„TU ÎMI PREGĂTEŞTI O MASĂ”

Psalmul 23:5

W. T. 1 Decembrie 1892, pag. 358-359; R1475

Când Domnul pregăteşte o masă, putem fi siguri de mai multe lucruri: mai întâi, va fi curată; al doilea, va fi bună; al treilea, va fi ordonată, îmbelşugată şi frumoasă. Oriunde găsim adevărul arătat astfel, cu grijă, înaintea casei credinţei — fie în ziare, în cărţi sau în predici — putem fi siguri că spiritul Domnului lucrează, îndrumând şi supraveghind lucrul. Profetul Isaia (cap. 28:8), referinduse la mesele teologiei populare aşezate înaintea creştinilor nominali, a zugrăvit starea lor prezentă zicând: „Toate mesele sunt pline de vărsături murdare, încât nu mai este nici un loc curat”. De-a lungul secolelor trecute ei s-au hrănit cu cojile mizerabile ale tradiţiilor omeneşti, iar acum s-a produs o reacţie şi varsă aceste lucruri abominabile, mesele lor fiind pline de murdării.

Apoi, se mai pun şi alte mese, cu tradiţii noi şi speculaţii omeneşti la care sunt invitaţi prompt cei care se întorc cu dezgust de la mesele vechi, poluate. În toate acestea marele adversar al Bisericii lucrează sârguincios şi cu fidelitate cu toate binecunoscutelei meşteşuguri şi vicleşuguri, folosind cu mult folos atât presa cât şi platforma, două din cele mai puternice agenţii prin care se ajunge la popor.

Este în creştere între jurnaliştii religioşi ideea populară că un astfel de jurnal trebuie să fie doar un mijloc de a exprima toate opiniile umane despre toate chestiunile legate de revelaţia divină, şi că fiecare persoană să ia din ele tot ceea ce înţelege ea a fi adevărat, şi să respingă restul. Dar aceasta este exact ceea ce cititorii, şi adesea şi editorii acestor feluri de jurnale, nu sunt în stare să facă, şi confuzia generală creşte la mai mare orbire şi întuneric dens, şi astfel scopul adversarului este îndeplinit.

Există o mare responsabilitate faţă de Dumnezeu pe care şi-o asumă fiecare bărbat, fie că pricepe aceasta fie că nu, atunci când devine un învăţător public. „Oricine va înlătura una din cele mai mici din aceste porunci şi va învăţa pe oameni aşa, va fi chemat cel mai mic în împărăţia cerurilor; dar oricine le va practica şi va învăţa pe alţii, va fi chemat mare în împărăţia cerurilor” — Mat. 5:19.

Nici o masă, la care să fie invitată casa credinţei, nu este potrivită dacă nu a fost aşezată de mâini grijulii, pe deplin supuse şi ascultătoare marelui Cap al casei, ale cărui îndrumări se găsesc în Cuvântul Său. Dumnezeu zice (Hab. 2:2) unora, cărora le-a dat o anumită capacitate pentru a servi casa credinţei şi care (vers. 1) veghează (studiază Cuvântul Său) să ştie ce vrea El să comunice prin ei — „Scrie viziunea [ce ai văzut din adevărul divin] şi graveaz-o pe table, ca să se poată citi uşor”. Adică, arat-o într-un mod ordonat, sistematic, „ca cel care o citeşte să poată alerga” — ca să poată alerga pentru premiu. Observaţi că nu oricine este chemat să clarifice adevărul, ci doar unii din clasa menţionată sunt chemaţi să facă aceasta în beneficiul tuturor celorlalţi. În Scripturi sunt multe adevăruri de suprafaţă pe care toţi le pot vedea şi aprecia, dar punerea sistematică în ordine a planului divin, din care mult a fost înadins ascuns şi arătat în cuvinte tainice, şi dezvăluirea minunatelor lui detalii, [Pag. 2] a fost lăsată pentru un timp stabilit. Şi când timpul stabilit a sosit şi veghetorul credincios este condus să vadă armonia sistematică a adevărului divin — nu să-l ghicească, sau săl presupună, ci să-l vadă atât de limpede încât săl poată demonstra altora clar, logic şi scriptural — atunci devine privilegiul unuia ca acesta să clarifice şi altora ceea ce Domnul i-a clarificat lui. Şi unul ca acesta poate să considere aptitudinea lui în această direcţie (împreună cu o posibilă ocazie şi o puternică iubire pentru sfinţi, pe care doreşte să-i binecuvânteze cu o deplină cunoştinţă despre Dumnezeu şi să-i îndemne şi să-i stimuleze la mai mare credincioşie) ca o chemare a Domnului de a clarifica adevărul.

Dar el trebuie să reţină că însărcinarea este „să-l clarifice” nu să-l facă obscur. Şi dacă cineva nu are nici un adevăr de clarificat, ci doar caută adevărul, el face o mare greşeală lansându-şi ideile imature şi lipsite de armonie care fac confuzie în minţile altora. Unul ca acesta trebuie săşi menţină atitudinea potrivită de ucenic, un învăţăcel, până când vede clar şi este astfel potrivit să devină învăţător pentru alţii. Şi dacă el este un student credincios, studiind să se arate un lucrător aprobat de Dumnezeu, nu va trece mult pânăse va putea bucura de privilegiul de a declara adevărul şi altora prin vreun mijloc, şi va fi mult binecuvântat făcând aceasta.

Nici unul dintre consacraţi să nu se grăbească să tipărească idei imature, nedefinite, şi astfel să devină pietre de poticnire în calea multora. Mulţumiţi-vă să răspândiţi altor sfinţi înfometaţi adevărul pe care l-aţi primit şi vi l-aţi dovedit; dar ţineţi masa curată: nu vă completaţi lipsa de cunoştinţă prin răspândirea unei mulţimi de speculaţii nefolositoare. Este mai bună o bucăţică curată de pe o masă curată decât abundenţă mare în altfel de condiţii. În curând la această bucăţică se va adăuga altă bucăţică, şi la timpul potrivit bogăţia darului divin se va realiza.

BĂRBATUL ŞI FEMEIA ÎN ORDINEA LUI DUMNEZEU

W.T. 1 Iulie 1893, pag. 200-212; R1548

(Acordăm un spaţiu considerabil în acest număr al revistei pentru discutarea sferei femeii, privită din punctul de vedere al Bibliei, în special în lumina învăţăturilor Apostolului Pavel. O înţelegere în mod foarte general greşită a cuvintelor apostolului a stimulat un spirit de îndoială referitor la inspiraţia lui divină, dovedindu-se astfel o piatră de păşire spre Necredincioşie. Când asemenea îndoieli pun stăpânire pe minte, pot să ducă la extrema aşa-numitor Drepturi ale Femeii — împingând pe unii la o extremă a acestei laturi a chestiunii, după cum alţii au mers la o extremă în sens opus: făcând din femei doar sclave, cai de bătaie sau o distracţie pentru bărbaţi — presupunând în mod eronat că aşa au învăţat apostolii. De aceea aceste articole pot fi considerate ca un supliment în apărarea de către noi a autorităţii şi infailibilităţii apostolice, prezentată în numărul nostru din 1 mai 1893, şi sunt date răspuns la multe întrebări.)

În timp ce recunoaştem faptul că, în calitate de creaturi noi în Cristos Isus, nu suntem evaluaţi de Dumnezeu pe baza obârşiei, poziţiei sociale [Pag. 3] sau sexului, că în estimarea vredniciei pentru moştenirea Împărăţiei ce vine „nu mai este nici iudeu nici grec; nu mai este nici rob nici liber; nu mai este nici parte bărbătească nici parte femeiască, fiindcă toţi suntem una în Cristos Isus” (Gal. 3:28) şi toţi suntem „chemaţi la o singură nădejde a chemării noastre” (Efes. 4:4), este totuşi adevărat că noi suntem încă în carne şi că avem de-a face cu stările pământeşti; şi mai mult, vrednicia sau nevrednicia noastră de favoarea divină se hotărăşte după atitudinea noastră potrivită în diferitele relaţii din viaţă şi după respectarea credincioasă a învăţăturilor Scripturii cu privire la ele. În timp ce în această „zi a pregătirii” (Naum 2:3) este adusă în faţă fiecare chestiune a drepturilor şi obligaţiilor morale, acest subiect iese în faţă spre considerare şi examinare, deoarece mulţi necredincioşi şi chiar creştini pretind că Biblia învaţă sclavia conjugală.

De aceea ne vom strădui să prezentăm pe cât de scurt este posibil ceea ce credem noi că este vederea Scripturală asupra acestui subiect, cu încrederea că, oricare ar fi prejudiciile umane a diferitelor persoane, Cuvântul lui Dumnezeu este singurul ghid sigur spre adevăr. Cuvântul Său nu este nicidecum mut în privinţa acestui subiect; şi o examinare a întregii lui mărturii va reduce la tăcere, credem noi, acuzaţia împotriva Bibliei amintită mai sus, în minţile tuturor creştinilor sinceri.

Prima mărturie a Bibliei în acest subiect, pe lângă declaraţia că bărbatul a fost creat primul şi femeia ulterior, ca un ajutor capabil şi un însoţitor potrivit pentru el, se găseşte în declaraţia lui Dumnezeu făcută femeii după ce a mâncat din fructul oprit — „dorinţa ta se va ţine după soţul tău, şi el va stăpâni peste tine”. În timp ce autoritatea de a conduce este în mod natural implicată în calitatea de cap a bărbatului (1 Cor. 11; 1 Tim. 2:3), totuşi nu este greu de văzut că Domnul S-a referit la ceva mai mult decât atât; pentru că menţionarea acesteia este în legătură cu pedeapsa pusă asupra femeii, din cauza părţii ei în păcatul originar. Implicaţia este că stăpânirea soţului ei va fi tiranică şi că ea va suferi nedreptate sub această stăpânire, ceea ce nu ar fi suferit altfel. Şi aşa a şi fost: stăpânirea sau calitatea de cap a soţului, care în perfecţiune ar fi fost o stăpânire pentru protejare şi în interesul tuturor membrilor familiei sale — o stăpânire a iubirii, mai curând îndrumare — a devenit în majoriotatea cazurilor, prin cădere, o stăpânire a egoismului, a fricii şi a impunerii generale. Într-adevăr, unii oameni vor folosi chiar această Scriptură ca o justificare a cursului lor de tiranie egoistă.

Dar în timp ce faptele confirmă pe deplin mărturia Domnului despre acest subiect, este o mare greşeală a presupune că voia lui Dumnezeu este făcută de aceia care astfel întrebuinţează greşit poziţia lor naturală de cap. Din contră, trebuie să vedem în această expresie profeţia lui Dumnezeu despre răul care va veni peste femeie din cauza căderii omului de la asemănarea lui originară cu Dumnezeu. Şi, să se remarce, cu cât este mai degradat omul, cu atât mai mult va trata fără simţire pe cea pe care trebuie s-o iubească şi s-o îngrijească ca pe propriul trup.

Sfera bărbatului în lume este destul de clar definită drept

cap sau cel mai important din creaţie, dar sfera femeii, ca ajutor potrivit pentru el, [Pag. 4] este mult mai discutabilă. Întrebarea este: „În ce măsură poate ea să-l ajute?” În timp ce noi credem, după învăţătura Bibliei, că ea poate să-l ajute în măsura capacităţii şi ocaziei ei — acasă, în biserică şi în lume — auzim multe voci în dezacord, în favoarea limitării considerabile a influenţei ei, dacă nu acasă, cel puţin în biserică şi în lume. Să ascultăm deci, mai întâi, ce spun Scipturile cu privire la —

LOCUL FEMEII ÎN BISERICĂ

Petru, adresându-se întregii Biserici, fără deosebire de sex, zice: „Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, … ca să vestiţi [toţi — bărbaţi şi femei] virtuţile Celui care va chemat din întuneric la lumina Sa minunată” (1 Pet. 2:9). Şi iarăşi citim (Isa. 61:1), „Duhul Stăpânului Domnul este peste mine, căci Domnul m-a uns să aduc veşti bune” etc. Vedeţi de asemenea Luca 4:18-20, unde Domnul nostru citează şi aplică numai o parte din această profeţie la Sine Însuşi, lăsând cealaltă parte a însărcinării care nu-şi avea timpul în zilele Lui, pentru Corpul lui Cristos — bărbaţi şi femei — să-l declare. Cuvântul „căci” arată că ungerea este tocmai în scopul pregătirii celor astfel unşi — bărbaţi sau femei — să vestească veştile bune. De aceea toţi cei unşi, bărbaţi sau femei, iudei sau greci, robi sau liberi, suntunşi să vestească.

În Evrei 5:12 Pavel critică Biserica, fără a face deosebire de sex, pentru incapacitatea de a da învăţătură din cauza neglijării ocaziilor de a se pregăti pentru lucrare, spunând, „Căci deşi de mult trebuia să fiţi învăţători, aveţi iarăşi nevoie de cineva să vă înveţe cele dintâi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu şi aţi ajuns să aveţi nevoie de lapte, nu de hrană tare”. Din nou citim, (1 Pet. 4:10), „Ca nişte buni administratori [bărbaţi sau femei] ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi să slujească altora după darul pe care l-a primit”. „Încolo” zice Pavel (1 Cor. 4:2), „ce se cere de la administratori este ca fiecare să fie găsit credincios”. Nu există nici o deosebire de sex aici: fiecare, bărbat sau femeie,care posedă un talent sau un dar, devine administratorul acelui dar sau talent; şi în ziua socotelii Domnul va cere fiecărui administrator să dea socoteală de administrarea lui. Se cere credincioşie de la toţi în folosirea tuturor talentelor posedate — Mat. 25:14-30.

Avem multe precedente în armonie cu învăţătura din aceste scripturi, că femeile, cât şi bărbaţii, trebuie să dea socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru folosirea talentelor lor în Biserică, fie ele multe ori puţine, şi de asemenea în armonie cu învăţătura lui Pavel că activitatea fiecărui membru al corpului lui Cristos este necesară pentru sănătatea generală a întregului corp. Astfel (1) femeile care au fost primele la mormânt în dimineaţa învierii au fost trimise de Domnul să ducă primul mesaj despre învierea Sa apostolilor. (2) Femeia din Samaria cu care a conversat Domnul, şi căreia Domnul a vrut să-i descopere că este Mesia, nu a fost oprită să meargă în cetate şi să ducă vestea la mulţi — ceea ce ea a făcut deîndată, lăsându-şi vasele cu apă şi alergând în grabă. Iar rezultatul a fost că mulţi au crezut prin mărturia ei, indiferent cum a făcut-o. — Ioan 4:28-30, 39.

[Pag. 5]

Mai găsim, de asemenea, că atât femei, cât şi bărbaţi au avut darul prorociei, pe care apostolul Pavel (1 Cor. 14:3, 4) îl defineşte ca fiind „spre zidire, încurajare şi mângâiere” — adică, învăţând sau îndemnând după măsura darului lui Dumnezeu. (Vezi şi 1 Cor. 12:31). Iar în 1 Cor. 11, Pavel admite că este potrivit ca femeile să se roage şi să vorbească în public, dacă o fac cu modestia cuvenită, acoperirea capului fiind în acea vreme un semn special al acesteia, îndeosebi între greci, cărora li se adresează aici. A ignora un astfel de obicei, cum erau înclinaţi unii să facă când au început să înţeleagă libertatea evangheliei, ar fi adus ocară asupra cauzei lui Cristos, şi de asemenea asupra „îngerilor”, mesagerilor sau slujitorilor credinţei creştine — apostolii şi alţii.

Avem câteva exemple de prorocie prin femei, — de exemplu Ana (Luca 2:36-38); cele patru fete ale lui Filip (Fapt. 21:8-9); Miriam (Mica 6:1-4); Hulda (2 Cron. 34:21-28) şi Debora (Jud. 4:4-24). Şi în plus avem remarcabila profeţie a lui Ioel 2:28, 29 despre care Petru a pretins că s-a împlinit cel puţin parţial în ziua Cincizecimii când Spiritul sfânt a coborât cu putere peste toţi cei prezenţi (Fapt. 2:17,18). Pavel de asemenea menţionează cu apreciere evidentă activitatea câtorva femei din Biserica timpurie — mai cu seamă Priscila, Trifena, Trifosa, mama lui Ruf şi a Iuliei, sora lui Nereu. (Rom. 16; Fil. 4:3). Şi în fiecare loc, cu excepţia celui din 1 Cor. 16:19, unde sunt amintiţi Priscila şi soţul ei Acuila, Priscila este amintită prima, ca şi cum ea ar fi fost mai proeminentă şi mai activă din cei doi. (Vezi Rom. 16:3; 2 Tim. 4:19; Fapt. 18:18, 26). Ea şi soţul ei de asemenea l-au însoţit pe Pavel în una dintre călătoriile sale de la Corint la Efes, unde l-au întâlnit pe Apolo, şi amândoi au fost sârguincioşi în al instrui mai amănunţit în adevăr (Fapt. 18:18-26). Deşi Scripturile nu sunt adresate lumii, ele nu glăsuiesc şi nu stabilesc nici un precedent contrar activităţii femeii în diferitele ocupaţii potrivite ale vieţii pentru care este pregătită prin natură şi educaţie. Şi deşi în trecut educaţia femeii a fost la un nivel foarte scăzut şi femeile arareori erau pregătite pentru altceva decât pentru ocupaţiile casnice, avem un exemplu vrednic de femeie judecător eficient în Israel — Debora, soţia lui Lapidot (Jud. 4:4-24; 5:1-31) care era şi prorociţă şi evident o femeie cu mare capacitate şi influenţă. Hulda, soţia lui Şalum (2 Împ. 22:14-20) a fost şi ea o prorociţă la care a trimis împăratul lui Israel.

Din toate aceste indicii vedem că Dumnezeu, care nu caută la faţa omului, cere credincioşie din partea administratorilor,femei şi bărbaţi în folosirea tuturor talentelor lor, fără alte restricţii decât să facă aceasta cu modestia care este special potrivită sexului lor; şi că, dacă Dumnezeu dă vreunui membru femeie al Corpului lui Cristos un talent sau o capacitate specială pentru învăţare sau prorocire, cum s-a făcut în trecut, este privilegiul ei, şi nu numai atât, ci este datoria ei să-l cultive şi să-l folosească cu sârguinţă ca o administrare înţeleaptă şi credincioasă. Acest lucru îl învaţă clar şi apostolul Pavel în 1 Cor. 12:28-31, unde, după ce zice că învăţarea este unul din cele mai bune daruri, el îndeamnă pe toţi, fără deosebire de sex, să „doriţi cu înflăcărare darurile cele mai bune”.

[pag. 6]

LEGĂTURA FEMEII CU BĂRBATUL

În cele ce urmează să remarcăm ceea ce unii consideră o contradicţie directă a dovezilor scripturale anterioare, în cuvintele apostolului Pavel (1 Tim. 2:12) — „Femeii nu-i dau voie să înveţe pe alţii, nici să se ridice mai presus de bărbat, ci să rămână în tăcere” (hesuchia, linişte). Dar apostolul continuă să dea motivul pentru restricţie; şi făcând aceasta el ne duce înapoi la relaţia originară a lui Adam cu Eva în grădina Edenului, spunând, „Căci întâi a fost întocmit Adam, şi apoi Eva. Şi nu Adam a fost amăgit; ci femeia fiind amăgită, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii”. Mergând la Geneza (2:16-18) vedem că, înainte ca Eva să fie creată, „Domnul Dumnezeu a poruncit omului, spunând: ?Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit”

Este clar, deci, că Domnul nu a comunicat direct cu Eva, ci cu Adam, şi că Eva a primit această avertizare de la Dumnezeu prin Adam. Astfel Adam, sub Dumnezeu, a fost învăţătorul, iar Eva învăţăcelul. Şi a fost corect şi potrivit, cel puţin în acest caz, ca femeia să „primească învăţătură în tăcere, cu toată supunerea”, aşa cum apostolul sfătuieşte în 1 Tim. 2:11. Ce drept avea ea să obiecteze? Dumnezeu l-a învăţat pe soţul ei, şi dându-i-o pe ea, i-a impus datoriile unui soţ (s-o îngrijească şi s-o întreţină), şi împlinind această obligaţie, Adam i-a comunicat Evei această cunoştinţă ce era necesară pentru siguranţa şi armonia ei cu Dumnezeu. Astfel Dumnezeu a dat învăţătură despre poziţia de cap a bărbatului, ceea ce apostolul voia ca să înţeleagă clar Biserica din Corint. — 1 Cor. 11:3.

Adresându-se Evei, Adversarul a ispitit-o să nu ţină cont de atenţionarea făcută de Dumnezeu prin soţul ei. Şi ea a făcut aceasta chiar fără a întreba pe Adam dacă era potrivit să dea atenţie acestui nou şi ciudat instructor, care era evident în dezarmonie cu Dumnezeu. Acţionând astfel, independent de Dumnezeu şi de protectorul ei natural pe care i-l dăduse Dumnezeu, femeia a devenit o călcătoare de lege; şi din moment ce a ignorat astfel pe Dumnezeu, ea a fost lăsată în întregime să judece singură, şi a fost înşelată; nu însă în privinţa cursului ei nedrept, ci în privinţa rezultatului urmării acelui curs, care, presupunea ea, va duce la o mai mare binecuvântare (cunoaştere), în loc de a duce la moarte. Şi nu numai că a ignorat astfel pe Adam şi instrucţiunea lui Dumnezeu prin Adam şi a acţionat în întregime după judecata ei, dar mai departe şi-a asumat poziţia de a conduce sau de a învăţa pe Adam noua ei doctrină, inversând astfel ordinea divină a poziţiei de cap. Şi, urmând această ordine inversă, Adam, deşi n-a fost înşelat, a devenit de asemenea un călcător de lege.

Pentru acest motiv, zice apostolul, nu-i dau voie femeii să înveţe, nici să uzurpe autoritatea bărbatului. Dar cum să fie armonizată această restricţie cu Scripturile anterioare la care ne-am referit deja şi care par contrare, rămâne totuşi o chestiune dificilă pentru mulţi; dar la care, desigur, trebuie să existe ceva soluţie. Mai întâi, am întreba: Oare această ordine a poziţiei de cap este a bărbaţilor ca clasă, distinctă de femei, sau [pag. 7] se aplică doar în relaţia dintre soţ şi soţie? Că prima este adevărată este evident, credem noi, din 1 Cor. 11:3, care zice, „Dar vreau să ştiţi că Cristos este Capul oricărui bărbat, că bărbatul este capul femeii şi că Dumnezeu este Capul lui Cristos”.

Atunci, am întreba noi, ce este implicat în această poziţie de cap? Ilustraţia, vedem, este luată de la acel membru important al corpului, capul, care este membrul principal — membrul în care rezidă dreptul de conducere şi autoritate. Şi această interpretare reiese din ilustraţia perfectă a poziţiei de cap în relaţia lui Iehova cu Cristos. În unul rezidă puterea legislativă, în celălalt o putere executivă delegată. De aceea, conform ilustraţiei, relaţia bărbatului cu Cristos şi a femeii cu bărbatul trebuie să fie aceea de subordonare; şi dacă bărbaţii şi femeile ar fi perfecţi, armonia frumoasă a unei astfel de relaţii ar produce satisfacţie amândorura. Bărbatul ar fi în armonie cu Cristos, femeia în armonie cu bărbatul şi toţi în armonie cu Iehova. Astfel ordinea divină a poziţiei de cap ar uni pe toţi în legătura iubirii şi păcii reciproce.

Dar se ridică întrebarea: Cum este această idee a poziţiei de cap compatibilă cu ideea de libertate individuală — libertatea slavei copiilor lui Dumnezeu? Oare ilustraţia capului şi corpului trebuie împinsă până la limita ei maximă aici? Corpul uman sănătos nu face niciodată o mişcare decât cu autoritatea şi aprobarea capului; şi corpului mistic al lui Cristos (Biserica), sănătos, întotdeauna îi place să cunoască şi să facă voia lui Cristos; iar Cristos întotdeauna a căutat să cunoască şi să facă voia Tatălui. Şi tot aşa, dacă familia umană ar fi neştirbită de păcat, femeia s-ar bucura de poziţia ei iar bărbatul n-ar folosi greşit puterea lui, mintală sau fizică, în mod tiranic. Uitându-ne iarăşi la ilustraţia perfectă a acestei relaţii între Iehova şi Cristos, vedem că ordinea poziţiei de cap, exercitatăcorect, este pe deplin compatibilă cu libertatea slavei copiilor lui Dumnezeu. Pentru că, deşi Iehova este capul lui Cristos, vedem că Îi face plăcere săL onoreze pe Fiul Său, făcându-L capul oricărei domnii şi stăpâniri (Col. 2:10; 1:16; Efes. 1:10 — Diaglott) şi cerând tuturor oamenilor să „slăvească pe Fiul, cum slăvesc pe Tatăl” [pentru că El este reprezentantul Tatălui şi imaginea exactă a persoanei Lui]. Mai vedem că El a încredinţat toată judecata Fiului. El mai întâi L-a încercat şi L-a găsit vrednic de încredere, şi apoi făcându-I cunoscute planurile Sale, I-a încredinţat executarea lor. Şi aşa citim: „Căci Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului” (Ioan 5:22), şi, că „toată puterea în cer şi pe pământ” Îi este dată Lui — Mat. 28:18.

Desigur că nu există nici o asemănare cu robia în această relaţie a lui Cristos cu Iehova; sub suprema poziţie de cap a lui Iehova există cea mai deplină libertate şi cea mai largă sferă pentru dezvoltarea şi folosirea tuturor puterilor nobile ale lui Cristos. Şi Cristos, la rândul Lui, ca supus lui Iehova, capul Său, este în toate lucrările supus acelor principii de acţiune şi acelui plan de lucru pe care le-a stabilit înţelepciunea şi bunătatea lui Iehova. În cadrul acestor hotare şi limite ale poziţiei de cap a lui Iehova deci, se găseşte libertatea glorioasă a singurului Fiu conceput al lui Dumnezeu. Astfel trebuie să fie şi bărbatul supus capului său, care [pag. 8] este Cristos, a cărui supraveghere, ca aceea a lui Iehova, este suficient de generoasă ca să permită cea mai largă sferă şi dezvoltare a tuturor puterilor sale bărbăteşti. Şi astfel, de asemenea, trebuie exercitată poziţia de cap a bărbatului faţă de femeie — nu să-i degradeze şi să-i micşoreze puterile sub robia tiraniei, ci s-o ridice şi s-o înnobileze; acordându-i, sub conducerea şi încurajarea lui, cea mai mare libertate pentru folosirea legitimă a tuturor puterilor ei.

Dar întorcându-ne la afirmaţia lui Pavel, „Femeii nu-i dau voie să înveţe pe alţii, nici să se ridice mai presus de bărbat” vedem că, în armonie cu motivul dat pentru această restricţie, şi de asemenea cu faptul că ele au dat învăţătură în numeroase situaţii relatate în Scripturi, trebuie să interpretăm clauza anterioară a acestei afirmaţii în lumina celei din urmă, şi anume, femeia să nu uzurpe poziţia naturală a bărbatului de conducător şi învăţător, şi, neţinând cont de poziţia lui de cap, să ia ea însăşi acea atitudine — o atitudine contrară naturii, incompatibilă cu graţia feminină, şi urâtă în ochii tuturor oamenilor cugetători. Cu această interpretare a cuvintelor apostolului este în deplină armonie învăţătura lui din altă parte, de exemplu din 1 Cor. 11:5.

Ideea nu este să excludă femeia de la privilegiul şi datoria ei de a folosi bine toate talentele ei ca o administratoare înţeleaptă şi ca una care trebuie să dea socoteală de administrarea ei, nici s-o oprească de a învăţa adevărul pe alţii, ci mai curând să-i arate căile mai bune şi mai eficiente pentru folosirea influenţei ei în viaţă. Natura, fără îndoială, va arăta în general atât bărbaţilor cât şi femeilor propria lor sferă în care pot fi folosiţi; dar vai! nimeni nu poate fi găsit într-o stare naturală — toţi sunt căzuţi, mintal, fizic şi moral; iar unii mai mult decât alţii şi în diferite feluri. Nici o femeie cu feminitate nu are ca ideal să devină un orator zgomotos, un participant la discuţii încrezut, un vorbitor public obraznic, nici un lider ambiţios. Şi totuşi, la ocazii potrivite, unde interesele adevărului o cer, ea poate, într-un mod feminin şi fără nici cea mai mică asumare a prerogativelor poziţiei de cap a bărbatului, vesti veştile bune de mare bucurie la atâţia câţi o vor asculta, fie aceştia bărbaţi sau femei; şi uneori interesele adevărului pot cere ca ea să dezbată o chestiune, care de multe ori poate fi făcută la fel de eficient prin sugestii ca şi prin afirmaţii; şi în general cu mult mai bine, după cum au aflat unii bărbaţi, precum şi unele femei. Cei care înţeleg natura umană cel mai bine ştiu că adesea se poate face mai mult în dezarmarea prejudecăţilor şi în stabilirea adevărului prin metoda din urmă decât prin cea dintâi.

O femei poate astfel, exercitându-şi pe deplin libertatea ei de copil al lui Dumnezeu, să prezinte toate motivele ei puternice înaintea tuturor celor care doresc să asculte, şi poate să-şi declare clar convingerile despre adevăr dar întotdeauna cu acea moderaţie şi sinceritate care, recunoscând poziţia naturală de cap a bărbatului, ar evita chiar şi aparenţa de a dicta sau a uzurpa autoritatea; şi dacă ar fi prezent un bărbat care ar putea şi chiar ar vrea s-o elibereze de responsabilitatea unei poziţii atât de proeminente, modestia ei naturală ar trebui să renunţe a lua iniţiativa. „Tăcerea” sau liniştea poruncită de apostol în textul de mai sus nu trebuie [pag. 9] să fie înţeleasă în sens absolut, ci mai curând în acel sens relativ care sar armoniza cu admiterea din partea lui că femeia are dreptul să se roage, sau să prorocească, sau să explice adevărul, cum evident au făcut în zilele apostolilor, când aveau ocazie şi capacitate. În 1 Tes. 4:10,11 apostolul îndeamnă la fel pe fraţi la linişte zicând: „Vă îndemnăm, fraţilor, … să căutaţi să trăiţiliniştiţi, să vă vedeţi de treburi şi să lucraţi cu mâinile voastre, cum v-am poruncit”. Acelaşi cuvânt este folosit şi în 1 Tim. 2:2.

Cuvintele apostolului Pavel în 1 Cor. 14:34, 35, trebuie să ne amintim, au fost adresate unei clase de greci convertiţi la creştinism, ale căror obiceiuri erau total diferite de civilizaţia de azi, cât şi de civilizaţia evreilor şi romanilor din acele zile. În timp ce Grecia era un centru al învăţării în zilele ei, femeile din Grecia erau foarte înjosite şi ignorante, aşa încât a fost necesar ca el să le vorbească unora dintre ele cu o anumită forţă pe care n-a folosit-o niciodată când a vorbit femeilor creştine evreice sau romane. Din această epistolă vedem că Biserica din Corint era într-o stare foarte dezordonată şi că adunările lor erau adesea confuze şi neziditoare. Apostolul, în acest capitol, pune unele reguli şi reglementări foarte necesare, aşa încât toate lucrurile să se facă „în chip cuviincios şi cu rânduială” (versetul 40); iar femeilor şi bărbaţilor dezordonaţi (versetele 28, 30, 33; cap. 11:17-22, 31-34; 6:5-11; 5:1-13; 3:1-3) le-a venit rândul ca să-şi primească partea lor de mustrare. Era o ruşine ca acele femei să vorbească în Biserică, mai întâi pentru că orice expunere publică a femeilor aşa era privită acolo şi atunci, şi în al doilea rând, pentru că nu erau potrivite să facă aceasta într-un mod înţelept, aşa că era mai bine să asculte în tăcere la adunările Bisericii şi să întrebe mai departe pe soţii lor (literal, bărbaţii) acasă. A forţa aplicarea acestei instrucţiuni asupra întregii Biserici din întregul veac, ar denatura sensul general al învăţăturii Scripturii referitor la sfera de acţiune a femeii şi la responsabilitatea serviciului ei ca ajutor vrednic şi potrivit al bărbatului, cum a spus Domnul că va fi. La fel am putea pune asupra întregii Biserici obligaţia literală a spălării picioarelor unii altora şi a ne saluta unii pe alţii cu o sărutare sfântă, care sunt în mod repetat poruncite (vezi Rom. 16:15,16; 1 Cor. 16:20; 1 Tes. 5:26; 1 Pet. 5:14), dar pe care noi le recunoaştem instinctiv în spirit, dar nu în literă; politeţea şi amabilitatea din timpurile noastre fiind cumva diferite de obiceiurile din acele zile, chiar dacă la fel de ospitaliere.

