Vol. 11 Septembrie-Octombrie 2004 Nr. 6

LEGEA REGALĂ A IUBIRII

„Noi care suntem tari suntem datori să răbdăm slăbiciunile celor neputincioşi şi să nu ne plăcem nouă înşine. Fiecare dintre noi să placă aproapelui în ce este bine, în vederea zidirii. Căci şi Hristos nu Şi-a plăcut Lui Însuşi.” Romani 15:1-3.

R5555 W. T. 15 octombrie 1914 (pag. 309-311)

Ca fii ai lui Dumnezeu, fiecare dintre noi trebuie să aibă grijă ca ceilalţi să nu fie vătămaţi de libertatea noastră în Cristos; căci acest lucru ar fi condamnat de Legea Iubirii. Apostolul accentuează clar acest gând din această Epistolă către Biserica din Roma. El arată că nu toţi copiii Domnului sunt la fel de „tari în credinţă”. Unii, slabi în credinţă, pot vedea că Isus este Răscumpărătorul nostru, dar nu pot înţelege încă libertatea pe care noi ca fii o avem în Cristos. Unul înţelege că are libertatea să mănânce orice îi prieşte, în timp ce altul, care este slab, mănâncă numai legume, ca nu cumva să încalce vreo lege sub care crede el că se află. Unii creştini îi condamnă pe fraţii lor care mănâncă carne, părând să uite că Domnul nostru a mâncat carne. Ar trebui să învăţăm să acordăm unul altuia o deplină libertate a conştiinţei; cel mai tare să nu dispreţuiască pe cel mai slab, nici cel mai slab să nu judece pe alţii după el. Ar trebui să fie suficient pentru fiecare din noi să ştim că Dumnezeu îi acceptă pe ceilalţi ca şi pe noi şi Îşi arată acceptarea binecuvântându-i în serviciul Său.

Este la fel în privinţa ţinerii zilelor. Unul consideră o zi mai presus decât alta, după cum spune apostolul, în timp ce altul consideră toate zilele la fel. Fiecare să-şi îndeplinească pe deplin convingerea propriei minţi — oricare crede el că este voia lui Dumnezeu pentru el. Când sf. Pavel îndeamnă ca fiecare „să fie pe deplin convins în mintea sa”, el nu vrea să spună că fiecare trebuie să hotărască anume care este voinţa lui Dumnezeu pentru toţi copiii Săi, şi apoi să nu se mişte de la opinia sa, fie că este bună, fie că este greşită, şi să nu fie dispus să asculte sau să ia în considerare gândul celorlalţi fraţi asupra subiectului. Dimpotrivă, el îndeamnă la creştere în deplina libertate a lui Cristos, sfătuind la răbdare şi consideraţie din partea celui mai tare pentru cel mai slab. El aprobă pe cel mai puternic şi declară în mod clar că fratele care se consideră în robie în ceea ce priveşte mâncarea cărnii, respectarea Sabatului etc., este fratele slab.

Iubire şi consideraţie pentru cel mai slab

Totuşi, apostolul sfătuieşte ca, dacă fratele slab respectă o astfel de robie, nu ca o încercare de a „ţine Legea” şi de a se justifica astfel înaintea lui Dumnezeu, ignorând sacrificiul de răscumpărare al lui Cristos, ci pentru că el crede că Răscumpărătorul nostru doreşte ca el să fie legat prin astfel de porunci şi obiceiuri, atunci cei mai tari să nu-l blameze din cauza slăbiciunii conştiinţei sale sau s-o ia în derâdere, ci să-l primească ca pe un frate, sperând că disciplina, experienţa şi creşterea în har şi cunoştinţă îl vor aduce treptat la libertatea la care alţi fraţi ajung mai repede.

