Moartea este o tragedie copleşitoare. Este atât de diferită de alte calamităţi ale vieţii! Când avem încercări nefericite în viaţă avem întotdeauna speranţa că situaţia se va îmbunătăţi. Dacă ne merge rău financiar lucrăm mai mult şi sperăm să ne refacem. Dacă ne îmbolnăvim avem speranţă să ne însănătoşim. Moartea, însă, este suprema tragedie. Totul pare atât de fără speranţă! Iubitul nostru nu mai este în preajma noastră, nu-i mai putem vorbi, nu-l mai putem ajuta. Legăturile gingaşe, de o viaţă, se rup brusc. Unitatea familiei, atât de strâns împletită, se zdruncină cu brutalitate.

Soţia îşi pierde soţul sau soţul îşi pierde soţia în moarte. Este atât de dureros ca şi cum corpul s-ar sfâşia, ceea ce se şi întâmplă într-un anumit sens. N-a spus Dumnezeu oare: “se vor face un singur trup”? (Genesa 2:24). Tatăl şi mama îşi pierd copilul, pe care l-au iubit atâta şi pentru care au avut atâtea planuri şi speranţe de viitor. Copiii îşi pierd părinţii, de a căror iubire şi sfaturi au depins. În toate cazurile, supravieţuitorii rămân singuri şi trişti, într-o mare şi dureroasă singurătate, simţind o pierdere enormă.

Greul este pentru cei rămaşi. Morţii se odihnesc în pace. Pe ei nu-i mai tulbură răul din lume. În Biblie, Iov descrie starea morţii astfel: “acolo nu te mai necăjesc cei răi, acolo se odihnesc cei sleiţi de puteri” (Iov 3:17). Dar cei care rămân nu se odihnesc. Tristeţea le sfâşie inima. Fiecare scenă şi fiecare eveniment zilnic le aminteşte de iubitul lor plecat. Adesea sunt înclinaţi să-şi reproşeze că n-au fost suficient de iubitori şi n-au fost atenţi cum ar fi trebuit şi că, poate, prin greşeala sau neglijenţa lor au contribuit la moartea celui drag. Gânduri ca acestea îi chinuie şi contribuie mult la tristeţea lor.

Ce consolare li se poate aduce acestora? Ce mângâiere le poate opri plânsul şi le poate şterge lacrimile? Filozofiile şi raţionamentele nu sunt suficiente, fiindcă sunt goale. Vederile tradiţionale şi sectare despre viaţa de după moarte sunt nesatisfăcătoare; nu aduc mângâiere. Există, însă, o mare mângâiere, o minunată sursă de linişte şi de speranţă în Cuvântul lui Dumnezeu, în Biblie. Cuvântul Lui este balsam pentru suflet, vindecare pentru inimile zdrobite. Orice întrebare referitoare la viaţă, la moarte şi la ce va fi după aceea, care ne dezorientează, îşi găseşte aici un răspuns complet, raţional şi iubitor. Unele dintre aceste întrebări sunt: De ce mor oamenii? De ce Dumnezeu, care este atotputernic şi iubitor, permite moartea, care este însoţită de atâta tristeţe? De ce mi-a luat pe cel iubit de lângă mine? Ce rău a făcut să merite moartea? Ce rău am făcut eu? Unde sunt morţii? Sunt ei fericiţi? Suferă ei? Voi revedea vreodată pe cel iubit?

De ce murim?

Neamul omenesc n-a fost destinat să moară, ci a fost făcut să trăiască veşnic, în sănătate şi fericire pe pământ. Adam a fost creat perfect, în chipul lui Dumnezeu. I s-a poruncit să se înmulţească şi să umple pământul cu fiinţe umane perfecte, ca şi el (Genesa 1:27, 28). I s-a dat o minunată grădină, cu mulţi pomi fructiferi care-i dădeau hrana perfectă, în stare să-i menţină veşnic viaţa. Însă viaţa veşnică a lui Adam a depins de o condiţie simplă. Dumnezeu i-a cerut ascultare, întocmai cum un tată, pe drept, îi cere ascultare copilului său. Astfel, Dumnezeu i-a dat o probă de ascultare, care, intenţionat, a fost simplă şi uşor de îndeplinit. El i-a cerut lui Adam doar atât, să nu mănânce din fructul unui singur pom din grădină, spunând: “în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit” (Genesa 2:17). Satan, diavolul, a convins-o pe Eva, soţia lui Adam, să mănânce din fructul pomului oprit. Adam, însă, nu a fost înşelat, după cum spune apostolul Pavel în 1 Timotei 2:14, ci, dându-şi seama de pierderea Evei şi din iubire pentru ea, a preferat soarta ei şi a mâncat din pomul oprit, călcând astfel în mod conştient porunca lui Dumnezeu. Acesta a fost actul nesupunerii lui Adam faţă de Dumnezeu. Ca urmare, în mod just, Dumnezeu a condamnat pe Adam la moarte, scoţân-du-l afară din grădină, lipsindu-l în felul acesta de hrana perfectă, necesară pentru o viaţă continuă (Genesa 3:17).