Pentru ca toţi să vadă clar condiţiile care au necesitat ca apostolul să folosească un limbaj aparent aspru faţă de femeile din biserica Corintenilor, vom da câteva citate scurte din autori cunoscuţi, care arată starea societăţii din Corint, Efes şi principalele oraşe ale civilizaţiei greceşti din acel timp.

În Contemporary Review, Vol. 34, martie 1879, pag. 700, într-un articol despre „Poziţia şi influenţa femeilor în Atena antică”, Prof. Donaldson de la Universitatea Sf. Andrei din Scoţia, zice:

„În Atena găsim două clase de femei care nu erau sclave. Exista o clasă care de abia puteau mişca un pas din propriile camere, şi care erau supravegheate şi îngrădite în orice mod posibil. Mai exista o clasă asupra căreia nu se punea nici o restricţie, care puteau umbla şi face orice li se [pag. 10]

părea bine în proprii lor ochi. Femeile cetăţene [soţiile] aveau stabilite apartamente, în general la etaj. Lor le era interzis să participe la vreun banchet. Bărbaţii preferau să ia masa între ei decât să-şi expună soţiile privirilor vecinilor. Se pare că educarea fetelor era limitată la lucrurile cele mai simple. Este greu de conceput că s-ar fi putut ridica o astfel de recoltă minunată de oameni remarcabili, renumiţi în literatură şi artă, dacă toate mamele ateniene ar fi fost soţii obişnuite. [Dar nu erau: multe mame nu erau soţii, ci erau din clasa educată, deşi desfrânată, menţionată mai sus, cărora li se acorda toată libertatea]. Dar deşi n-a existat niciodată în istoria lumii o aşa de numeroasă rasă de mari gânditori, poeţi, sculptori, pictori şi arhitecţi într-un singur oraş la un anumit timp, ca în Atena, nici o femeie ateniană virtuoasă nu a ajuns la nici cea mai mică distincţie în nici un departament al literaturii, artei sau ştiinţei.

Trecem de la femeile cetăţene [soţiile] ale Atenei la cealaltă clasă de femei libere — străinele sau curtezanele. Aceste străine nu se puteau mărita. Ele puteau face orice le plăcea. Femeile cetăţene erau limitate la casă şi nu luau masa cu bărbaţii; dar bărbaţii refuzau să-şi limiteze legăturile cu femeile doar acasă. Aşadar ei alegeau pe aceste străine ca însoţitoare; ?Hetairai? sau femei de companie, era numele prin care era cunoscută această clasă. Femeile cetăţene trebuiau să fie mame şi soţii, nimic mai mult. Femeile străine trebuiau să îndeplinească datoriile de însoţitoare, dar să rămână în afara hotarelor clasei ce se puteau căsători. Ele erau singurele femei educate din Atena. Aproape fiecare dintre oamenii importanţi din Atena avea o astfel de damă de companie şi aceste femei se pare că simpatizau cu ei în fanteziile lor elevate şi în meditaţiile lor profunde.

Dar femeile ateniene, chiar şi cetăţenele, nu aveau poziţie politică. Ele erau întotdeauna mai neînsemnate. Totuşi, în aşa fel era forţa de caracter a acestor ?Hetairai?, sau atât de mult influenţau pe bărbaţii la putere încât nu de puţine ori fii lor erau recunoscuţi (prin decret special) ca cetăţeni. Nume de soţii virtuoase nu se găsesc în istorie; dar influenţa acestor ?Hetairai? intră tot mai mult în socoteală. Ele cultivau toate graţiile vieţii; ele se îmbrăcau cu foarte mult bun gust; erau inteligente. Dar să nu se uite că sute şi mii din aceste femei neprotejate erau folosite ca unelte ale celor mai josnice patimi, căutând doar, sub forma afecţiunii, să ruineze pe bărbaţi şi să-i trimită în mizerie, în mormânt înainte de vreme”.

Fiecare afirmaţie citată aici din Prof. Donaldson este amplu sprijinită de citate din autori greci în scrierile prof. Becker, din Germania, care este citat de toţi scriitorii recenţi ca o autoritate neîndoielnică în domeniul vieţii antice a Greciei şi Romei. În cartea sa „Charicles”, pag. 463, el zice:

„La acel timp, şi în chiar centrul civilizaţiei, femeile erau privite ca fiinţe de rang inferior; în mod natural înclinate spre rău şi potrivite doar pentru propagarea speciei şi pentru mulţumirea poftelor senzuale ale bărbatului. Nu existau instituţii educaţionale pentru fete, nici învăţători particulari acasă. Ele erau oprite a avea legături, nu numai cu străinii, ci şi cu cele mai apropiate rudenii, văzând puţin chiar şi pe taţii şi pe soţii lor. Fecioarele, în special, trăiau în cea mai mare izolare până la căsătoria [pag. 11] lor, şi cum s-ar zice, în mod regulat sub lacăt”. Pagina 287 — „În Atena era un lucru nemaiauzit ca o femeie liberă să facă cumpărături la piaţă”.

Într-o lucrare despre „Educaţia Greciei vechi”, de prof. J. P. Mahaffy, de la Colegiul Trinităţii din Dublin — pag. 11 — el menţionează cât de adesea copiii erau părăsiţi sau lăsaţi să moară de foame şi neglijenţă, şi spune:

„Nu ne putem îndoi că abandonarea noilor născuţi era nu doar aprobată de simţământul public, ci de fapt era practicată în toată Grecia. Platon a practicat pruncuciderea în anumite circumstanţe în statul său ideal. Nicăieri în literatura lor nu se face aluzie la agonia unei inimi de mamă, decât acolo unde Socrate compară mânia ucenicilor săi când le erau combătute opiniile prima oară, cu furia unei mame tinere lipsită de primul ei copil. Există ceva oribil în acea aluzie, ca şi cum, în viaţa de după moarte, mamele ar deveni ateniene nesimţitoare la acest fel de tratament. Abandonarea fetiţelor mici nu era ceva neobişnuit”.

Influenţa acestei stări generale a femeii în civilizaţia greacă asupra limbajului apostolului Pavel către unii dintre corinteni se vede şi mai clar când ne gândim că Corintul era unul din cele mai rele oraşe ale Greciei. Prof. Becker spune:

„Corintul pare că întrecuse toate celelalte oraşe în numărul de Hetairai, pentru care bogăţia şi splendoarea locului, cât şi mulţimea de negustori bogaţi, oferea perspectiva unui seceriş bogat”.

Din aceste observaţii este clar că atunci când bărbaţii corinteni au devenit creştini, şi, neţinând cont de sentimentul dominant al publicului, îşi aduceau soţiile cu ei la adunările Bisericii, femeile erau foarte ignorante, lipsindu-le buna cuviinţă esenţială, şi erau înclinate să tulbure adunările punând întrebări fără rost, pe care apostolul le-a instruit să le pună acasă soţilor lor, care le puteau da informaţia simplă de care aveau nevoie; pentru că era un lucru nepotrivit ca acele femei să vorbească în Biserică şi să tulbure serviciul de închinare potrivită şi ordonată etc. Trebuie să ne amintim de asemenea că creştinătatea atunci, ca şi acum în general nu-şi făcea convertiţii dintre oamenii mari şi filosofi, ci dintre clasele mai sărace — oamenii obişnuiţi.

Această stare a femeilor din Corint face de asemenea foarte clară necesitatea instrucţiunilor apostolului din 1 Cor. 11, referitor la acoperirea capului, care în acel popor în special era un indiciu de modestie. Să fi nesocotit brusc obiceiul, când au început să vadă libertatea evangheliei, ar fi fost greşit înţeles, şi probabil ar fi cultivat în ele, în ignoranţa lor, o dispoziţie de a ignora calitatea de cap a bărbatului, şi a deveni conştiente de sine şi încrezute.

Când vedem condiţiile foarte diferite ale femeilor evreice şi romane, putem înţelege absenţa unor astfel de instrucţiuni în epistolele către creştinii romani şi evrei.

Dr. Smith, în lucrarea lui „Antichităţi greceşti şi romane”, zice:

„Poziţia unei femei romane după căsătorie era foarte diferită de cea a unei femei greceşti. Soţia romană prezida peste toată casa şi împărtăşea onoarea şi respectul arătat soţului ei”.

[pag. 12]

Şi prof. Becker zice:

„Soţia romană apare întotdeauna ca stăpâna întregii administrări a casei, instructoarea copiilor, păzitoarea onoarei casei, şi apreciată în mod egal cu soţul ei, atât în casă cât şi în afara casei. Femeile frecventau treatrele publice la fel ca bărbaţii, şi îşi luau locul împreună cu ei la banchetele publice.”

Libertatea femeilor în societatea evreiască este atât de evidentă din Scripturi încât nu mai este nevoie de altă dovadă. Ele conversau liber cu Domnul şi cu apostolii şi cu alţi ucenici de parte bărbătească, participau la adunările Bisericii şi ale Sinagogilor şi se mişcau în deplină libertate. Ca urmare, când creştinismul a pus stăpânire pe ele, le-a găsit gata de lucrarea creştină fără a fi împiedicate prin îngrădirile obiceiului moştenit, care, între alte popoare trebuia să fie într-o măsură respectat până când se putea face o reconstrucţie treptată a sentimentului public, altfel se putea aduce ocară cauzei lui Cristos.

FEMEIA UN AJUTOR, POTRIVITĂ PENTRU BĂRBAT

„Şi Domnul Dumnezeu a zis: „Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el? … Şi omul a pus nume tuturor vitelor, păsărilor cerului şi tuturor fiarelor câmpului; dar pentru Adam nu s-a găsit nici un ajutor care să i se potrivească. … Din coasta pe care o luase din om, Domnul Dumnezeu a făcut o femeie şi a adus-o la om. Şi omul a zis: ?Iată în sfârşit aceea care este os din oasele mele şi carne din carnea mea! Ea se va numi femeie (işa), pentru că a fost luată din om (iş)”. — Gen. 2:18, 20, 22, 23.

Continuând studiul nostru despre locul femeii stabilit în economia divină a creării, mergem la relatarea scurtă de mai sus despre prima prezentare a ei pe pământ şi la bărbat; pentru că apostolul spune, „femeia a fost creată pentru bărbat” (1 Cor. 11:9). După cum arată relatarea, scopul creării femeii a fost ca ea să poată fi un ajutor potrivit pentru bărbat. Că bărbatul a avut nevoie tocmai de astfel de ajutor este indicat nu numai de cuvintele Domnului că „nu este bine” ca el să fie „singur”, ci şi de afirmaţia că dintre toate animalele nu s-a găsit nici unul care să-i fie „un ajutor potrivit”. Adevărat, toate îi erau supuse în mod perfect ca unui domn şi stăpânitor, şi perfect ascultătoare să facă orice serviciu cerut. Multe din ele erau puternice să care poveri, unele iuţi să împlinească servicii; unele să-i încânte iubirea de frumuseţe şi simetrie, iar altele cu penajul lor; unele îi fermecau urechile cu triluri de muzică şi toate manifestau mai mult sau mai puţin inteligenţă şi afecţiune; totuşi în toate acestea era o lipsă. Omul perfect nu râvnea la un cărăuş de poveri, nici la un curier, nici la un fluture jucăuş să-i încânte privirea, nici la un muzician fermecător; ceea ce dorea el cu ardoare era un tovarăşinteligent şi compătimitor; şi această lipsă, „ajutorul potrivit” pe care Dumnezeu i l-a dat ulterior, i-a fost exact satisfăcută.

Când Dumnezeu a creat-o şi a adus-o la bărbat, Adam a numit-o femeie. Că acest cuvânt n-a fost folosit să indice în mod special puterea calităţii de mamă, se vede din faptul că atunci când Dumnezeu a zis că ea va [pag. 13] deveni mamă, Adam i-a schimbat numele în Eva, pentru că ea trebuia să fie mama tuturor celor vii (Gen. 3:20). De asemenea citim (Gen. 5:2) că „Dumnezeu … le-a dat numele de Adam, în ziua când au fost creaţi” (subsol, n.t.). Astfel, atât Dumnezeu cât şi omul a recunoscut această nouă creatură ca fiind de aceeaşi natură ca omul, şi totuşi diferită de el atât fizic cât şi intelectual. Ea nu a fost un alt om, ci o altă fiinţă umană, perechea omului, şi de aceea un ajutor potrivit pentru el.

Ea a fost un ajutor în sensul că a fost o însoţitoare a lui. Înainte de ea, Adam, deşi înconjurat de o mulţime de animale inferioare, era „singur” şi avea nevoie de ajutorul tovărăşiei pe care acestea nu-l puteau da. Că ajutorul necesar nu a fost doar pentru lucrarea de propagare a speciei reiese clar din faptul că ea a fost recunoscută şi acceptată ca ajutorul potrivit şi dorit, chiar de la început şi înainte de a se aminti despre înmulţirea rasei — care nu a început decât după cădere. Aceasta a fost o providenţă plină de milă, pentru ca, aşa cum arată Pavel, fiecare membru al rasei să poată avea parte de binecuvântările răscumpărării prin Cristos — Rom. 5:12; 11:32, 33.

Astfel noi vedem că bărbatul a găsit în femeie o soaţă intelectuală, una capabilă de a împărtăşi şi a aprecia toate bucuriile sale (el nu avea tristeţi), şi de a participa cu el în toate interesele sale. Dacă nu ar fi avut această capacitate, ea nu ar fi fost o soaţă sau un ajutor potrivit, şi Adam ar fi fost tot singur într-o anumită măsură. Pe măsură ce fiii şi fiicele oamenilor s-au înmulţit, aceleaşi caracteristici continuă să distingă cele două sexe ca şi la început, cu excepţia că ambii suferă de pe urma căderii; de aceea ambele sexe sunt încă în mod asemănător legate unul de celălalt — bărbatul „capul” creaţiei pământeşti, şi femeia un „ajutor potrivit” pentru el. Şi aceasta, cum arată apostolul (1 Cor. 11:3), fără a intra în socoteală relaţia de căsătorie. Bărbatul, în chipul şi slava lui Dumnezeu, a fost creat ca suveran al pământului; şi femeia, „slava bărbatului” în toate relaţiile naturale ale vieţii, dar în special aceea de soţie, este însoţitoarea şi comoştenitoarea lui vrednică, regina lui. Şi în acest sens, Dumnezeu le-a dat la amândoi la început stăpânirea pământului — peste peşti, păsări, fiarele câmpului etc. — Gen. 1:27,28; Psa. 8:6-8.

De aceea este potrivit ca această relaţie naturală între sexe să fie menţinută întotdeauna; ca femeia să-şi amintească faptul că nu ea este capul, şeful, conducătorul în afacerile lumii, deşi are o sferă amplă de folosire a tuturor puterilor sale sub o conducere potrivită şi generoasă a poziţiei de cap a bărbatului. Şi este la fel de necesar şi potrivit ca bărbatul să recunoască pe deplin, să aprecieze şi să accepte ajutorul pe care femeia este capabilă să-l acorde în toate afacerile vieţii unde o astfel de capacitate se manifestă. Dacă Dumnezeu i-a dat ei talente, i-au fost date pentru a le cultiva şi a le folosi, pentru ca ea să poată fi un ajutor mai eficient pentru bărbat; şi nu ar fi corect, şi bărbatul nici nu-şi poate permite să refuze un astfel de ajutor şi să încerce să restrângă asemenea talente. Să lăsăm „ajutorul” să ajute cât de mult este posibil, deşi în condiţiile prezente imperfecte, cum este cazul uneori, ajutorul poate să depăşească capul în abilitate, fie ea abilitate naturală sau acumulată. Atâta timp cât lucrarea [pag. 14] femeii este făcută într-un mod modest, feminin — fără o dispoziţie de a stăpâni peste capul sau regele pământul stabilit divin — ea să facă cu puterea ei ceea ce mâinile ei găsesc de făcut.

Totuşi, în general, ajutorul special al femeii este în sfera în care lucrarea ei specială necesară în mod normal o restrânge — ca soţie, mamă, soră, prieten — acasă, la şcoală, şi în datoriile care îi revin în mod natural în viaţa religioasă şi socială, şi ocazional în viaţa de afaceri. Să lăsăm femeia să aducă în toate aceste relaţii cele mai înalte realizări morale şi intelectuale ale ei, cele mai fine nuanţe ale artei, şi cel mai nobil fizic pe care natura şi cultivarea o pot da, şi ea va răspunde cu adevărat scopurilor existenţei sale ca ajutor vrednic şi potrivit pentru regele stabilit al pământului — bărbatul. Adevărat, bărbatul şi femeia au pierdut stăpânirea pământului dată originar lor ca rege şi comoştenitoare; dar chiar dacă femeia este sub greutatea blestemului, totuşi ea poate fi un ajutor, util pentru bărbat, în străduinţa spre pefecţiune; şi nici un bărbat adevărat nu va dispreţui asemenea ajutor oferit într-un spirit de fraternitate.

FEMEIA CA SOŢIE

Văzând că atitudinea naturală a femeii faţă de bărbat în general este aceea de ajutor potrivit, şi nu de cap, să vedem acum poziţia Scripturii cu privire la femeie ca soţie. Dar, vai, în prea multe cazuri, aceasta, cea mai scumpă relaţie de pe pământ, este redusă la o sclavie conjugală. Şi tiranii înrobitori, prea adesea pervertesc sau denaturează învăţăturile apostolilor pentru a-şi sprijini cursul — unii fără să ştie. De aceea scopul nostru este să examinăm acele Scipturi care sunt frecvent impuse în interesul tiraniei conjugale şi în reducerea şi înjosirea femeii în cea mai nobilă sferă a ei de pe planul natural — ca o soţie adevărată.

Noi suntem liberi să spunem de la început că Scripturile, interpretate corect, nu învaţă un asemenea lucru; şi una din cele mai bune dovezi că nu o fac se vede în faptul că Domnul a ales această relaţie ca un tip al relaţiei dintre El şi Biserica glorificată — o împlinire atât de glorioasă, încât este pusă ca un premiu pentru copiii credincioşi ai lui Dumnezeu de-a lungul veacului Evanghelic; un premiu vrednic de jertfirea oricărui interes temporal, chiar până la moarte. Tipul unei astfel de relaţii se cuvine într-adevăr, într-un sens, să manifeste acea glorie viitoare.

Am văzut deja că în relaţia dintre cap şi corp, cu care apostolul compară pe soţ şi soţie, şi care este glorios ilustrată în relaţia lui Iehova cu Isus Cristos, şi în cea dintre Domnul nostru Isus şi Biserică, nu există nimic incompatibil cu „libertatea slavei copiilor lui Dumnezeu”, şi de aceea, cealaltă poziţie de cap a bărbatului asupra femeii, exercitată corect, este de asemenea compatibilă cu o libertate la fel de glorioasă.

Am mai văzut că poziţia de cap a bărbatului nu este destinată să excludă femeia de la privilegiul şi datoria de a-şi folosi cel mai deplin talentele ca o administratoare înţeleaptă în serviciul Domnului; ci mai curând să-i înmulţească folosul prin punerea puterilor şi energiilor ei în cooperare cu o putere şi mai mare.

Ca o ilustraţie a învăţăturii apostolice presupuse să implice o supunere servilă a soţiei faţă de soţ, ni se aduce uneori Scriptura din Efes. 5:22-24 [pag. 15] — „Soţiilor fiţi supuse soţilor voştri, ca Domnului, căci soţul este capul soţiei, după cum şi Cristos este Capul Bisericii, El, Mântuitorul trupului. Şi după cum Biserica este supusă lui Cristos, tot aşa şi soţiile să fie supuse soţilor lor în toate”.

Dacă poziţia de cap este a bărbatului în general, şi trebuie respectată de femei în general, argumentul capătă forţă în relaţia specială dintre soţ şi soţie; pentru că reverenţa pe care femeia o simte în mod natural faţă de sexul opus, ar trebui într-adevăr să se intensifice în cazul bărbatului pe care l-a acceptat ca soţ al ei. Felul în care soţia este sfătuită să se supună soţului ei este clar arătat de apostol astfel — „după cum Biserica este supusă lui Cristos”. Se cuvine deci, să vedem exact cum Biserica este supusă lui Cristos. Vedem că supunerea Bisericii lui Cristos este o supunere de bună voie şi că este inspirată de iubire, venerare, recunoştinţă şi încredere şi siguranţă implicită în iubirea şi grija Domnului pentru noi, şi în înţelepciunea Lui superioară că va face pentru noi mai bine decât putem face noi înşine. Şi atât de desăvârşit a luat apostolul această atitudine faţă de Cristos, încât făcea efortul, zice el, să aducă orice gând în supunere faţă de El (2 Cor. 10:5). Că o astfel de atitudine din partea unei soţii faţă de capul ei pământesc nu este întotdeauna posibilă, el de asemenea admite, când zice soţilor (Efes 5:33), „Încolo, fiecare din voi săşi iubească soţia ca pe sine, pentru ca [hina,redat aşa în Efes. 3:10, Diaglott] soţia să respecte pe soţ”.

Numai iubirea şi demnitatea adevărată a caracterului poate cere o astfel de reverenţă; altfel ar fi imposibil ca soţia să se supună soţului ei după cum Biserica este supusă lui Cristos. Nici n-ar fi corect să respecte sau să se supună la ceea ce este josnic sau nesfânt. Dar atât reverenţa cât şi supunerea sunt posibile şi naturale, în ciuda nedesăvârşirii capului pământesc, acolo unde există acea nobleţe de caracter din partea bărbatului, care, recunoscându-şi umilit nedesăvârşirea, este călăuzit de vocea lui Dumnezeu din Scripturi şi de raţiune.

Se va remarca mai departe în sfatul apostolului către soţi (versetele 25-29) că scopul declarat al supravegherii Bisericii de către Cristos şi al supunerii ei faţă de El, nu este acela de a o lipsi de opiniile ei spirituale sau intelectuale, nici de a-i reduce sau micşora puterile, nici de a atinge vreun scop egoist sau josnic; ci, din contră, este pentru o mai completă sfinţire şi curăţire a Bisericii prin spălarea cu apă prin Cuvânt, ca ea să poată fi sfântă şi fără lipsă, fără pată sau încreţitură sau vreun lucru de felul acesta. Şi această dispoziţie din partea lui Cristos faţă de Biserică este arătată prin spiritul sacrificator al Celui care a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea. Şi, zice apostolul, „Tot aşa sunt datori şi bărbaţii să-şi iubească soţiile, ca pe trupurile lor”, ca astfel ei să poată provoca reverenţa şi supunerea iubitoare a soţiei, „în orice lucru” — bineînţeles nu în orice lucru nesfânt, necurat şi egoist, ci în orice lucru ce tinde spre sfinţire şi curăţie şi acea nobleţe de caracter ale cărei principii sunt prezentate în Cuvântul lui Dumnezeu. Avem un foarte marcant exemplu a nemulţumirii Domnului împotriva supunerii nepotrivite a unei soţii faţă de soţ în cazul Safirei, soţia lui Anania — Fapt. 5:7-10.

[pag. 16]

Ar fi într-adevăr o stare de lucruri binecuvântată şi fericită dacă toţi soţii şi toate soţiile ar studia exemplul lui Cristos şi al Bisericii; dar faptul lamentabil rămâne că doar puţini îşi concentrează inimile asupra instrucţiunii furnizate aici; şi mulţi soţi, uitând să respecte instrucţiunea lui Pavel de a urma modelul, îşi imaginează că au dreptul la autoritate arbitrară şi egoistă, împotriva căreia soţiile simt o indignare dreaptă şi o opoziţie care este departe de supunere; şi nereuşind să înţeleagă Scripturile în acest subiect ei pretind şi gândesc că Biblia învaţă tirania şi robia conjugală; şi astfel este pavată calea spre îndoială şi necredincioşie.

Dar ce să fac? zice soţia creştină a cărei soţ nu este îndrumat de principii creştine, indiferent de măsura pretenţiei sale la dreptul de a stăpâni cu egoism. Ei bine, aceasta ar depinde de circumstanţe: ar fi fost mai bine dacă în tinereţea ta ţi-ai fi amintit sfatul apostolului să te căsătoreşti numai în Domnul; acum trebuie să plăteşti ceva pedeapsă pentru greşeala ta. Dar în primul rând trebuie să-ţi aminteşti să nu-ţi violezi conştiinţa ca să placi cuiva; pentru că Petru spune: „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni” (Fapt. 5:29; 4:19, 20). Dar unde conştiinţa nu-şi impune punctul de vedere, apostolul dă acestor soţii acelaşi sfat care-l dă servitorilor care au stăpâni iraţionali (1 Pet. 2:18-23; 3:1, 2). Servitorilor el le spune, „Servitorilor, fiţi supuşi stăpânilor voştri cu toată frica [adică, cu grijă, să nu jigniţi], nu numai celor ce sunt buni şi blânzi, ci şi celor suciţi (subsol, n.t.)”; aceasta pentru că este mai bine să suferi răul decât să fii gâlcevitor, chiar pentru drepturile noastre. „Căci este un lucru demn de laudă, dacă cineva, pentru conştiinţa lui faţă de Dumnezeu, suferă întristare, îndurând pe nedrept. Căci ce laudă este să suferiţi cu răbdare să fiţi pălmuiţi când aţi păcătuit? Dar dacă suferiţi cu răbdare când aţi făcut ce este bine, lucrul acesta este demn de laudă înaintea lui Dumnezeu”. Apoi el arată exemplul lui Cristos în îndeplinirea aceluiaşi principiu, zicând (versetul 21): „Şi la aceasta aţi fost chemaţi; fiindcă şi Cristos a suferit pentru voi şi v-a lăsat un exemplu, ca să călcaţi pe urmele lui”; şi, „ucenicul nu este mai presus de învăţătorul său” (Mat. 10:24). Apoi el adaugă, „Tot astfel, soţiilor [voi care aveţi soţi suciţi] fiţi supuse şi voi soţilor voştri, pentru ca, dacă unii nu ascultă Cuvântul, să fie câştigaţi fără cuvânt, prin purtarea soţiilor lor, când vă vor vedea felul vostru de trai: curat şi în temere [cu grijă să nu jigniţi]” — manifestând astfel un spirit de îndurare iubitoare mai curând decât de gâlceavă.

Şi în timp ce aici soţia este sfătuită în mod special să imite umilinţa lui Cristos, soţul este îndemnat să imite generozitatea lui Cristos — „Tot aşa şi voi soţilor, locuiţi cu ele [soţiile voastre] potrivit cunoştinţei [înţelept şi generos], dând cinste femeii [având plăcere în progresul ei şi în toate realizările şi împlinirile ei], ca fiind un vas mai slab [folosindu-vă puterea pentru sprijinirea şi încurajarea ei şi nu pentru asuprirea ei], ca unele împreună moştenitoare cu voi a harului [favorurile şi binecuvântările] vieţii”.

Acelaşi spirit de supunere, mai degrabă decât de gâlceavă, este recomandat întregii Biserici în relaţiile ei cu stăpânirile civile omeneşti. Astfel Petru spune: „Fiţi supuşi oricărei stăpâniri omeneşti, pentru [pag. 17] Domnul” — adică, aşa încât spiritul sau dispoziţia Lui să poată fi văzută în voi — „Căci voia lui Dumnezeu este ca, făcând ce este bine, să aduceţi la tăcere neştiinţa oamenilor fără minte” (1 Pet. 2:13-17). Şi Pavel spune: „Orice suflet să fie supus autorităţilor care sunt mai presus de el” etc. (Rom. 13:1, 5) şi lui Tit (3:1) îi scrie: „Adu-le aminte să fie supuşi stăpânilor şi autorităţilor, să-i asculte, să fie gata să facă orice lucru bun”.

Această datorie a supunerii (special recomandată soţiei în relaţiile conjugale) este de asemenea recomandată întregii Biserici în mod individual, în relaţiile lor unul cu altul. Astfel apostolul Petru spune: „Sfătuiesc pe bătrânii dintre voi … Păstoriţi turma lui Dumnezeu … nu ca şi cum aţi stăpâni peste cei încredinţaţi vouă, ci făcându-vă exemple turmei [exemple de umilinţă, iubire frăţească, răbdare şi credincioşie]. Tot aşa şi voi tinerilor, fiţi supuşi celor bătrâni. Şi toţi, unii faţă de alţii, să fiţi împodobiţi cu smerenie, pentru că ?Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har?. Smeriţi-vă deci sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la timpul potrivit, El să vă înalţe” — 1 Pet. 5:1-6; Efes. 5:21.

Fără îndoială, dacă ar exista un om perfect în Biserică, sfatul către ceilalţi membri ar fi să se supună conducerii şi instrucţiunilor lui. Dar, în loc de un om infailibil în Biserică, avem Cuvântul infailibil scris, prin care noi fiecare şi toţi împreună suntem sfătuiţi să cercetăm toate lucrurile. Şi, de aceea, prima datorie de supunere este faţă de Cuvântul scris, şi apoi unul faţă de altul în acel sens secundar care mai întâi probează toate lucrurile prin Cuvânt; şi în ultimul rând în sensul că purtarea şi vorbirea noastră să fie stăpânite cu moderaţie şi bunătate şi sinceritate frăţească, pentru ca acest spirit de supunere sau umilinţă să se poată manifesta întotdeauna în toţi.

Într-un sens asemănător dar mai puternic, apostolul prezintă datoria supunerii din partea soţiei în relaţiile conjugale. Este o supunere care aminteşte de iubire, reverenţă, încredere şi umilinţă; şi care este de asemenea compatibilă cu „libertatea slavei copiilor lui Dumnezeu” (Rom. 8:21), care există întotdeauna acolo unde spiritul Domnului este prezent (2 Cor. 3:17), şi în care apostolul Pavel ne îndeamnă să „rămânem tari” — Gal. 5:1.

Petru ne arată pe Sara, soţia lui Avraam, ca un exemplu potrivit de supunere a soţiei. Dar remarcaţi că, deşi ea l-a respectat pe Avraam, arătat prin faptul că-l numea domnul ei (Gen. 18:12), şi în timp ce ea, fără îndoială, cu bucurie şi-a părăsit ţara natală şi prietenii, şi, în ascultare de porunca lui Dumnezeu către soţul ei, l-a însoţit în călătoria lui spre ţara promisă, umblând împreună cu el prin credinţă, vedem că supunerea ei nu a fost o supunere oarbă care să se abţină de a exprima un gând care era diferit de al lui Avraam; nici n-a fost nimic în comportarea lui Avraam faţă de ea care să indice o astfel de aşteptare din partea lui. Ea a fost evident o femeie care gândea: ea a crezut promisiunea lui Dumnezeu că vor avea un fiu prin care va veni binecuvântarea lumii; şi când natura se părea că dă greş ea a sugerat un mod în care să poată fi împlinită promisiunea. Iar când Agar a devenit lăudăroasă şi şi-a dispreţuit stăpâna, [pag. 18] ea s-a plâns lui Avraam şi i-a spus că o parte din vină era a lui. Ea nu voia ca el să-şi împartă inima cu servitoarea ei. Răspunsul lui Avraam a asigurat-o că nu exista o astfel de împărţire, că servitoarea era încă sub stăpânirea ei. Şi procedura ei ulterioară cu Agar a fost o disciplinare pentru a corecta această lăudăroşenie şi atitudine nepotrivită faţă de stăpâna ei. Iar când Agar a fugit de ea, îngerul Domnului a întâlnit-o şi ia spus să se întoarcă şi să se supună stăpânei ei, ceea ce a şi făcut, şi evident că a fost primită şi reabilitată de Sara — Gen. 16.