Cei puternici care intră deplin în spiritul afirmaţiei apostolului, „bine este să nu mănânci carne, să nu bei vin şi să nu faci ceva care poate să fie pentru fratele tău un prilej de cădere, de păcătuire sau slăbire”, şi se abţin de la ceea ce le permite conştiinţa, au o binecuvântare mai mare. Ei îşi pot da seama într-un grad mai mare că urmează în paşii Învăţătorului; „căci şi Hristos nu Şi-a plăcut Lui Însuşi”. Dar dacă fraţii mai tari ar încerca prin sarcasm şi ((798)) influenţă să forţeze pe cei mai slabi să folosească o libertate pe care ei n-o pot înţelege, ar însemna să-i forţeze să păcătuiască. De aceea fraţii mai slabi ar trebui lăsaţi la libertatea conştiinţei lor. Numai influenţele iubirii şi adevărului ar trebui exercitate asupra lor, în speranţa educării lor treptate în aprecierea privilegiilor lor depline ca bărbaţi liberi în Cristos.

Astfel corpul lui Cristos poate fi plin de dragoste şi unitate, fiecare membru împlinind convingerile propriei sale minţi în privinţa voinţei Domnului, şi fiecare căutând să crească în har şi în cunoştinţă, ieşind din slăbiciunea copilăriei la tăria maturităţii cât de repede posibil, dezvoltându-se pe măsură ce se hrăneşte din Cuvântul lui Dumnezeu.

Apostolul se referă în special la ţinerea zilelor ca o lipsă a dezvoltării, spunând (Galateni 4:10, 11): „Voi ţineţi zile, luni, timpuri şi ani. Mă tem pentru voi să nu fi lucrat în zadar printre voi”. El se adresează aici acelora care au cunoscut odată libertatea fiilor lui Dumnezeu, dar care intrau acum iarăşi în robie prin învăţături false. El recunoaştea în ei o dovadă că nu creşteau în libertatea fiilor lui Dumnezeu, ci mergeau înapoi spre starea de servitori; şi el se temea că această slăbiciune şi nereuşită de a menţine libertatea stării de fii îi putea duce chiar până acolo încât să respingă Evanghelia — că Cristos S-a dat pe Sine pentru păcatele noastre — şi să accepte ca Evanghelie un surogat nefolositor — că Cristos îi va mântui dacă vor ţine legea.

Dar glorioasă este libertatea fiilor lui Dumnezeu! Să stăm tari în ea, pe măsură ce Domnul ne face capabili să o înţelegem în plinătatea ei; totuşi, în acelaşi timp oferind simpatie şi iubire celor care încă n-au ajuns la poziţia avantajoasă înaltă de unde pot avea o vedere largă, cuprinzătoare a stării noastre binecuvântate în Cristos. Astfel noi purtăm neputinţele fraţilor slabi, ale tovărăşilor noştri de pe Cale, şi astfel suntem în armonie cu Legea Iubirii.

Frumuseţea negării de sine

Se pare că apostolul ne atrage atenţia asupra gândului că egoismul este principiul predominant al lumii. Oamenii caută în general să-şi placă lor înşile — de multe ori în mod nedrept, uneori drept, dar pur şi simplu ignorând pe alţii. El arată că creştinul trebuie să ia o cale diferită. Noi ne-am înscris sub steagul lui Cristos, care este steagul Iubirii. Noi trebuie să ne uităm bine la regulile care aparţin acestei noi ordini de lucruri ai cărei membri am devenit. Urmaşii lui Cristos, în loc să caute interesele lor egoiste, trebuie să dea atenţie intereselor altora. În loc să caute propria lor plăcere, ei trebuie să caute plăcerea altora, unde aceasta nu intră în conflict cu angajamentul lor de consacrare.

Aceasta nu înseamnă că ucenicii lui Cristos trebuie să-şi caute propria lor nefericire. Ci ei trebuie să-şi dedice gândirea şi timpul pentru a plăcea altora mai degrabă decât lor. Apostolul ne spune că acesta este exemplul pus înaintea noastră de Conducătorul nostru, Modelul nostru — „Căci şi Hristos nu Şi-a plăcut Lui Însuşi”. El n-a fost în lume să caute să facă lucrurile plăcute cărnii Sale. Din contră, El a renunţat la interesele Sale carnale şi la mulţumirea lor pentru beneficiul omenirii. Aşa ne angajăm să facem când încercăm să mergem în urmele Lui. Negarea de sine, luarea crucii, înseamnă renunţarea la propria voinţă şi ducerea unei vieţi neegoiste, conform Modelului divin şi Planului divin.