Astfel, datorită păcatului neascultării lui Adam, moartea a intrat în lume. După ce Adam şi soţia lui au păcătuit şi au fost izgoniţi din Eden, li s-au născut copiii. Prin urmare, copiii lor s-au născut imperfecţi şi sub condamnarea morţii; ei sunt strămoşii noştri. Aşa cum exprimă apostolul în Romani 5:12: “de aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit”. Aşadar, nu vă reproşaţi moartea celui iubit al dumneavoastră. Moartea n-a venit fiindcă dumneavoastră aţi făcut ceva, sau el a făcut ceva. Nu din vina dumneavoastră s-a întâmplat. Moartea vine datorită păcatului lui Adam şi prin faptul că noi am moştenit consecinţele păcatului. Cu toţii ne-am născut păcătoşi, cum spune psalmistul în Psalmul 51:5: “iată că sunt născut în nelegiuire şi în păcat m-a conceput mama mea” (traducerea Cornilescu revizuită). Din cauza păcatului, toţi ne-am născut sub condamnarea morţii. Iată ce spune Psalmul 89:48: “Este vreun om care să poată trăi şi să nu vadă moartea, care să poată să-şi scape sufletul din locuinţa morţilor?”

O eliberare din moarte

Dumnezeu n-a abandonat omenirea într-o stare fără speranţă. El a prevăzut o minunată eliberare din păcat şi din moarte. În marea iubire pentru copiii Săi, oamenii, Dumnezeu a prevăzut un preţ de răscumpărare, prin care ei se pot întoarce iarăşi la viaţă. Astfel, citim în Ioan 3:16: “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”, iar în Osea 13:14: “îi voi răscumpăra din mâna locuinţei morţilor, îi voi izbăvi de la moarte. Moarte, unde îţi este ciuma? Locuinţă a morţilor, unde îţi este nimicirea?”

Ce vrea să spună Dumnezeu prin cuvintele: “Îi voi răscumpăra din mâna locuinţei morţilor?” “Răscumpărare” înseamnă a plăti un preţ corespunzător sau un preţ echivalent. Din cauza neascultării, Adam şi-a pierdut viaţa, şi tot neamul omenesc născut păcătos are parte de condamnarea lui la moarte. Isus Cristos a venit pe pământ ca om perfect, un echivalent exact al lui Adam înainte de a păcătui. Isus, însă, a fost supus lui Dumnezeu, nu cum a fost Adam. Isus a murit pe nedrept, aşa cum declară apostolul în Filipeni 2:8: “la înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce”. El şi-a sacrificat viaţa perfectă ca răscumpărare sau “preţ corespunzător” pentru a înlocui viaţa pierdută a lui Adam. Darul acesta a anulat pedeapsa cu moartea nu numai pentru Adam, ci şi pentru tot neamul omenesc, care fusese condamnat ca păcătos prin neascultarea lui. Aşa citim în Romani 5:18 şi 19: “astfel dar, după cum printr-o singură greşeală a venit o osândă, care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa. Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi”. Iar în Romani 6:23 scrie: “fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată a lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru”. Preţul de răscumpărare “corespunzător” pe care             l-a dat Isus şi, ca rezultat, făgăduinţa că toată omenirea va fi ridicată din morţi, ne sunt prezentate în 1 Corinteni 15:21, 22, astfel: “căci, dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor. Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa toţi vor învia în Hristos”. Iar în Romani 14:9 se spune: “căci Hristos pentru aceasta a murit şi a înviat ca să aibă stăpânire şi peste cei morţi şi peste cei vii”. După ce Isus a murit ca om, Dumnezeu l-a înviat din morţi nu ca om, ci ca fiinţă spirituală înzestrată cu putere şi autoritate să cheme toată omenirea afară din morminte.

O bază sigură a speranţei

Această doctrină a răscumpărării este cea mai măreaţă şi cea mai importantă doctrină din Biblie. Ea este baza speranţei şi a mângâierii omenirii, deoarece prevede întoarcerea morţilor la viaţă, reunificarea familiilor despărţite prin moarte şi posibilitatea de a-şi câştiga viaţă veşnică cu sănătate şi fericire pe pământ.

Unora li s-ar putea părea de necrezut ca iubiţii noştri să trăiască din nou, să fie iarăşi cu noi şi să nu ne mai despărţim niciodată; cum spune Pavel în Faptele Apostolilor 26:8: “Ce? Vi se pare de necrezut că Dumnezeu înviază morţii?” Nu poate Atotputernicul Dumnezeu, care a creat pe om la început, să-l recreeze? N-are putere s-o facă? Dacă gândim în acest fel, învierea morţilor nu este nimic surprinzător. Citim în Ioan 5:28, 29: “nu vă miraţi de lucrul acesta; pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi afară din ele”.

O demonstraţie a învierii

Isus a făcut o minunată demonstraţie a învierii, când a trăit pe pământ. Relatarea acesteia se găseşte în Ioan capitolul 11. Un om, numit Lazăr şi surorile lui, erau prieteni apropiaţi cu Isus. Odată, când Isus era plecat, Lazăr s-a îmbolnăvit grav. Surorile lui au trimis imediat vorbă lui Isus, gândin-du-se că are să vină să-l vindece. Dar Isus n-a venit imediat şi Lazăr a murit. Isus a ştiut acest lucru şi le-a spus ucenicilor: “Lazăr prietenul nostru doarme; dar Mă duc să-l trezesc din somn” (vers. 11). Aici Isus aseamănă starea morţii cu un somn din care există trezire. Dar ucenicii nu l-au înţeles, luându-i cuvintele literal. Şi citim: “Ucenicii I-au zis, “Doamne, dacă doarme are să se facă bine”. Isus vorbise despre moartea lui, dar ei credeau că vorbeşte despre odihna căpătată prin somn. Atunci Isus le-a spus pe faţă: “Lazăr a murit”” (vers. 12-14).