Cu altă ocazie, după ce s-a născut Isaac şi cei doi băieţi creşteau împreună, rivalitatea din Agar a rodit în Ismael care a persecutat pe Isaac, fiul Sarei. (Gen. 21:9; Gal. 4:29). Şi din nou Sara a fost întristată şi a apelat la Avraam să alunge pe femeia roabă şi pe fiul ei; pentru că se temea că Avraam îl va face moştenitor împreună cu fiul ei, ceea ce n-ar fi fost în acord cu promisiunea lui Dumnezeu (Gen. 21:10-12; 15:4; 17:17-19). Avraam n-a fost înclinat să facă aceasta, şi când Sara a insistat cu cererea ei, citim că „lucrul acesta a fost foarte dureros pentru Avraam, din cauza fiului său” Ismael, până când Dumnezeu i-a arătat voia lui în această privinţă.

Acest lucru este mai departe arătat de Petru ca un exemplu pentru noi, spunând (celor care sunt în acelaşi fel supusesoţilor lor) „fiicele ei vaţi făcut voi dacă faceţi binele fără să vă temeţi de ceva” — de vreun rezultat rău (1 Pet. 3:6). Supunerea sfătuită de apostol este o supunere rezonabilă, compatibilă cu o exprimare moderată, modestă a sentimentelor soţiei şi o analizare potrivită a acestora de către soţ, ca în cazul credinciosului Avraam, care n-a fost deloc condus de mofturile unei soţii nechibzuite, ci care, analizând rezonabil sentimentele şi încercările soţiei sale, a aşteptat să vadă voia Domnului înainte de ai împlini dorinţele.

Din cele de mai sus reise clar că relaţia umană dintre soţ şi soţie, pe care Domnul o arată ca o ilustraţie a relaţiei frumoase dintre El şi Biserică, nu este în nici un caz o ocazie de manifestare a tiraniei sau a servilismului pentru nici una din părţi. Şi oriunde există astfel de condiţii ele nu sunt în acord cu ordinea divină. Domnul a pus pecetea aprobării Sale asupra căsătoriei atunci când a instituit această relaţie şi a binecuvântat unirea primei perechi în Eden; şi când, ca rege şi regină — cap şi ajutor — i-a făcut împreună moştenitori ai domeniului pământesc (Gen. 1:27, 28); şi mai târziu când El a poruncit copiilor să cinstească şi să asculte pe ambii părinţi — Exod. 20:12; Efes. 6:1, 2.

Blestemul păcatului a căzut greu atât peste femei cât şi peste bărbaţi; dar bărbatul creştin care ar căuta să lege blestemul asupra soţiei lui, în loc să dorească să-l uşureze şi s-o ajute să-l poarte, din nefericire este lipsit de spiritul Mirelui ceresc. Şi tot aşa şi soţia creştină: dacă ea în mod egoist cere de la soţ o măsură nepotrivită din sudoarea feţei cauzată de blestem, în loc să caute să-i uşureze truda şi să-i împărtăşească grijile, din nefericire este lipsită de acel spirit care caracterizează pe adevărata mireasă a lui Cristos. Păcatul a fost cel care a cauzat blestemul peste rasa noastră; dar pe măsură ce ne luptăm împotriva păcatului şi aspirăm spre dreptate şi asemănare cu Dumnezeu, noi micşorăm unul celuilalt [pag. 19] relele blestemului. Şi mulţumită lui Dumnezeu, acum timpul se apropie în grabă când „nu va mai fi nici un blestem” şi când „tronul lui Dumnezeu şi al Mielului” fiind stabilite pe pământ, spiritul iubirii, atât de frumos exemplificat între Cristos şi Biserica înălţată, va fi glorios reprodus şi pe planul pământesc; când, blestemul fiind în întregime ridicat, femeia îşi va găsi poziţia ei naturală şi onorată alături de soţul ei nobil, ca ajutoarea şi însoţitoarea lui vrednică — „slava bărbatului”, cum o descrie Pavel, şi o „împreună moştenitoare a harului vieţii”, cum de asemenea o numeşte el, şi cum este frumos arătat mai dinainte în restabilirea tipică a lui Iov (Iov 42:15), când el le-a dat fiicelor lui moştenire împreună cu fraţii lor.

Deci, în concluzie, relaţia căsătoriei este una onorabilă şi binecuvântată când este privită în lumina Scripturii; totuşi este una din binecuvântările pământeşti la care apostolul arată sfinţilor că au privilegiul să renunţe în multe cazuri pentru privilegiul şi mai înalt de a servi interesele împărăţiei viitoare a lui Dumnezeu, fără distragerea atenţiei. (1 Cor. 7:32-35). Şi când Biserica jertfitoare Îl va privi pe Împărat în frumuseţea Lui şi va fi recunoscută de El ca mireasa Lui vrednică şi comoştenitoare, binecuvântarea acelei uniri nu va avea în ea nici o urmă de tiranie sau servilism, ci din contră, o armonie binecuvântată de iubire şi apreciere care va fi o fericire de nedescris.

ÎN CHIP CUVIINCIOS ŞI CU RÂNDUIALĂ

„Dar toate să se facă în chip cuviincios şi cu rânduială” — 1 Cor. 14:40

W. T. 15 Noiembrie 1895, pag. 259-267; R1889

Recent, prin diferite circumstanţe, printre grupările sfinţilor, ne-a fost atrasă atenţia la subiectul ordinii în Biserică. Cum numărul celor separaţi de „Babilon” prin secera adevărului secerişului creşte şi se adună împreună în grupuri mai mari sau mai mici, cum a îndrumat Domnul (Evr. 10:25), dăm peste dificultăţi noi şi vedem că se ridică pericole noi, în special datorită marii activităţi a adversarului nostru veşnic vigilent. Aceste lucruri ne-au condus din nou la o considerare foarte grijulie a subiectului în lumina Scripturii.

Apostolii au avut multe de spus Bisericii timpurii cu privire la ordine în adunările sfinţilor; şi noi se pare că am fost mai curând neglijenţi faţă de acest sfat înţelept, crezând că este de mică importanţă, pentru că Biserica este atât de aproape de sfârşitul cursului ei şi că secerişul este un timp de separare. Dar este bine să continuăm să urmărim foarte atent toate „câte au fost scrise mai înainte pentru învăţătura noastră”. Deşi timpul este scurt până la sfârşitul peregrinajului nostru pământesc, punctele de luptă cu domniile şi puterile întunericului devin din ce în ce mai serioase, iar lupta în fiecare caz individual devine tot mai ascuţită şi decisivă.

În timp ce este adevărat că secerişul este un timp de separare, este şi un timp de adunare. Ar fi fermierul mulţumit să vânture grânele şi apoi să le lase împrăştiate pe câmp? Nu; el ştie că dacă nu le strânge şi nu le depozitează, munca lui va fi pierdută: grânele vor putrezi pe pământ sau [pag. 20] vor veni păsările şi le vor mânca. Ei bine, Domnul este un stăpân înţelept, şi El arată că atât separarea cât şi adunarea sunt parte din lucrarea secerişului, zicând, „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu [separaţi-vă de Babilon]”; şi iarăşi, „Adunaţi-Mi pe credincioşii Mei care au făcut legământ cu Mine prin jertfă!”

De aceea, noi care suntem separaţi de Babilon, nu trebuie să stăm singuri şi separaţi unul de altul; ci trebuie să ne adunăm împreună în părtăşie creştină şi comuniune în jurul mesei Domnului — masa secerişului, atât de bogat şi generos aşternută pentru noi. „Oriunde va fi cadavrul [hrana], acolo se vor aduna vulturii [clasa vulturilor flămânzi şi cu privirea ageră, care discern hrana de departe]” (Mat. 24:27, 28). Noi trebuie să ne adunăm împreună şi să întărim legăturile de iubire şi părtăşie „cu atât mai mult cu cât vedeţi că ziua se apropie”. Şi făcând aşa, este foarte important să luăm cu grijă în considerare ceea ce ne prezintă Scripturile ca fiind de folos pentru diferitele grupuri ale sfinţilor astfel adunaţi.

ORDINEA ÎN BISERICA TIMPURIE

În zilele Bisericii timpurii tiparul nu era încă în serviciul adevărului şi nu erau nici chiar copii ale manuscriselor Cuvântului lui Dumnezeu la dispoziţia poporului; cei mai mulţi nici nu aveau capacitate să citească. De asemenea, Scripturile Noului Testament erau doar în proces de culegere. În timp, scrisorile apostolilor au fost schimbate între congregaţii şi copiate pentru reexaminare şi instruire.

Totuşi, lipsa lucrurilor pe care noi le avem acum, a fost completată pentru ei, în acord cu necesităţile lor, de către marele Cap al Bisericii prin diferite daruri — al limbilor, al interpretării, al profeţiei etc., multe dintre ele încetând, după cum a declarat Sf. Pavel (1 Cor. 13:8), fiind înlocuite de binecuvântările mai bogate de mai târziu — Cuvântul lui Dumnezeu complet şi compact în mâinile oamenilor, educaţia devenind generală pentru toţi; şi toate ajutoarele minunate pentru înţelegerea lui date de concordanţe, dicţionare biblice etc., etc.

Pentru ca întrunirile Bisericii să fie folositoare în acele zile timpurii, apostolii au impus un aranjament al ordinii în treburile lor, iar diferitele grupări ale credincioşilor le-au pus în aplicare. Aceia care aveau darul limbilor, sau al interpretării limbilor, sau al profeţiei, nu trebuiau să vorbească toţi odată; femeile fără carte sau neînvăţate din acele zile (în special în Corint — vedeţi numărul din Iulie 1893 pag. 201) nu trebuiau să întrerupă şi să încurce întrunirile etc., etc. Şi întregul serviciu trebuia să fie caracterizat de demnitate, sobrietate şi solemnitate; totuşi, cu cea mai mare simplitate, toţi, într-un mod ordonat, din când în când, după diferitele lor capacităţi, să participe în lucrarea de edificare şi zidire a corpului lui Cristos. Unii aveau capacitatea să instruiască Biserica în învăţătura sănătoasă; unii aveau darul limbilor sau al interpretării; unii puteau să sfătuiască şi să încurajeze; şi toţi puteau să-şi unească inimile în rugăciune şi să-şi ridice glasul în laudă, în psalmi şi imnuri şi cântări spirituale (1 Cor. 14:15; Efes. 5:19; Col. 3:16). Şi astfel, cunoscându-se unul pe altul, puteau să-şi poarte sarcinile unii altora şi să înainteze [pag. 21] împreună în creştere şi dezvoltare creştină, mijloacele lor pentru edificare fiind furnizate de Domnul iar metodele în privinţa ordinii prin sfatul apostolilor.

În timp ce această ordine în privinţa întrunirilor a fost astfel indicată şi a fost aplicată de Biserică, a existat de asemenea o ordine în conducere şi în diferitele datorii ale Bisericii. Astfel, de exemplu, Pavel şi Barnaba, când au adunat grupuri de credincioşi în Listra, Iconia şi Antiohia, „au rânduit bătrâni în fiecare adunare” şi apoi încredinţându-i Domnului au plecat (Fapte 14:21-23). Pavel de asemenea l-a însărcinat pe Tit să meargă din cetate în cetate, şi în fiecare loc să rânduiască (stabilească) bătrâni, a căror datorie era să supravegheze turma Domnului din împrejurimi, săi hrănească cu adevărul, să-i păzească împotriva lupilor îmbrăcaţi în piei de oi, şi în general să acţioneze ca reprezentanţi ai lor (Tit 1:5; Fapt. 14:23; 20:17, 28; 1 Pet. 5:1, 2; Fapt. 15:6, 23-28). Calităţile acestor bătrâni au fost de asemenea clar arătate de către apostol — 1 Tim. 3:1-13; Tit 1:5-11.

ORDINEA NECESARĂ PÂNĂ ASTĂZI

Dacă această ordine a fost necesară pentru prosperitatea spirituală a Bisericii timpurii, şi fiindcă era necesară a fost poruncită cu atâta autoritate şi a fost atât de general adoptată aşa încât nu era nici o excepţie de la regulă în nici un loc, este desigur o chestiune vrednică de luat în seamă că ar exista şi astăzi aceeaşi necesitate în grupările credincioşilor.

Noi credem că aceeaşi necesitate pentru ordine şi pentru stabilirea de bătrâni există şi azi, şi pentru aceleaşi motive bune pentru care a existat şi atunci, care motive sunt următoarele:

1) Datorită faptului că în Biserică, ca într-o familie, există diferite grade de dezvoltare spirituală. Unii sunt prunci şi au nevoie de laptele curat al Cuvântului, în timp ce alţii au nevoie de hrană tare; şi de aceea este necesar ca cineva „în stare să înveţe” să fie într-o astfel de poziţie ca să facă acest lucru. Există de asemenea diferite ispite, încercări, dificultăţi şi pericole pe care nu toţi sunt în mod egal pregătiţi să le întâmpine. De aici necesitatea de supraveghetori înţelepţi şi discreţi, oameni cu o anumită experienţă şi capacitate, adânc interesaţi de a se îngriji de binele spiritual al tuturor, şi capabili să-i instruiască în adevăr.

2) Pentru că acum, ca şi atunci în Biserica timpurie, există lupi în piei de oi „care vor strecura pe furiş erezii nimicitoare”, împotriva cărora bătrânii aleşi trebuie să fie în stare să apere turma; şi împotriva cărora ei trebuie să fie în stare să-i înarmeze, conducându-i spre o cunoaştere completă a adevărului. Apoi, de asemenea, după cum ne-a prevenit apostolul, „Se vor scula din mijlocul vostru oameni care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici după ei”; iar bătrânii credincioşi vor discerne repede şi vor avertiza prompt, şi vor apăra turma împotriva unor astfel de influenţe — Fapte 20:28-30; Tit 1:10, 11; 2 Pet. 2:13.

3) Pentru că dacă nu s-ar fi făcut astfel de aranjamente şi numiri în modul legitim indicat de apostoli, cineva va lua conducerea şi o va ţinea un timp nedefinit; şi aproape fără să simtă, o întreagă grupare se va găsi mai mult sau mai puţin în robia aceluia. Astfel de cazuri s-au ivit frecvent [pag. 22] şi fraţii neau scris cerându-ne unele sugestii despre cum ar putea fi eliberaţi, fără să ofenseze sau să rănească pe fratele care a luat poziţia de conducere.

Această luare a conducerii a fost într-adevăr o necesitate în multe cazuri, şi a fost luată în general cu cele mai curate motive şi cu rezultate bune până la un anumit punct; de exemplu, uneori se întâmplă cam aşa: Un frate plin de iubire faţă de adevăr şi zel pentru cauza Domnului strânge în jurul lui câţiva care primesc adevărul cu bucurie şi care doresc şi au nevoie de sfaturi în continuare, pe care el, fiind mai avansat, poate să le dea; şi ei cresc împreună în cunoştinţa adevărului iar prin zelul lor unit grupul se măreşte, până când, în final, se consideră necesar să se mute întrunirile de la casele fraţilor la o sală mai mare. La acest timp un alt frate din grup se dovedeşte mai capabil pentru lucrarea aceasta mai mare, mai publică, dar toţi se tem să sugereze ca fratele mai capabil să ia conducerea, de frică să nu ofenseze pe cel mai puţin capabil, deşi de mult timp recunoscut şi încă iubit. În unele cazuri chiar şi o aluzie la acest lucru se manifestă prin puţin resentiment, şi este clar că fratele a ajuns să se simtă un fel de proprietar în adunare, şi el simte şi vorbeşte despre ei ca poporul lui etc., etc., în loc de poporul Domnului. Dar, ne bucurăm să spunem că nu acesta este cazul întotdeauna, pentru că uneori harul umilinţei continuă să crească şi eul este pierdut din vedere în zelul faţă de lucrarea Domnului.

Uneori se întâmplă ca cineva care are cel mai puţin din harul umilinţei, şi de aceea este cel mai puţin potrivit situaţiei, să iasă înainte să ia conducerea şi se sileşte să o păstreze; iar dacă nu este sănătos în credinţă, adunarea este curând tulburată cu speculaţii sau doctrine false prin care mulţi pot să se poticnească.

4) Dacă nu există un aranjament ordonat în Biserică, cei care sunt cei mai preocupaţi de bunul ei mers şi nerăbdători să cheltuiască şi să fie cheltuiţi în serviciul ei, se pot trezi uneori într-o situaţie foarte jenantă. Credincioşia faţă de adevăr cauzează adesea diviziuni. Şi unii cărora nu le place acea credincioşie ar putea sugera cu tărie că serviciul celui credincios nu este dorit, deşi s-ar putea ca acesta să nu fie sentimentul tuturor, nici chiar a majorităţii adunării. Unei astfel de persoane i-ar lipsi sprijinul pe care lar da o exprimare completă şi de aceea ar trebui să lupte în apărarea turmei aproape singur, sau altfel să o lase la îndemâna adversarului.

Faptul că lucrurile merg bine într-un loc unde nu s-a ajuns la o înţelegere asupra unei ordini sistematice şi nu s-au luat în considerare îndatoririle, drepturile şi libertăţile congregaţiei, nu este o garanţie că vor merge aşa totdeauna. Adversarul nostru veşnic treaz va profita la un anumit timp de fiecare loc sau principiu nepăzit în Biserică, în mod colectiv cât şi individual. De aceea ca Biserică cât şi în cazuri individuale noi trebuie

„Să nu lăsăm nici un loc nepăzit, nici o slăbiciune a sufletului (ci)

Luaţi fiecare virtute, fiecare har şi întăriţi totul”.

[pag. 23]

Perioadele de pace şi odihnă sunt timpuri de pregătire pentru urgenţele de furtună şi vijelie, pe care trebuie să le întâmpinăm atât colectiv cât şi individual. Un căpitan şi un echipaj care ar pleca pe mare cu o corabie pregătită numai pentru vreme bună ar dovedi că au vederi foarte înguste. Înţelepciunea ne sfătuieşte că, oricât ar fi vremea de bună, sau oricât de calmă ar fi marea şi oricât de plăcut ar fi vântul la plecare, trebuie să avem la bord toate aranjamentele pentru a lupta cu furtuna — asigurarea cu bărci de salvare, colaci de salvare, închiderea intrărilor de pe punte etc., toate trebuie să fie pregătite. Îndeosebi în aceste timpuri de încercare când Satan este cel mai activ şi mai subtil în împotrivirea lui, noi trebuie să ne uităm bine la toate asigurările preventive cu care Domnul, prin apostoli, ne-a sfătuit pentru protejarea noastră.

SFATUL APOSTOLIC RECOMANDAT

Văzând toate aceste întâmplări neprevăzute nu ezităm să recomandăm Bisericilor din orice loc, fie că numărul lor este mare sau mic, sfatul apostolului, ca în fiecare grupare să fie aleşi bătrâni dintre ei ca să „hrănească” şi „să supravegheze” turma. Şi în conformitate cu învăţătura apostolului (1 Cor. 12:28, 29), că Dumnezeu a pus pe unii în Biserică să fie ajutoare speciale, învăţători etc., şi că nu toţi au aceste calităţi, noi ar trebuie să ne aşteptăm ca Domnul să furnizeze asemenea persoane în fiecare grupare, şi de aceea trebuie să căutăm să-i găsim, ca în Bisericile timpurii. În timp ce fraţii din adunările din alte părţi pot să ajute la începerea lucrării, şi prin vizitele lor ocazionale să fie un stimulent împrospătător, fiecare grupare trebuie să furnizeze proprii ei bătrâni şi să ducă înainte partea lor din lucrarea Domnului, aşa cum li sar deschide calea. Câmpul special de lucru al fiecărei grupări este propria ei localitate, atât cât poate să-şi extindă influenţa; evlavia fierbinte şi zelul lor arzător nu va rămânea fără roadă. Dacă numai puţin grâu se poate aduna, cel puţin se poate depune o abundantă mărturie pentru adevăr. Această Evanghelie a Împărăţiei trebuie să fie vestită atât „ca mărturie” cât şi pentru a strânge „un popor pentru numele Său”. Distribuirea pliantelor, vizitele personale, scrisorile şi conversaţiile personale (înţelepte şi discrete) — în ateliere, magazine, pe stradă, în familie — sprijinite pe caractere creştine nobile şi consecvente, şi servicii pline de bunătate faţă de vecini, sunt toate mijloace efective în interesul adevărului pe care zelul fierbinte nu le va trece cu vederea. În toate aceste moduri toţi pot predica evenghelia; pentru că toţi consacraţii sunt unşi ca să predice, şi nu au nevoie de altă autoritate pentru aceasta decât aceea pe care o dă Domnul în ungerea lor cu Spiritul Său sfânt. În acest scop a fost uns Domnul şi Capul nostru; şi aceeaşi ungere se extinde la toţi membrii corpului Său, Biserica — Isa. 61:1-3; Luca 4:16-21; 1 Ioan 2:27.

OCAZIA DE A ALEGE BĂTRÂNI

Noi sugerăm că în chestiunea alegerilor de bătrâni gândul Domnului poate fi determinat cel mai bine prin intermediul poporului Său consacrat. Biserica (adică, numai cei care se încred în mântuirea prin sângele preţios [pag. 24] al Răscumpărătorului, şi care sunt deplin consacraţi Lui) să-şi exprime judecata cu privire la voia Domnului prin vot; şi dacă aceasta se face periodic — să zicem anual — libertăţile congregaţiei vor fi păstrate iar bătrânii vor fi cruţaţi de multă stânjeneală inutilă. Dacă se consideră eficient, şi aşa se manifestă voinţa Domnului, nu ar exista barieră în realegerea aceloraşi bătrâni an după an; iar dacă se consideră eficientă o schimbare, ea poate fi făcută fără nici o fricţiune sau simţăminte neplăcute din parte cuiva.

Un vot al Bisericii doar acordă ocazia fiecărui credincios îndreptăţit şi deplin consacrat să-şi exprime convingerile lui despre voia Domnului în acea chestiune — nu propria sa voinţă; pentru că dacă este pe deplin al Domnului el îşi recunoaşte propria voinţă moartă şi înţelege că trebuie să acţioneze şi să vorbească aşa cum ar vrea Domnul. Această metodă asigură tuturor drepturi şi privilegii egale. Aceasta a fost probabil metoda lui Tit şi a altora care s-au îngrijit de această chestiune în Biserica timpurie; pentru că noi nu putem să gândim că ei au numit în mod arbitrar bătrâni fără a se consulta cu poporul, care în mod necesar cunoşteau mai bine decât puteau ei, care erau relativ străini, cunoaşte. Aceasta este de asemenea metoda menţionată în Fapt. 6:3-5. Amintiţi-vă şi faptul că voi alegeţi servitori (predicatori), şi nu domni sau stăpâni. Aceasta este foarte diferit de metodele la modă în diferite secte, multe din ele limitând cele mai multe privilegii la o clasă „clericală” care domneşte peste popor; şi chiar în acele lucruri în care adunările au o voce, chestiunea nu este în mâinile celor deplin consacraţi lui Dumnezeu, copiii descătuşaţi şi conduşi de spirit, ci doar în mâinile acelora care s-au supus unei robii sectare, atât în privinţa doctrinei cât şi a ordinii, din care nici o treime n-ar pretinde să fie deplin consacraţi lui Dumnezeu. Dar pentru a fi siguri că avem gândul Domnului, trebuie să ne asigurăm că vom recunoaşte prin vot numai pe aceia care pretind că sunt îndreptăţiţi prin credinţă în sacrificiul înlocuitor al lui Cristos şi pretind că sunt deplin consacraţi Lui. De aceea ar fi bine să se identifice această clasă înainte de votare, fie cerând ca aceştia să ridice mâna, fie să ocupe locuri în altă parte a camerei. Aceasta ar ajuta şi pe alţii, ţinând proeminent înaintea minţii tuturor acea credinţă şi consacrare fără de care nimeni nu poate spera să fie din Biserica triumfătoare; şi demonstrarea acestei mărturisiri bune aduce întotdeauna o binecuvântare celor consacraţi.

Este adevărat, unul sau câţiva s-ar putea să nu fie consecvenţi cu credinţa lor, dar votul majorităţii va fi fără îndoială sub îndrumarea Domnului şi va fi exprimată voinţa Lui; şi trebuie privit ca atare cu deplină credinţă. Dar unii ar putea spune că, cu toată grija lor de a avea doar votul Bisericii, votul majoritar al Bisericii ar putea fi totuşi greşit, neexprimând gândul Domnului; şi ca o astfel de greşeală s-ar putea aminti cazul alegerii lui Matia de către cei unsprezece apostoli pentru a lua locul lui Iuda, precum şi faptul că Domnul a ignorat pur şi simplu alegerea lor şi ulterior l-a ales El Însuşi pe Pavel.

Oricum, aceasta n-a fost o alegere a Bisericii sub îndrumarea Spiritului sfânt; pentru că s-a întâmplat înainte de Cincizecime, spiritul sfânt încă [pag. 25] nu fusese dat (Ioan 7:39), şi ucenicii încă nu fuseseră recunoscuţi de Dumnezeu ca Biserică. Pe lângă aceasta, nici unul dintre apostoli n-a fost ales în acelaşi fel ca bătrânii din diferitele adunări, şi nici nu puteau fi: Biserica, Corpul lui Cristos nu exista încă. Numai Capul Bisericii era recunoscut şi El încă nu fusese glorificat. Toţi cei doisprezece au fost aleşi direct de către Domnul şi la timpul cuvenit, pregătiţi pentru serviciul lor special pentru întregul corp. Alegerea de „bătrâni în fiecare loc” adoptată de către apostoli este total separată şi distinctă de alegerea celor doisprezece direct de Domnul, chestiune în care Biserica nu a avut nimic de spus şi nici nu putea avea ceva de spus.

Cât despre numărul de bătrâni care să fie aleşi în fiecare adunare: aceasta poate depinde de numărul fraţilor din grupul respectiv calificaţi pentru serviciu. Dacă se pare că sunt doi sau trei capabili, servind adunarea alternativ va duce la dezvoltarea talentelor fiecăruia, şi s-ar putea ca serviciul să fie extins dincolo de adunare, după cum sunt ocaziile; şi adunarea va beneficia în acest mod şi de varietatea talentelor fiecăruia. Sau s-ar putea să fie unul sau doi cărora li s-ar recunoaşte calităţi mai proeminente şi astfel de părţi ale serviciului li s-ar putea da lor, fiind consideraţi cel mai bine pregătiţi.

Ocazia alegerii de bătrâni trebuie să fie întotdeauna una solemnă. Acesta este lucrul Domnului şi trebuie făcut cu adâncă consideraţie, aşa cum este în ochii Lui. Fratele care este pus conducător al întrunirii trebuie să se străduiască să accentueze acest lucru tuturor. Dacă fiecare din adunare caută să cunoască şi să facă doar voia lui Dumnezeu, şi, în armonie cu consacrarea lui, arată ceea ce crede el că este voia Domnului în chestiune, atunci, în baza promisiunii că „El îndrumă pe cei smeriţi în judecata lor” (Psa. 25:9 — din l. engleză, n.t.), rezultatul unor astfel de hotărâri trebuie acceptat de toţi ca fiind gândul Domnului, Spiritul sfânt vorbind astfel prin poporul Său consacrat. În general rezultatul unor astfel de hotărâri va fi un acord unanim.

CALITĂŢILE BĂTRÂNILOR

În 1 Tim. 3:1-7 apostolul descrie calităţile unui bătrân sau supraveghetor, şi în versetele de la 8 la 13 sunt descrise calităţile unui ajutor de bătrân. Aceste versete trebuie citite înainte să se voteze, şi mai întâi trebuie ales bătrânul sau bătrânii pentru serviciul de bază, apoi, dacă este nevoie de ajutoare, ele trebuie alese după aceea. Între aceste ajutoare se pot găsi, în mod potrivit, unele surori; pentru că unele dintre servicii pot fi îndeplinite cel mai bine de surori, în special vizitele la surorile bolnave. Mulţi presupun că versetul 11 de mai sus se referă la aceste ajutoare dintre surori, la fel ca şi Romani 16:1; pare evident că în Biserica timpurie multe surori au servit. Alegerea sau votul trebuie să fie în deplină concordanţă cu calităţile menţionate, fiecare judecând care ar fi voia Domnului. Cităm:

„Dacă cineva doreşte să facă lucrarea [serviciul] de supraveghere, bun lucru doreşte. [Orice serviciu pe care-l putem face corpului lui Cristos este un serviciu binecuvântat]. Trebuie deci ca supraveghetorul să fie [pag. 26] fără vină [un caracter bun], soţul unei singure soţii [nu neaparat căsătorit, pentru că atât Domnul cât şi apostolul recomandă celibatul ca preferabil — Mat. 19:12; 1 Cor. 7:32, 33 — dar nu trebuie să aibă mai mult de o soţie, o poruncă mai adecvată în acele zile decât în timpul prezent], cumpătat, discret, vrednic de cinste, primitor de oaspeţi, în stare să înveţe pe alţii. Să nu fie nici dedat la vin, nici bătăuş, ci să fie blând, nu certăreţ, nu iubitor de bani, să-şi conducă bine casa şi să-şi ţină copiii în supunere cu toată seriozitatea; [căci dacă cineva nu ştie să-şi conducă bine casa lui, cum va îngriji de Biserica lui Dumnezeu?]”

Ideea nu este, cum ar părea să sugereze versiunea comună, că aceşti servitori ai Bisericii trebuie să stăpânească Biserica — să stabilească legi pentru ea şi s-o ţină în supunere faţă de voinţa lor — ci, cu un interes iubitor, trebuie să o conducă îngrijindu-se de interesele şi treburile ei, so sfătuiască şi s-o ajute ca nişte administratori credincioşi ai lui Dumnezeu. Domnul Isus este singurul Domn de care are nevoie Biserica; şi nici un sinod sau conciliu, cler sau bătrâni, nu sunt autorizaţi să-şi asume prerogativele singurului Domn şi Cap. Fraţii din Biserică pot să sfătuiască şi să îndemne; dar făcând aşa ei trebuie să se străduiască ca întotdeauna să vorbească nu propriile lor păreri, ci ca purtători de cuvânt ai lui Dumnezeu — „Ca nişte buni administratori ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi să slujească altora după darul pe care l-a primit. Dacă vorbeşte cineva, să vorbească aşa ca şi cum ar fi cuvintele lui Dumnezeu. Dacă slujeşte cineva, să fie după puterea pe care i-o dă Dumnezeu, pentru ca în toate lucrurile să fie slăvit Dumnezeu, prin Isus Cristos” (1 Pet. 4:10, 11). Sfatul lor trebuie să aibă greutate în Biserică numai dacă este sprijinit de Cuvântul şi Spiritul Domnului, şi fiecare trebuie să judece individual. Dar când un astfel de sfat este bazat pe Cuvântul lui Dumnezeu, atrăgând atenţia la preceptele şi poruncile lui, trebuie să fie luat în considerare cu grijă de către toţi, în spiritul smereniei. Şi dacă, cu mândrie în inimă, cineva dispreţuieşte astfel de sfat, desconsiderând sau luând în mod uşuratic mijlocul uman pe care Dumnezeu l-a ales ca să atragă atenţia la acel sfat, astfel de opoziţie este împotriva Domnului şi împotriva căii Sale.

Din acest motiv apostolul ne îndeamnă „vegheaţi ca nimeni să nu fie lipsit de harul lui Dumnezeu, ca nu cumva vreo rădăcină de amărăciune să dea lăstari, să vă aducă tulburare şi mulţi să fie întinaţi de ea” (Evr. 12:15); pentru că harul lui Dumnezeu, favoarea lui Dumnezeu, manifestându-şi voinţa în mod clar prin Cuvântul Său, vine la Biserică în principal prin instrumentele umane alese de El. Şi dacă vreun om, prin ceartă sau slavă deşartă, sau din oricare alt motiv, caută să destabilizeze încrederea turmei Domnului şi să sădească o rădăcină de amărăciune în inimile lor împotriva acelor servitori pe care Domnul i-a pus pentru prezentarea şi apărarea adevărului, acela, prin aceasta, împiedică harul lui Dumnezeu să ajungă la ei, iar rezultatul aproape sigur va fi întinarea multora. Oricine urmează un astfel de curs este în mâinile Domnului pentru a fi judecat; şi, orice ar pretinde ei, mai repede sau mai târziu vor [pag. 27] eşua împreună cu toţi cei care le urmează calea vătămătoare. Dacă fraţii loiali Domnului şi unul altuia, şi loiali faţă de interesele turmei, diferă în judecata lor în privinţa voinţei Domnului, trebuie ca în aceste diferenţe să se manifeste spiritul iubirii şi trebuie să se străduiască prin rugăciune şi studiu atent şi printr-o dorinţă sinceră, să-şi curăţească inimile de orice dispoziţie care i-ar face nevrednici de adevăr, şi să ajungă repede la unitatea credinţei — „Gândul acesta, deci, să ne însufleţească pe toţi câţi suntem desăvârşiţi [în inimă, în voinţă]; şi dacă în vreo privinţă gândiţi altfel, Dumnezeu vă va lumina şi în această privinţă. Dar în lucrurile la care am ajuns de aceeaşi părere să umblăm la fel” — Fil. 3:15, 16.

