Mărturisirea păcatelor, iertare, victorie
1 Sam. 7:3-17
Samuel, profet şi judecător — Influenţa lui pentru bine — Israel s-a căit — O convenţie la muntele Miţpa — Turnul de veghere — Post şi rugăciune — Întoarcerea favorii lui Dumnezeu — Filistenii mustraţi — Israelul binecuvântat sub mandatul de judecător al lui Samuel — Un judecător itinerant
„Până aici Domnul ne-a ajutat.” 1 Samuel 7:12.
R5627 W. T. 1 februarie 1915 (pag. 43-45)
Samuel judecătorul putea servi pe Eli preotul dar el nu putea deveni succesorul lui fiindcă nu era din familia preoţească. Probabil de aceea ajungând la maturitate a găsit alt serviciu; dar este un gol de cel puţin douăzeci de ani în relatare. Aluzia este însă că el a fost credincios lui Dumnezeu şi intereselor poporului său, şi că poporul avea încredere în el ca slujitor al lui Dumnezeu. Putem fi siguri, prin urmare, că el n-a fost fără ocupaţie, ci angajat într-o lucrare bună. Foarte posibil că el s-a angajat în instruirea poporului cu privire la condiţiile lor greşite, permiterea idolatriei printre ei, neglijarea lui Dumnezeu etc.
Lecţia noastră ni-l prezintă ca şi conducător în acel timp, când poporul se trezise complet să-şi simtă lipsa de sfinţenie, nevoia de Dumnezeu etc. şi nevoia de ajutor reciproc, dacă voiau să se întoarcă la legătura cu Dumnezeu. După ce a adus poporul la această stare cuvenită a minţii, profetul Samuel a stabilit o adunare generală pe un munte mic numit Miţpa, adică ((687))
Turnul de Veghere. Poporul a venit în număr considerabil şi cu inimile aplecate de supărare în recunoaşterea că erau păcătoşi şi de aceea erau străini — în afara favorii divine. Au venit căutând pe Dumnezeu, şi L-au găsit.
O mare reformă efectuată
Profetul Samuel a pus chestiunea în faţa poporului în termeni clari, distincţi, zicând: „Dacă din toată inima voastră vă întoarceţi la Domnul, scoateţi din mijlocul vostru dumnezeii străini şi astarteele, îndreptaţi-vă inima spre Domnul şi slujiţi-I numai Lui; şi El vă va scăpa din mâna filistenilor”. Samuel a fost autorizat să spună poporului că vor fi eliberaţi din puterea filistenilor; fiindcă acesta a fost acordul neschimbat al lui Dumnezeu cu ei prin Legământul în care intrase cu ei, şi anume, că ei se vor supune Legilor Lui şi-I vor fi loiali, El va fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Lui şi El le va conduce interesele pentru binele lor cel mai mare, ca naţiune şi ca indivizi; dar dacă nu vor asculta de poruncile Lui şi nu-I vor fi loiali, atunci El îi va da în mâna vrăjmaşilor şi-i va pedepsi de Şapte Ori. Dumnezeu Îşi ţinea partea Sa de Legământ; Israelul n-o ţinuse, iar Samuel le aducea problema în atenţie şi-i îndemna la căinţă.
„Şi fiii lui Israel au scos din mijlocul lor baalii şi astarteele şi au slujit numai Domnului”. Baali este pluralul de la Baal. Cuvântul Baal înseamnă supraveghetor, îngrijitor. Israeliţii fuseseră în mod clar avertizaţi să nu-şi facă nici un fel de idoli şi să stea separaţi de toţi idolii, în aşa măsură încât nu puteau să-şi facă un chip nici măcar al propriului lor Dumnezeu, Iehova. El să nu aibă nici un simbol înaintea poporului Său, ci ei să I se închine în duh şi în adevăr. Dar peste tot în jurul lor erau canaaniţi, pe care n-avuseseră credinţă şi ascultare să-i scoată din ţară. Aceşti canaaniţi aveau baali în toate cetăţile lor, iar unii dintre ei îi aveau în case şi se încredeau în ei ca divinităţi protectoare.