Când a sosit Isus, Lazăr era mort de 4 zile. Marta, sora lui Lazăr, l-a întâmpinat pe Isus şi i-a spus cu tristeţe: “Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu!” (vers. 21). Ea căuta mângâiere şi sprijin la Învăţătorul. Ce mângâiere şi sprijin i-a dat Isus? El i-a spus simplu: “fratele tău va învia” (vers. 23). Isus se gândea la învierea din viitor. Dar Martei îi lipsea fratele atunci. Ea l-ar fi vrut înapoi atunci şi acolo, întocmai cum, iubite cititor, l-ai vrea înapoi acum pe iubitul tău. Ea ştia că va fi înviat în viitor, în Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Ea credea acest lucru, dar îl dorea înapoi, atunci. Citim în relatare: ““Ştiu”, i-a răspuns Marta, “că va învia la înviere, în ziua de apoi”. Isus i-a zis: “Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine …, nu va muri niciodată … Crezi lucrul acesta?” “Da, Doamne”, I-a zis ea” (vers 24-27).

Apoi Isus a mers spre mormântul lui Lazăr şi a cerut să se dea la o parte piatra de pe mormânt. După ce s-a rugat Tatălui Său ceresc, după cum citim, “a strigat cu glas tare: “Lazăre, vino afară!”” (vers. 43). Lazăr a ieşit din mormânt, viu! Vă puteţi imagina ce mare bucurie trebuie să fi fost pentru Maria şi Marta, să-şi recapete fratele viu şi sănătos. Ele au plâns, dar lacrimile lor erau acum lacrimi de bucurie, nu de tristeţe. Exact aşa se va întâmpla şi în Împărăţia de o mie de ani a lui Cristos, când va fi stabilită deplin pe pământ. Atunci se va împlini profeţia lui Isus din Ioan 5:28, 29, pe care am citat-o mai sus.

Această demonstraţie făcută de Isus, învierea lui Lazăr din morţi, este înregistrată în Biblie pentru cei întristaţi din pricina morţii unuia din cei iubiţi. Aşa cum Isus i-a spus Martei atunci, îţi spune şi ţie acum, iubite cititor: “Iubitul tău va învia! Eu sunt învierea şi viaţa, Eu îl voi chema şi ţi-l voi reda întocmai cum l-am redat pe Lazăr surorilor lui. Atunci şi tristeţea ta se va preface în bucurie, ca şi a lor”.

Somnul morţii

Isus le-a spus ucenicilor, după ce Lazăr a murit: “Lazăr prietenul nostru doarme”. Somnul este o ilustraţie foarte bună a morţii, fiind o stare de inconştienţă temporară, din care există, deci, trezire. Un alt exemplu se găseşte în           Luca 8:52 şi-n multe alte locuri. Exact aşa este moartea. Când copiii noştri merg seara la culcare, să se odihnească în pace, regretăm noi oare această stare? Desigur că nu, deoarece ştim că dimineaţa se vor trezi. Aşa va fi şi cu cei care dorm în moarte. Isus a murit ca preţ de răscumpărare şi a înviat, având puterea şi autoritatea de a trezi pe morţi din nou la viaţă — Matei 28:18; Apocalipsa 1:18. Se spune, despre morţi, că ei “dorm în Isus”. Dacă credem acest lucru, dacă avem această speranţă, putem fi mângâiaţi în tristeţea noastră. Deşi se poate să fim trişti şi să ne simţim singuri, prin despărţirea noastră temporară, tristeţea noastră nu este fără speranţă. Ne spune acest lucru apostolul Pavel în                         1 Tesaloniceni 4:13, 14: “nu voim, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care n-au nădejde. Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El”.

O mângâiere deosebită

V-aţi pierdut copilul în moarte? Dacă da, aveţi în Biblie o mângâiere deosebită şi asigurarea că se va întoarce, că veţi cuprinde iarăşi pe cel iubit al dumneavoastră în braţe, pentru a nu vă mai despărţi niciodată.

În Matei 2:16-18 este înregistrată o mare tragedie. Citim aici că regele cel rău, Irod, “s-a mâniat foarte tare şi a trimis să omoare pe toţi pruncii de parte bărbătească, de la doi ani în jos, care erau în Betleem”. Mulţi copii nevinovaţi au fost smulşi cu brutalitate din braţele mamelor şi ucişi fără milă. Gândiţi-vă la jalea aceea! Fiecare prunc ucis însemna o mamă rămasă cu inima zdrobită, jelind o viaţă fragedă, întreruptă brutal. Fiecare mamă trebuie să-şi fi spus: “micuţul meu n-a avut nici măcar şansa să crească. Toată truda şi iubirea mea sunt degeaba. O, dacă l-aş putea recăpăta iarăşi!” Şi un plâns nemângâiat se auzea în toată ţara.

