, dar care în mod irezistibil indicau spre influenţa unei puteri conducătoare superioare.

Îmbrăcăminte şi unelte

Printre acestea el citează absenţa la om a oricărui înveliş natural de protecţie. Dintre toate animalele numai omul poartă haine. El ţese fibrele de plante făcând învelitoare sau ia pieile altor animale şi le foloseşte ca să-şi acopere spatele gol pentru a se proteja de asprimea vremii. Păsările au pene, oile au lână, alte animale au blană minunat adaptată pentru a le proteja. Omul este singurul fără asemenea protecţie, decât doar dacă o obţine prin folosirea inteligenţei sale. Dacă nu ne gândim la aceasta, nu ne putem da seama câtă inteligenţă este implicată în eforturile omului de a-şi asigura îmbrăcămintea. Chiar şi într-o chestiune atât de simplă cum este aceea a procurării pieii unui animal pentru a-i servi ca haină, el este obligat mai întâi să inventeze uneltele. Nici un animal n-a fost încă jupuit fără a se folosi vreun fel de cuţit.

Acest lucru ne duce la o altă definiţie a omului, aceea de animal care foloseşte unelte. În folosirea uneltelor de către animale, comportarea cea mai apropiată de a omului se găseşte la elefant şi la maimuţă. S-a văzut un elefant care a apucat o perie cu trompa pe care şi-a alungit-o şi a măturat obiecte de pe anumite părţi ale corpului său care altfel i-ar fi fost inaccesibile. S-a văzut o maimuţă care a folosit un băţ ca mijloc pentru a deschide o uşă. Dar nu s-a văzut vreodată un animal care să facă o ((57)) unealtă; în timp ce nu există nici un trib de oameni atât de inferiori ca inteligenţă încât să nu facă cele mai curioase şi mai complicate unelte.

Canoele celor mai inferioare rase sunt cel mai ingenios făcute şi cel mai bine adaptate necesităţilor lor. Obiectele din cremene cioplită presupun nutrirea unui plan clarvăzător şi mare îndemânare în cioplirea lor. Metodele ingenioase prin care popoarele sălbatice îşi asigură focul când doresc, prin frecare, ar face cinste omului civilizat, în timp ce folosirea arcului şi praştiei şi a bumerangului arată capacitate inventivă de un ordin foarte înalt, cu care creaţia animală nu se poate compara.

Capacitatea pentru muzică

Wallace invocă mai departe vocea umană ca un element ce depăşeşte cu mult orice ar putea fi produs prin selecţie naturală. Maimuţele n-au deloc muzică în suflet şi nici capacitatea pentru muzică în organele lor vocale; în timp ce chiar şi cea mai inferioară rasă de oameni le are pe amândouă. «Cântecele populare» sunt marea sursă la care apelează compozitorii noştri de frunte pentru a-şi lua temele. Theodore F. Seward, acum decedat, comentând asupra cântecelor pe care le cântau negrii pe plantaţii, pe care el le-a transcris, spunea că armonia şi progresia lor sunt conforme cu regulile ştiinţifice ale compoziţiei muzicale. Oricât de mare avantaj ar fi această capacitate muzicală pentru omul deplin dezvoltat, noi nu putem concepe că este vreun avantaj pentru un animal în stadiu inferior de dezvoltare cum este maimuţa. Vocea muzicală care atrage maimuţa are numai o umbră de asemănare cu cea care este atractivă pentru bărbat sau femeie.

De asemenea, mărimea creierului uman depăşeşte orice proporţii faţă de necesităţile mintale ale celei mai înalte creaţii animale inferioare omului, şi fără inteligenţa omului acesta ar fi mai degrabă o povară decât un ajutor. Cei doi, ca atare, trebuie să fi venit în existenţă simultan pentru a se fi prezentat un avantaj pe care selecţia naturală să-l fi luat în stăpânire şi să-l fi păstrat şi dezvoltat. . . .

Este greu de văzut cum putea fi un avantaj pentru maimuţă transformarea degetului labei din spate într-un deget mare de la picior care nu mai poate fi folosit pentru a apuca lucrurile, ci este folositor numai la mersul în poziţie verticală. Este greu de văzut ce avantaj putea fi pentru maimuţă scurtarea labelor din faţă, aşa cum ar trebui să fie dacă s-ar fi transformat în braţe de om. De asemenea, este greu de văzut cum ar fi fost vreun avantaj pentru maimuţă să sufere acele schimbări, în acomodarea osului de la şold şi a gâtului, care să-i împiedice complet mersul pe toate cele patru labe şi să-l limiteze la mersul în două picioare şi în poziţie verticală.

((58))

În toate aceste privinţe dificultatea noastră de a înţelege originea omului prin selecţie naturală creşte, dacă suntem obligaţi să presupunem că a fost un proces foarte treptat şi că aceste schimbări care au condus spre perfecţiunea organizării umane au început într-un grad imperceptibil, sau aproape imperceptibil, căci asemenea schimbări incipiente n-ar fi avut nici un avantaj. Ca să aibă un avantaj trebuia ca ele să fi fost considerabile şi trebuia ca schimbările mintale şi fizice să fi fost corelate potrivit cu o lege a unei armonii prestabilite.

Taina originii omului n-a fost diminuată nici în cel mai mic grad de ipoteza darwinistă, sau de vreo lumină pe care teoria evoluţiei a aruncat-o asupra ei. Este recunoscut de către toţi că din punct de vedere geologic el este cea mai recentă dintre speciile care au fost adăugate la populaţia Pământului, în timp ce din punct de vedere mintal se ridică atât de sus faţă de animalele inferioare încât chiar pentru acest motiv, dacă nu pentru altele, el este singurul din clasa sa. Taina este, cum a ajuns el în posesia acestui înalt grad de putere mintală cu o alcătuire corporală şi o constituţie fiziologică atât de complet adaptate pentru exercitarea ei. Cei care spun că a fost ridicat în vreun fel de la ordinele inferioare de fiinţe inteligente, vor întâmpina dificultăţi filosofice de zece ori mai mari decât întâmpină cei care acceptă declaraţia simplă a Bibliei, că sufletul lui este însufleţirea divină — însuşi chipul lui Dumnezeu”.