Astartee este pluralul de la Atarteea, o zeitate feminină — aceeaşi cu cea cunoscută babilonienilor ca Iştar, iar grecilor ca Astarte. Aceasta era zeiţa fecundităţii şi a relaţiilor sexuale; şi de cultul ei erau legate multe servicii desfrânate, presupuse a promova fecunditatea — înmulţirea speciei umane. Dacă lucrarea lui Samuel a ajuns la acest seceriş unde tot poporul Israel a decis să îndepărteze astarteele lor de zeităţi şi să adore şi să servească numai pe Iehova, el desigur că a realizat mult. Putem fi siguri de asemenea că ceva mijloc uman a fost legat de o atât de mare manifestare exterioară. Astfel de reforme nu vin la întâmplare, nici nu sunt miraculoase.
Samuel s-a rugat pentru poporul Israel; şi „au scos apă şi au vărsat-o înaintea Domnului şi au postit în ziua aceea zicând: Am păcătuit împotriva Domnului”. Mărturisirea păcatului a fost de lăudat pentru popor nu numai ca o manifestare a onestităţii şi sincerităţii lor, ci a fost potrivit ca ei să facă acest lucru când I-au cerut Dumnezeului pe care-L ofensaseră să-i primească înapoi în relaţie de legământ cu El. Poetul a spus că mărturisirea este bună pentru suflet, şi desigur că toţi au experimentat-o astfel. Aceasta a servit să-i angajeze. Umilinţa care a fost necesară facerii unei astfel de mărturisiri a fost folositoare zidirii caracterului lor.
Apa turnată poate fi privită din unghiuri diferite. Unul este că ea a reprezentat Adevărul pe care ei nu-l puteau contesta, nu-l puteau lua înapoi, întocmai cum apa turnată pe pământ nu poate fi recuperată. Altă sugestie este că aşa cum apa a fost scoasă din adâncurile pământului, tot aşa mărturisirea lor a venit din adâncurile inimii lor. Alta este că a reprezentat angajamentele lor de credincioşie faţă de Domnul, care ar fi tot atât de irevocabile ca apa turnată jos.
O lecţie pentru Israelul spiritual
„Şi Samuel judeca pe fiii lui Israel la Miţpa.” Adică, în calitate de judecător, sfătuitor, dădea sfaturi, lua decizii în privinţa afacerilor, disputelor, comportamentului lor cuvenit, corectitudinii şi incorectitudinii asupra unui subiect etc. Astfel naţiunea lui Israel făcea un nou început; şi ca popor erau mai atraşi laolaltă decât oricând în trecutul lor din zilele lui Iosua înainte. Dar, ca şi cum era o încercare a credinţei lor, chiar în acest timp, în timp ce hotărau asupra căii lor de dreptate, vrăjmaşii lor, filistenii, auzind despre adunarea lor, au căutat să înăbuşe în faşă răzvrătirea şi au venit împotriva lor cu o armată de mărime considerabilă.
Israeliţii nu se adunaseră pentru bătălie, ci pentru rugăciune; totuşi ei erau mai mult sau mai puţin înarmaţi. Dar ei se simţeau cu totul nepregătiţi să se confrunte cu filistenii. Şi i-au zis lui Samuel: „Nu înceta să strigi pentru noi către Domnul Dumnezeul nostru, ca să ne scape de mâna filistenilor”. Ei învăţau să caute ajutor în direcţia bună. Acest strigăt venind la Domnul după ce şi-au abandonat idolii şi s-au angajat să-I fie loiali lui Iehova, i-a pus într-o atitudine faţă de El foarte diferită de cea avută cu douăzeci de ani în urmă, când au cerut ca Chivotul lui Dumnezeu să-i conducă în lupta împotriva filistenilor fără nici o reformare a caracterului, fără căinţă pentru păcate.