Întâmplarea aceasta a fost prezisă de profetul Ieremia în cartea sa, capitolul 31:15-17: “Aşa vorbeşte Domnul: Un ţipăt se aude la Rama, plângeri şi lacrimi amare: Rahela îşi plânge copiii; şi nu vrea să se mângâie pentru copiii ei, căci nu mai sunt!”. Apoi Dumnezeu ne dă asigurarea mângâietoare că cei pierduţi în moarte se vor întoarce în familiile lor. Astfel, Ieremia continuă: “Aşa vorbeşte Domnul: “Opreşte-ţi plânsul, opreşte-ţi lacrimile din ochi, căci truda îţi va fi răsplătită”, zice Domnul; “ei se vor întoarce iarăşi din ţara vrăjmaşului (moartea). Este nădejde pentru urmaşii tăi”, zice Domnul; “copiii tăi se vor întoarce în ţinutul lor””. Aceasta se va împlini în curând, când Împărăţia lui Dumnezeu se va stabili deplin pe pământ. Citim în Isaia 65:20 (traducerea Cornilescu revizuită), despre acea Împărăţie: “Nu vor mai fi … copii care trăiesc puţine zile”. Nu, nu; ei vor creşte şi vor trăi veşnic. Şi nu numai copiii, ci toţi iubiţii noştri morţi, tineri şi bătrâni, se vor întoarce în familiile lor.

În moarte nu există chin

Tristeţea unora creşte până aproape de insuportabil la gândul că cel plecat ar putea ajunge într-un loc de chin. Aceasta este o frică neîntemeiată. Doctrina chinului nu este biblică. Ea se bazează pe traduceri incorecte şi interpretări greşite ale unor texte scripturale. Evident, ea este falsă, deoarece este în completă contradicţie cu caracterul lui Dumnezeu. Fiindcă El ne-a făcut, ştim că este mai bun decât noi. Ne-am tortura noi copilul? Indiferent ce a făcut, i-am lua mâna să i-o ţinem deasupra flăcărilor? Am tortura noi, chiar şi un animal? Desigur că nu. Nici un om normal n-ar face aşa ceva. Chinul veşnic este un lucru groaznic, pe care nu-l putem pune pe seama Tatălui nostru ceresc. Dumnezeu ne este infinit superior. Gândurile şi sentimentele Lui sunt infinit mai înalte decât ale noastre. Dacă noi suntem blânzi, iubitori, iertători faţă de copiii noştri, cu atât mai mult este El faţă de familia lui umană. Citim despre El în Isaia                 55:7-9: “să se lase cel rău de calea lui, şi omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru care nu oboseşte iertând. Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci, cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, aşa sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre”.

Biblia ne spune clar că Dumnezeu nici măcar nu s-ar gândi să chinuie pe cineva; un astfel de gând îngrozitor n-a avut niciodată. În vechime, se aduceau oameni ca jertfe de închinare dumnezeilor falşi (Baal şi Moloc). Copilaşii erau arşi de vii pe altarele înalte ale acestor zei. Dumnezeul cel iubitor din Biblie a considerat acest lucru o urâciune şi un păcat, cu totul contrar voinţei Lui. Astfel, citim în Ieremia 19:5: “au zidit şi înălţimi lui Baal, ca să ardă pe copiii lor în foc ca arderi de tot lui Baal; lucru pe care nici nu-l poruncisem, nici nu-l rânduisem şi nici nu-mi trecuse prin minte”. De asemenea, în Ieremia 32:35: “Au zidit înălţimi lui Baal … ca să treacă prin foc lui Moloc pe fiii şi fiicele lor; lucru pe care nu li-l poruncisem, şi nici nu-Mi trecuse prin gând că au să facă asemenea grozăvii, ca să ducă pe Iuda în păcat”. Oare, din ceea ce citim aici, ar putea rezulta că Dumnezeu ar pregăti un loc de chin veşnic, în foc, sau un purgatoriu pentru marea majoritate a familiei Lui umane, aşa cum mulţi cred?

Iadul biblic

Este evident faptul că învăţăturile tradiţionale sectare despre iad sunt greşite. Adevărul este că “iadul” biblic nu este un loc de tortură, ci este starea morţii — mormântul. Faptul acesta se poate dovedi uşor şi este o mare mângâiere pentru cei care se tem pentru soarta morţilor lor “nemântuiţi”.

Trebuie să nu uităm că Vechiul Testament a fost scris la origine în ebraică, iar Noul Testament în greacă. În Biblie locuinţa morţilor este denumită prin cuvântul ebraic sheol şi prin cuvântul grecesc hades. Amândouă aceste cuvinte înseamnă în limbile originale “ascuns”, “acoperit”, stare de inconştienţă a morţii; nimic mai mult decât mormântul. De exemplu în Psalmul 16:10 din Vechiul Testament se află o profeţie referitoare la Isus: “Căci nu vei lăsa sufletul meu în sheol (iad — traducerea King James, locuinţa morţilor — traducerea Cornilescu); nu vei îngădui ca preaiubitul Tău să vadă putrezirea”. Cuvântul ebraic sheol, tradus iad în unele traduceri înseamnă mormânt, în care trebuia să meargă Isus, şi din care urma să fie înviat. Apoi, în Noul Testament, în Faptele Apostolilor 2:27, apostolul Petru citează aceeaşi profeţie ca fiind împlinită prin moartea şi învierea lui Isus. De această dată, însă, fiind scrisă în greacă, în loc de cuvântul sheol este folosit cuvântul hades. “Nu-mi vei lăsa sufletul în hades (iad, locuinţa morţilor) şi nu vei îngădui ca Sfântul Tău să vadă putrezirea”. Aceasta demonstrează că grecescul hades este echivalentul ebraicului sheol şi     ambele înseamnă mormânt. Acest fapt este evident, deoarece suntem siguri că Isus Cel sfânt al lui Dumnezeu n-a mers într-un loc de tortură, ci în mormânt.