Fraţii noştri sunt aproapele nostru în sensul cel mai apropiat

Având această lumină asupra cuvintelor apostolului, gândul nostru este că sensul primar al cuvântului aproapele, aşa cum este folosit de sf. Pavel, se referă la aceia care ne sunt cei mai apropiaţi. Adică, în Biserica lui Cristos, fraţii noştri sunt aproapele nostru; ei sunt cei mai apropiaţi, cei mai aproape de inimile nostre. Toţi copiii lui Dumnezeu sunt fraţii noştri; ei sunt în mod special aproapele nostru pentru că sunt la nivelul nostru. Noi trebuie să căutăm în mod special să plăcem acestora pentru edificarea lor. Aceasta nu înseamnă că trebuie neapărat să le plăcem după carne; pentru că aceasta ar fi, în multe cazuri, reversul edificării lor. Dacă noi le plăcem fraţilor în mod corect, mai degrabă le vom „trezi mintea sănătoasă”, mintea spirituală, la iubire, credinţă şi zel, la fapte bune. Aceasta implică faptul că cuvântul „plăcea” este folosit aici într-un sens limitat.

Pentru noi nu este posibil să plăcem tuturor oamenilor. Direcţia energiilor noastre ar trebui să fie spre binele lor după cum avem ocazie. Chiar dacă ei nu sunt sfinţi, noi trebuie să-i „provocăm” — să-i trezim — „la dragoste şi fapte bune” cât este posibil, şi nu la mânie sau la răutate sau la păcat sau la ceva nevrednic. Poate nu întotdeauna vom avea succes în a plăcea oamenilor spre edificarea lor. Se poate să fie ocazii când chiar fraţii să se simtă mâhniţi mai degrabă decât mulţumiţi de eforturile noastre de a-i servi. Noi credem însă că dacă noi căutăm să le plăcem spre edificare, încercând să exercităm spiritul minţii sănătoase, cursul nostru va avea aprobarea şi binecuvântarea Domnului, fie că are aprobarea altora — chiar a fraţilor — fie că nu.

Să ne străduim „să plăcem aproapelui în ce este bine, în vederea zidirii”. Această chestiune referitoare la cine este aproapele, la ideea de apropiere, se extinde, după Biserică, la familiile noastre. Desigur, în ceea ce priveşte obligaţiile pământeşti şi necesităţile materiale, familia noastră ar avea prima pretenţie şi ar fi aproapele nostru, foarte apropiată, după carne. Trebuie să le plăcem pentru zidirea lor — trebuie să căutăm ((799)) să le facem bine, după cum este sugerat aici. Acelaşi principiu s-ar extinde, după cum repede putem vedea, la măcelar, la brutar, la omul care aduce gheaţa etc. Noi nu trebuie să le plăcem acestora în dauna lor, sau în alt mod care n-ar fi spre zidirea lor. Nu trebuie să coborâm la metodele lumii. Dacă ei doresc să spună poveşti care nu sunt bune, nici curate, nu trebuie să ne alăturăm lor. Dacă nu le putem plăcea prin ceea ce este bun, trebuie să evităm contactul inutil. Noi trebuie numai să facem binele şi să edificăm.

Lumea recunoaşte binele

Noi trebuie să ne străduim să le fim cât se poate de plăcuţi tuturor celor care sunt aproape. Dacă mustrăm într-un mod dur, aceasta nu le va fi plăcut şi probabil nici nu-i va edifica. Există un mod în care putem mustra în mod adecvat chiar şi pe oamenii foarte lumeşti. Lumea are un standard moral şi religios mai înalt decât ar fi oamenii dispuşi să recunoască. Chiar dacă pe dinafară zâmbesc dispreţuitor, în inima lor recunosc ce este bine. Adesea întâlnim oameni care sunt necuraţi în viaţa lor, cărora le place societatea celor curaţi. Ei apreciază într-o oarecare măsură binele, chiar dacă, ei fiind necuraţi, este posibil să mânjeasă tot ce ating.