Nu se află oare o lecţie aici pentru tot poporul lui Dumnezeu? Nu este oare tot atât de adevărat astăzi ca întotdeauna că poporul Domnului cheamă în zadar pe Domnul pentru ajutor şi binecuvântare în timp ce ei trăiesc în păcat, în încălcarea Legământului lor şi a obligaţiilor lui? Prima lecţie dintre toate deci, pentru cei care-şi dau seama că sunt în păcat, este căinţa, şi angajamente clare făcute Domnului în privinţa credincioşiei atunci când cer milă Lui faţă de ei. Cei care astfel vin la Domnul acum, ca creştini, sub Conducerea Domnului nostru Isus Cristos, ((688)) sunt siguri că vor avea mila divină şi „har care să-i ajute în orice timp de lipsă”.
Filistenii noştri care vin asupra noastră şi ne înrobesc sunt patimile şi slăbiciunile noastre şi împotrivirile lumii şi ale Adversarului. Aceştia sunt duşmanii noştri, şi împotriva acestora numai Puterea divină ne poate face capabili să luptăm o luptă bună şi să ieşim victorioşi.
Ca răspuns la strigătul poporului, profetul Samuel a oferit Domnului o jertfă — un miel de un an. El nu ştia, dar acesta era un tip al „Mielului lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”. Pe lângă această jertfă tipică, Samuel a strigat către Domnul pentru poporul Său şi Domnul l-a auzit. La fel este cu toţi cei care stăm lângă marea Jertfă antitipică, şi în numele şi meritul acelei Jertfe, ca popor al lui Dumnezeu în relaţie de legământ cu El — după ce am îndepărtat păcatele şi slăbiciunile după toată capacitatea noastră, putem fi siguri de ajutorul, de eliberarea divină.
Manifestări remarcabile ale favorii divine
În timp ce jertfa era încă pe altar, s-a auzit vocea oştilor filistene care se apropiau. Cum va ajuta Dumnezeu pe poporul Său? Cum puteau ei spera la eliberarea de oştile filistene? Se vor împrăştia ei de teamă sau se va manifesta puterea lui Dumnezeu spre ajutor? Eliberarea a venit sub forma unei furtuni mari, violente, neaşteptate. Venind cu mare viteză, ea a trecut peste dealul Miţpa, către oştile care se apropiau. Ei s-au întors cu spatele spre furtuna violentă; şi israeliţii înţelegând ocazia, s-au repezit înainte odată cu furtuna, urmărindu-i şi alungându-i în faţa lor, şi astfel câştigând o mare victorie. Locul victoriei a fost chiar locul unde, cu douăzeci de ani în urmă, Chivotul Domnului fusese capturat de filisteni. Samuel a pus acolo o piatră ca stâlp şi monument şi l-a numit Eben-Ezer, zicând: „Până aici Domnul ne-a ajutat”. Vers. 12.
La fel este şi cu creştinii în victoriile lor prin ajutorul Domnului; când prin harul Domnului câştigă victorii mari, ei să pună semne de amintire sau monumente în mintea lor, în inima lor, şi să nu treacă peste aceste binecuvântări sau să uite că victoriile au fost câştigate cu ajutor de Sus. De aceea, fiecare creştin trebuie să aibă Eben-Ezerurile sale, monumentele victoriilor sale, cum ar fi, ale ajutorului divin asupra vrăjmaşilor, lumea, corpul şi Adversarul, şi să se bucure de acestea. Aceste sentimente au ajuns la noi în cuvintele unui imn frumos, familiar tuturor celor care citesc în limba engleză:
„Aici voi ridica al meu Eben-Ezer,
Unde-am ajuns prin ajutor;
Şi sper ca prin a Ta plăcere
S-ajung în siguranţă acasă.”