O altă ilustraţie a cuvântului sheol se află în Genesa 37:35. Aici Iacov, gândind că Iosif era mort, îl plângea zicând: “Plângând mă voi coborî la fiul meu în sheol” (locuinţa morţilor — traducerea Cornilescu)..

În loc să fie un loc chinuitor, sheolul din Iov 10:22 este un loc de “întuneric”. În loc să fie ţipete şi gemete, este descris în Psalmul 115:17 ca un “loc al tăcerii”. În loc de dureri, suferinţe, remuşcări, în Psalmul 88:12 se spune că este un loc al “uitării”. În Eclesiastul 9:10 ni se spune că în locuinţa morţilor (sheol) nu este “nici ştiinţă nici înţelepciune”. Oare nu descrie aceasta în mod potrivit mormântul, starea morţii?

Adevăratul sens al cuvintelor sheol şi hades a fost denaturat de către teologi în timpul Evului Mediu, cu scopul de a-şi aservi poporul prin frică. În acest fel, multe din sectele creştinătăţii au încorporat în crezul lor doctrina eronată şi blasfematoare a chinului veşnic.

Cum este Dumnezeu cu adevărat?

Biblia ne spune cum este Dumnezeu. Deşi El permite răul în lume pentru un timp şi-şi disciplinează copiii Săi pentru binele lor, El este un Tată iubitor pentru ei. Citim în Psalmul 103:8-14: “Domnul este îndurător şi milostiv, îndelung răbdător şi bogat în bunătate. El nu Se ceartă fără încetare şi nu ţine mânia pe vecie. Nu ne face după păcatele noastre, nu ne pedepseşte după fărădelegile noastre. Ci, cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât este de mare bunătatea Lui pentru cei ce se tem de El; cât este de departe răsăritul de apus, atât de mult depărtează El fărădelegile noastre de la noi. Cum se îndură un tată de copiii lui, aşa Se îndură Domnul de cei ce se tem de El (îi respectă). Căci El ştie din ce suntem făcuţi; Îşi aduce aminte că suntem ţărână”. El se îndură de noi cum se îndură un tată de copiii lui! Iată un gând înduioşător, care vrea să spună că Dumnezeu ştie prin ce trecem şi ne compătimeşte în tristeţile noastre. Şi dacă-L lăsăm El ne ajută şi ne mângâie.

Iubirea şi mila lui Dumnezeu

Citim, de asemenea, despre Dumnezeu în Psalmul 145:9: “Domnul este bun faţă de toţi şi îndurările Lui se întind peste toate lucrările Lui”. În 1 Ioan 4:16 scrie: “Dumnezeu este dragoste”. Iubirea este atributul caracterului lui Dumnezeu, care controlează toate celelalte atribute. Tot ceea ce face El este influenţat de iubire. El este iubitor şi milostiv către toţi, fie că merită, fie că nu. El este îndurător chiar şi cu duşmanii Lui. Avem cuvintele lui Isus, din Matei 5:44, 45: “Iubiţi pe vrăjmaşii voştri …, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”. Iar în Luca 6:35, 36 ni se spune: “Voi însă iubiţi pe vrăjmaşii voştri … şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, căci El este bun şi cu cei nemulţumitori şi cu cei răi. Fiţi dar milostivi cum şi Tatăl vostru este milostiv”.

Aşa ar fi înfăţişat un Dumnezeu care ar chinui fără milă, veşnic, milioane din creaturile Sale? Desigur că nu! În consecinţă, nu există un astfel de loc de tortură şi n-avem nici un motiv să ne îngrijorăm pentru cei dragi ai noştri. Iadul biblic este mormântul, starea morţii. Toţi oamenii merg în mormânt, pentru că toţi sunt păcătoşi. După cum citim în Eclesiastul 9:5 şi 10: “Cei vii, în adevăr, măcar ştiu că vor muri; dar cei morţi nu ştiu nimic … Tot ce găseşte mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta! Căci, în locuinţa morţilor, în care mergi, nu este nici lucrare, nici chibzuială, nici ştiinţă, nici înţelepciune”. Descriind moartea oamenilor, psalmistul spune: “Suflarea lor trece, se întorc în pământ şi în aceeaşi zi le pier şi planurile lor” (Psalm 146:4). Deci, într-o astfel de stare nu poate exista chin. Morţii se odihnesc, aşteptând învierea.