„Să nu fie întors la Dumnezeu de curând (o persoană fără experienţă, neîncercată), ca nu cumva, umflat de mândrie, să cadă în vina diavolului [adică, să nu cadă ca Satan — Isa. 14:13, 14; Fil. 2:5-9 — să devină ambiţios ca să fie mare, prin aceasta necesitând să fie înjosit; pentru că ?mândria merge înaintea distrugerii şi un duh îngâmfat înaintea căderii?]”.

„Dar trebuie să aibă şi o bună mărturie (de onestitate şi un caracter cinstit) din partea celor de afară (lumea), pentru ca să nu cadă în dispreţ (dispreţul ipocriziei) şi în cursa diavolului”.

„Diaconii, de asemenea, să fie serioşi, să nu înşele cu vorba, să nu fie dependenţi de mult vin, nu setos de câştig mârşav, ci să păstreze taina credinţei într-o conştiinţă curată. Trebuie să fie puşi la probă mai întâi, şi numai dacă sunt fără vină să servească. Soţiile lor, de asemenea, să fie serioase, nedefăimătoare, cumpătate, credincioase în toate lucrurile. Diaconii să fie soţi ai unei singure soţii şi să-şi conducă bine casele lor”.

În scrisoarea sa către Tit, Pavel adaugă la aceste calităţi următoarele — „să se ţină de Cuvântul adevărat, care este potrivit cu învăţătura, ca să fie în stare atât să încurajeze cu învăţătura sănătoasă, cât şi să înfrunte pe cei care vorbesc împotrivă; … căci sunt mulţi nesupuşi care vorbesc fără folos şi sunt amăgitori, cărora trebuie să li se închidă gura”. Cât de necesare pentru prosperitatea turmei sunt aceste calităţi în bătrânii aleşi! Deasupra tuturor lucrurilor ei trebuie să aleagă pe cei „sănătoşi în credinţă”, care „se ţin de Cuvântul adevărat” şi să evite foarte atent pe cei care se ocupă de speculaţii omeneşti şi filosofii deşarte. Această precauţie indică de asemenea că Biserica trebuie să ştie clar care este credinţa ei şi să fie în stare să judece dacă credinţa bătrânilor ei este sănătoasă. Credinţa dată o singură dată sfinţilor („Că Cristos a murit pentru păcatele noastre”) trebuie să încerce orice amănunt ulterior, adânc al adevărului. Şi toate speculaţiile şi filosofiile fanteziste trebuie dezapreciate şi descurajate după cum spune apostolul — 1 Tim. 6:20.

ÎNSĂRCINĂRILE DATE DE APOSTOLI BĂTRÂNILOR

Apoi, când bătrânii au fost aleşi şi ei au acceptat serviciul, însărcinările lui Pavel date lui Timotei (2 Tim. 3:16, 17; 4:1-5) şi lui Tit (2:1, 7, 8, 11-15), şi ale lui Petru în epistola sa generală (1 Pet. 5:1-11) pot fi citite bătrânilor în prezenţa adunării, urmate de o rugăciune că Dumnezeu îşi va adăuga binecuvântarea peste bătrânii aleşi şi peste toată adunarea în cooperarea lor împreună în serviciul Domnului.

[pag. 28]

Aceste cuvinte ale apostolilor sunt foarte solemne. Ascultaţi-l pe Pavel: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să convingă, să îndrepte, să dea înţelepciune în dreptate, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul pregătit pentru orice lucrare bună”.

„Te rog fierbinte [Timotei] înaintea lui Dumnezeu şi înaintea lui Cristos Isus, care va judeca viii şi morţii, şi pentru arătarea şi împărăţia Lui: vesteşte Cuvântul, stăruie asupra lui la timp şi nelatimp [când este convenabil pentru tine şi când nu este convenabil pentru tine], mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândeţea şi învăţătura. Căci va fi un timp când oamenii nu vor suferi învăţătura sănătoasă, ci îi vor gâdila urechile [pentru ceva nou şi ciudat — speculaţii omeneşti şi filosofii deşarte] să audă lucruri plăcute şi îşi vor aduna în jur învăţători după poftele lor. Şi îşi vor întoarce urechea de la adevăr şi se vor îndrepta spre basme. Dar tu fii treaz în toate [împotriva acestor influenţe şi tendinţe rele], suferă relele [pentru că ele vor veni sigur pentru toţi cei care sunt credincioşi în serviciu: aceştia în mod sigur vor atrage asupra lor mânia adversarului care li se va opune în mod activ], fă lucrarea unui evanghelist şi împlineşteţi bine slujba”.

Lui Tit el îi spune: „Tu însă vorbeşte lucruri care se potrivesc cu învăţătura sănătoasă; … dă-te pe tine însuţi model de fapte bune în toate privinţele, iar în învăţătură dă dovadă de curăţie, de seriozitate, de cuvânt sănătos care nu poate fi condamnat, pentru ca cel împotrivitor să rămână de ruşine şi să nu poată să spună nimic rău despre tine. … Căci harul lui Dumnezeu care aduce mântuire pentru toţi oamenii sa arătat şi ne învaţă că, tăgăduind nelegiuirea şi poftele lumeşti, să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie, aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Cristos. … Spune lucrurile acestea, sfătuieşte şi mustră cu toată autoritatea [autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu, nu a sa proprie]”.

Ascultaţi şi pe Petru: „Sfătuiesc pe bătrânii dintre voi, eu care sunt bătrân împreună cu ei, un martor al suferinţelor lui Cristos şi părtaş al slavei care va fi descoperită: păstoriţi turma lui Dumnezeu care este între voi, veghind asupra ei, nu fiind constrânşi [care să necesite îmboldiri], ci de bună voie [dorind să-şi asume lucrul şi responsabilităţile serviciului]; nu pentru un câştig ruşinos, ci cu dragă inimă [care iubeşte să servească pe Domnul, oile şi adevărul]; nu ca şi cum aţi stăpâni peste cei încredinţaţi vouă, ci făcându-vă exemple turmei. Şi când se va arăta Păstorul cel Mare, veţi căpăta cununa care nu se poate veşteji, a slavei. Tot aşa şi voi tinerilor fiţi supuşi celor bătrâni. Şi toţi unii faţă de alţii, să fiţi împodobiţi cu smerenie, pentru că ?Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har?”.

„Smeriţi-vă deci sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca la timpul potrivit El să vă înalţe, aruncând asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El Îsuşi îngrijeşte de voi. Fiţi treji şi vegheaţi, pentru că potrivnicul vostru, Diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită. Împotriviţi-vă lui tari în credinţă, … şi Dumnezeul oricărui har, care va chemat în Cristos Isus la slava Sa [pag. 29] veşnică, după ce veţi suferi puţin timp, El Îsuşi vă va desăvârşi, vă va întări, vă va da putere şi vă va face neclintiţi. A Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor! Amin.”

EXERCITAREA LIBERTĂŢII, O PAZĂ ÎMPOTRIVA ROBIEI

Unii sunt atât de bucuroşi că au scăpat de robia Babilonului încât au nevoie de prevenire împotriva celeilalte extreme — lipsa ordinii. Unii se tem atât de mult de sclavia organizaţiilor sectare pământeşti, încât le este frică să-şi folosească libertatea individuală ca să desemneze care din gruparea lor cred ei că ar fi alegerea Domnului pentru anumite servicii. Ei riscă astfel tocmai robia pe care doresc s-o evite. Tendinţa este să se meargă la extreme, ca un pendul; dar tendinţa Cuvântului şi a Spiritului Adevărului este să „întărească, să dea putere, se ne facă neclintinţi”. Interesele spirituale ale turmei Domnului din orice loc sunt chestiuni prea serioase şi importante ca să fie lăsate într-o stare dezorganizată, de care Satan în mod sigur va profita.

Faptul că noi am scăpat de robia Babilonului nu este un motiv să desconsiderăm toată ordinea şi orânduirea în treburile noastre: Biserica timpurie s-ar putea să fi avut aceleaşi temeri; pentru că ei tocmai scăpaseră de robia iudaismului şi au fost şi ei instruiţi să nu se încurce din nou în jugul robiei (Gal. 5:1). Totuşi jugul robiei n-a fost ideea de sistem şi ordine, ci robia vechii credinţe evreieşti — Legământul Legii. De acela trebuiau ei să rămână liberi; pentru că Cristos prin sacrificiul Său i-a făcut liberi. Evident, ordinea sistematică poruncită Bisericilor şi adoptată de toţi nu era considerată o robie; s-a stabilit ordinea şi au fost puşi bătrâni în fiecare loc; iar lucrarea Domnului a prosperat pe măsură.

Principiul ordinii şi al recunoaşterii bătrânilor puşi cum se cuvine şi calificaţi prin Spiritul Domnului — nu în aşa-numitele seminarii teologice — şi sprijinirea lor în lucrare prin aprobarea şi cooperarea adunării pe care ei o servesc, este corect, altfel apostolii au greşit impunând aceasta Bisericii timpurii, iar creştinii de atunci au greşit că nu s-au împotrivit aranjamentului. Dar evident că apostolii şi Biserica timpurie nu au greşit. Ordinea şi aranjamentul simplu al treburilor lor s-a dovedit o binecuvântare, şi însuşi Domnul a stabilit un precedent recunoscând aranjamentul, când, în descoperirea făcută celor şapte biserici din Asia, El şi-a spus mesajul prin bătrânii lor reprezentativi, „îngerii”, mesagerii sau servitorii. — Apoc. 2:1, 8, 12, 18; 3:1, 7, 14.

Noi nu ne contrazicem cu bisericile nominale în subiectul ordinii, decât în faptul că ei au depăşit simplitatea care este în Cristos şi ordinea pe care El a impus-o prin sfinţii Săi apostoli, şi au înmulţit formele de evlavie până când i-au pierdut puterea. Noi nu trebuie să respingem ceva doar pentru că aşa este şi în biserica nominală, ci trebuie să respingem tot ce este greşit, tot ce nu este în armonie cu Cuvântul şi cu Spiritul lui Dumnezeu. Dacă am fi fost ghidaţi numai de un antagonism orb faţă de diferite secte, noi am fi putut merge la extremă şi să renunţăm la unele adevăruri vechi şi valoroase pe care sistemele nominale creştine le mai ţin într-un anumit fel, deşi acum cu tot mai puţină tenacitate. Noi am fi [pag. 30] putut renunţa, de exemplu, la doctrinele despre ispăşirea înlocuitoare, sau a botezului, sau a cinei Domnului, doar pentru că le ţin şi ei. Dar învăţaţi de Cuvântul lui Dumnezeu, am învăţat să ţinem tare ceea ce este bun; şi între lucrurile bune este şi acela de a face tot ce facem în cauza Domnului cât şi în toate celelalte, „în chip cuviincios şi cu rânduială”, dar să fie ordinea Scripturală şi nu ordinea Babilonului, care înalţă o clasă de stăpâni peste moştenirea lui Dumnezeu şi ignoră pe adevăratul Cap al Bisericii, care este singura autoritate de drept peste ea. Nu uitaţi că „unul singur este Învăţătorul vostru: Cristos; şi voi toţi sunteţi fraţi. Şi cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru”. „Dar toate să se facă în chip cuviincios şi cu rânduială” şi având în vedere zidirea corpului lui Cristos — 1 Cor. 14:40, 26.

PREROGATIVELE CAPULUI BISERICII

Este o greşeală să presupunem că adevărata Biserică nu are responsabilităţi obligatorii, că toţi suntem liberi să facem aşa cum ne place — să părăsim adunarea sfinţilor dacă vrem, sau să ne asociem cu alţii dacă dorim, sau să mergem într-un loc şi în altul şi să adunăm câte o bucăţică de hrană de pe toate mesele, bună, rea şi indiferent cum ar fi. Dacă într-adevăr aparţinem lui Cristos, singura libertate de care ne bucurăm este libertatea de robia păcatului şi a morţii şi de toate jugurile pe care Satan le-a impus asupra noastră. Libertatea noastră constă în faptul că nu este nici o condamnare pentru cei care sunt în Cristos Isus; noi am trecut din moarte la viaţă şi nu mai suntem servi ai stăpânului Păcat. Lucrurile vechi care au aparţinut acelei robii au trecut şi toate lucrurile s-au făcut noi. Aceasta este libertatea binecuvântată a fiilor lui Dumnezeu. Ea se realizează acuma prin credinţă, şi într-o anumită măsură în realitate; dar în curând va fi pe deplin realizată când ceea ce este muritor (cu lipsuri şi imperfect prin cădere) va fi îmbrăcat în nemurire.

Dar fiind astfel ridicaţi de Cristos din robia Păcatului, am intrat de atunci încoace în relaţie de legământ cu El pentru a face voia Lui, care este şi voia Tatălui nostru ceresc, exact aşa cum a făcut şi El legământ cu Dumnezeu zicând: „Iată-Mă, vin să fac voia Ta, Dumnezeule!” „M-am coborât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis”. Deci, aşa cum a spus Domnul nostru, noi, pe care El ne-a eliberat de îngrozitorul jug al lui Satan, am luat asupra noastră jugul şi sarcina lui Cristos — care este un serviciu bucuros (Mat. 11:29-30). Aceasta este deci măsura libertăţii noastre dacă suntem loiali legământului nostru, şi de asemenea şi măsura robiei noastre. Lăudat fie numele Lui! Noi aflăm că jugul Domnului şi Răscumpărătorului nostru nu este greu şi sarcina este uşoară datorită iubirii Lui faţă de noi şi a iubirii noastre faţă de El.

Adevărata Biserică „a căror nume sunt scrise în ceruri” este fără îndoială o organizaţie, chiar în timpul prezent când este supusă multor schimbări — membri ei schimbându-se constant etc.; dar este o organizaţie cerească, nu una pământească. Există două sensuri în care poate fi privită adevărata Biserică a lui Cristos: 1) Întreaga companie de credincioşi [pag. 31] consacraţi de la începutul Veacului Evanghelic până la sfârşitul lui constitue un singur corp, o singură Biserică, nu mai multe, pentru că Domnul a întemeiat doar o singură Biserică. Şi peste acea singură Biserică El Însuşi este singurul „Domn” şi „Cap”, „Păstorul cel Mare”, şi „Învăţătorul” şi singura autoritate. Aceasta este „Biserica celor întâi-născuţi” a căror nume sunt „scrise în ceruri” (Evr. 12:23); şi cei ale căror nume continuă să rămână acolo până la sfârşitul cursului lor şi nu sunt şterse din cauza necredincioşiei (Apoc. 3:5), vor fi admişi ca membri deplini în Biserica triumfătoare, la arătarea şi împărăţia Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos — 2 Tim. 4:8; Tit 2:13; 1 Pet. 1:7; 5:4.

Însuşi Domnul ţine registrele cu evidenţa Bisericii — înregistrarea numelor noastre şi conturile individuale ale fiecărui membru: noi nu avem nimic de-a face cu aceasta. El înscrie pe toţi credincioşii cu adevărat consacraţi şi nici o putere de pe pământ nu poate să-i smulgă din mâna Sa, sau să le şteargă numele din registrul ceresc (Ioan 10:28, 29; Rom. 8:35-39; Apoc. 3:5). Înţelepciunea Sa fără greşeală este suficientă pentru acest lucru şi pentru toate datoriile funcţiei Capului. De aceea este foarte nepotrivit şi condamnabil ca vreun membru al Corpului lui Cristos să devină căpos — să-şi asume autoritatea Capului Bisericii. Şi un astfel de om, dacă nu este recuperat repede prin disciplinare de la Domnul, va fi în cele din urmă tăiat şi îndepărtat ca nevrednic de vreun loc în corpul Său — 2 Tes. 2:11.

2) Un alt sens în care poate fi privită Biserica — şi este de asemenea un sens scriptural (Filimon 2; Apoc. 2:1; etc.) — este acela de a socoti o parte din ea ca fiind un întreg. Astfel, despre toţi sfinţii care trăiesc azi se poate vorbi ca despre Biserica din zilele noastre. Sau iarăşi, orice număr din Biserica în viaţă adunaţi împreună într-un loc poate fi numită în mod potrivit Biserica din acel loc (de exemplu, Filimon 2; Apoc. 1:4; 2:1; 2 Cor. 11:28); pentru că oriunde sunt doi sau trei adunaţi, Domnul, Capul, a promis să fie în mijlocul lor (Mat. 18:20). Adunarea în sărbătoare va fi când toţi membrii vor fi glorificaţi şi uniţi cu Capul.

Dacă cineva întreabă cum îi cunoaştem pe membrii Bisericii adevărate, noi răspundem că îi cunoaştem prin mărturisirea credinţei în Cristos şi prin manifestarea spiritului lui Cristos în ei. Adevărul Lui, spiritul Lui şi prezenţa Lui manifestate între ei îi împinge să se adune împreună, le uneşte inimile în legătura iubirii şi părtăşiei creştine, îi inspiră cu aceeaşi speranţă, îi animă aceeaşi bucurie şi îi conduce să coopereze împreună în lucrarea Domnului. Dacă s-ar pune întrebarea, cum să procedăm cu unul care umblă în neorânduială în mijlocul nostru, din moment ce nu putem să-i ştergem numele de pe lista de membri, noi am răspunde că avem îndrumări foarte clare la acest punct. Ei bine, aşa cum a fost şi în Biserica timpurie, sunt diferite grade de înaintare între membri, şi Pavel spune (1 Tes. 5:14): Unii sunt deznădăjduiţi, să-i mângâiem; unii sunt slabi, să-i sprijinim; dar în timp ce avem răbdare faţă de toţi, trebuie să avertizăm pe cei în neorânduială. Să nu greşim şi să luăm drept slabi pe cei în neorânduială şi să-i mângâiem; ci cu răbdare şi iubire să avertizăm pe cei în neorânduială. Dar după ce cu credincioşie am avertizat pe unul ca [pag. 32] acesta, dacă el totuşi nu ascultă de adevăr, „să vi-l însemnaţi şi să n-aveţi nici un fel de legături cu el, ca să-i fie ruşine. Să nu-l socotiţi ca pe un vrăjmaş, ci să-l mustraţi ca pe un frate” (2 Tes. 3:14). Numai atunci când devine vădit că Domnul l-a respins putem să încetăm să mai simţim un interes frăţesc faţă de el.

Domnul de asemenea ne dă îndrumări concrete în cazuri când sunt dificultăţi între fraţi — Mat. 18:15, 17.

Marele Cap al Bisericii ne dă de asemenea mijloace din belşug pentru edificarea poporului Său — pentru zidirea lor în credinţa cea sfântă şi dezvoltarea unui caracter creştin. Apoi avem supravegherea şi conducerea Lui constantă de-a lungul peregrinajului nostru pământesc. El este Capul nostru şi noi suntem corpul Său; El este Păstorul nostru şi noi suntem oile Sale; El este Căpetenia noastră şi noi suntem soldaţii Săi. Acum suntem biserica pe probă, în încercare; acum suntem biserica militantă, în mijlocul războiului nostru, sperând ca în curând să fim aprobaţi ca soldaţi credincioşi şi vrednici să fim admişi în calitate de membri deplini în biserica triumfătoare, în putere şi glorie mare.

Vedem deci cât de complet este organizată adevărata Biserică a lui Cristos, sub Cristos, Capul ei, chiar şi în starea de probă, acum când călătorim prin pustie spre Canaanul nostru promis. Toţi suntem sub ordinele marelui nostru Comandant, pe care toţi trebuie să-L ascultăm şi să-L urmăm dacă vrem să ajungem la odihna care rămâne pentru poporul lui Dumnezeu. O, nu, noi nu suntem ai noştri şi nu avem deloc libertate să facem voia noastră în nici o chestiune. Totul este supus, chiar şi gândurile, voinţei lui Dumnezeu în Cristos; şi participarea noastră în Biserica Sa depinde de credincioşia faţă de această recunoaştere şi faţă de ascultarea noastră iubitoare şi bucuroasă. Nu putem face ce ne place în nici un lucru: noi suntem strict sub legea lui Cristos, al cărui Spirit sfânt trebuie să ne guverneze orice faptă, cuvânt şi gând; şi efortul nostru constant trebuie să fie astfel încât să aducem fiecare putere şi talent al nostru în supunere Lui.

În această robie binecuvântată faţă de Cristos, o robie a iubirii, există cel mai înalt sens al libertăţii, după cum, una după alta, fiecare verigă a lanţului păcatului cade de pe noi. Lumea cu ideile şi ambiţiile ei deşarte, cu nebuniile şi mândria ei, cu superstiţiile şi frica ei încetează a ne mai încătuşa, şi ferestrele minţii şi inimii noastre se deschid larg pentru ca lumina glorioasă a harului divin să poată intra, iar inimile noastre se bucură şi cântă.

ORDINEA APOSTOLICĂ ESTE ORDINEA DOMNULUI

Astfel marele Cap al Bisericii a marcat cursul pentru noi. El a zis: „Iată drumul, mergeţi pe el”. El a prescris toate condiţiile şi aranjamentele etc., şi partea noastră este să urmăm cu credincioşie îndrumările Sale. Lui Îi atribuie apostolul Pavel aranjamentul ordinii afacerilor Bisericii, când zice:

„Şi El a dat pe unii apostoli, pe alţii proroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării [pag. 33] de slujire, pentru zidirea trupului lui Cristos, până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om matur, la măsura staturii plinătăţii lui Cristos” (Efes. 4:11-16). Aici, ca şi în 1 Cor. 12:12-20 apostolul ilustrează relaţia Bisericii unul cu altul şi cu Domnul prin diferitele părţi ale unui corp uman: el sugerează că fiecare membru trebuie să fie îngrijit şi folosit, aşa încât corpul să fie simetric, perfect. Din nou, acelaşi apostol ne spune: „Dumnezeu a pus mădularele în trup, pe fiecare aşa cum i-a plăcut. [Fiecare trebuie să caute a recunoaşte numirile Domnului atât în propriul lui caz cât şi în cazul altora: şi fiecare trebuie să se străduiască să servească numai după aranjamentul recunoscut al Domnului] … Astfel, trupul nu este un singur mădular, ci mai multe … Şi Dumnezeu a rânduit în Biserică, întâi, apostoli; al doilea, proroci; al treilea, învăţători; etc., etc”. Noi credem că Domnul şi-a făcut cu credincioşie partea, asigurând de-a lungul veacului servitori în Biserica Sa; dar evident, poporul Său nu a căutat întotdeauna pe aceia care erau calificaţi şi numiţi de El şi fără îndoială că au pierdut mult prin această nereuşită şi prin acceptarea acelui „cler” care ei între ei s-au numit, înălţat, instruit şi perpetuat.

Nu au fost decât doisprezece apostoli şi serviciul lor inspirat a fost pentru întreaga Biserică chiar până la sfârşitul veacului. Ei nu au avut succesori, dar Domnul a ridicat din când în când învăţători şi păstori cu diferite grade de abilitate, în stare să instruiască şi să se îngrijească întro anumită măsură de interesele turmei.

Termenul „bătrân” pare să se aplice la oricare şi la toţi aceşti servitori pe care Domnul îi pune în Biserica Sa pentru edificarea ei, unii dintre ei având un serviciu principal, în timp ce alţii sunt ajutoare. Astfel, apostolii s-au clasificat pe ei înşişi ca bătrâni (1 Pet. 5:1). Termenul „bătrân” ar semnifica un frate mai bătrân, nu în mod necesar bătrân la ani, ci matur în caracterul creştin. Timotei şi probabil Tit au fost tineri — 1 Tim. 4:11, 12; Tit 1:4; 2:15.

Dacă într-un grup, unul sau mai mulţi par să aibă talent clar pentru prezentarea publică a adevărului, o astfel de abilitate trebuie recunoscută de toţi, şi toţi trebuie să coopereze în folosirea acestei abilităţi; şi trebuie să se stabilească întruniri speciale pentru aceasta. Astfel de întruniri par să fi fost rare în Biserica timpurie, nefiind mulţi cu darul vorbirii cum a fost Pavel, Apolo sau Petru. Dar astfel de talente, când sau găsit, au fost folosite, şi folosite bine. Tot aşa trebuie să fie şi între noi. Talentul pentru vorbire publică poate fi obişnuit sau extraordinar, şi în fiecare caz, edificator. Adunările trebuie să judece acest lucru; şi dacă nu se găseşte un astfel de talent ar fi mai bine să nu se ţină serviciile de predici publice, ci să fie astfel de servicii care să edifice pe mai mulţi şi pentru care se găseşte talent potrivit în adunare.

OBIECTIVELE CE TREBUIE URMĂRITE ÎN ADUNĂRILE SFINŢILOR

Remarcaţi de asemenea obiectivele care trebuiau căutate în adunările sfinţilor şi în serviciul bătrânilor etc. Acestea nu au fost doar desfătare socială, nici doar parcurgerea unei rutine formale de serviciu; ci obiectivele [pag. 34] au fost: (1) „Pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire”. Aceste adunări trebuiau să fie şcoli de pregătire în care toţi sfinţii să poată deveni mai echipaţi pentru serviciul („slujirea”) Domnului — nu numai serviciul glorios din viitor ci şi serviciul esenţial al Bisericii în veacul prezent, prin care mireasa trebuie să se „pregătească” pentru serviciul viitor. Pentru aceasta toţi sfinţii trebuie să fie studenţi silitori, iar instruirea trebuie să fie cât se poate de sistematică şi ordonată şi cu ţelul dezvoltării complete, în loc de distracţie. Ne amintim că Pavel a mustrat pe unii care nu erau suficient de avansaţi şi stabiliţi în conformitate cu ocaziile lor, zicând: „Căci deşi de mult [de când aţi avut aceste privilegii] trebuia să fiţi învăţători, aveţi iarăşi nevoie de cineva să vă înveţe cele dintâi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu [doctrina lui Cristos], şi … aveţi nevoie de lapte, nu de hrană tare” — Evr. 5:12.

(2) Pentru zidirea corpului lui Cristos — pentru unirea tuturor împreună în legătura credinţei şi a spiritului şi în iubire şi devotare lui Dumnezeu aşa încât, ca un singur corp, ei să poată avansa în dezvoltarea unui caracter creştin, în har şi cunoştinţă, spre statura plinătăţii lui Cristos.

Având în vedere acest scop al adunării noastre laolaltă, vedem că avem o lucrare foarte importantă de făcut. Haideţi atunci să studiem pentru a ne arăta lucrători aprobaţi de Dumnezeu, împărţind drept Cuvântul adevărului. Tocmai în acest sens am recomandat noi planul pentru „Cercul de studiu biblic Zorile” menţionat în numărul nostru din 15 septembrie (Turnul de Veghere din 15 septembrie 1895, n.t.), ca un ajutor pentru perfecţionare şi ordine în pregătirea noastră pentru serviciu, şi ca unul dintre mijloacele harului, deşi nu singurul.

Noi sfătuim să fie ţinută în fiecare săptămână o întrunire cu acest scop, fie în ziua Domnului, fie în vreo seară din timpul săptămânii. Dacă credem într-adevăr că planul veacurilor este planul divin, hrană la timp în această perioadă de seceriş, şi că timpurile şi perioadele lui sunt stabilite divin, atunci valoarea aprofundată prin studierea lui, astfel încât să putem da o dovadă despre speranţa care este în noi, nu poate fi supraapreciată. Este exact ceea ce toţi au nevoie ca să se înarmeze pentru bătăliile acestei „zile rele” — acestor „timpuri grele”; şi fără îndoială în acest scop ne-a fost dat de Dumnezeu. În astfel de întruniri cel mai tare poate fi de mare ajutor pentru cel mai slab prin a-l ajuta să-şi îmbrace întreaga armătură a lui Dumnezeu, şi în a-i arăta cum fiecare scriptură amintită se potriveşte la locul ei în planul divin, care este un tot armonios şi mare. Acestea, cât şi toate întrunirile trebuie să fie întotdeauna începute şi încheiate cu laudă şi rugăciune.

Noi recomandăm de asemenea o întâlnire la mijlocul săptămânii (devoţională şi socială în caracter, nu doctrinară), compusă din rugăciune, laudă şi mărturisirea experienţelor; scopul special al acestora fiind de a cultiva spiritul devoţional şi al părtăşiei creştine, al iubirii şi comuniunii. Astfel noi ne putem sfătui şi ne putem îndemna unul pe altul la fapte bune. O caracteristică bună în ambele aceste întruniri este ocazia care se oferă tuturor pentru a participa liber şi a se edifica unul pe altul.

[pag. 35]

ORDINEA ÎN BISERICA DIN ALLEGHENY

Ar putea fi de interes şi de folos multora să ştie despre ordinea Bisericii de aici din Allegheny. Bineînţeles că nu avem o listă cu membri, pentru că lăsăm ţinerea evidenţei în întregime Domnului: El cunoaşte pe toţi care sunt ai Lui; iar noi îi recunoaştem prin Spiritul Său care se manifestă în ei. Avem predică, rugăciune şi laudă în limba germană de la 13:30 la 14:30 după-amiază, şi în engleză la ora 15:00 în fiecare zi a Domnului (duminica, n.t.), şi un Studiu biblic general seara, cu începere de la 19:30, precedat de o jumătate de oră de serviciu de laudă.

Dat fiind faptul că suntem prea împrăştiaţi în oraş pentru o adunare generală la mijlocul săptămânii, miercuri seara avem şapte întruniri în diferite locuri în cele două oraşe; şi mai multe „cercuri Zorile” au început vineri seara. Mai mulţi fraţi competenţi au fost aleşi prin votul adunării să răspundă de aceste întruniri, şi la fiecare trei luni se schimbă între ei aşa încât să fie o diversitate pentru diferitele grupuri, iar conducătorii să poată cunoaşte mai bine starea spirituală a întregii biserici din acest loc. Unii merg de asemenea, ocazional, în oraşele învecinate pentru a da o mână de ajutor altor grupuri mai mici. Efortul nostru fiind de a descoperi şi dezvolta în Biserică cât mai mult talent posibil, uneori unul sau doi sunt scoşi de pe listă la sfârşitul unei perioade de trei luni şi puşi alţii noi, ulterior acei fraţi putând fi luaţi şi votaţi din nou pentru serviciu.

În plus faţă de aceşti conducători, adunarea a ales un număr de surori (zece în total) care cooperează cu fraţii pentru vizite şi în serviciul pastoral general. Aceste surori sunt alese special, avându-se în vedere să fie potrivite şi în funcţie de ocaziile de timp etc., pentru serviciu. Lucrarea lor este în principal între surori, în timp ce fraţii care conduc întrunirile seara se îngrijesc în special de fraţi.

Aceasta bineînţeles nu se interferează cu datoria şi privilegiul tuturor de grijă a unuia faţă de altul, ci asigură o grijă sistematică faţă de toţi, care altfel ar putea fi neglijaţi într-o anumită măsură dat fiind faptul că nu toţi dispun de timp etc., şi fiindcă timpul nostru (al fratelui Russell, n.t.) este ocupat în multe moduri care face imposibilă împlinirea în mod potrivit a acestor datorii pastorale fără astfel de ajutoare.