Pentru noi n-ar fi potrivit să aşteptăm să putem face mult bine oamenilor din lume în prezent — cel puţin atâta roadă să fie dovedită în general. Scopul nostru trebuie să fie întotdeauna să plăcem în măsura posibilităţilor, atât cât va permite loialitatea faţă de Dumnezeu şi faţă de Adevăr. Noi nu trebuie să fim de felul celor „ursuzi”, care întotdeauna trec prin lume cu ceartă. Mai degrabă să lăsăm lumina noastră să strălucească, pentru ca ei să vadă faptele noastre bune şi astfel „să slăvească pe Dumnezeu în ziua cercetării”. Un spirit blând, amabil, este cea mai bună recomandare pe care o putem da acum lumii despre puterea Adevărului. Poporul Domnului trebuie să aibă o dispoziţie amabilă faţă de toţi oamenii — în special în Biserică, dar şi faţă de toţi cei cu care venim în contact.

Un cuvânt de avertizare

Să spunem aici că ne temem că unii din copiii Domnului care au soţ sau soţie care nu sunt în armonie cu Adevărul, sau poate mai mult sau mai puţin în armonie, dar nu sunt pe deplin consacraţi Domnului, fac o greşeală şi poate prin exemplul lor împiedică dezvoltarea mai departe a interesului tovarăşului lor. Dacă, de exemplu, un soţ este pe deplin consacrat şi soţia lui nu este, soţul trebuie să dea dovadă de mare grijă pentru ca zelul lui pentru Adevăr să nu-l facă săşi neglijeze datoria de a ajuta să ridice poverile grijii pentru casă etc., care apasă asupra soţiei. Lucrarea voluntară, adunările etc., să nui ocupe timpul liber astfel încât să treacă cu vederea faptul că el are o datorie specială faţă de soţia sa în slujirea nevoilor ei reale sau a confortului ei.

Ne este teamă că unii au fost amărâţi şi împiedicaţi de la o deplină acceptare a Adevărului sau au fost conduşi la împotrivire din cauza unei astfel de lipse a consideraţiei iubitoare, atente din partea tovarăşului de viaţă, care declară o consacrare deplină Domnului. Dacă noi cu adevărat suntem pe deplin ai Domnului, casa noastră este primul loc unde trebuie demonstrat acest fapt. Nici o măsură de zel în serviciul Adevărului în afara căminului nostru nu ne va scuza de datoriile pe care le datorăm familiilor noastre şi pe care ele au dreptul să le exprime. A ne îndeplini obligaţiile este un adevărat serviciu pentru Adevăr, şi adesea unul foarte eficient. Dacă este nevoie de a aduce apă sau cărbune sau lemne, sau orice alte servicii reale pe care un soţ poate şi trebuie să le facă soţiei sale, acestea să nu fie neglijate pentru orice alt serviciu. Dacă ea doreşte să participe la unele adunări, el să arate apreciere pentru compania ei şi plăcere de a o avea cu el.

Aceeaşi regulă se aplică şi la soţia consacrată. Un oarecare timp şi serviciu personal sunt cerinţe drepte ale soţului; şi soţia să exercite spiritul dreptăţii, al iubirii şi al minţii sănătoase în această privinţă, şi să nu dea tovarăşului ei o cauză dreaptă să simtă că este uitat, neiubit şi neîngrijit din cauza noilor interese ale soţiei. Soţul este capul legitim al casei. Există datorii care sunt obligaţii pentru fiecare copil al lui Dumnezeu, şi a le neglija sau ignora pe acestea poate fi cauza unui rău incalculabil. Datoriile reale ale unui soţ sau soţii sau părinte sau copil, nu sunt niciodată desfiinţate atunci când ne predăm Domnului. Fiecare sfânt consacrat ar trebui să caute, prin rugăciune şi studierea Cuvântului şi providenţelor divine din viaţa noastră, să discearnă voia Domnului cu privire la noi, pentru ca să putem fi „epistole vii” care vor slăvi pe Dumnezeul nostru, şi să nu aducă ruşine asupra cauzei Sale sau asupra mărturisirii credinţei noastre creştine.