Experienţa şi aşteptările lui Iov

În experienţa lui Iov avem o ilustraţie a celor exprimate mai sus. El era un om evlavios, avea mari bogăţii şi familie frumoasă. Asupra lui au venit mai multe nenorociri. În câteva zile şi-a pierdut copiii şi toată averea. Apoi a fost lovit de o boală rea, a fost acoperit de răni dureroase din creştet până în tălpi. Nu putea să stea liniştit sau să doarmă. Apoi l-a părăsit şi soţia. Toţi prietenii l-au ocolit în afară de trei dintre ei, care l-au vizitat numai pentru a-i reproşa şi a-l acuza. Iov era într-o stare fizică aşa de grea şi era atât de deprimat moral, încât a blestemat şi ziua în care s-a născut, dorind să nu se fi născut. Citim în Iov 3:2, 3, 11, 13: “A luat cuvântul şi a zis: “Blestemată să fie ziua în care m-am născut … De ce n-am murit în pântecele mamei mele? … Acum aş fi culcat, aş fi liniştit, aş dormi şi m-aş odihni””. Iov nu ştia de ce au venit peste el acele necazuri, dar simţea că, pentru un motiv oarecare Dumnezeu era supărat pe el, pentru un timp. Aşa că s-a rugat să aibă odihnă în moarte, apoi să fie adus iarăşi la viaţă, mai târziu, când lucrurile se vor schimba în bine. Să citim rugăciunea lui în Iov 14:13-15: “Ah! de m-ai ascunde în locuinţa morţilor, de m-ai acoperi până-Ţi va trece mânia şi de mi-ai rândui o vreme când Îţi vei aduce iarăşi aminte de mine. Dacă omul odată mort ar putea să mai învieze, aş mai trage nădejde în tot timpul suferinţelor mele, până mi se va schimba starea în care mă găsesc. Atunci             m-ai chema şi Ţi-aş răspunde şi Ţi-ar fi dor de făptura mâinilor Tale”.

Da, Iov avea aşteptări corecte. Dumnezeu doreşte ca cei dragi ai noştri, care au murit, să se întoarcă. Tocmai de aceea a trimis pe Fiul Său să-i răscumpere. Ei sunt creatura Lui, lucrarea mâinilor Lui şi El nu vrea ca ei să rămână veşnic pierduţi în moarte. Ei sunt păstraţi cu iubire în memoria Lui şi-i va readuce cu bucurie la viaţă, într-un timp mai fericit. Ca şi în cazul lui Iov, Dumnezeu a hotărât un anumit timp şi pentru învierea celor iubiţi ai noştri. Acest timp este Vârsta Milenară, Împărăţia lui Cristos, în ai cărei zori noi trăim astăzi. Dumnezeu îi va chema prin Fiul Său care i-a răscumpărat şi ei îi vor răspunde.

Unii vor fi schimbaţi la natură spirituală

Biblia ne învaţă că, în privinţa mântuirii, omenirea se împarte în două categorii: o categorie sau clasă având moştenire pământească, iar cealaltă clasă având moştenire cerească. Prima mântuire, cea pământească, prevede ridicarea omenirii din păcat şi moarte la perfecţiune umană şi la viaţă veşnică pe pământ. Lui Adam nu i s-a promis niciodată o viaţă viitoare spirituală, în ceruri. Din contră, el a fost creat ca să trăiască veşnic pe pământ. Acest lucru este evident în Genesa 3:22, unde se spune că Adam a fost împiedicat “ca nu cumva să-şi întindă mâna să ia şi din pomul vieţii, să mănânce din el şi să trăiască în veci”. Unde să trăiască în veci? Evident, pe pământ. Şi, i s-a spus să se înmulţească şi să umple pământul cu o specie perfectă ca şi el (Genesa 1:28). Acest privilegiu, însă, a fost condiţionat de ascultarea lui. Alternativa a fost moartea, nu continuarea vieţii într-un loc de chin. Dumnezeu i-a spus clar lui Adam că dacă nu va asculta “va muri negreşit”. Adam n-a trecut examenul de ascultare şi de aceea şi-a pierdut dreptul la viaţă continuă, atât pentru sine cât şi pentru urmaşii săi. Apoi a venit Isus pe pământ şi a plătit preţul de răscumpărare din moarte, pentru Adam şi pentru tot neamul omenesc. Ceea ce se pierduse pentru toată omenirea era viaţa umană pe pământ iar Isus a spus în Matei 18:11 că El a venit să “mântuiască ce era pierdut”. Ca urmare, general vorbind, orice om care a trăit vreodată pe pământ va fi trezit din moarte (credem că fac excepţie cei care au păcătuit în mod voit împotriva spiritului sfânt, respingând preţul de răscumpărare; vezi Mat. 12:31, 32; Evr. 6:4-6; 10:29; 1 Ioan 5:16; n. e.). Apoi toţi cei care vor dori şi se vor supune vor fi restauraţi la perfecţiune umană, ca să trăiască veşnic pe pământ, în condiţii edenice. Aceasta este mântuirea ge-nerală; ea nu schimbă natura pământească a omului şi nici nu-l transferă în cer.