Judecăţi potrivite şi nepotrivite
Relatarea spune că Samuel a continuat să fie judecător, interpret al Legii divine, sfătuitor pentru poporul său „toate zilele vieţii sale”. Israeliţii acceptaseră Legea lui Dumnezeu şi se învoiseră să rămână lângă deciziile ei. De aceea, dacă aveau încredere în cineva ca interpret al legii divine, ei, în atitudine potrivită de inimă, erau gata să se supună conducerii lui, judecăţilor lui. Israeliţii spirituali la fel au intrat în relaţie de legământ cu Dumnezeu şi s-au obligat să caute să cunoască şi să facă voia lui Dumnezeu şi nu a lor. Prin urmare, oricine ar fi persoana oportună care poate arăta unui „israelit adevărat” gândul Domnului în vreun fel, acesta devine sfătuitorul lui, purtătorul de cuvânt al Domnului pentru el; astfel tot poporul lui Dumnezeu se ajută unii pe alţii să se judece, să se zidească unii pe alţii în credinţa preasfântă, să se îndrume unii pe alţii să cunoască şi să facă voia Domnului.
Această funcţie nu este lăsată pentru predicatori, pentru preoţi, ci este deschisă tuturor din poporul Domnului; căci Sf. Petru declară că toţi din poporul Domnului sunt preoţi: „Voi sunteţi o preoţie împărătească”. Este adevărat, aceşti preoţi n-au intrat în funcţia lor regală şi nici n-au intrat deplin în funcţia lor preoţească. Aceste funcţii glorioase aparţin în special viitorului, când în virtutea schimbării învierii, aceşti preoţi care acum sacrifică, vor fi preoţi în glorie, domnind cu Cristos şi judecând lumea — ajutând lumea, sfătuind lumea, instruind lumea în privinţa voinţei lui Dumnezeu şi ajutând-o să cunoască şi să facă acea voinţă.
Preoţimea împărătească trebuie să-şi amintească faptul că judecata pe care o fac ei în prezent nu este judecata inimii, ci numai judecata purtării. În privinţa inimii ei sunt informaţi de către Domnul că nu sunt competenţi să judece; de aceea sunt cuvintele apostolului Pavel: „Nu judecaţi nimic înainte de vreme”. Timpul pentru judecarea inimilor, când această lucrare va fi încredinţată Bisericii, va fi după ce va veni ceea ce este desăvârşit, după ce schimbarea învierii ne va fi făcut asemenea Răscumpărătorului şi prin urmare ne va fi calificat să citim inimile oamenilor şi să aplicăm o judecată dreaptă, o judecată miloasă, o judecată compătimitoare, una de ajutor.
Singura judecată pe care o pot face acum pentru alţii este aceea pe care a reprezentat-o Domnul când a zis: „După roadele lor îi veţi cunoaşte”. Oamenii nu adună struguri de pe tufele de spini, nici smochine de pe mărăcini. Un izvor bun nu va da apă amară. De aceea, noi trebuie să judecăm dacă purtarea noastră este sau nu în armonie cu principiile dreptăţii; şi la fel noi putem ajuta în judecarea altora în privinţa purtării, lăsând judecata inimii pentru individ însuşi şi pentru Domnul.
Profetul Samuel a stabilit o nouă ordine de lucruri, care a fost, după cum vedem, un rezultat al lucrării sale de reformă printre poporul lui Dumnezeu, neamul său. El n-a făcut cum ((689)) făcuseră alţii dinaintea lui — să aibă domiciliul său, la care să meargă toţi oamenii să-i ceară sfatul, judecata, ci el a introdus sistemul de judecător itinerant şi a mers din loc în loc ţinând un tribunal, nu atât de mult să condamne pe cineva, ci mai degrabă să sfătuiască pe cei care doreau sfat. Astfel naţiunea lui Israel a început să se cimenteze ca popor şi să înţeleagă că interesele lor erau comune; şi că toate interesele lor erau legate de Dumnezeu, de Legea Lui, de Legământul Lui cu ei şi de interpretarea acestora prin astfel de agenţi cum le trimitea Domnul — Samuel profetul fiind unul dintre aceştia.