La sfârşitul fiecărei perioade de trei luni ne întâlnim împreună cu aceşti fraţi şi surori reprezentativi şi ne consultăm cu privire la condiţiile şi nevoile spirituale ale Bisericii de aici. Ne bucurăm să spunem, de asemenea, că nu s-a observat nici o notă de dezacord sau de manifestare de ceartă sau slavă deşartă între aceşti conlucrători. Lucrul este luat şi împlinit în spiritul iubirii şi umilinţei şi al dorinţei de a face bine şi este mult binecuvântat, spre edificarea turmei dragi din acest loc.

RELAŢIA DINTRE ADUNĂRI ŞI BĂTRÂNI

Acelora care sunt în funcţia de bătrâni în Biserică Domnul le spune: „Voi să nu vă numiţi Rabi [un om mare, un îndrumător] fiindcă unul singur este Îndrumătorul vostru: Cristos; şi voi toţi sunteţi fraţi”; iar adunării poporului Său El le spune de asemenea: „Şi ?Tată? să nu numiţi pe nimeni pe pământ, pentru că Unul singur este Tatăl vostru: Acela [pag. 36] care este în ceruri. Să nu vă numiţi [nici unul] îndrumători [adică, nu daţi şi nu primiţi titluri de nici un fel] căci Unul singur este Îndrumătorul vostru: Cristos” — Mat. 23:8-10.

Nici un fel de semne sau simboluri de distincţie, nici vreo închinare măgulitoare de vreun fel să nu fie tolerate în corpul lui Cristos. Nici un frate, oricât de eficient sau folositor, să nu dorească şi să nu primească din partea bisericii un astfel de lucru fără protest şi mustrare; şi nimeni nu trebuie să uite într-atât sfatul Domnului încât să acorde asemenea închinare. Voi toţi sunteţi fraţi — fraţi cu aceleaşi impulsuri şi toţi supuşi slăbiciunilor; şi fiecare să aibă grijă ca „să nu pună înaintea fratelui său o piatră de poticnire [spre mândrie sau vanitate, sau vreun alt lucru rău] sau un prilej de păcătuire” (Rom. 14:13). Într-adevăr, mulţi care au fost învinşi de măguliri au fost dintre cei proeminenţi în Biserică — laudă nepotrivită, reverenţă închinătoare — ce se ridică în principal din presupunerea nejustificată din partea turmei că fratele bătrân care le serveşte în lucrurile spirituale nu poate fi atins de ispită sau de posibilitatea de a se poticni. Această lipsă de considerare faţă de porunca Domnului face adesea poziţia unui frate conducător o poziţie special primejdioasă. Măgulirea conducătorilor Marii Reforme a dus la stagnarea progresului acelei lucrări bune şi i-a făcut pe mulţi dintre cei care au înţeles să cadă de la statornicia lor (Dan. 11:34, 35). Dar să nu fie aşa şi între noi: fiecare să se străduiască să protejeze pe altul de ispită, să edifice şi să zidească în fiecare principiu al dreptăţii şi adevărului, în sobrietatea minţii şi în vegherea împotriva tuturor influenţelor îmbătătoare ale spiritului lumii.

Totuşi, există o mare diferenţă între o iubire şi simpatie sănătoasă, cordială, o apreciere călduroasă şi recunoscătoare a serviciului credincios, şi acel sentimentalism nesănătos care are gust de spiritul lumii şi care este întotdeauna tot atât de nestatornic pe cât este şi de fals. Creştinul matur va respinge întotdeauna tot ce are gust de reverenţă închinătoare şi măgulire; şi atunci când i se oferă, va spune în maniere dacă nu în vorbă: „Fereşte-te să faci una ca aceasta! Eu sunt rob împreună cu tine … Închină-te lui Dumnezeu!” (Apoc. 22:9); dar acela mai puţin matur va primi şi-i va plăcea adesea măgulirea, spre propria lui vătămare. Din acest motiv apostolul sfătuieşte alegerea bătrânilor pentru conducere dintre fraţii cu un caracter stabilit, mai curând decât un „novice”. În timp ce Domnul a aranjat ca Biserica să aibă apostoli, bătrâni, păstori, învăţători, evanghelişti etc., El nu vrea să folosim vreunul dintre aceste nume ca titluri de onoare; şi de aceea, în timp ce recunoaştem aceste poziţii de serviciu în Biserică, trebuie întotdeauna să continuăm să ne adresăm şi să vorbim despre aceşti fraţi doar ca fraţi — fraţi iubiţi în Domnul.

În timp ce Biserica este astfel prevenită pe de o parte împotriva spiritului lumesc de glorie deşartă, ea este în mod egal prevenită pe de altă parte împotriva acelei dispoziţii reci, de dezapreciere, sarcastice, care în acel spirit invidios, fariseic zice clar: „Daţi slavă lui Dumnezeu, ştim că acest om este un păcătos”. „Vă rugăm, fraţilor”, zice apostolul, „să recunoaşteţi pe cei care lucrează printre voi, care vă conduc în Domnul şi[pag. 37] vă sfătuiesc. Să-i preţuiţi foarte mult în dragoste, din pricina lucrării lor” — 1 Tes. 5:12, 13.

El zice din nou: „Ascultaţi de mai-marii voştri şi fiţi-le supuşi [adică, dacă voi, în conformitate cu metodele Domnului, aţi ales pe cei potriviţi, sau mai curând aţi lăsat ca Domnul să-i aleagă dintre voi în felul în care a indicat El, după cum s-a arătat mai sus] căci ei veghează asupra sufletelor voastre, ca unii care au să dea socoteală, pentru ca să poată face lucrul acesta cu bucurie, nu suspinând” — Evr. 13:17.

Astfel, în timp ce bătrânii sunt preveniţi să nu devină stăpâni peste moştenirea lui Dumnezeu, turma este de asemenea prevenită să nu sfideze pe bătrâni, să nu-i urmeze orbeşte şi cu închinare, fără a verifica învăţăturile lor cu Cuvântul lui Dumnezeu, ci toţi, în umilinţă şi blândeţe, să coopereze armonios împreună ca un corp pentru zidirea lui în iubire şi în toate harurile creştineşti, şi pentru înaintarea generală a lucrării Domnului — 1 Pet. 5:1-11.

UNITATEA CORPULUI LUI CRISTOS

Înainte de a părăsi acest subiect cu multe laturi al ordinii în Biserică, vom atrage atenţia pe scurt şi la planul Domnului ca întreaga Biserică (în viaţă), oricât de împrăştiată ar fi în lume, să fie împletită împreună ca un întreg. Aşa a fost în zilele apostolului şi tot aşa trebuie să fie încă. Este plăcut să observi că, chiar cu mijloacele de comunicare limitate, oricând au avut ocazie, bisericile dintr-un loc au trimis îndată salutări creştineşti şi binecuvântări către cele din alte locuri (Fapt. 15:23; 1 Cor. 16:19; 2 Cor. 13:13; Fil. 4:21-23; Col. 4:14-15; 1 Pet. 5:13; Tit 3:15; 3 Ioan 14); şi toţi erau supuşi aceloraşi reguli instituite de către apostoli, având „un sigur Domn, o singură credinţă, un singur botez”. Străduinţa lor sinceră a fost să ţină „unitatea credinţei în legătura păcii”, şi să evite orice dezbinare în corpul lui Cristos — Efes. 4:3-13; 1 Cor. 12:25.

Este de remarcat, de asemenea, ce frumoasă unitate a spiritului şi a credinţei şi ce cooperare solidă a fost între apostoli şi bătrânii Bisericii timpurii. Ei toţi s-au străduit să vestească cu zel „aceleaşi lucruri”, „învăţătura sănătoasă” a adevărului de care ei erau deplin convinşi. Unul nu încerca să umbrească pe altul prin inventarea unor teorii noi, proprii. Apolo nu se străduia să desconsidere învăţătura lui Pavel; nici bătrânii din diferitele mici grupuri nu voiau să conducă oile din grija lor pe căile lăturalnice ale speculaţiilor şi filosofiilor zadarnice. Nu, nu a fost aşa, deşi din când în când au venit între ei învăţători falşi cu spiritul rău al gloriei deşarte, încercând să facă aceste lucruri, să tragă ucenici după ei; dar cei adevăraţi, din contră, au fost credincioşi unii altora aşa cum au fost şi Domnului. Pavel a sădit, Apolo a udat, şi Dumnezeu a făcut să crească.

Ne bucurăm să spunem că în mare măsură acest spirit predomină şi azi, şi credem că va predomina tot mai mult până când toţi vom ajunge la unitatea credinţei, la statura plinătăţii lui Cristos ca un corp, sub un Cap, Isus Cristos, cooperând armonios împreună în împlinirea voinţei Lui sub îndrumarea Cuvântului Său, fiind împletiţi împreună în iubire şi plini de zel în serviciul Domnului — marea lucrare de seceriş.

[pag. 38]

ORGANIZAREA CEREASCĂ A BISERICII ÎN CONTRAST CU ORGANIZAREA PĂMÂNTEASCĂ

Până aici am văzut frumuseţea, simplitatea şi desăvârşirea organizării Bisericii a căror nume sunt „scrise în ceruri”. Singurul ei conducător şi Cap, Domnul Isus, este infailibil; Dumnezeu a centralizat autoritatea în mâinile Sale şi fiecăruia dintre membri Săi i se cere să dea ascultare promptă, loială, iubitoare Lui, nu numai în cuvintele şi comportarea lor, ci chiar şi în gândurile lor. El este cel care admite membri, iar când este necesar, excomunică pe cei neloiali şi le „şterge numele”.

Membrilor Săi, ferm uniţi cu Capul lor şi astfel unii cu alţii, după gradul dezvoltării lor în spiritul de iubire al Învăţătorului, li se cere să recunoască drept „fraţi” pe toţi cei care au acest spirit al iubirii şi consacrării, şi „credinţa dată sfinţilor o singură dată” — că Cristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi, şi că El trăieşte veşnic să intervină pentru noi. Lor li se cere să se adune împreună şi să se edifice unul pe altul, să-şi conducă întrunirile în mod cuviincios şi ordonat şi să caute printre ei pe aceia pe care providenţa şi Cuvântul Domnului pare să-i indice ca bătrâni potriviţi, şi să le acorde recunoaşterea lor publică (prin vot, de exemplu) şi să coopereze cu ei în serviciu. Această Biserică nu are nevoie să se organizeze; pentru că ea a fost organizată de la Cincizecime; şi dacă se înfiinţează o nouă adunare, este necesar doar ca aceştia să recunoască organizarea şi Capul ei şi legile Lui, şi să le respecte.

Dar cât de mare contrast este între aceasta şi o biserică pământească, organizată după diferite tradiţii omeneşti! cu un „cler” autoconstituit care stăpâneşte peste „laici” şi împarte între ei prada luată de la laici — câştig murdar, onoruri, reverenţe, titluri etc. — începând cu pretinşii papi infailibili până la „ordinele inferioare ale predicatorilor”, adevăraţii predicatori (servitori ai turmei lui Dumnezeu) fiind excepţii; majoritatea stăpânind peste moştenirea lui Dumnezeu în măsura în care turma le permite. Citiţi cu atenţie Ieremia 23:1-4; Ezechiel 34:1-16.

Legătura iubirii din Biserica cerească este înlocuită, în organizarea pământească, de o legătură egoistă de mândrie sectară şi de o teamă că a muri fără a fi membru al unei biserici pământeşti va însemna un vai veşnic. În locul mărturisirii simple dar pline de forţă a credinţei din Biserica cerească, ei au pus complicate mărturisiri şi teste care fac dezbinare. Într-adevăr, puterea bisericilor pământeşti este în carnalitatea lor şi în ignoranţa „laicilor” în privinţa Cuvântului Domnului şi a libertăţilor lor individuale. Credinţa, judecata şi libertatea individuală a membrilor ei sunt cedate congregaţiei atunci când ei se leagă împreună cu nume sectare, obligaţii şi mărturisiri de credinţă; iar credinţa, judecata şi libertăţile congregaţiei sunt cedate, la rândul lor, Conciliilor şi Presbiteriilor sau unui papă pământesc. În organizaţia cerească oricine poate să sfătuiască şi să arate Cuvântul Domnului; dar nimeni nu poate face mai mult fără să violeze regulile şi să rişte excomunicarea din partea marelui şi infailibilului Cap al acestei Biserici.

Libertatea individuală a fiecărui membru al Bisericii cereşti faţă de [pag. 39] alt membru şi completa supunere a fiecăruia numai Domnului, sunt caracteristici ale organizaţiei Domnului care este în contrast puternic cu acelea ale organizaţiilor omeneşti.

„NU VĂ MIRAŢI”

„Preaiubiţilor, nu vă miraţi de prigonirea ca de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca şi cum vi s-ar întâmpla ceva neobişnuit; dimpotrivă bucuraţi-vă, întrucât aveţi parte de suferinţele lui Cristos, ca să vă bucuraţi nespus de mult şi la descoperirea slavei Lui” — 1 Pet. 4:12-13.

W. T. 15 Februarie 1898, R2264

Niciodată până acum n-am cunoscut un timp în care marele Adversar să pară mai energic în asalturile lui asupra lucrării „secerişului”. Din toate colţurile ne vin informaţii despre încercări de foc, capcane şi persecuţii, în acţiune sau în pregătire, împotriva acelora care au urmat lumina adevărului prezent, şi care s-au hotărât să stea neclintiţi în libertatea cu care Cristos ne-a făcut liberi. Nu este bine să publicăm toate câte ajung la noi, căci, în timp ce există multe care să descurajeze, sunt multe şi care să încurajeze; acestea, mulţumim Domnului, sunt mai mult decât o contrabalansare. Totuşi dorim ca toţi să fie informaţi, în general, din două motive: (1) Le va ajuta să se fortifice pentru timpul când le va veni rândul; şi (2) va dezvolta în ei o iubire compătimitoare, pentru că atunci când un membru al trupului suferă toate membrele beneficiază prin suferinţă împreună cu el.

Vom relata un caz, pentru că descrierea lui poate servi ca o lecţie pentru unii. Scrisoarea fratelui Bahret relatează necazul după cum urmează —

New York

Dragă frate Russell: — Trebuie să-ţi spun despre experienţele noastre. Cândva prin iunie anul trecut, fratele W. de Ronden Pos a venit aici din oraşul New York şi a ţinut o adunare, seara, vorbind despre Romani 8, şi eu aş zice că a fost o întâlnire foarte bună şi binecuvântată. El şi-a exprimat intenţia să părăsească biserica nominală şi să se angajeze în altceva, şi a spus că, dacă ar putea, ar fi posibil să vină să trăiască aici. Bineînţeles neam arătat dorinţa că ne-am bucura dacă l-am avea în mijlocul nostru, dar nu s-a făcut nimic mai mult. Mai târziu a venit în oraş din nou pentru o vizită de o săptămână şi a ţinut câteva întruniri, dar fratele meu şi cu mine, fiind în Germania, nu am fost prezenţi şi nu am ştiut ce aranjamente s-au făcut până când ne-am întors. Mi s-a spus că el a luat hotărârea să vină aici şi să-şi găsească o ocupaţie, oricare ar fi aceasta, ca de exemplu, o agenţie, sau să cumpere un loc la periferie şi să cultive legume şi să crească găini ca săşi poată câştiga existenţa. Mi s-a dat de înţeles că era un om cu ceva mijloace şi nu depindea în întregime de munca sa. Noi neam gândit că întrunirile noastre vor continua la fel ca şi înainte, numai că el va prelua conducerea în cea mai mare parte a timpului.

[pag. 40]

Am vrut să-l ajutăm cu lucruri pământeşti în măsura posibilităţii noastre, şi când a venit aici pentru un timp scurt după întoarcerea mea din Europa, am zis că s-ar cuveni să stabilim suma de 15 dolari pe lună, şi am informat pe casierul nostru că eu voi completa ce lipseşte până la acea sumă.

Am avut câteva adunări bune după ce a venit. La acel timp, la una din întrunirile noastre de miercuri seara a făcut propunerea că ar trebui să ne organizăm. Am sugerat că ar trebui să ne gândim bine la toate înainte de a acţiona; dar apoi el a supus la vot ca toţi cei care sunt în favoarea organizării să-şi arate sprijinul prin ridicare în picioare, şi toţi s-au ridicat; m-am ridicat şi eu dar cu ezitare, deşi n-am avut nici o obiecţie de adus şi nici n-am vrut să votez NU. Totuşi am spus că ar trebui să avem încă o adunare înainte de timpul stabilit pentru organizare — o săptămână mai târziu, pe 15 decembrie.

Noi fraţii am avut apoi o întâlnire, el fiind prezent, dar tot timpul a fost consumat discutând despre botez, pe care el credea că trebuie făcut obligatoriu, noi îndemnând să nu forţăm pe nimeni sau să excludem pe cineva pentru că nu poate vedea exact cum vedem noi cu privire la botez, dacă altfel sunt copii ai lui Dumnezeu, cu credinţă în Isus Cristos. Am presupus că este de acord cu noi în acest punct, aşa că în seara de 15 decembrie am avut o întrunire, şi după câteva cuvinte spuse de el, citind „Mărturisirea” pe care a formulat-o singur, noi am semnat-o: Eu fiind printre primii pentru că am zis: Pot să subscriu la aceasta oricând. Mărturisirea pe care am semnat-o era una foarte simplă, care recunoştea pe Tatăl Ceresc şi pe Isus Fiul Său şi Mântuitorul şi Învăţătorul nostru. Cred că douăzeci şi doi au semnat în acea seară, unii dintre ei fiind oameni pe care nu i-am văzut niciodată înainte, care nu erau dintre noi mai mult decât oricare alţii din lume. Fratele de Ronden Pos a vorbit apoi despre botez câtva timp, spunând că el nu va lăsa pe nimeni să participe la Cina Domnului dacă n-a fost botezat, nici dear fi mama lui, chiar dacă i-ar frânge inima. Atunci unii dintre noi am cerut să ne fie şterse numele de pe foaie, alţii au obiectat, şi a început necazul.

La aceeaşi întrunire fr. Pos şi-a exprimat poziţia în sensul că nu era mai mult sau mai puţin decât oricare alt membru, şi că dacă vreodată a avut vreo aspiraţie să fie „ceva”, el acum a renunţat de tot la aceasta şi că toţi fraţii erau la acelaşi nivel cu el, şi de aceea el nu va semna primul pe lista de membri, şi a semnat doar către sfârşitul ei. De aceea, unora le-a părut ciudat că el şi-a luat libertatea, la aceeaşi întrunire, să declare că nu va lăsa pe nimeni să participe la Cina Domnului dacă n-a fost botezat, când ştia că ceilalţi gândeau diferit.

Înainte să merg mai departe trebuie să mai dau o explicaţie: cu o duminică înainte de aceasta, fr. Pos şia prezentat înaintea adunării gândurile că „Cina Domnului” trebuie să fie ţinută în fiecare săptămână. Unii au fost de acord cu el în acest subiect, alţii nu.

Următoarea duminică am ţinut Cina Domnului şi fratele Pos a citit Romani 14 şi a spus că Domnul i-a arătat lui prin aceste circumstanţe ce să facă în cazul celor nebotezaţi (pentru că, cum am zis înainte, au fost [pag. 41] unii care s-au înscris pe care nu-i cunoşteam, pentru că au participat doar de câteva ori înainte, iar unii deloc; ei erau de la denominaţia numită „Ucenicii”; erau botezaţi, dar au fost, după toate aparenţele, doar creştini nominali); el a spus că a forţa această regulă ar introduce pe unii oameni care, deşi botezaţi, erau încă din lume, în timp ce alţii care erau mult mai în armonie cu noi ar fi excluşi, aşa că el a readmis pe aceştia şi ia respins pe ceilalţi, pentru moment; dar mai târziu i-a lăsat iarăşi înăuntru; şi aceştia sunt acum principalii lui susţinători. Lucrurile au mers mai departe cu suişuri şi coborâşuri până cam prin prima săptămână din ianuarie; în timp, am ajuns să vedem necesitatea de a avea o organizare, şi s-a propus să fie aleşi câţiva bătrâni, găsind că aceasta este scripturală, şi după sfatul tău din Turnul de Veghere din 15 noiembrie 1895. Între timp ţi-am scris o scrisoare în care arătam că eu cred că el are multă capacitate de a predica şi că ar fi păcat dacă nu s-ar folosi pe deplin de ea şi ţi-am sugerat ca să fie angajat, în parte, de Societatea de Tratate şi Biblii Turnul de Veghere. Mi s-a părut mai curând ciudat când am auzit de la tine că ai foarte puţine veşti de la el în ultima vreme, pentru că eu credeam că ai o comunicare constantă cu el; dar totuşi am crezut că este bine să-i spun că ţi-am scris şi că tu vezi favorabil aceasta, doar că ai vrea să ai veşti de la el. Am vrut să vorbesc cu el într-o duminică după-amiază, după adunare, şi doar aşteptam să termine de discutat cu cineva, când deodată el a început să denunţe doctrinele Zorilor Mileniului ca fiind din adânc; şi a zis, „Domnul să-i ierte pe cei care spun că Domnul a sosit”. Atunci am spus, „Frate, ai grijă ce spui; nu te grăbi să spui că ceva este de la cel rău”. Atunci a spus, „Spun că sunt de la cel rău şi mulţi s-au împiedicat de aceste doctrine” şi le-a denunţat şi mai mult.

Toţi am fost şocaţi, cel puţin eu am fost; dar n-am vrut să-ţi scriu nimic despre acestea atunci, pentru că am sperat că dacă voi avea ocazie să discut cu el şi să-i explic, îşi va vedea greşeala. Dar lucrurile au mers din rău în mai rău.

Acum două săptămâni am avut o întrunire stabilită pentru alegere de bătrâni. A fost o întâlnire doar cu fraţii, căci, cum a spus fr. Pos (şi noi am fost parţial de acord cu el) că în conducerea bisericii femeile să nu vorbească, după învăţătura lui Pavel. El a spus că femeile sunt atât de uşor înşelate încât este periculos să fie lăsate să voteze, pentru că ele sunt mai înclinate să aleagă după plăcerea lor decât după calităţi. S-a ridicat întrebarea: Cum să fie aleşi bătrânii sau supraveghetorii? Eu am sugerat ca să le fie făcute cunoscute calităţile, după cum citim în Timotei şi Tit, şi apoi fiecare să aleagă după cea mai bună judecată a lui. Fr. Pos a obiectat la aceasta şi a gândit că el, ca pastor, trebuie să aibă dreptul să aleagă sau să nominalizeze pe cei care crede el că vor lucra cel mai mult în armonie cu el; apoi noi ne putem exprima acordul cu alegerea făcută de el sau, dacă nu, va alege pe altul. Atunci s-a făcut sugestia că, după câte ştim noi, n-a fost în general înţeles că el este pastorul.

Păi, a zis el, dacă nu avem pastor şi dacă până acum eu am fost pastor doar pro tem. (temporar, n.t.) primul lucru pe care trebuie să-l facem este să alegem un pastor; şi dacă eu nu sunt pastorul vostru nu voi mai conduce [pag. 42] vreo altă adunare. Păi, am spus, noi vrem să facem doar ceea ce ne autorizează Biblia să facem; dacă ea ne autorizează să alegem un pastor în acest sens, vom face aşa; dar mai întâi ne vom convinge despre această chestiune.

Noi i-am cerut să conducă adunarea între timp, ca şi înainte. A fost de acord, dar a spus: La alegerea unui pastor este diferit, surorile au atunci dreptul la fel ca fraţii, pentru că şi pe ele le priveşte acest lucru. Noi am răspuns că oricare ar fi modul în care Biblia ne spune să facem aşa vom face, dar că nu suntem pregătiţi să acţionăm în seara aceea. El a spus: Ştiu că surorile vor fi mulţumite cu orice veţi spune voi; dar ce ar spune oamenii (publicul) dacă au gândit că aveţi un pastor şi acum iese la iveală că nu aveţi? Noi am spus: Nu ne pasă ce va spune lumea. Apoi, când a văzut că nu facem nimic în seara aceea, a spus: „Am venit aici prin spiritul sfânt, am organizat biserica, am strâns turma, şi sunt, de aceea, păstorul (pastorul) şi MĂ DECLAR CA ATARE, fie că vreţi fie că nu vreţi”.

Noi am spus că dacă vom găsi că acesta este procedeul scriptural, vom accepta, altfel nu; şi cum era târziu, întrunirea a fost amânată o săptămână pentru ziua de luni. Duminica următoare el a predicat despre Neemia (punându-se pe sine în întregime în locul lui) şi a arătat că ceilalţi încearcă în orice mod să distrugă lucrarea lui, dar el va fi în sfârşit victorios pentru că Domnul este de partea lui.

Luni a plecat la o convenţie a „Ucenicilor” unde a stat până miercuri după masă. Luni seara am avut adunarea, doi bătrâni au fost aleşi, fr. Knauss şi eu; dar apoi s-a făcut propunerea că deoarece credeam că în mijlocul nostru există un talent mai bun pentru învăţare şi pentru conducerea întrunirilor, să fie ales un predicator ca ajutor, sau Diacon, şi a fost ales fr. Pos. A fost ales un comitet care să-l anunţe pe fratele despre rezultatele întrunirii noastre. Fr. Knauss, fr. Doughty şi eu am fost aleşi şi ne-am dus acasă la el şi i-am spus. Atunci el a spus: „Nu pot să accept aceasta. Am venit aici ca bătrân rânduit şi evanghelist, şi sunt primul vostru bătrân, şi voi anunţa o întâlnire a bisericii şi voi înştiinţa pe toţi despre aceasta; şi atunci ei vor putea spune dacă sunt pentru mine sau nu. Pe lângă aceasta, un frate de la Ucenici vine aici într-o săptămână sau două şi vom construi în oraş o clădire de lemn cu locuri pentru câteva sute; şi dacă voi nu veţi fi pentru mine vă veţi putea ţine adunările ca înainte”.

Am cerut să am privilegiul să conduc eu adunarea în acea seară. Aş fi vrut să vorbesc despre datoria noastră în timpul prezent al „secerişului”, dacă principala noastră datorie este săsecerăm sau să semănăm mai multă sămânţă. Am sperat că poate aş putea să clarific unele lucruri, dar el a spus: „Trebuie ca eu să prezint mai întâi câteva lucruri şi dacă apoi ei vreau să asculte o pot face”. La adunare, el a adus mai întâi subiectul zicând că unii par să creadă că el a fost până acum pastor doarpro tem., şi că vrea să-şi cunoască poziţia, dacă această biserică a avut un pastor sau nu, şi de aceea a făcut din acest punct primul lucru de discutat duminică după amiază, ca biserica să-şi declare poziţia.

[pag. 43]

După ce a terminat el, am vrut să spun câteva cuvinte, dar nu m-a lăsat, zicând: Aceasta nu este o adunare administrativă, ne-am adunat pentru edificare, şi a început să citească din Scripturi. Am zis: Voi aştepta până ce se sfârşeşte adunarea, şi cei care vor dori să audă câteva cuvinte ca explicaţie vor putea sta. După adunare el a sfătuit pe fiecare să meargă repede acasă şi să se roage. Ei să facă aceasta chiar dacă ar fi s-o facă doar pentru el şi dacă consideră judecata lui mai bună decât a oricăruia. Am spus: Toţi cei care sunt mulţumiţi cu prezentarea unei singure laturi a unui caz au privilegiul, bineînţeles, să meargă acasă, ceilalţi sunt invitaţi să rămână. Unii au plecat şi unii au rămas. Înainte de aceasta s-a făcut sugestia, de către fr. Knauss, ca această chestiune să nu fie discutată duminică, şi se cuvine să fie rezolvată în altă zi, dar el a insistat să fie duminică; şi după cum văd acum, scopul lui a fost să adune o mare mulţime prin care ceilalţi să fie speriaţi. Dar a fost doar în dezavantajul lui. Pentru a evita tulburarea pe cât posibil, noi am scris în câteva cuvinte că nu dorim să fim uniţi cu o denominaţie, cum era planul lui, şi cum a dat să fie publicat în ziare folosind unele nume de persoane fără consimţământul lor. I-am dat hârtia cu semnăturile sâmbătă seara şi l-am informat că am făcut aceasta pentru a simplifica lucrurile, şi că ne-am înţeles cu fraţii ca duminică după-amiază mai bine să avem doar un studiu biblic şi o adunare de rugăciune. Atunci el a spus că, dat fiind că toţi prietenii lui vor veni acolo, el va prezenta cazul lui mai întâi şi apoi îmi va acorda şi mie zece sau cincisprezece minute ca să ne prezentăm latura noastră; şi apoi el va ţine o predică iar noi vom putea face ce vrem după aceea.

Aşa că a sosit şi ziua de duminică după amiază şi au venit destul de mulţi străini. El şi-a ocupat locul între ceilalţi şi când în sfârşit a sosit timpul a spus: Din moment ce nimeni nu ocupă scaunul, cred că ar fi bine să alegem un coordonator. Atunci am spus că eu, ca bătrân ales al adunării îmi iau libertatea să ocup scaunul, şi aşa am făcut. Am cântat o cântare şi ne-am rugat, apoi am prezentat cazul cât am putut mai bine, anunţând de asemenea şi întrunirile de peste săptămână; şi am spus că fr. Pos şi-a exprimat intenţia să ţină o predică, aşa că îi dăm ocazia s-o facă, sau dacă are ceva declaraţii de făcut, le poate face.

El a spus că nu poate să predice în aceste condiţii şi că nu era adevărat că a vrut ca noi să ne unim cu altă denominaţie, ci că chestiunea era dacă vrem să avem părtăşie cu fraţi care stau pe acelaşi fundament ca şi noi.

Acum cu privire la venirea fr. Draper aş spune că vom fi foarte bucuroşi să-l avem aici oricând, dar că el va putea schimba rezultatul este foarte îndoielnic, dar i-ar putea întări pe aceia care au rămas. Am fost mult ajutaţi de vizita lui anterioară, şi sunt sigur că acea vizită nea dat curaj să rezistăm în această încercare de foc.

Al tău cu iubire creştină, C. F. BAHRET

* * *

Noi felicităm pe prietenii dragi care au rezistat la această zguduire, că atât de mult au iubit libertatea cu care Cristos ne face liberi, încât nu au vrut să fie conduşi înapoi în robia şi întunericul babilonian, de către [pag. 44] un autonumit pastor sau păstor — chiar dacă la început a venit la ei ca un mesager al luminii adevărului prezent!

Aceşti prieteni dragi ar fi putut fi cruţaţi de o parte din această încercare dacă ar fi luat în seamă mai devreme sfatul scriptural pe care lam pus înaintea lor în Turnul de Veghere din 15 noiembrie 1895, referitor la ordinea în Biserică: calea potrivită de a-şi păstra libertăţile în Cristos faţă de aceia care ar „stăpâni peste cei încredinţaţi vouă”, care s-ar numi pe ei înşişi pastori, superiori alegerii bisericii; şi care ar încerca să dicteze propriile lor vederi şi să stabilească pe cine ar lăsa şi pe cine ar opri ei să se împărtăşească de Cina Domnului etc. Neglijenţa lor în acest punct i-a lăsat pradă confuziei atunci când libertăţile lor au fost atacate. Totuşi îi felicităm şi lăudăm pe Domnul că i-a eliberat.

Prietenii au greşit presupunând că un pastor este un diacon. Diaconii au fost aleşi în Biserica timpurie să se îngrijească mai mult de interesele materiale ale Bisericii, în timp ce Bătrânii au fost toţi pastori şi supraveghetori, şi s-au îngrijit de interesele spirituale ale Bisericii. Dacă unul a fost ales ca pastor coordonator şi alţii ca asociaţii, ajutoarele şi consilierii săi, nu vedem aceasta contrar cu vreo instrucţiune a Bibliei. Dar ei au făcut bine că nu au ales şi că au presupus că Dumnezeu nu ar vrea ca ei să aleagă pe cineva care, fie direct fie indirect, ar căuta să pună mâna pe această poziţie şi să intimideze şi să stăpânească Biserica Domnului.

Prea adesea ideea reală a întrunirilor bisericii „pentru zidire” este pierdută din vedere în favoarea dorinţei populare de a predica — printrun spirit de a se conforma Babilonului. Abilitatea ca vorbitor public nu trebuie niciodată dispreţuită sau ignorată, dar trebuie căutată şi apreciată numai dacă este spre zidire. Cu cât este mai multă predicare, cu atât este mai rău dacă ar fi în direcţie greşită.