În afară de această mântuire pământească există o altă mântuire, mai înaltă, care se bazează tot pe răscumpărarea făcută de Isus şi care este oferită unui număr limitat de oameni. Cei care au parte de această mântuire mai înaltă fac o schimbare de natură, de la natura umană la cea spirituală, pentru a împărăţi cu Cristos ca să binecuvânteze toate familiile de pe pământ — Apocalipsa 5:10; Genesa 12:3; Galateni 3:16, 29. Aceştia mor ca toţi oamenii, dar sunt înviaţi ca fiinţe spirituale glorioase, nemuritoare, divine, ca şi Domnul lor. Ei fac parte din Împărăţia cerească a lui Dumnezeu. Despre ei scrie în 1 Corinteni 15:42-44; 49, 50, 52, 53: “… trupul este semănat în putrezire şi înviază în neputrezire; este semănat în ocară şi înviază în slavă; este semănat în neputinţă şi înviază în putere. Este semănat trup firesc şi înviază trup duhovnicesc. Dacă este un trup firesc este şi un trup duhovnicesc”. “Şi, după cum am purtat chipul celui pământesc, tot aşa vom purta şi chipul Celui ceresc … Ce spun eu, fraţilor, este că nu poate carnea şi sângele să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu … noi vom fi schimbaţi, căci trebuie ca trupul acesta supus putrezirii să se îmbrace în neputrezire şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire”. Unora ca aceştia le-a spus Isus în Ioan 14: 2, 3: “În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri … Mă duc să vă pregătesc un loc … ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi”. În Evrei 3:1 acestora li se spune: “fraţi sfinţi care aveţi parte de chemarea cerească”. Această mântuire preţioasă este denumită în Filipeni 3:14 “premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus”. Epistola către Evrei 2:3 spune despre ea: “o mântuire aşa de mare, care, după ce a fost vestită întâi de Domnul ne-a fost adeverită de cei ce au auzit-o”. Domnul nostru Isus a deschis calea care în Evrei 10:20 este numită “calea nouă şi vie”.

Preţul Împărăţiei cereşti

Calea spre Împărăţia cerească nu este uşoară şi nu este pentru toţi. Isus o descrie astfel, în Matei 7:14: “strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt cei ce o află”. Mai întâi persoana respectivă trebuie să simtă o puternică atracţie spre principiile lui Dumnezeu, scrise în Biblie, aşa cum a spus Isus în Ioan 6:44: “nimeni nu poate     veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis!” Cel atras astfel, acceptă pe Isus ca Mântuitorul lui personal, este justificat în ochii lui Dumnezeu şi păcatele îi sunt acoperite prin meritul sacrificiului lui Isus, când îşi consacrează viaţa în serviciul lui Dumnezeu, ascultând de îndemnul apostolului, din Romani 12:1: “vă îndemn dar, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta este slujirea voastră înţeleaptă” (traducerea Cornilescu revizuită).

Făgăduinţele scumpe ale lui Dumnezeu aduc mângâiere

Dumnezeu are, în Biblie, multe făgăduinţe scumpe, pentru mângâierea şi consolarea noastră. Iată câteva din ele:

— ne-am pierdut un părinte în moarte? Psalmul 27:10 este o mare mângâiere pentru noi : “Căci tatăl meu şi mama mea mă părăsesc, dar Domnul mă primeşte”. De asemenea, Evrei 13:5 : “El însuşi a zis: “Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi””;

— a murit cel iubit al nostru de bătrâneţe? Biblia ne spune că aceasta nu se va mai întâmpla în Împărăţie; atunci oamenii vor întineri. Citim în Iov 33:25: “şi atunci carnea lui se face mai fragedă ca în copilărie, se întoarce la zilele tinereţii lui”;

— ne-a murit un copil? Nici aceasta nu se va mai întâmpla în Împărăţia în ai cărei zori suntem, deoarece este scris în Isaia 65:20: “Nu vor mai fi în el nici copii cu zile puţine, nici bătrâni care să nu-şi împlinească zilele”;

— a murit cel iubit al nostru de boală? După Isaia 33:24, curând vine timpul când “nici un locuitor nu zice: “sunt bolnav!””, iar Dumnezeu spune în Ieremia 33:6: “voi da vindecare şi sănătate; îi voi vindeca”;

— a murit cel iubit al nostru prin violenţă sau accident? Citim în Isaia 11:9 că, în curând “nu se va face nici un rău pe tot muntele (Împărăţia) Meu cel sfânt”;

— moartea a fost cauzată de o acţiune militară? Isaia 2:4 ne spune că în Împărăţia lui Dumnezeu “El va fi Judecătorul neamurilor, El va hotărî între un mare număr de popoare; aşa încât din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug şi din suliţele lor cosoare; nici un popor nu va mai scoate sabia împotriva altuia şi nu vor mai învăţa războiul”;

— am dori ca moartea să fie nimicită? Ea a fost nimicită! Citim în 2 Timotei 1:10: “… prin arătarea Mântuitorului nostru Hristos Isus, care a nimicit moartea şi a adus la lumină viaţa”. În baza sacrificiului răscumpărător al lui Isus, tuturor celor care vor dori şi se vor supune, le va fi oferită, curând, viaţa veşnică.

Este sufletul nostru neliniştit din cauza tristeţii? Există o minunată sursă de odihnă la îndemâna noastră, cuvintele lui Isus, înregistrate în Matei 11:28-30: “Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară”.