Sacrificiul, misiunea noastră specială

Fiecare membru al preoţiei regale trebuie săşi aducă aminte că misiunea specială a funcţiei noastre, a vocaţiei noastre, a chemării noastre, în prezent este de a sacrifica. O formă de serviciu care adeseori nu este observată de poporul Domnului este ocazia de a renunţa la dorinţele şi la planurile noastre, la metodele şi la preferinţele noastre, şi în interesul păcii să acceptăm în schimb planurile, dorinţele, preferinţele altora — unde este numai o chestiune de preferinţă personală. Unde credem că Domnului Îi va plăcea să primească chestiunea în oricare dintre cele două moduri, o renunţare la dorinţele noastre adeseori se dovedeşte o binecuvântare, atât pentru cel care cedează, cât şi pentru cel care primeşte bunătate şi consideraţie. Acesta este spiritul iubirii, spiritul Învăţătorului.

((800))

În Corpul lui Cristos diferiţii membri au diferite slăbiciuni moştenite împotriva cărora trebuie să ducă o luptă de-o viaţă întreagă; şi aceste slăbiciuni sunt uneori de aşa natură încât se pun într-o oarecare măsură în calea drepturilor şi confortului altora, precum şi ale sale. Şi chiar aici apostolul oferă cuvintele de sfătuire: „Noi, deci, care suntem tari, trebuie să răbdăm slăbiciunile celor neputincioşi”. Aceasta nu implică faptul că noi nu trebuie să mustrăm pe unul ca acesta şi să nu ne străduim să-l ajutăm să scape de slăbiciunea sa. Trebuie să facem aceasta cu spiritul blândeţii şi bunătăţii, în timp ce cu umilinţă suportăm încercarea răbdării noastre. Ceea ce trebuie să căutăm este binele lui, nu în principal să ne bucurăm noi mai mult de confort fizic şi mental. Noi trebuie să-i plăcem lui spre edificarea lui, nu pur şi simplu ignorând slăbiciunea lui, ca şi cum am considera-o corectă, ci, dacă ar fi o ocazie potrivită, să-l îndemnăm cu blândeţe să lupte împotriva ei, totuşi cu umilinţă şi cu răbdare supunându-ne la disconfortul pe care aceasta ni-l aduce.

Dacă acest spirit predomină, apostolul arată mai departe ( Corinteni 12:24-26), că nu trebuie să fie nici o dezbinare în Corp; căci toţi membrii au grijă reciprocă şi iubire reciprocă unul faţă de altul — o grijă care caută să încurajeze şi să întărească tot ce este bun şi să descurajeze, prin exemplul nostru şi uneori printr-un cuvânt amabil, tot ce este necuviincios, şi o iubire care îşi aruncă mantaua peste o diformitate şi se străduieşte să ascundă o slăbiciune mai degrabă decât să expună pe fratele sau pe sora mai slabă reproşului celorlalţi fraţi. Astfel, în Biserica adevărată a lui Cristos, care este unită împreună în dragoste, dacă un membru suferă, toate membrele suferă cu el; sau dacă un membru este onorat, toate membrele se bucură cu el şi într-o oarecare măsură îi împărtăşesc onoarea, ca şi într-o familie pământească, când un membru este ridicat la o distincţie onorabilă, toţi membrii familiei participă la acea onoare şi bucurie.

Lăsaţi ca lumina voastră să strălucească!

Pentru o astfel de iubire sacrificatoare de sine cât de necesar este spiritul umilinţei, blândeţii, răbdării şi credinţei! Cuvintele Învăţătorului pe această temă sunt foarte convingătoare — „Dacă nu vă veţi întoarce (de la spiritul lumii la Spiritul lui Cristos) şi nu veţi deveni ca nişte copilaşi (în blândeţe şi înclinare spre învăţătură), cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor”. Această binecuvântată Lege a lui Cristos, Legea Iubirii, trebuie să stăpânească în toţi cei care au luat prin consacrare numele lui Cristos. Influenţa ei sfântă trebuie să radieze de la noi, nu numai printre fraţi, ci şi în afară, asupra lumii, ca o mărturie puternică a efectului harului lui Dumnezeu în inimă. Astfel le vom demonstra că iubirea lui Dumnezeu primită într-o viaţă aduce pace, armonie şi fericire; că ea face soţi nobili, devotaţi, credincioşi; soţii mai bune, mai loiale şi mai delicate; copii mai ascultători, mai iubitori; vecini mai amabili, mai buni; şi că ea toarnă „untdelemn în apele agitate” ale tuturor experienţelor noastre, aducând binecuvântare oriunde ajunge.