Noi apreciem de asemenea moderaţia cu care lucrurile au fost ţinute în ordine — numai că a fost prea multă moderaţie la început. Ei au fost înşelaţi în privinţa subiectului „Cinei Domnului”. Ei ar fi trebuit să întrebe: Unde în Scripturi este sugerat că masa de dimineaţă şi de la amiază sunt numite „cină”, sau prin ce fel de sucire se face ca termenul cină să nu mai aibă nici un sens sau înţeles. Cuvântul înseamnă în greacă „o masă de seară” şi nu altceva. De ce nu au întrebat ei despre comemorarea morţii Lui într-o zi (duminica) pusă special deoparte pentru a comemora eliberarea din moarte a Domnului nostru. De ce nu au arătat ei că „frângerea pâinii” practicată în biserica timpurie nu era „Cina Domnului”, comemorarea morţii Lui, cum nu a fost nici „frângerea pâinii” la Emaus? (Luca 24:30; Mat. 14:19). De asemenea ar fi trebuit să întrebe de ce „paharul”, vinul, o emblemă a sângelui vărsat al Domnului nostru, nu este amintit în legătură cu nici o relatare despre „frângerea pâinii”, dacă acestea erau amintiri ale Cinei de pe Urmă — în timp ce i se dă deplină importanţă în descrierea Cinei de pe Urmă în 1 Cor. 11:23-34.

A fost o greşeală ca fraţii să aleagă Bătrâni fără participarea surorilor; „toţi sunt una în Cristos Isus”. Limitările privitoare la vorbirea publică nu trebuie depăşite. Vederile noastre legate de prezentarea Scripturii în [pag. 45] acest subiect sunt date pe deplin în Turnul de Veghere din Iulie 1893. Alegerea trebuie ţinută din nou, când toţi cei care se întâlnesc de obicei cu voi şi care se încred în răscumpărare şi care pretind o deplină consacrare Domnului, să fie invitaţi să exprime, nu preferinţa lor, ci judecata lor cu privire la preferinţa Domnului, după cum este trasată în declaraţiile Scripturii.

Ne mai bucurăm şi de faptul că fraţii au respins ca botezul în apă să fie un test de părtăşie; şi că ei au declarat deplina lor dorinţă de a avea părtăşie cu toţi cei care iubesc şi servesc pe Domnul nostru neţinând cont de lungimile şi adâncimile cunoştinţelor lor: pentru că cei care iubesc pe Domnul vor căuta să cunoască tot mai mult despre El prin Cuvântul Său.

Am putea fi întrebaţi aici: Care este diferenţa între pretenţia denominaţiei numită „Ucenicii” şi poziţia noastră ca creştini ai Bibliei, aşa că vom declara aici, pe scurt, diferenţele.

(1) Dacă „Ucenicii” ar îndeplini pretenţiile lor, ei ar fi în scurt timp cu noi. Pretenţiile lor sunt corecte — Biblia ca singura regulă şi ghid cu privire la un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez, şi cu privire la datoria noastră faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni — cu deplină eliberare de eclesiasticism.

Noi sprijinim toate acestea şi trăim la înălţimea lor; dar oare o fac şi „Ucenicii”? Desigur că nu! Încercaţi să mergeţi între ei şi să prezentaţi mesajul „secerişului” al adevărului prezent şi vedeţi cât de mult dintr-un crez nescris au şi cât de strâns îi leagă acesta. Într-adevăr, în timp ce pretind în declaraţiile lor formale că sunt cei mai liberali dintre sectele Babilonului ei sunt (fără să ştie) cei mai înguşti şi mai exclusivişti. Vom dovedi aceasta în a doua afirmaţie.

(2) Ei fac din scufundarea în apă un test; şi declarând că este pentru iertarea păcatelor, ei sunt în acord cu afirmaţia că toţi presbiterenii, metodiştii, episcopalii, luteranii, reformaţii, presbiterienii uniţi, metodiştii protestanţi şi toţi ceilalţi care nu au fost scufundaţi în apă, cu o anumită formulă de cuvinte, sunt toţi păcătoşi — înstrăinaţi de Dumnezeu şi străini în ceea ce priveşte harul şi adevărul Său în Cristos. Se poate găsi un crez mai îngust decât acesta? Dacă da, să auzim! Da, ne gândim la unul singur care este mai îngust, şi anume acela al Cristadelfienilor. Dar Cristadelfienii îi trimit pe alţii îndistrugere, în timp ce Ucenicii trimit pe păcătoşi întrun chin veşnic fără speranţă — nici nu vor fi de acord să le fie arătat din Biblie aberaţia acestei vederi. Dacă greşim, ne vom bucura să primim o înştiinţare oficială în această direcţie, şi vom avea grijă ca să le fie prezentat adevărul.

„UN OM NEHOTĂRÂT ŞI NESTATORNIC”

Prima dată am aflat despre Rev. de Ronden Pos în California, când ne-a trimis următoarea scrisoare pe care am publicat-o în numărul nostru din 1 feb. 1892.

Dragă frate Russell: — Trebuie să-ţi scriu cât de interesat am fost în Zorile Mileniului Vol. III, pe care lam găsit într-o librărie din Los Angeles. [pag. 46] Trimit aici 50 cenţi pentru care aş vrea să-mi trimiţi imediat Volumele I şi II din serie. Aş vrea de asemenea unul sau două exemplare din revista ta — Turnul de Veghere al Sionului — pentru că dacă este ceea ce aştept eu să fie, după Vol. III, voi deveni imediat abonat. Vol. III deja circulă între prietenii mei.

Al tău în aşteptarea Împărăţiei lui Cristos, W. de Ronden Pos, Pastor în Prima Biserică Baptistă.

Apoi am auzit despre acest domn din împrejurimile statului Kentucky, apoi din Washington, D.C.; apoi ne-a scris din Montreal, Canada, că era pastor la o biserică Episcopală acolo, şi ulterior că oficia ca pastor al unei biserici Episcopale Reformate din Baltimore, Maryland. Ne-am bucurat că acest domn a ajuns în sfârşit să stea liber cu noi, în libertatea cu care Cristos face liber de sectarism şi robia lui. Am sperat mult de la asocierea lui cu fraţii, totuşi ne-am temut că ei au aşteptat prea mult de la unul care a arătat ani la rând aşa mare slăbiciune faţă de „Babilon şi hrana lui” — deşi n-am dat de înţeles nimănui despre temerile noastre.

Cu privire la aceasta, faptul că noi am cunoscut afilierile din trecut ale acestui domn, ne-a făcut să zâmbim când am citit cele de mai sus, despre eroica lui hotărâre că nu va lăsa pe nici un nescufundat să vină la masa părtăşiei. Ne întrebăm unde a stat sufletul său curajos ani de zile când a predicat şi a păstorit turma episcopală şi episcopală reformată şi a stropit pe bebeluşii lor, şi, după regulă, le-a administrat „sacramentele”. După „credinţa” lui actuală acele „oi” nu erau deloc „oi”, ci erau încă în păcatele lor — nefiind botezate pentru iertarea păcatelor. El a primit regulat dolarii lor, presupunem, pentru că episcopalii sunt socotiţi buni platnici; dar oare şi-a împlinit datoria şi să le spună credinţa lui cum că erau toţi nişte păcătoşi condamnaţi? Le-a arătat apa ca o cale spre viaţă veşnică, sau i-a înşelat şi a primit banii lor sub o pretenţie falsă? Bineînţeles că nu putem spune aceasta! Nu putem judeca inimile unor asemenea oameni! Probabil conştiinţa lui a dormit toţi acei ani, sau poate că nu are conştiinţă.

Oricum, credem că adevărul s-a confruntat cu o mare pierdere. Noi aşteptăm ca asemenea oameni să ni se opună şi preferăm aceasta în loc de pompoasa lor ipocrizie gălăgioasă. Nu avem nici un motiv să credem că cunoaşterea lucrurilor adânci ale lui Dumnezeu, inclusiv parousia, este intenţionată pentru unii ca aceştia. Dumnezeu alege pe cei cinstiţi ca „învingătorii” lumii, neînţelepţi în felul lumii, şi slabi şi neînsemnaţi, pentru a fi împreună moştenitorii Lui şi trece pe lângă „oportunişti”, „cei care vor să placă oamenilor”, „închinătorii lui mamona”. „Da, Tată, pentru că aşa este plăcut înaintea Ta!” Şi, dragi „oi” confraţi, să ne amintim că cei care se împotrivesc uzurpărilor, ademenirilor, şiretlicurilor şi atacurilor Adversarului din orice parte ar fi, vor fi de aceea mai tari, şi vor fi mai strâns legaţi împreună în iubire şi simpatie şi vor fi mai ferm stabiliţi în litera şi spiritul „legii desăvârşite a libertăţii”.

* * *

O scrisoare de la un alt frate din acelaşi loc zice:

Dragă frate Russell: „Laudă, suflete al meu, pe Domnul! Voi lăuda pe Domnul cât voi trăi; voi cânta psalmi Dumnezeului meu cât voi fi.”

[pag. 47]

Acestor cuvinte, dragă frate, le pot şi eu da rostire acum cu toată inima mea. Sunt sigur că nu pot să găsesc cuvinte să-mi exprim mulţumirea faţă de Domnul, pentru mâna Sa puternică cu care ne-a condus în săptămânile care au trecut. Sunt bucuros că Domnul a stat alături de noi ca să ne facă în stare să stăm pentru adevăr; şi rugăciunea mea este ca să fie adevărat şi despre noi că am ieşit din foc purificaţi şi mai rafinaţi, aşa încât aceste experienţe să poată fi printre toate acele lucruri care vor lucra împreună spre binele celor care iubesc pe Domnul. Cred că ne-au fost aduse cu mai mare forţă decât oricând înainte cuvintele psalmistului „Nu vă încredeţi în cei mari, în fiul omului, în care nu este mântuire”. Într-adevăr, trăim într-un timp când trebuie să ne încredem în Dumnezeu şi în Cuvântul Său, dacă vrem să rezistăm; noi trăim într-un timp când vin peste noi înşelări care sunt atât de puternice încât aproape că înşeală şi pe cei aleşi. Dar mulţumită lui Dumnezeu, aceasta nu este posibil pentru că avem făcut şi mai sigur cuvântul profeţiei care străluceşte în locurile întunecoase, şi ne va îndrepta paşii dacă luăm seama la el.

Consider un mare privilegiu faptul că pot să-ţi scriu aceste câteva rânduri la acest timp, pentru că ştiu că tu ai simpatie faţă de noi în aceste necazuri care au venit peste noi. Da, şi ni se spune în Cuvântul lui Dumnezeu că trebuie să împărtăşim tristeţile noastre cât şi bucuriile noastre, „plângeţi cu cei ce plâng, şi bucuraţi-vă cu cei ce se bucură”.

Când ţi-am scris ultima oară nici n-am avut idee că stăteam înaintea unui astfel de timp de cernere şi de aceea nu am amintit nimic; totul părea în armonie, deşi am amintit în scrisoarea mea că fr. de Ronden Pos avea unele idei foarte deosebite despre unele lucruri. Oricum, noi toţi am gândit că fiind ieşit de curând din sistemul nominal nu putea fi altfel, şi că, pe măsură ce va vedea mai mult din Cuvânt, şi cu dorinţa de a urma pe Miel, el va lăsa acele idei şi va fi adus în lumină deplină, şi va sta împreună cu noi liber în libertatea cu care Cristos ne-a făcut liberi. Dar de atunci am descoperit că, deşi a pus mâna pe plug, fiind sincer atunci, totuşi a privit înapoi şi a vrut să meargă înapoi în robie şi să tragă şi pe alţii după el.

Cu speranţa că ne vei aminti în rugăciunile tale ca să ne putem dovedi credincioşi tot timpul faţă de Învăţătorul nostru Ceresc (am primit mare mângâiere citind articolul „La cine să mergem” din ultimul Turn — cred că tocmai s-a potrivit cazului nostru), rămân ca întotdeauna în Cristos, fratele tău, Frederick Knauss.,/p>

„PLINI DE DRAGOSTE FRĂŢEASCĂ, MILOŞI, SMERIŢI”

„Şi toţi, (fiţi supuşi) unii faţă de alţii, să fiţi împodobiţi cu smerenie, pentru că ?Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har?. Smeriţi-vă deci sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la timpul potrivit, El să vă înalţe”. 1 Petru 3:8; 5:5, 6.

W. T. 1 Iulie 1900, R2654

Apostolul se adresează bătrânilor Bisericii îndemnându-i să dea atenţie hrănirii turmei lui Dumnezeu şi le arată ce influenţă ar trebui să-i [pag. 48] constrângă la un astfel de serviciu. Ca ei să-i poată simţi simpatia, le arată că şi el este bătrân şi apoi îi atenţionează asupra unei tendinţe, naturală tuturor oamenilor decăzuţi din orice poziţie cu influenţă, de a răstălmăci poziţia lor şi a crede despre ei înşişi că sunt mai degrabă stăpâni peste moştenirea lui Dumnezeu decât că sunt servi ai turmei.

În zilele noastre tendinţa naturală în această direcţie este mult accentuată de obiceiurile stabilite cu mult timp în urmă în toate denominaţiile creştine, să privească pe predicatorii sau pe servitorii Bisericii ca o clasă diferită de ceilalţi din turmă — o clasă învestită cu autoritate de la Dumnezeu şi nu supusă aceloraşi reguli care îi guvernează pe toţi membrii corpului. Dar cât de mare este această greşeală! Apostolul arată în mod clar că un servitor nu este un stăpân, că un servitor nu are nici o autoritate. Într-adevăr, în ceea ce priveşte Biserica adevărată, singura autoritate în ea este Domnul, Capul Bisericii, şi Cuvântul Său, şi cuvintele acelora pe care El i-a ales special să fie purtătorii Lui de cuvânt, apostolii.

Unde aceştia vorbesc toţi membrii corpului lui Cristos trebuie să fie atenţi ca să audă. Unde aceştia nu vorbesc, nimeni nu are autoritate să vorbească. Şi în timp ce un Bătrân trebuie să fie ales în poziţia de a servi şi a hrăni turma datorită aptitudinii speciale de a învăţa (să arate instrucţiunile Domnului nostru şi ale apostolilor asupra oricărui subiect), şi în timp ce un astfel de Bătrân trebuie, de aceea, în acest mod să fie în special de ajutor corpului lui Cristos în a îndrepta atenţia tuturor spre autoritatea inspirată a Cuvântului, totuşi fiecare membru al corpului lui Cristos are acelaşi pivilegiu — nu să exercite autoritate, ci să atragă atenţia tovarăşilor săi la autoritatea Cuvântului. Apostolul îndeamnă pe Bătrâni ca în loc să exercite în vreun mod sau grad o poziţie de stăpânire sau autoritate în Biserică, ei să fie mai degrabă „exemple pentru turmă”. Ei trebuie să fie exemple în blândeţe, în răbdare, în bunătate frăţească, în politeţe, aşa încât cu cât mai mult fraţii vor copia pe aceşti Bătrâni, cu atât mai mult va predomina spiritul Domnului în turmă şi se vor manifesta roadele şi harul spiritului. Dimpotrivă, ştim că dacă Bătrânul sau conducătorul unei mici adunări a poporului Domnului caută să se impună, este dogmatic, cu aere de stăpân în proceduri, în ton sau în privire, efectul asupra adunării sub influenţa sa va produce gâlceavă, rivalităţi, ambiţii, certuri în ceea ce priveşte cine este mai mare etc.

Evident, oricine ocupă poziţia de Bătrân în poporul Domnului, oricât ar fi de mic grupul, ocupă o poziţie plină de responsabilităţi faţă de Domnul şi faţă de turmă, dar şi plină de atacuri împotriva lui însuşi. De aceea trebuie ca fiecare adunare a poporului Domnului să aibă mare grijă ca atât cât este posibil să aleagă pentru poziţia de conducători sau Bătrâni în Biserică astfel de persoane care să nu fie păgubiţi de privilegiul serviciului — persoane care, ocupând acest post, să fie într-adevăr exemple pentru turmă în umilinţă şi în toate harurile spiritului Domnului. La încercarea specială a celor care ocupă această poziţie de serviciu în Biserică pare să se refere apostolul când zice, „Fraţii mei, să nu fiţi mulţi învăţători, [pag. 49] căci ştiţi că vom primi înoi care ocupăm o astfel de poziţieş o judecată mai aspră” — Iacov 3:1.

Nu ar fi o greşeală să remarcăm aici faptul că deşi cuvântul „Bătrân” are semnificaţia de „mai în vârstă”, totuşi între fraţii Domnului nu trebuie să se ia în considerare numai anii vieţii naturale; în familia Domnului vedem uneori „copii” cu păr alb. Nici nu putem socoti poziţia de bătrân după numărul de ani care au trecut de la conceperea de spirit, pentru că unii cresc şi se maturizează repede; alţii, care primesc adevărul, lasă ca „spinii” îngrijorărilor vieţii acesteia şi înşelările bogăţiei să înăbuşe Cuvântul, şi de aceea niciodată nu ajung dincolo de poziţia de „prunci” — nu aduc niciodată roada coaptă a spiritului.

Nici nu putem socoti acest fapt al legăturii numai pe baza gradului de cunoştinţă atins despre planul divin; pentru că, după cum ne asigură apostolul, este posibil ca unii să aibă multă cunoştinţă şi să fie numai „un chimval zângănitor” din punctul de vedere al Domnului. De aceea, în timp ce un Bătrân, ca să poată fi „în stare să înveţe” trebuie să fi ajuns la un grad de cunoştinţă considerabil despre planul divin, totuşi dovada reală de potrivire pentru serviciul unui bătrân nu trebuie să fie determinată numai de cunoştinţa lui, ci în plus trebuie măsurată şi cu creşterea lui în har. Deci, astfel de fraţi, din orice loc, care posedă o cunoştinţă clară despre planul divin şi sunt „în stare să înveţe”, şi care în plus dau dovadă de netăgăduit că au crescut în har şi că aduc în viaţa zilnică roadele spiritului Domnului în măsură considerabilă de maturitate, pot fi consideraţi calificaţi să fie bătrâni; iar aceştia pot fi aleşi în mod potrivit pentru poziţia de bătrâni de către fraţii lor, indiferent de vârsta lor după trup.

După trup Petru şi alţi apostoli ai Domnului erau mai în vârstă decât El, dar după spirit Domnul nostru este Fratele Bătrân al tuturor celor acceptaţi în familia lui Dumnezeu. După trup atât Timotei cât şi Tit erau tineri — tineri la vârstă — aşa încât apostolul a trebuit să-i scrie unuia dintre ei, „Nimeni să nu-ţi dispreţuiască tinereţea” (1 Tim. 4:12). Şi totuşi pe aceşti tineri apostolul i-a recunoscut ca Bătrâni în biserică; aceştia, datorită dezvoltării şi cunoştinţei lor spirituale despre planul divin şi a capacităţii să înveţe, au fost bine calificaţi să hrănească turma lui Dumnezeu şi să fie supraveghetori în ea — dar nu stăpâni, nu domni şi nu învestiţi cu nici o autoritate — doar privilegiaţi să îndrepte atenţia turmei la glasul Marelui Păstor şi la cele douăsprezece ajutoare alese ale Lui, şi să-i conducă la păşunile verzi şi la apele liniştite ale Adevărului divin.

După ce a poruncit modestia şi umilinţa celor mai avansaţi şi celor mai capabili din turmă, apostolul, în cuvintele textului nostru, îndeamnă ca fiecare din oile Domnului să nu caute să fie conducător în sensul de domn, stăpân, ci să caute să se supună unii altora — să asculte bucuroşi ce are de spus chiar şi cea mai simplă oaie a turmei şi să fie dispus să renunţe la preferinţa proprie atât cât îi va permite judecata şi conştiinţa sa. Este puţin probabil ca o Biserică acţionând sub acest spirit să fie sfâşiată [pag. 50] de certuri, pentru că fiecare va avea atâta grijă faţă de interesele cauzei şi va fi atât de dispus să se coboare până la dorinţele altora, încât nici măcar voinţa majorităţii nu va fi considerată satisfăcătoare, ci mai curând toţi vor căuta, dacă este posibil, să ajungă la o astfel de concluzie modificată care va întruni aprobarea aproape sau total unanimă.

Apostolul arată în mod distinct că umilinţa este calitatea esenţială unei astfel de comportări din partea Bătrânilor şi din partea tuturor. Cât de frumos este îndemnul lui „fiţi împodobiţi cu smerenie”. Gândul pare a fi că peste orice altă podoabă a caracterului şi care acoperă toate celelalte podoabe ale caracterului, trebuie să fie această haină a smereniei minţii, dispoziţia opusă mândriei.

Punând capăt argumentului său, apostolul ne aminteşte de principiul pe baza căruia lucrează Domnul nostru cu turma Sa şi cu toţi — că El dezaprobă mândria şi că toţi cei mânaţi de mândrie pot fi siguri că Domnul, în loc să-i primească, să aibă părtăşie cu ei, să-i conducă şi să-i binecuvânteze, se va împotrivi lor, îi va îndepărta de El. Concluzia naturală este că, Domnul împotrivindu-li-se, tendinţa acestora care intră sub influenţa unui spirit al mândriei şi ambiţiei nu va fi spre adevăr şi nici spre vreo roadă sau har al spiritului, ci de a se îndepărta de acestea tot mai mult. „Domnul stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har”. Veniţi atunci dragi fraţi, zice apostolul, să cultivăm această umilinţă pe care Domnul o iubeşte şi o apreciază atât de mult şi a promis că o va răsplăti. Să ne umilim sub mâna puternică a lui Dumnezeu ca să ne poată înălţa la timpul potrivit.

Mâna puternică a Domnului nostru încă nu s-a întins ca să apuce omenirea în general şi afacerile ei, ca să aducă ordine în locul confuziei; dar este întinsă asupra Bisericii Sale, asupra turmei Sale. El ne-a chemat să fim „oile” Lui, iar noi am răspuns şi ne-am pus în grija Sa, sub mâna Sa tare care să ne îndrume, să ne ghideze etc., să ne învrednicească să avem parte de „moştenirea sfinţilor în lumină”, „împreună moştenitori cu Isus Cristos Domnul nostru, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi slăviţi împreună cu El”.

Văzând că noi suntem sub această mână puternică a lui Dumnezeu, şi aceasta de bună voie, cum să procedăm? Să ne supunem voinţei Lui şi să lăsăm ca El să „lucreze în noi, să ne dea, după buna Sa plăcere, şi voinţa şi înfăptuirea”, ca să fim în cele din urmă înălţaţi, sau să ne împotrivim puterii Domnului, să ne împotrivim instrucţiunilor Cuvântului Său, să ne împotrivim exemplului dat nouă în blândul şi smeritul Miel al lui Dumnezeu, şi să căutăm să ne înălţăm pe noi înşine şi să fim cineva, fie în lume, fie în Biserică? Nu, să ne amintim că ar fi o nebunie să încercăm să lucrăm împotriva aranjamentului divin; s-ar putea într-adevăr să ni se pară că izbândim într-o anumită măsură, şi să aducem asupra noastră şi poate şi asupra altora o separare mai mare sau mai mică de Dumnezeu prin această împotrivire, datorită unui spirit greşit; dar la urmă vom cădea total din favoarea lui Dumnezeu, atât în ceea ce priveşte părtăşia spiritului acum, cât şi părtăşia în glorie în curând, pentru că acestea, ne asigură El, le va turna numai peste cei umiliţi. Fiecare imbold [pag. 51] şi fiecare îndemn potrivit ne vorbesc, zicând — Umiliţi-vă: deveniţi tot mai mult ca un copilaş, uitând de eul acesta, lipsiţi-vă de ambiţia egoistă, fiţi mânaţi doar de o dorinţă de a servi pe Domnul, de a servi turmei Sale, şi a servi cauza Sa, Adevărul; uitaţi în întregime de eul acesta.

S-ar putea, ca rezultat, ca Domnul să înmulţească ocaziile şi responsabilităţile noastre în serviciu în viaţa prezentă, sau poate nu; dar aceasta nu contează. Noi nu căutăm şi nu ne străduim pentru viaţa prezentă ci pentru glorie, onoare şi nemurire pe care Domnul le-a promis celor careL iubesc pe El — care Îl iubesc atât de mult încât ascultă de Cuvântul Său şi caută să dezvolte acele elemente de caracter care sunt plăcute în ochii Lui, căutând să devină tot mai mult asemenea Fiului drag al lui Dumnezeu.

Apostolul adaugă: „aruncând asupra lui toate îngrijorările voastre”. Toţi sfinţii adevăraţi ai lui Dumnezeu sunt grijulii. Ei sunt interesaţi în lucrarea Domnului; ei au o grijă în această privinţă. Ei nu pot fi indiferenţi cu privire la interesele Sionului. Deşi inimile, afecţiunile şi grijile lor au fost ridicate dintr-un canal sectar, aceasta este numai pentru a fi plasate asupra adevăratului popor al Sionului spiritual, ale căror nume sunt scrise în ceruri. Bineînţeles, prin urmare, fiecare Bătrân din Biserică trebuie să simtă o astfel de grijă, în special pentru turma în care el a fost pus ca s-o servească „să hrănească turma lui Cristos” — nu să le tundă, nu să le sperie, nu să le bată, nu să exercite autoritate şi stăpânire peste ele, ci să le hrănească.

Această grijă, influenţându-i pe Bătrânii aleşi (şi pe toţi bătrânii sau cei mai avansaţi din Biserică) deşi este un sentiment corect în sine, poate fi atât de uşor pervertit încât să fie periculos. Bătrânii, fie individual fie colectiv, pot să devină atât de îngrijoraţi faţă de turmă încât să-şi distrugă propria lor pace şi bucurie în Spiritul sfânt; şi îi poate conduce de asemenea să facă nişte paşi nepotriviţi, ca de exemplu, că judecata lor extrem de zeloasă este necesară pentru binele turmei. Mulţi în trecut au fost conduşi, sub influenţa unei astfel de griji, să răpească libertatea turmei în diferite moduri şi în diferite situaţii, fiind îngrijoraţi că aceste libertăţi ar dăuna cauzei. Vedem acest spirit de îngrijire şi suprasolicitare proeminent marcat în trecut prin diferite crezuri, reguli şi îngrădiri puse asupra turmei Domnului, contrare Scripturii şi contrare libertăţilor cu care Cristos face liber pe poporul Său. Fără îndoială motivul a fost în unele privinţe bun; problema a fost că unii Bătrâni, unele oi avansate, îngrijindu-se de interesele turmei, au uitat că ei sunt doar servitorii ei şi că ei nu au fost autorizaţi să facă legi sau îngrădiri pentru turmă. Au uitat că Însuşi Domnul este încă Bunul Păstor al turmei Sale, că El n-a renunţat la grija pe care o are pentru ea, nici la autoritatea Lui în favoarea nimănui, ca să permită unei astfel de persoane să exercite stăpânire sau să facă vreo lege pentru turmă, pentru că El a făcut toate legile şi regulile necesare şi doreşte ca oile Lui să fie libere cu libertatea cu care El le-a făcut libere, în sensul deplin al cuvântului.

Remediul pentru toate aceste îngrijiri exagerate neautorizate faţă de interesele Sionului este arătat de apostol când zice — „aruncând asupra Lui [Păstorul turmei] toate îngrijorările voastre, căci El îngrijeşte de voi [pag. 52] [toţi]”. Fiecare oaie trebuie să-şi aducă aminte că mâna puternică (marea putere) a Păstorului este încă în mijlocul poporului Său şi datorită îngrijirii Sale noi nu trebuie să ne împovărăm cu grijă, nici să simţim că trebuie să facem schimbări în planurile şi aranjamentele Sale pentru ceea ce ne închipuim noi a fi noile exigenţe ale cazului. Toată această grijă exagerată duce la frică, iar frica indică o lipsă de credinţă, o lipsă de încredere în Păstor; şi aceasta este folosită în general de marele adversar ca una dintre cele mai puternice pârghii ale sale pentru a conduce pe poporul Domnului pe o cale greşită.

Haideţi atunci ca toţi (toţi cei avansaţi sau bătrâni) să avem grijă de turmă; da, o preocupare adâncă; dar să aruncăm greutatea acestei griji asupra Domnului şi credinţa noastră să se încreadă în El, pentru că El, care împlineşte un plan atât de mare şi glorios după cum ni-l dezvăluie acum Cuvântul Său, „planul veacurilor”, a făcut asigurare deplină pentru fiecare situaţie, fiecare circumstanţă, fiecare condiţie; şi să fim astfel gata să cooperăm cu El în armonie cu Cuvântul Său, dar să nu alergăm acolo unde nu suntem trimişi, nici să nu luăm în vreun mod locul Domnului nostru şi nici să nu încercăm să facem lucrul Lui. Doar cei umiliţi, după toate probabilităţile, vor primi binecuvântări durabile, prezente sau viitoare, din mâinile Domnului nostru; pentru că El Se împotriveşte celor mândri şi arată favoare celor umiliţi.

NEŢINÂNDU-SE DE CAP

Coloseni 2:18

W. T. 15 August 1905, R3613

Apostolul ne atenţionează pe toţi împotriva unei atitudini greşite care întotdeauna a ameninţat mai mult sau mai puţin corpul lui Cristos, în adunările mai mari precum şi în cele mai mici; el ne atenţionează împotriva pericolului de a ne uita prea mult la noi înşine sau la alţi oameni în Biserică şi nu îndeajuns la Domnul, care este chiar „Capul Bisericii, care este corpul Său”. El îi prezintă pe unii membri că iau o poziţie de cap, uitând de faptul că „unul este Capul Bisericii, Cristos”, şi sunt înclinaţi datorită acestei uitări să gândească despre ei înşişi că sunt cineva, să-şi imagineze că întreaga greutate şi importanţă a cauzei Domnului depinde de ei şi să-şi asume prea multă conducere.

Apostolul atenţionează pe alţi membri mai puţin proeminenţi în Biserică împotriva unei recunoaşteri şi sprijiniri a unei astfel de poziţii greşite, asigurându-i că aerul lor protector este extrem, prejudiciindu-se pe ei înşişi precum şi interesele pe care le servesc; că îngerii, adică trimişii, reprezentanţii Bisericii (Apoc. 1:20; 2:1), nu trebuie să fie slăviţi, deşi trebuie mult apreciaţi în măsura credincioşiei lor, a faptelor bune şi a umilinţei. El previne pe alţi membri că o astfel de umilire prin care s-ar ignora în întregime pe ei înşişi şi ar arunca toată greutatea şi responsabilitatea şi influenţa asupra acestor îngeri sau bătrâni ar fi nepotrivită, ar indica o necredincioşie faţă de Cristos şi o nereuşită de a aprecia corect aranjamentele Sale.

[pag. 53]

PERICOLE ÎN EXTREME OPUSE

Astfel, mustrând două clase din cauză că iau poziţii extreme opuse, apostolul continuă şi arată că dificultatea la ambele părţi este nereuşita de a aprecia Capul într-un mod potrivit — Cristos, singurul Cap adevărat al Bisericii. Fie că ne înălţăm pe noi înşine, uzurpând locul Domnului nostru în Biserică şi ignorând cuvintele şi aranjamentele Sale, fiind umflaţi de mândrie ca servitori ai Săi, fie că, pe de altă parte, ne supunem în linişte la asemenea lucruri şi avem reverenţă faţă de aceia care uzurpă locul Domnului în corpul Său, în fiecare caz dificultatea este aceeaşi — nereuşita de a recunoaşte corect pe adevăratul Cap.