Tânjim după pacea inimii şi a minţii? Apostolul spune în Filipeni 4:7: “pacea lui Dumnezeu care întrece orice pricepere vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus”. Iar Isus a spus în Ioan 14:27: “Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte”. Cum se poate ajunge la această pace? Citim în Isaia 26:3: “celui cu inima tare Tu-i chezăşuieşti pacea: da, pacea, căci se încrede în Tine”.

Suntem obosiţi şi copleşiţi de griji? În 1 Petru 5:7, Dumnezeu ne invită să ne uşurăm de griji: “aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El însuşi îngrijeşte de voi”. Iar în Psalmul 55:22 ni se spune: “încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului şi El te va sprijini”.

Vindecare pentru inimile zdrobite

Ne este inima zdrobită din cauza morţii cuiva drag? Să fim asiguraţi de mângâierea Psalmului 34:18: “Domnul este aproape de cei cu inima înfrântă şi mântuieşte pe cei cu duhul zdrobit”. Să lăsăm ca făgăduinţa sigură a lui Dumnezeu, că-l va învia pe cel drag al nostru, să fie tăria şi speranţa noastră şi să fim aşa cum ne îndeamnă Psalmul 31:24: “fiţi tari şi îmbărbătaţi-vă inima, toţi cei ce nădăjduiţi în Domnul”. În legătură cu aceasta, un cercetător al Bibliei, credincios şi înţelept, a scris: “casa pe care o iubiţi, trebuie să se dărâme într-o zi, familia trebuie să se împrăştie sau să se dezmembreze prin moarte. Iubirea care străluceşte pe altarul căminului poate pâlpâi şi se poate micşora sau stinge. Câţi nu şi-au găsit speranţele înalte ale tinereţii transformate în cenuşă, în câţiva ani sau chiar luni! Tuturor acestora li se adresează Cuvântul lui Dumnezeu, cu o forţă deosebită, atunci când îi cheamă să vină la El cu poverile lor şi cu inimile lor zdrobite. Iubirea şi făgăduinţele Lui scumpe sunt ca balsamul pentru cei care, trişti şi dezamăgiţi în lupta vieţii, vin la Cristos pentru odihnă şi mângâiere, pentru viaţă şi vindecare”.

Dacă suntem copii ai lui Dumnezeu, El ştie prin ce trecem acum. Isus ne spune în Matei 10:29-31, că nici o vrabie nu cade la pământ fără ştirea Tatălui nostru ceresc şi că noi suntem cu mult mai valoroşi pentru El decât multe vrăbii. Şi pentru a preciza cât de intim ne cunoaşte şi cât de mult ne simte tristeţile, El spune: “până şi perii din cap, toţi vă sunt număraţi”.

Sunt multe alte făgăduinţe minunate, de o importanţă generală, arătând că în Împărăţia lui Dumnezeu, sub Cristos, care este în curs de inaugurare chiar acum, toate problemele umane se vor rezolva în mod fericit. Cităm câteva dintre ele:

Isaia 35:1, 5, 6, 8-10: “Pustia şi ţara fără apă se vor bucura; pustietatea se va veseli şi va înflori ca trandafirul … Atunci se vor deschide ochii orbilor, se vor deschide urechile surzilor; atunci şchiopul va sări ca un cerb şi limba mutului va cânta de bucurie, căci în pustie vor ţâşni ape şi în pustietate pâraie … Acolo se va croi o cale, un drum, care se va numi Calea cea sfântă. Nici un om necurat nu va trece pe ea, ci va fi numai pentru cei sfinţi; cei ce vor merge pe ea, chiar şi cei fără minte, nu vor putea să se rătăcească. Pe calea aceasta nu va fi nici un leu şi nici o fiară sălbatică nu va apuca pe ea, nici nu va fi întâlnită pe ea, ci cei răscumpăraţi vor umbla pe ea. Cei izbăviţi de Domnul se vor întoarce şi vor merge spre Sion cu cântece de biruinţă. O bucurie veşnică le va încununa capul, veselia şi bucuria îi vor apuca, iar durerea şi gemetele vor fugi”

Isaia 65:21, 22: “Vor zidi case şi le vor locui; vor sădi vii şi le vor mânca rodul. Nu vor zidi case ca altul să locuiască în ele, nu vor sădi vii pentru ca altul să le mănânce rodul, căci zilele poporului Meu vor fi ca zilele copacilor, şi aleşii Mei se vor bucura de lucrul mâinilor lor”.

Apocalipsa 21:3-5: “Şi am auzit un glas tare care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: “Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii. El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui …, Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut”. Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis: “Iată, Eu fac toate lucrurile noi””.

A fost acest mesaj din Cuvântul lui Dumnezeu o mângâiere pentru dumneavoastră? Aveţi vreo rudenie, vreun prieten care are nevoie de mângâiere? Dacă da, da-ţi-le şi lor să citească această broşură, spunându-le ce beneficiu personal aţi primit, citind-o. Făcând aşa, veţi fi binecuvântaţi, deoarece veţi împlini sfatul apostolului din         2 Corinteni 1:3, 4: “Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, Părintele îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mângâieri, care ne mângâie în toate necazurile noastre, pentru ca prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu, să putem mângâia pe cei ce se află în vreun necaz”.