Dacă noi acceptăm faptul că Cristos este Capul Bisericii, să punem fiecare argument pe acest fundament; să nu simţim nici un moment că totul se va destrăma dacă noi nu sprijinim chivotul — că noi suntem spiţele principale în programul divin în orice mică parte a Sionului (1 Cron. 13:10). Toate aceste idei îngâmfate sunt trădare faţă de Căpetenia Mântuirii noastre, pentru că El ne-a spus — şi noi credem Cuvântul Său — „Fără Mine nu puteţi face nimic”. Fiecare membru al corpului lui Cristos pe care Domnul l-a pus în vreun sens al cuvântului în Biserică pentru a-I servi cauza, trebuie să înţeleagă că el nu este deloc esenţial pentru dezvoltarea planului divin, că este pur şi simplu o favoare că i s-a dat o parte în legătură cu acest plan şi că binecuvântările Sale, zi de zi, sunt mai mult decât compensatoare pentru orice mic serviciu şi sacrificiu pe care ar putea să-l facă. În loc să fie mândru, gândul că i se permite să aibă ceva parte în marele plan al lui Dumnezeu ca un servitor între fraţii lui, trebuie să-l smerească şi el trebuie să înţeleagă clar că pe cât de sigur este că Domnul este Capul Bisericii Sale, tot aşa, oricine nu-şi păstrează umilinţa când ocupă poziţii de încredere, va fi înjosit, va pierde privilegiile şi ocaziile, poate cu pagubă pentru sine şi pentru alţii.

Acei fraţi şi surori umiliţi care permit în tăcere ca un frate să se înalţe între ei şi să vorbească despre adunare, mică sau mare, ca „Biserica mea”, „urmaşii mei” etc., nu numai că vatămă pe fratele şi îl încurajează pe o cale greşită, ci sunt neloiali faţă de adevăratul Cap al Bisericii. Cel care se supune la astfel de condiţii şi limbaj demonstrează că el nu apreciază în mod potrivit „libertatea cu care Cristos ne-a făcut liberi” — demonstrează fie că el este doar un „prunc în Cristos”, fie că doarme în ceea ce priveşte vegherea potrivită pentru onoarea Bisericii şi a Capului Bisericii. Nu contează că asemenea lucruri pot fi explicate cum că nu au însemnat nimic serios. Faptul este că un astfel de limbaj şi astfel de pretenţii arată că ceva serios s-a întâmplat deja, pentru că nici un adevărat Bătrân umilit al Bisericii lui Cristos, loial Capului, nu se va gândi să vorbească despre sine ca şi cum ar fi în locul Capului Bisericii, nici nu se va gândi să vorbească despre poporul Domnului ca fiind Biserica sa.

Pentru astfel de ofense publice trebuie să se ceară iertare public, altfel aceşti conducători trebuie puşi pe scaunele din spate. Nu contează că au toată oratoria imaginabilă, nu contează că nimeni altul nu are talent pentru serviciu public. Cel mai sărac şi cel mai slab, cel mai neînsemnat membru al corpului este, în ochii Domnului, mai calificat să înveţe decât[pag. 54] unul care se laudă şi se umflă de mândrie şi încearcă să ia în Biserică poziţia Capului. Însemnaţi-vă cuvintele apostolului, „umflat de o mândrie deşartă prin gândurile firii păcătoase, neţinându-se strâns de Capul, din care tot trupul, hrănit şi strâns unit, prin încheieturi şi legături, creşte cu creşterea lui Dumnezeu” — Col. 2:19.

EUL ÎNTÂI, DUMNEZEU PE URMĂ

În 2 Timotei 3:2 apostolul ne asigură că, în zilele din urmă vor fi timpuri grele, căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, aroganţi, insultători, neascultători de părinţi (şi de autorităţile mai înalte în general), nemulţumitori, fără evlavie . . . trădători, obraznici, îngâmfaţi . . . având o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea.

Această ilustraţie se potriveşte bine zilelor noastre în întreaga creştinătate nominală, şi de aceea nu este ciudat că ceva de acelaşi spirit general, uneori, caută să invadeze tabăra sfinţilor — micile grupuri ale consacraţilor care se străduiesc să fie biruitori ai lumii şi ai spiritului ei. Faptul că apostolul scrie cu atâta forţă în acest subiect nu dovedeşte nici o lipsă de simpatie din partea lui, şi desigur referinţa noastră la cuvintele lui nu indică o lipsă de simpatie din partea noastră. Dar problema este serioasă şi deosebit de vătămătoare pentru fraţii care ar putea înclina spre astfel de îngâmfare: nimic nu este mai sigur în secarea vitalităţii spirituale şi în ducerea noastră în întuneric, atât doctrinar cât şi spiritual.

Din contră, apostolul Iacov ne previne împotriva acestui pericol care asaltează pe cei mai talentaţi din poporul Domnului. El scrie: Nu fiţi mulţi învăţători, fraţilor, căci ştiţi că vom primi o încercare mai aspră (Iacov 3:1). Datorită iubirii noastre pentru fraţi, datorită marii aprecieri pentru ei şi pentru că apreciem serviciile lor şi dorim ca ei să continue în serviciu Domnului, nu numai acum ci şi în viitorul veşnic, datorită acestor lucruri, simţim că este necesar să accentuăm acest punct, nu personal, nu individual, ci în general.

Noi îi îndemnăm pe toţi cei pe care Domnul i-a pus în Corp, fie într-o poziţie mai umilă fie într-un loc proeminent, să-şi amintească cuvintele apostolului — că aşa cum Domnul nostru S-a umilit şi a fost ulterior înălţat, aceasta demonstrează un principiu activ în programul Tatălui sub care toată Preoţimea Lui Împărătească trebuie să se umilească dacă vor să fie la timpul potrivit înăltaţi; de asemenea argumentul cu care încheie apostolul este: „Smeriţi-vă deci sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la timpul potrivit să vă înalţe”. Nu acum este timpul potrivit pentru înălţare; a ne ridica pe noi înşine sau pe alţii în condiţiile prezente înseamnă a ne expune la mai mare pericol de cădere. De aceea toţi cei care sunt serioşi şi cu o inimă umilită trebuie să vegheze şi să se roage ca să nu intre în ispită în această direcţie, care chiar de la începutul Veacului Evanghelic a fost cea mai serioasă piatră de poticnire în calea acestei clase. Ne amintim că între apostoli chiar a avut loc o ceartă cine să fie mai mare în Împărăţie. Să ne amintim de asemenea cuvintele de mustrare ale Domnului nostru faţă de ei: „Dacă nu vă umiliţi şi să deveniţi ca şi copiii mici nu veţi intra nicidecum în Împărăţie”.

[pag. 55]

NUMAI CEI UMILIŢI SUNT ÎN SIGURANŢĂ

Astfel Domnul nostru arată umilinţa ca una din primele cerinţe pentru un loc în Împărăţie. Şi noi putem vedea importanţa, motivul pentru acest lucru. A înălţa la gloria, onoarea şi nemurirea Împărăţiei şi la natură divină pe cineva care nu şi-a demonstrat pe deplin umilinţa spiritului ar însemna să-l pui într-o poziţie în care ar putea deveni un alt Satan, alt adversar, care în timp, sub o înşelare sau alta, ar putea să vrea să împartă onorurile divine chiar şi dincolo de generozitatea asigurată de Tatăl nostru ceresc pentru toţi cei care sunt adevăraţii Lui consacraţi.

Nu va trece mult timp dragi fraţi — să avem răbdare. Haideţi să avem şi credinţă, să nu ne îndoim. Mult din străduinţa de a ţine şi a exercita autoritatea în Biserică este asumată la început cu cele mai bune intenţii, cu dorinţa de a face şi a fi pentru interesele cele mai bune ale Bisericii. În astfel de cazuri credinţa nu este destul de puternică ca să-şi dea seama cât de fără importanţă suntem noi pentru planul divin şi cât de capabil este Domnul să conducă fiecare incident şi circumstanţă după voinţa divină. Mai multă credinţă în puterea Domnului de a regla afacerile Bisericii va neutraliza mult eforturile unora din poporul Său de a conduce interesele Bisericii după înţelepciunea şi abilitatea lor proprie. Să nu uităm că El poate şi vrea să facă toate lucrurile după sfatul voii Sale. Să ne amintim că cel mai înalt loc al nostru este să fim mici şi că cea mai mare stăpânire este stăpânirea de sine; şi că orice succes am putea avea în uzurparea locului şi autorităţii Domnului nostru şi a Cuvântului Său, la sfârşit rezultatul va fi fără îndoială nefavorabil pentru noi. De aceea, pentru autoconservare cât şi pentru interesele Bisericii şi în onoare faţă de Domnul, trebuie să ţinem eul supus. Să ne amintim cuvintele poetului şi să le aplicăm zilnic:

„O! să fii nimic, nimic,

Dureroasă poate fi înjosirea;

Totuşi mă arunc la pământ

Ca lumea să poată privi pe Mântuitorul.

Mai bine să fii nimic, nimic —

Lui să I Se înalţe glasuri

El este izvorul binecuvântării,

Da, vrednic de laudă este El”.

Să ţinem totdeauna în memorie exemplul şi cuvintele apostolului: „Căci noi nu ne predicăm pe noi înşine, ci pe Cristos Isus ca Domn, iar noi înşine suntem robii voştri, pentru Isus” — 2 Cor. 4:5.

INFAILIBILITATEA ŞI FUNCŢIA DE BĂTRÂN ÎN BISERICĂ

W. T. 15 Martie 1906, R3745

Întrebare: Frate Russell, am primit nu demult o scrisoare care arată că tu nu poţi fi considerat infailibil, pentru că cel care scrie scrisoarea pretinde că ţi-ai schimbat vederile cu privire la caracterul potrivit al alegerii Bătrânilor de către diferitele adunări ale poporului Domnului, [pag. 56] pentru supravegherea lucrării Domnului. Cel care scrie scrisoarea la care mă refer cred că a fost odată Bătrân în Biserica din St. Louis, dar nemaifiind ales de către congregaţie el respinge adunarea ca „Babilonism”. În scrisoarea despre care vorbesc, el pretinde că dă un citat dintr-un Turn de Veghere vechi care face să pară că la acel timp tu nu ai considerat necesară alegerea de Bătrâni. Apoi el citează din Turnuri de Veghere mai recente şi din Zorile Mileniului Vol. VI (Studii în Scripturi, n.t.), cuvintele tale prin care recomanzi alegerea de Bătrâni şi oferi sugestii cu privire la calităţile scripturale ale acestora.

Întrebarea mea este: Acest lucru este adevărat? Ţiai schimbat vederea cu privire la acest subiect, şi dacă da, pot să întreb de ce?

Răspuns: — Mai întâi de toate mă grăbesc să te asigur că niciodată nu am pretins infailibilitate. Nu aştept să fiu infailibil până când, prin harul Domnului, voi primi o parte în Întâia Înviere; atunci, fiind venit ceea ce este perfect, se va înlătura ceea ce este în parte; vom vedea aşa cum suntem şi noi văzuţi şi vom cunoaşte aşa cum suntem şi noi cunoscuţi.

Noi acceptăm scrierile celor doisprezece apostoli ca fiind în aşa mod supravegheate de Domnul încât sunt fără nici o eroare. El Însuşi a spus despre scriitori, apostolii: Orice veţi lega, veţi stabili, pe pământ va fi recunoscut ca legat sau stabilit în ceruri, şi orice veţi dezlega sau elibera pe pământ va fi dezlegat sau eliberat în ceruri. De aceea noi putem privi prezentările acelor doisprezece oameni, destinaţi de Domnul pentru a fi reprezentanţii Săi speciali în dispensaţia Spiritului sfânt, ca fiind infailibile, adevărate, fără eroare. Dar nu avem nici o bază să credem că oricare alţii în afara apostolilor au fost atât de miraculos ţinuţi de puterea lui Dumnezeu cum au fost cei doisprezece, sau că noi avem vreo autoritate în Cuvântul lui Dumnezeu pentru a considera cuvintele şi scrierile altora ca fiind deasupra sau dincolo de examinarea sau dovedirea lor cu Scripturile. Aceasta a fost invariabil prezentarea făcută de noi. Străduinţa noastră a fost să prezentăm Cuvântul lui Dumnezeu cu credincioşie după cum ni la dat El să-l înţelegem — dacă stăm în picioare sau cădem este treaba Stăpânului nostru (Rom.14:4). Totuşi avem încredere că şi cursul nostru are aprobarea acelora din poporul drag al Domnului care, conduşi de Spiritul Său, umblă acum în lumina adevărului prezent.

VEDEREA NOASTRĂ ESTE DIFERITĂ

Noi nu negăm creşterea în cunoştinţă, şi că acum vedem într-o lumină puţin diferită voia Domnului cu privire la Bătrâni sau la conducători în diferitele grupuri ale poporului Său. Greşeala noastră în judecată a fost că am aşteptat prea mult de la iubiţii fraţi care, venind timpuriu în Adevăr au devenit în mod natural conducătorii acestor mici grupuri. Vederea ideală pe care am menţinut-o iubitor despre ei a fost că efectul cunoştinţei Adevărului asupra lor va fi în direcţia umilinţei, făcându-i să aprecieze propria lor micime, şi că orice ştiu şi pot să prezinte şi altora este din poziţia de purtători de cuvânt ai lui Dumnezeu şi datorită faptului că sunt folosiţi de El. Speranţele noastre ideale au fost că aceştia vor fi în oricare sens al cuvântului exemple pentru turmă; şi că dacă providenţa Domnului [pag. 57] va aduce în micul grup unul sau mai mulţi la fel de competenţi, sau mai competenţi, în prezentarea Adevărului, atunci spiritul iubirii îi va conduce ca în onoare să-şi dea întâietate şi astfel să se ajute şi să se îndemne unul pe altul la participarea în serviciul Bisericii, corpul lui Cristos.

Cu acest gând în minte noi am tras concluzia că datorită măsurii mai mari a harului şi adevărului acum disponibile şi apreciate de poporul consacrat al Domnului, n-ar fi necesar ca ei să urmeze calea arătată de apostoli în Biserica timpurie. Greşeala noastră a constat în nereuşita de a înţelege că aranjamentele arătate de apostoli sub supraveghere divină sunt superioare oricăror altora, indiferent cine le-ar formula, şi că Biserica ca întreg va trebui să aibă regulile instituite de către apostoli până când, prin schimbarea noastră la înviere, toţi vom fi făcuţi compleţi şi perfecţi şi vom fi direct asociaţi cu Învăţătorul.

Greşeala a ieşit în atenţia noastră treptat, văzând între fraţii dragi o anumită măsură din spiritul de rivalitate şi o dorinţă din partea multora să se ţină de conducerea întrunirilor ca de o funcţie, în loc să fie privit ca un serviciu, şi să excludă şi să împiedice a se dezvolta ca conducători pe alţi fraţi cu aceeaşi capacitate naturală, cu aceeaşi cunoştinţă despre Adevăr şi cu aceeaşi competenţă în mânuirea săbiei Spiritului. Din diferite grupuri ale poporului Domnului am primit întrebări formulate cu bunăvoinţă despre ce ar trebui făcut în cazul unui frate care ar dori să domnească peste moştenirea lui Dumnezeu — care ar dori să conducă Biserica ca şi cum el ar fi infailibil şi ca şi cum fraţii în general ar fi dintro clasă inferioară. Peste tot am sfătuit la moderaţie, şi în special ca fratele ofensator să fie judecat cu îngăduinţă, amintindu-le fraţilor sugestia apostolului că proeminenţa în capacitatea de a învăţa este deosebit de periculoasă, şi că, îndreptând pe acest frate ei trebuie să-şi aducă aminte de propriile lor slăbiciuni şi pericole în aceeaşi direcţie. Dar i-am asigurat în mod clar că în ordinea divină cât şi în ordinea raţională, întreaga congregaţie a celor consacraţi trebuie să caute şi să hotărască voia Domnului cu privire la conducătorii ei şi nu trebuie să permită nimănui să uzurpe această funcţie a Bisericii şi să hotărască pentru ea că el este singurul şi singura alegere a Domnului pentru serviciu.

Noi am sfătuit că, din contră, dovada unui spirit egoist şi dorinţa de a fi cel mai mare este un indiciu al nepotrivirii pentru poziţie, şi că lăsând pe unul „căpos” să continue în poziţia de conducător ar fi vătămător nu numai pentru congregaţie ci şi pentru acel conducător, pentru că avem asigurarea scripturală că Dumnezeu se împotriveşte celui mândru, celui egoist, şi Îşi arată favoarea celui umilit. Iar îndemnul apostolului este: „Smeriţi-vă deci sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la timpul potrivit, El să vă înalţe” — când perfecţiunea noului corp în armonie cu mintea nouă va fi luat pe deplin locul imperfecţiunilor trupeşti actuale.

Ai menţionat Biserica din St. Louis şi îmi aduc aminte că micul grup de acolo a avut dificultăţi în privinţa conducerii — şi probabil tocmai cu cel care a scris scrisoarea pe care tu o menţionezi. El s-a considerat ofensat de întreaga adunare pentru că n-a fost lăsat să conducă toate treburile Bisericii. Mi-a scris insistând că el ştie că Dumnezeu l-a numit pe el în[pag. 58] acea poziţie, sugerând că adunarea nu are nimic de-a face cu acest lucru decât să-l sprijine pe el, şi sprijinindu-l pe el sprijină pe Domnul şi voia Domnului. El a îndemnat să nu fie ales, să nu fie votat, ci să fie acceptat de către adunare că este numit în mod divin. El a dorit ca eu să impun acest lucru asupra adunării.

Am obiectat, şi într-un mod cât am putut mai blând i-am arătat că vocea Domnului în ceea ce priveşte comportarea noastră individuală trebuie s-o căutăm în propria noastră minte cu ajutorul Scripturii, iar vocea Lui cu privire la Biserică trebuie căutată printr-o exprimare a sentimentelor tuturor membrilor consacraţi, fiecare căutând să exprime, după cea mai bună capacitate a lui sau a ei, mintea Spiritului, aşa cum este asigurată de Cuvânt.

Fratele, evident, s-a simţit rănit că n-am recunoscut numirea lui divină, şi acum după mai mulţi ani resentimentul, presupun, iese la iveală prin scrisoarea la care te referi, şi înţeleg că au fost trimise copii ale acestei scrisori şi altora, la fel ca ţie.

Astfel de fapte şi experienţe mi-au demonstrat nu numai înţelepciunea metodei apostolilor în privinţa „bătrânilor în fiecare cetate” (Tit 1:5) dar şi necesitatea unei astfel de căi — că altfel poporul Domnului nu va face progresul potrivit în cunoştinţă şi în harurile Spiritului, şi nici nu vor ajunge să aprecieze pe deplin libertatea cu care Cristos face liber, şi a egalităţii ca fraţi de aceeaşi clasă, aceeaşi adunare, aceeaşi grupare, acelaşi corp, compus din toţi cei care se încred în sângele preţios al lui Cristos şi sunt pe deplin devotaţi serviciului Său.

Nu îmi este ruşine de poziţia pe care am avut-o la început şi nici de poziţia mea de acum în această chestiune. Nu mă surprinde că nu am înţeles situaţia pe deplin, că nu mi-am dat seama de ambiţiile şi egoismul care încă aparţine cărnii prietenilor, chiar după conceperea de Spirit şi aţintirea privirii la lucrurile de sus şi a străduinţei de a fi guvernaţi de înţelepciunea de sus.

Fără a face o comparaţie între mine, sau oricare altul din timpul prezent, ca purtători de cuvânt ai Domnului, şi cei doisprezece purtători de cuvânt speciali îndrumaţi atât de minunat de Domnul la începutul acestei dispensaţii, îndrăznesc să atrag atenţia asupra faptului că chiar şi celor mai proeminenţi dintre aceia le-a trebuit timp să înţeleagă gândul Spiritului în diferite subiecte: de exemplu, apostolul Petru a avut nevoie de o viziune şi experienţe ulterioare pentru a putea învăţa lecţia că zidul despărţitor de la mijloc, dintre evrei şi neamuri, a fost dărâmat, aşa încât acum, sub termenii acestei dispensaţii Evanghelice, nu mai există nici evreu, nici grec, nici rob, nici liber, care să aibă vreo proeminenţă sau preferinţă specială în ceea ce priveşte favoarea Domnului. Petru a avut o viziune de un anumit fel pentru a-i arăta adevărul asupra acelui subiect; eu am avut o viziune de un alt fel — o lecţie de experienţă care a venit din diferite congregaţii ale poporului Domnului, care m-a condus la metoda apostolică şi m-a convins că aceasta este încă necesară pentru dezvoltarea potrivită, zidirea şi progresul Bisericii care este corpul lui Cristos.

[pag. 59]

PRACTIC NICI O SCHIMBARE

Aşa cum te înţeleg, scrisoarea fratelui sugerează faptul că dacă micile biserici îşi aleg propriii conducători în loc ca aceştia să se aleagă singuri, dovedeşte că noi am devenit sectari, Babilon. Ei bine, este dificil să spui cum li se par lucrurile celor care încep să piardă spiritul adevărului şi care încep să intre în întuneric. De fapt noi nu am sprijinit niciodată ideea ca Biserica să recunoască un conducător doar pentru că el zice că crede despre sine că este numit divin. Gândul nostru a fost că spiritul Domnului care predomină între cei care au Adevărul, îi va mişca în aşa mod pe toţi încât într-o inimă şi într-un gând fiecare va fi bucuros să cedeze ocazii şi să facă serviciu celorlalţi după cum pot mai bine, şi astfel voia Domnului va fi îndeplinită. Întreaga greşeală a fost că am aşteptat prea mult de la tovarăşii de slujbă, neglijând a urma metoda apostolică de a alege servitorii „prin ridicare de mâini”, sau folosirea altor mijloace pentru a afla opinia consacraţilor cu privire la gândul Domnului în acest subiect.

NICI O ORGANIZAŢIE ACUM

Aceia care declară că noi am format o sectă sau o denominaţie denaturează faptele. O sectă este o ruptură, iar noi nu ne-am rupt de nicăieri. Străduinţa noastră este să aducem pe tot poporul lui Dumnezeu în relaţie de inimă şi părtăşie cu Domnul şi unul cu altul. Noi acceptăm ca fraţi pe toţi cei care se încred în sângele preţios ca preţul lor de răscumpărare şi care pretind şi dovedesc o deplină consacrare faţă de serviciul Domnului. Noi nu respingem pe nimeni de la părtăşie creştină pe baza acestor linii, oricare ar fi teoriile sale asupra subiectelor marginale şi mai puţin esenţiale.

Noi nu suntem nici denominaţie pentru că noi nu acceptăm nici un nume decât acela al Domnului nostru Isus Cristos. Noi suntem creştini, nici mai mult nici mai puţin. Noi acceptăm toate numele date Bisericii în Scripturi, dar neluând unul dintre ele ca un titlu distinctiv, aşa cum fac prietenii noştri din denominaţiile creştine. Fiecare persoană are relaţia sa cu Domnul, şi pentru că este în relaţie cu Domnul, este în relaţie cu toţi ceilalţi care sunt la fel în relaţie cu Domnul, pentru că Corpul lui Cristos este unul singur. Aceasta, unirea noastră cu Domnul, este unirea scripturală, şi nu există alta: şi după câte ştim noi nici o altă grupare a poporului Domnului nu ia această poziţie în întregimea ei, nici nu se bazează deplin pe ea. Prin harul Domnului noi sperăm să stăm astfel până ce El va spune, „Bine!” şi ne va primi în Împărăţia Sa glorioasă.

TERMENUL „BABILONISM”

Cuvântul Babilonism, după cum am arătat adeseori, înseamnă confuzie. Nu confuzie în ceea ce priveşte organizarea, pentru că diferitele departamente ale Babilonului, diferitele lui denominaţii, au organizări foarte stricte care nu permit nici o confuzie. Confuzia Babilonului constă în doctrinele ei care sunt nescripturale, confuze, contradictorii, multe dintre ele eronate. Ne temem că fratele din a cărui scrisoare citezi este [pag. 66] cel în pericol să ajungă într-o stare babilonică — ideile lui sunt desigur foarte confuze în ceea ce priveşte chestiunea Bătrânilor. În faptul că insistă ca el şi alţi Bătrâni să domnească peste Biserică prin numire divină şi fără nici o numire umană, el se apropie de o poziţie şi mai extremă decât Papa de la Roma, despre care credem că este destul de babilonic; pentru că nici chiar Papa de la Roma nu ajunge la poziţia lui prin uzurpare ci printr-o alegere a cardinalilor.

CURĂŢIREA FIILOR LUI LEVI

„Cine va putea să sufere însă ziua veniri Lui? Cine va rămâne în picioare când se va arăta El? Căci El va fi ca focul topitorului şi ca leşia înălbitorului. El va sta ca topitorul şi ca purificatorul argintului; va curăţi pe fiii lui Levi, îi va purifica aşa cum se curăţă aurul şi argintul şi vor aduce Domnului un dar de mâncare în dreptate” — Mal. 3:2, 3.

W. T. 1 Octombrie 1906, R3864

ÎNCERCĂRI DIN LOCURI NEAŞTEPTATE

Dacă am şti dinainte cum va veni fiecare încercare a credinţei, a iubirii şi a devotamentului faţă de pricipiu şi faţă de loialitatea pentru Domnul şi pentru fraţi, s-ar putea să fim pregătiţi pentru ea, şi, corespunzător, ar fi mai puţin severă, iar umilinţa noastră, răbdarea şi iubirea, ar fi corespunzător mai puţin încercate. Dar Domnul vrea ca să ne încerce tocmai în această direcţie, şi de aceea încercările noastre vin de obicei din direcţii neaşteptate. Acest lucru face încercarea mai severă şi dovedeşte mai bine sentimentele reale ale inimii noastre. Domnul vrea să scoată afară din noi tot ce este de natura zgurei — voinţă proprie, ambiţie personală, mândrie: El vrea să cultive în noi loialitate faţă de El şi faţă de principiile dreptăţii reprezentate în caracterul Său, şi ne îndeamnă prin Cuvântul Său.

Privind la creştinătate în general auzim cuvântul profetului care zice: „O mie vor cădea alături de tine” — alături de corpul lui Cristos, Biserica. Şi vedem această cădere progresând, cădere de la credinţa în Cristos ca Răscumpărător, cădere în Evoluţie, Critica Radicală, Ştiinţa Creştină etc. Dar acum privim mai aproape, acasă la membrii corpului, să vedem care dintre aceştia vor fi în stare să reziste la încercările din zilele noastre — „Cine poate să stea în picioare?” (Apoc. 6:17) întreabă apostolul. „Cine va rămâne în picioare când Se va arăta El?” este întrebarea profetului în textul nostru. Sugestia evidentă este că inspecţia va fi atât de crucială încât va încerca pe toţi sfinţii.

Deoarece Turnul de Veghere, prin aranjamentul plin de har al Domnului, are o astfel de vedere asupra câmpului de secerat, astfel de contact cu toată turma mică din poporul Domnului, prin scrisori, prin peregrini, prin colportori, noi putem discerne, probabil mai bine decât alţii, că focul marelui Topitor arde deja şi că aurul şi argintul sunt în încercare. Şi, o ce mult ne întristează uneori când vedem că unii nu stau bine în încercarea din ceasul acesta. Noi îi iubim pe toţi cei dragi ai[pag. 61] Domnului care sunt acum în cuptorul încercărilor; suntem siguri că Însuşi Domnul, Topitorul, îi iubeşte şi mai mult. Dacă aceştia sunt îndureraţi sau trişti când discern tendinţele slăbiciunilor, neloialitatea faţă de cauză, ambiţie pentru nume, faimă sau poziţie, dorinţa de a fi cel mai mare, tendinţa de a domni peste moştenirea lui Dumnezeu — dacă pe noi ne doare aceste lucruri, suntem întristaţi, dezamăgiţi faţă de unii, credem noi că marele Topitor este indiferent? Nicidecum! Este scris despre El că iubindui pe ai Săi i-a iubit până la capăt; şi vedem din relatare că El a fost foarte răbdător şi încet în îndepărtarea lui Iuda cel egoist, ambiţios şi vânzător al Domnului şi al adevărului. Şi pe măsură ce ajungem să avem tot mai mult din caracterul Învăţătorului şi din asemănarea cu El, vom avea mai multă simpatie faţă de cei care au ieşit de pe cale, şi care, dacă nu sunt recuperaţi, vor fi în mod sigur tăiaţi de la calitatea de membru în corp, după cum arată Domnul nostru — chiar dacă, cum declară apostolul, s-ar putea să fie mântuiţi ca prin foc, ca membri ai „marii mulţimi” — 1 Cor. 3:15.

„MUSTRĂ CU ÎNDELUNGĂ RĂBDARE ŞI ÎNGĂDUINŢĂ”

Din două motive, este imposibil să le scriem tuturor care par a fi în pericol: (1) Nu ne-ar ajunge timpul; avem alte obligaţii acum; (2) Dacă ei nu ascultă de Cuvântul Domnului, dacă ei nu ascultă pe Isus şi pe apostoli, pe Moise şi pe profeţi, nu trebuie să ne aşteptăm să ne asculte pe noi. De aceea cel mai potrivit curs al nostru pare să fie ca, ocazional, să scriem astfel de cuvinte de prevenire ca şi acestea, căci deşi ele pot să aibă pentru unii o mireasmă de la moarte spre moarte, totuşi sperăm ca ele să aibă pentru alţii o mireasmă de la viaţă spre viaţă.

Poate se pare ciudat — dar în deplin acord cu toate relatările din trecut — ca aceste încercări de foc, aceste cerneri, în multe cazuri par să găsească cea mai multă zgură între conducătorii turmei. Poate că este doar din cauză că ei sunt cei mai observaţi, poate că la fel de mulţi care nu se află într-o astfel de poziţie proeminentă vor cădea, vor fi consumaţi, vor „suferi pierdere” şi vor fi „mântuiţi ca prin foc”. Numai Domnul singur poate să citească inima şi să discearnă gândurile şi intenţiile, şi acum voinţa Lui este ca fiecare membru al casei lui Levi, al casei credinţei, să fie curăţat, purificat, topit; iar încercările de foc din zilele noastre sunt propriile Lui aranjamente, propriile lui aprinderi ale focului, ca să poată împlini lucrarea în armonie cu aranjamentul divin.

Zorile Mileniului (Studii în Scripturi, n.t.) Vol. VI, credem noi, ca şi celelalte volume din această serie, a ieşit la timpul potrivit şi fără îndoială că Domnul îl foloseşte într-o anumită măsură ca un foale pământesc cu care să aprindă focul curăţitor al acestui timp. În acel volum cât şi în celelalte, noi ne-am străduit să aratăm nu propriile noastre gânduri ci învăţăturile Cuvântului, şi aceasta în unele cazuri a părut să ridice un spirit de mânie şi resentiment în inimile unora dintre conducători, acolo unde ar trebui să fie numai iubire dintr-o inimă curată şi apreciere pentru libertăţile glorioase ale Bisericii. Noi nu ne-am făcut decât datoria în a îndrepta atenţia fraţilor asupra faptului că conducătorii nu sunt stăpâni ai turmei, şi că orice conducător care îşi asumă o poziţie de stăpân îşi [pag. 62] pune în pericol propria lui poziţie în Cristos, şi de asemenea, împiedică progresul turmei în libertatea cu care Cristos ne-a făcut liberi. Şi oricine din turma Domnului care cooperează cu astfel de conducători ambiţioşi, le face rău şi dovedeşte o slugărnicie neautorizată, vătămătoare lui însuşi şi celorlalţi asociaţi cu el în studierea Cuvântului.

„A GREŞI ESTE OMENESC, A IERTA ESTE DUMNEZEIESC”

Este scris, „A greşi este omenesc”, şi ştim că deşi suntem concepuţi de Spirit, toţi avem comoara noii naturi în vase pământeşti, de aceea suntem supuşi greşelii. Dându-ne seama de acest lucru noi nu trebuie să acţionăm dur, fără bunătate faţă de conducătorii care sunt înclinaţi să uzurpe în favoarea lor conducerea în Biserica lui Dumnezeu, fără hotărârea Bisericii, sau care sunt înclinaţi, după ce au fost aleşi, să încalce drepturile altora. Totuşi, cu bunătate, gentileţe, fermitate, congregaţia trebuie să ţină controlul tuturor treburilor ei şi să se asigure că conducătorii recunosc faptul că glasul congregaţiei este glasul consacraţilor. Acest lucru va fi spre avantajul tuturor: îl va ajuta pe conducător să se ţină umilit, amintindu-şi că el este doar un membru al Bisericii, care este corpul lui Cristos, şi că în providenţa Domnului el serveşte Biserica pentru că ei au dorit acest lucru şi să considere că aceasta este voia Domnului. Îl va ajuta pe conducător să nu fie ţanţoş, trufaş, să nu vorbească arogant despre congregaţie ca „poporul meu”, „Biserica mea”, „adunarea mea”, „lucrarea mea”. Îl va ajuta să recunoască faptul că ea este „poporul Domnului”, „Biserica Domnului”, „adunarea Domnului”, „lucrarea Domnului” şi că este o favoare, o onoare, să fii servitorul ei şi nicidecum nu este dreptul lui să fie stăpânul ei, „şeful” ei.

De această procedură beneficiază şi adunarea, învăţându-i că responsabilitatea lor faţă de Domnul şi faţă de cauza Lui este în măsura în care ei susţin şi îşi dau aprobarea pentru cel care, în calitate de conducător sau servitor al adunării, este reprezentantul lor. Orice lucru greşit care l-ar face conducătorul este greşeala majorităţii acelei adunări, şi înţelegerea responsabilităţii lor înseamnă întărirea caracterului lor, lărgirea gândirii şi în general pregătirea lor pentru serviciul Domnului, acum şi de aici înainte. Ar trebui chiar să ne zgârâie urechile să-l auzim pe un bătrân într-un discurs că se adresează adunării la persoana a doua zicând, de exemplu, „Voi nu trebuie să faceţi aşa”. Toţi bătrânii, toţi învăţătorii recunoscuţi în Biserică, toţi cei care conduc în vreun sens, trebuie să aibă în vedere să nu vorbească despre adunare ca despre o clasă diferită de ei înşişi, după cum în Biserica nominală se obişnuieşte să se recunoască preoţii ca o clasă, iar laicii ca altă clasă. Din contră, forma mai bună, forma mai umilită, ar fi pentru conducător să se adreseze adunării incluzânduse şi pe sine în îndemn, ca de exemplu să zică, „Noi nu trebuie să facem” aceasta şi aceea.

„IUBIREA ESTE ÎMPLINIREA LEGII”

Dacă spiritul iubirii ar fi larg dezvoltat în toate inimile noastre nu sar mai cere să se discute despre acest subiect din nici un punct de vedere, dar noi suntem doar în parte dezvoltaţi în roadele Spiritului; de aici şi [pag. 63] dificultatea noastră, şi de aici şi marea importanţă de a ne ajuta unul pe celălalt aşa încât legătura noastră împreună ca tovarăşi de slujbă în singurul Corp să fie cât se poate de folositoare pentru toţi. Iar când se ridică în inima noastră un simţ de a critica în privinţa cursului unui conducător, ar fi potrivit, iubitor, să ne zicem nouă înşine: Ei bine, poate că dacă eu aş fi fost în locul conducătorului s-ar putea să nu fi făcut mai bine decât face el în privinţa ţinerii în supunere a trupului — în privinţa umblării umilite cu Domnul şi cu fraţii — în privinţa exemplificării iubirii perfecte, care nu caută ale sale, nu se lasă uşor provocată, nu se îngâmfă, nu se gândeşte la rău — 1 Cor. 13:5.

Când înţelegem că ambiţia a fost cauza căderii lui Satan, ambiţia a fost cauza neascultării mamei Eva, că ambiţia a fost cauza poticnirii multora dintre cei mai nobili din poporul lui Dumnezeu în trecut, lecţia nu trebuie uitată în privinţa noastră, oricare ar fi situaţia noastră. Ar trebui să ne îndemne la simpatie faţă de conducători şi faţă de încercările şi ispitele mai mari la care sunt expuşi, iar conducătorilor ar trebui să le dea mai multă vigilenţă, grijă, veghere, să nu fie în vreun fel biruiţi de această greşeală, care a vătămat pe atât de mulţi în trecut, şi care, evident, este atât de gravă în ochii Domnului, pentru că Domnul Se împotriveşte celor mândri dar dă favoarea Lui celor umiliţi — Iacov 4:6.

Un alt punct; noi nu trebuie niciodată să uităm că după cum voinţa conducătorului nu trebuie luată ca gândul adunării decât dacă aşa s-a hotărât, tot aşa nu trebuie să presupunem nici o clipă că voinţa sau judecata oricărui alt membru trebuie luată ca judecata întregii adunări. Deci, dacă orice frate estimează în mod conştiincios că conducătorul unei adunări nu urmează cursul cel mai înţelept sau cel mai bun din punctul de vedere al Scripturii, el poate într-adevăr merge la conducător în mod particular, cu bunătate, iubitor, şi să-i arate opinia sa, dar nu înseamnă că conducătorul trebuie să urmeze această opinie. El ar putea spune: „Aceasta este părerea unuia, iar părerea mea este asemenea cu a altuia care nu este mai puţin demn de încredere”, şi el ar putea destul de potrivit să-şi menţină părerea sau să şi-o modifice puţin. În orice subiect trebuie căutată vocea adunării ca întreg, şi ea trebuie să hotărască orice chestiune în Biserică, după cum înţeleg cei consacraţi a fi voinţa divină auzită din Cuvântul lui Dumnezeu.

UN PERICOL DIN CEALALTĂ PARTE

Nici nu trebuie ca cineva să tragă prea repede concluzia că vederea lui asupra lucrurilor este mai sănătoasă sau mai bună decât cea a conducătorului. Din contră, faptul că conducătorul a fost ales de către adunare ca cel mai potrivit dintre ei pentru a se îngriji de interesele lor trebuie să aibă greutate, iar fratele sau sora care crede că are un motiv pentru o vedere diferită cu privire la anumite lucruri ar trebui să ezite puţin, să reconsidere chestiunea, s-o cântărească cu grijă, să încerce s-o privească din punctul de vedere al conducătorului, să vadă dacă el sau ea pot s-o găsească aşa în Scriptură. Dacă în sfârşit el sau ea sunt siguri, nu este datoria lui sau a ei şi nici privilegiul lui sau a ei să necăjească întreaga adunare încercând să-şi impună vederile lui sau ale ei pe neaşteptate, în[pag. 64] grabă, vehement. Moderaţia lui sau a ei trebuie să se manifeste aşa cum spune apostolul: „Blândeţea (moderaţia în l. engleză, n.t.) voastră să fie cunoscută de toţi oamenii” (Fil. 4:5). El sau ea trebuie să aprobe ce ar putea fi aprobat de conducător iar când obiectează la anumite caracteristici ale cursului lui trebuie s-o facă cu toată bunătatea, moderaţia şi iubirea frăţească, şi desigur cu umilinţă.

Faptele publice ale unui servitor public sunt supuse examinării şi criticii publicului, şi tot aşa învăţăturile deschise şi purtarea deschisă a conducătorilor Bisericii sunt deschise criticii fraţilor lor, dar spiritul iubirii şi simpatiei trebuie să predomine întotdeauna, şi nimic să nu se facă din ceartă sau slavă deşartă, şi oricine critică un bătrân cu intenţia evidentă de a-l înlocui trebuie privit el însuşi mai critic, şi toţi trebuie să recunoască faptul că spiritul egoist, care caută ale sale, este periculos, vrăjmaş atât al intereselor personale cât şi al intereselor adunării. Fratele care este într-o stare de inimă corectă pentru a fi un conducător între urmaşii umiliţi ai Domnului trebuie să manifeste umilinţă în cuvânt şi comportare — în toate. Alţii nu trebuie priviţi cu încruntare, nici mustraţi public, dar aceştia nu trebuie încurajaţi — ei nu trebuie puşi în locuri cu influenţă în Biserică pentru că se vor vătăma atât pe ei înşişi cât şi pe alţii care ar intra sub influenţa lor.

„DAR RĂBDAREA TREBUIE SĂ-ŞI FACĂ DESĂVÂRŞIT LUCRAREA”

Nu fiţi prea iuţi la fapte în legătură cu interesele Bisericii. Asiguraţi-vă mai întâi că propriile voastre motive sunt bune, curate, iubitoare faţă de cei pe care îi criticaţi; asiguraţi-vă că nu aveţi simpatie faţă de vorbirea de rău; asiguraţi-vă că doriţi doar libertăţile Bisericii pe care le-a dat Domnul — că vreţi numai bunul mers al Bisericii cu privire la timpul, locul şi caracterul întrunirilor şi cu privire la conducători; şi asiguraţi-vă că sunteţi la fel de doritori ca şi alţii să aibă libertatea de a-şi exprima sentimentele tot aşa cum şi voi vreţi ca libertăţile voastre de exprimare să nu fie încălcate sau ignorate.

Rareori este avantajos să avem numai un conducător sau bătrân întro adunare timp de mai mulţi ani la rând, decât dacă adunarea este foarte mică sau altfel este inevitabil. Unii care încep destul de umiliţi, cu o dorinţă să fie servitori ai Bisericii, simţind şi arătând propria lor nevrednicie faţă de acest privilegiu şi lipsa de competenţă pentru serviciu, dacă continuă să fie an după an în această funcţie, ajung în încercări şi probe severe, şi sunt în pericol ca în curând să ajungă să simtă că poziţia aceasta este a lor, şi că alegerea oricărui altul pentru serviciu ar fi o insultă. Aceasta este, bineînţeles, în întregime greşit, şi totuşi avem o ilustraţie în Scriptură în această direcţie. Citim, „Moise era mai smerit (subsol, n.t.) decât orice om de pe faţa pământului”. Fără îndoială că aceasta a influenţat alegerea lui Moise de către Domnul ca un conducător pentru poporul său. Timp de patruzeci de ani naţiunea lui Israel s-a uitat spre el în fiecare situaţie de criză, şi nar trebui să ne surprindă deloc că la încheierea celor patruzeci de ani, cel mai umilit om de pe tot pământul, a ajuns prea arogant ca să i se permită să intre în ţara Canaanului. Moise [pag. 65] a fost privat de privilegiul de a intra în Canaan pentru că nu a fost destul de umilit — şi din cauză că şi-a pierdut atât de mult din umilinţa de la început, el a lovit stânca în pustie zicând: „Ascultaţi răzvrătiţilor! Vom putea noi oare să vă scoatem apă din stânca aceasta?”

O LECŢIE PENTRU TOŢI CONDUCĂTORII

Dacă cel mai smerit om de pe pământ şi unul dintre cei mai mari oameni din istoria lumii a fost astfel biruit de împrejurările poziţiei sale în popor, n-ar trebui să ne surprindă dacă găsim că în Israelul Spiritual, unii care încep blânzi şi umili devin mai mult sau mai puţin aroganţi, şi vorbesc despre ce fac ei şi despre ce trebuie să facă, şi presupun că alţii depind de ei ca să primească apa vieţii. Oricând privim această ilustraţie a lui Moise, ea ar trebui să ne spună tuturor, în special tuturor conducătorilor: „Sufletul meu, ai grijă”. Numai privind des la Domnul şi înţelegând acest pericol, precum şi o luptă continuă împotriva acestui lucru, ne poate ţine teferi lângă Răscumpărătorul nostru — lângă Cel care a fost blând şi smerit cu inima — marele Învăţător care a îndurat din partea păcătoşilor o împotrivire aşa de mare faţă de Sine (Evr. 12:3) şi cu atâta umilinţă — dându-Şi viaţa în scufundare, în serviciu iubitor — căutând nu propria bunăstare şi onoare, ci umilinduSe până la moarte, chiar moarte de cruce. Apostolul, arătând acest lucru, exclamă: „Smeriţi-vă deci sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la timpul potrivit, El să vă înalţe”. Înălţarea, influenţa, poziţia, puterea, autoritatea în Biserică, aduc acum încercări în plus şi jertfire în plus, cât şi pericole în plus. Cu cât este cineva mai sus, cu atât trebuie să fie mai precaut ca să nu păşească greşit şi să cadă.

Uneori unei adunări i-ar putea fi încercată sever răbdarea de către un bătrân care, posedând însuşiri bune persistă în „a domina” Biserica după propriile lui concepţii şi ignoră dorinţele Bisericii. Dacă obiecţia împotriva bătrânului, conducătorului, ar fi pe linia imoralităţii, sau pe linia doctrinei false în ce priveşte lucrurile fundamentale aşa cum sunt arătate în Cuvântul divin — de exemplu, răscumpărarea — atunci trebuie acţionat prompt, pentru că o adunare este responsabilă înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor în aceste puncte. Îngăduinţa în aceste direcţii nu poate fi acceptată; trebuie acţionat ferm de către adunare în această chestiune. Dar dacă în doctrină, sau cel puţin în cele fundamentale, conducătorul se dovedeşte loial Domnului şi Cuvântului Său şi mesajului secerişului, şi dacă este fără reproş în ochii celor din adunare care îl cunosc cel mai bine, şi dacă diferenţa este numai în direcţia că el nu vrea să conducă servicii de un anumit caracter, sau la un anumit timp sau loc pe care le-a cerut majoritatea, s-ar putea, în interesul păcii, ca cel mai înţelept curs să fie ca un astfel de bătrân să continue în serviciu până la expirarea termenului pentru care a fost ales.

Apoi la acea alegere, fără a deveni ceva personal sau să se spună cuvinte lipsite de bunătate, adunarea este datoare faţă de ea însăşi, faţă de Domnul şi faţă de Adevăr să nu-l mai aleagă într-o astfel de poziţie de control absolut. Aceasta nu înseamnă ca fratele să fie lăsat total afară din [pag. 66] conducere, ci că trebuie să se înţeleagă clar despre întrunirile pe care a dorit el să le conducă şi caracterul lor, iar în alegerea lui trebuie luate în considerare aceste lucruri, astfel încât să nu mai fie neînţelegeri pe viitor, şi ar trebui căutaţi alţii care posedă ceva calităţi pentru serviciu în adunare şi cu speranţe că Domnul, care are întreaga situaţie înaintea Sa, probabil are pe alţii în pregătire ca să umple breşa.

„FIŢI PLINI DE AFECŢIUNE”

Dacă această mustrare afectivă şi gentilă a cursului fratelui îl lasă tot îndărătnic şi arogant şi nedispus să servească adunarea după ideile ei, ar fi înţelept să fie lăsat afară de la conducere pentru un timp. Dar să nu se facă nimic cu ceartă sau slavă deşartă — să nu fie spus nici un cuvânt nepoliticos. Mai curând amintiţivă serviciul din trecut; el trebuie apreciat pentru acele servicii. Nu vă fie teamă că toate lucrurile se vor nărui dacă vreo fiinţă umană nu va avea controlul. În timp ce apreciem foarte mult pe fiecare frate şi servitor în Domnul în raport cu faptele lor şi cu caracterul lor, trebuie să ne amintim întotdeauna că Domnul Însuşi este Păstorul nostru, Supraveghetorul nostru, Pastorul nostru, Conducătorul nostru, şi că noi suntem oile Lui. Dacă adunarea simte o astfel de dependenţă faţă de o persoană pentru confortul ei spiritual, pentru împrospătarea şi edificarea ei, ceva nu este bine, şi într-un astfel de caz cu cât mai repede se ajunge la un moment de răscruce cu atât mai bine va fi probabil pentru toţi. Cei care au pornit în Adevăr se pot zidi reciproc în credinţa sfântă, edificându-se unul pe altul, şi ajutându-se unul pe altul în diferite studii bereene scripturale, şi ei probabil vor face mai mult progres aşa decât dacă vor lăsa pe conducători să stăpânească peste moştenirea lui Dumnezeu şi să conducă Biserica contrar dorinţelor majorităţii.

Noi accentuăm cuvântul majoritate pentru că atât de des minoritatea încearcă să conducă. Gândul nostru este că atenţia iubitoare a diferiţilor membrii ai corpului unul faţă de altul trebuie să le antreneze simpatia şi cooperarea iubitoare aşa încât majoritatea să dorească să se învoiască la ceva recunoaştere a dorinţelor şi preferinţelor minorităţii — chiar şi individuale. Cu alte cuvinte majoritatea nu trebuie să fie egoistă şi să decidă că dacă majoritatea are autoritatea atunci ar fi potrivit să se exercite această putere până acolo încât să ignore pe fraţii lor cu vederi cumva diferite. Unirea inimilor înseamnă că fiecare în parte şi toţi împreună vor ignora unele din propriile gusturi şi preferinţe naturale oriunde nu sunt implicate principiile Cuvântului lui Dumnezeu.

Nu-i nevoie să vă spunem, Iubiţilor, că fiecare cuvânt al acestui articol este scris cu o inimă plină de iubire frăţească şi o dorinţă pentru edificarea poporului drag al Domnului, şi fără nici un fel de animozitate personală sau alt impuls sau dorinţă rea. Noi căutăm binele vostru. Suntem în contact cu întregul câmp şi ştim cernerea şi proba care este în curs, şi dorim să întindem o mână de ajutor care să nu vatăme pe nimeni şi care să binecuvânteze pe mulţi. Gândiţi-vă la aceste lucruri şi remarcaţi sugestia noastră mai departe în aceeaşi direcţie din volumul şase al Zorilor Mileniului.

[pag. 67]

Revenind la textul nostru, remarcăm că tocmai gândul că suntem în prezenţa marelui Topitor, gândul că El supraveghează încercările de foc prin care toată casa lui Levi trebuie să treacă acum, trebuie să ne vitalizeze, să ne energizeze, să ne pună în gardă. Noi ne aflăm sub inspecţia Lui. Sugestia este că aceasta este ultima încercare, şi că cei care sunt purificaţi de experienţele prezente, curăţiţi de mândrie, ambiţie, egoism, şi având umilinţa inimii, vor fi cu siguranţă primiţi în Împărăţie. Acolo cei umiliţi vor fi înălţaţi la glorie, onoare şi nemurire. Putem aştepta? Nu merită să ne umilim? Nu dorim să facem acest lucru? Nu ne vom uni toţi inimile şi minţile şi rugăciunile şi eforturile cu intenţia ca această lucrare a umilinţei să progreseze în inimile noastre, şi astfel spiritul umilinţei să poată fi vărsat larg în toată Biserica, de la cel mai umil până la cel mai proeminent dintre servitorii ei?

„CEI CU DUH DE GÂLCEAVĂ”

W. T. 1 Noiembrie 1909, R4501

„Dumnezeu care va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Şi anume, va da viaţă veşnică celor ce, prin stăruinţa în bine, caută slava, cinstea şi nemurirea; şi va da mânie şi urgie celor ce din duh de gâlceavă, se împotrivesc adevărului şi ascultă de nelegiuire” — Rom. 2:6-8 — Cornilescu

VEŢI PRIMI O JUDECATĂ MAI ASPRĂ

Apostolul Iacov sfătuieşte pe fraţi cu privire la pericolele deosebite care îi asaltează pe cei care au ambiţia de a deveni învăţători, zicând, „Fraţii mei, să nu fiţi mulţi învăţători, căci ştiţi că vom primi (noi învăţătorii) o judecată (sau încercare) mai aspră. Toţi greşim în multe feluri” — toţi suntem imperfecţi — Iacov 3:1.

În timp ce toţi recunosc adevărul cuvintelor apostolului, puţini par să fie împiedicaţi în vreo măsură de ele. Ca urmare vedem pe mulţi cautând poziţia de învăţător în Biserică, dându-şi seama apoi şi de adevărul cuvintelor apostolului, că învăţătorii sunt supuşi la încercări mai aspre, şi că majoritatea celor care par să se poticnescă şi să cadă de la adevăr sunt din această clasă. Noi scriem acestea nu ca o sugestie că învăţătorii nu sunt necesari, sau sunt contrar aranjamentului divin, ci vrem să sugerăm că oricine intră în lucrarea de învăţare trebuie să-şi dea seama de marea responsabilitate şi de ispitele sau încercările care le asaltează cărarea spre cetatea cerească.

Sf. Pavel a scris: „Dacă cineva doreşte să facă lucrarea de supraveghere (de păstor), bun lucru doreşte”, şi noi trebuie să recunoaştem că oricine caută să servească cauza Domnului dintr-o inimă curată ca un păstor subordonat al oilor şi ca un conlucrător cu Răscumpărătorul, se angajează într-unul din cele mai nobile servicii. Dacă el se apropie de acest serviciu din punctul de vedere al dorinţei sincere să servească turma, o dorinţă sinceră de a fi în armonie cu Marele Păstor, lui nu trebuie să-i fie ruşine [pag. 68] să se bucure că are în această măsură Spiritul Domnului. Dar dacă el găseşte în sine însuşi, fie în măsură mare fie în măsură mică, un spirit de ambiţie, un spirit de mândrie, un spirit de laudă, dorinţa să domnească asupra fraţilor din casa credinţei, atunci să se teamă. Cu inima tremurândă trebuie, fie să renunţe la serviciu fie să se curăţească la tronul harului, să se purifice de ambiţiile rele din inima sa şi să fie umplut cu Spiritul Învăţătorului. Acel Spirit sfânt este spiritul umilinţei, bunătăţii, răbdării, îndelungii răbdări, bunătăţii frăţeşti, iubirii; care doreşte doar slava lui Dumnezeu şi binecuvântarea poporului Său — spiritul care este gata să sacrifice eul în orice moment pentru pacea Corpului lui Cristos sau pentru ajutorarea turmei.

Unii se miră de ce apostolul scrie despre pericole deosebite pentru acei fraţi care ar încerca să înveţe în Biserică. Răspundem că noi acceptăm cuvintele sale ca fiind inspirate şi că în plus observaţia ne arată că sunt adevărate. Mai mult chiar, în mod inconştient, cei din poporul Domnului care nu pretind nimic în direcţia de a fi învăţători sunt adesea răspunzători în măsură considerabilă pentru abaterea acelora pe care ei îi recunosc ca învăţători şi pe care îi duc în mod inconştient în ispită. Asalturile împotriva învăţătorilor sunt, (1) mândria, şi (2) aroganţa.

(1) Încurajaţi de cuvintele de laudă ale fraţilor, tendinţa este ca ei să se simtă că sunt cineva şi să atribuie succesul eforturilor lor abilităţii, talentului, etc., lor natural mai curând decât puterii minunate şi frumuseţii Adevărului. Predicatorii în general par să fie supuşi asalturilor în această direcţie, pentru că este într-adevăr o poziţie foarte onorabilă a sta înaintea semenilor ca ambasadori ai Împăratului Slavei. Tendinţa generală este de a se lăuda cu puterea şi înţelepciunea denominaţională. Dar între cei care sunt în lumina „Adevărului Prezent” ispita mândriei personale este poate chiar mai mare.

Antidotul pentru aceasta este o aducere aminte distinctă a faptului că planul nu este al nostru, ci toată lungimea şi lăţimea, înălţimea şi adâncimea sunt ale lui Dumnezeu şi pentru tot poporul Lui, şi că noi suntem mult onoraţi în faptul că prezentăm acest plan în cel mai umilit mod imaginabil.

O supunere potrivită faţă de Domnul trebuie să ne conducă spre a ne ascunde eul aşa încât toată slava şi cinstea să poată fi a marelui Autor al Planului de Mântuire, şi a marelui Răscumpărător al cărui sacrificiu este chiar centrul lui, şi a cărui iubire este însăşi circumferinţa mesajului nostru. Cu aceste gânduri imprimate în mintea noastră, cu cât ni se permite mai mult serviciu, cu atât mai mare trebuie să ne fie umilinţa şi înţelegerea că nu suntem vrednici să fim purtătorii de cuvânt ai Domnului Slavei.

(2) Am menţionat aroganţa ca unul dintre asalturi. O, cât de nepotrivit este ca cineva, datorită faptului că este onorat de Domnul ca purtător de cuvânt pentru mesajul Său, să încerce să i-a locul Domnului său şi să se comporte arogant cu fraţii lui, sau, după cum spune apostolul, „ca şi cum aţi stăpâni peste cei încredinţaţi vouă” (1 Pet. 5:3). Scripturile ne pun în faţă un standard exact opus, şi anume, că acei fraţi cărora le este permis [pag. 69] să servească ca învăţători, în loc să fie domni ai Bisericii sunt numai servitorii ei. În timp cei ei sunt servitorii lui Dumnezeu, îndrumarea divină în acest fapt trebuie căutată prin Biserică. Într-un cuvânt, alegerea de către Biserică a bătrânilor, păstorilor sau învăţătorilor este alegerea acelora pe care Biserica estimează că sunt alegerea Domnului pentru servirea ei — pentru a le servi în lucrurile sfinte, pentru a le servi harul lui Dumnezeu, pentru a le împărţi hrana spirituală a Cuvântului divin.

Biserica este răspunzătoare într-o măsură considerabilă pentru poticnirea acelora pe care i-au recunoscut ca fraţi Bătrâni şi învăţători. În timp ce membri bisericii nu trebuie să gândească rău, să presupună rău, să presupună mândrie sau să presupună aroganţă, ei trebuie să fie atât de treji faţă de propriile îndatoriri şi responsabilităţi faţă de aceşti fraţi, încât să nu-i măgulească şi să nu-i încurajeze în mod nemeritat, nici să nu-i stimuleze să fabrice lumină nouă.

Chiar din contră, toţi cei care sunt spirituali trebuie să fie de ajutor acestor fraţi Bătrâni; trebuie să-i felicite pentru loialitatea lor faţă de Domnul şi faţă de vechea, veche istorie, mai curând decât să-i laude pentru născocirile lor sau să-i încurajeze mai departe în această direcţie. Evanghelia Harului nu s-a schimbat; este tot aceeaşi veche, veche istorie a lui Isus şi a iubirii Sale şi a iubirii Tatălui; ea încă include gândul chemării şi alegerii noastre prin credincioşie faţă de termenii arătaţi în Scripturi. Fraţii trebuie încurajaţi în aceste direcţii mai curând decât în direcţia fabricării de tipuri prin ghicire şi fără nici o autoritate a Cuvântului lui Dumnezeu.

Cât despre aroganţa din partea conducătorilor şi o domnie îngâmfată asupra Bisericii, noi credem că însăşi Biserica are o mare responsabilitate. Începătorii nu trebuie împinşi în grabă înainte, după cum arată Sf. Pavel, şi când careva frate Bătrân avansat în Adevăr începe să arate semne de obrăznicie şi de nesocotire a vocii Bisericii, şi o înclinaţie de a nu supune Bisericii toate chestiunile privitoare la treburile ei, Biserica trebuie să înfrâneze prompt şi total o astfel de aroganţă prin nealegerea mai departe a unui astfel de frate şi prin insistarea asupra drepturilor Bisericii. Totuşi insistenţa nu trebuie să fie de natura unor certuri sau lupte, ci drepturile Bisericii trebuie arătate cu bunătate, frăţeşte, nobil, şi trebuie cerut votul Bisericii asupra chestiunii. Dacă votul va fi împotriva propunerii fratelui care a căutat să protejeze drepturile Bisericii, el trebuie să se supună cu bunăvoinţă pentru că şi el trebuie să accepte vocea Bisericii ca hotărâtoare.

Avem multă simpatie faţă de fraţii dragi care, în providenţa lui Dumnezeu, ocupă poziţia de Bătrâni şi învăţători în adunările poporului Domnului. Şi de aceea, în timp ce atragem atenţia la ispitele severe la care sunt ei expuşi, şi în timp ce îndemnăm Biserica să-şi facă datoria şi să-i ajute să rămână umiliţi şi credincioşi, îndemnăm de asemenea, prin cuvintele apostolului, că pentru aceia care sunt nobili, umiliţi, jertfitori de sine, să nu existe limite în preţuire, nici limite într-un sprijin total. Cuvintele apostolului sunt: „Aduceţi-vă aminte de conducătorii (supraveghetorii) voştrii care v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu; şi privind deaproape sfârşitul vieţuirii lor, urmaţi-le credinţa: Isus Cristos este [pag. 70] acelaşi ieri şi azi şi în veci”. Şi iarăşi, „Ascultaţi de mai-marii voştrii şi fiţi-le supuşi, căci ei veghează asupra sufletelor voastre, ca unii care au să dea socoteală, pentru ca să poată face lucrul acesta cu bucurie, nu suspinând” (Evr. 13:7, 17). Şi din nou, „Să-i preţuiţi foarte mult, în dragoste, din pricina lucrării lor” — 1 Tes. 5:13.

Dacă poziţia de Bătrân şi învăţător în Biserica lui Cristos este foarte riscantă, foarte dificil de îndeplinit în mod acceptabil pentru Dumnezeu şi pentru fraţi, şi o poziţie plină de ispite, Biserica trebuie, cu simpatie, să fie foarte veghetoare ca să nu mărească ispita, să nu o cultive şi să aibă o roadă greşită. Totuşi, pe de altă parte, unde se găseşte un servitor credincios, toţi fraţii loiali trebuie să caute să fie de ajutor în orice privinţă şi să coopereze cu acesta. În loc să găsească greşeli şi să fie înclinaţi să critice modul, tonul, privirea asta, aia şi cealaltă, ei trebuie să fie atât de plini de simpatie şi iubire şi atât de apreciativi faţă de zelul lui iubitor, faţă de devotarea şi umilinţa lui, încât să lase chestiunile mărunte şi fără importanţă să treacă nemenţionate şi chiar neremarcate. Înţelegând responsabilitatea funcţiei lui, ei au motive să se îndoiască că ar fi în stare să ocupe locul lui cu atât de bună sau mare abilitate şi umilinţă.

În alegerea Bătrânilor, consacraţii trebuie să-şi amintească faptul că responsabilitatea este a lor; şi nici un vot nu trebuie dat fără o analiză temeinică a voinţei divine şi rugăciune pentru îndrumarea divină. Căutând să determinăm voinţa Domnului într-o astfel de chestiune, trebuie să ne amintim caracteristicile învăţătorului aşa cum sunt arătate în Scriptură: (1) Bineînţeles un învăţător trebuie să fie capabil să înveţe; el trebuie să aibă înzestrarea sau abilitatea naturală să poată explica clar lucrurile pe care le înţelege. (2) Încă şi mai important este că, dacă are capacitatea de a învăţa, el trebuie să fie clar în Adevăr aşa încât Adevărul, şi nu eroarea, să fie prezentat cu claritate. (3) Umilinţa şi evlavia trebuie considerate de maximă importanţă şi primele calităţi pentru funcţia de bătrân. Oricât de capabil ar fi un învăţător, oricât de clar în doctrină, nimeni nu este potrivit pentru această poziţie dacă nu are umilinţă şi evlavie, şi dacă în cuvintele şi faptele sale nu s-a manifestat iubirea pentru fraţi. Pentru că, aşa cum arată Scripturile, acestea sunt calităţi de mare valoare în ochii lui Dumnezeu. Astăzi, ca întotdeauna, este adevărat că marile ocazii de a face bine înseamnă chiar mai mari ocazii de a face rău. Aceasta este din cauză că în condiţiile prezente boala spirituală şi contagioasă se răspândeşte ca şi bolile pământeşti şi „au priză” mult mai repede decât sănătatea spirituală.

REGULA SCRIPTURALĂ PENTRUCORECTAREA NEÎNŢELEGERILOR

Mat. 18:15-17

W. T. 1 Martie 1912, R4984

Nu ne putem imagina un caz în care un frate cu inteligenţă medie ar avea nevoie de o altă mângâiere şi sfat într-o neînţelegere, decât cele de care S-a îngrijit Domnul în textul nostru. Dacă el a avut obiceiul să caute [pag. 71] simpatie prin amestec în treburile altora, cu cât va şti mai repede că mersul său este greşit, cu atât va fi mai bine. El trebuie să înveţe săşi folosească propria minte în chestiuni în care există poruncă clară în Scripturi. Domnul spune celui care are ceva împotriva fratelui său: „Du-te şi spune-i între tine şi el singur”. Dacă chestiunea este prea mică pentru a fi menţionată fratelui, este prea mică pentru a fi observată şi ar trebui uitată.

Nu există excepţii de la regula aşezată în Matei 18:15-17; dar în unele împrejurări ar putea fi o interpretare a regulii. De exemplu, dacă chestiunea ar fi într-o familie, ar putea fi împrejurări în care ar fi potrivit să se meargă la capul familiei. Dacă ar fi într-o instituţie unde individul ar fi numai un reprezentant al Societăţii, ar fi potrivit să se meargă la conducătorul Societăţii. Un astfel de curs ar rezulta din urmarea lui Matei 18:15, în mersul logic al acestuia. Dar acestea sunt aplicări minore ale regulii, care nu este nici făcută nulă nici evitată, dar în a cărei aplicare este folosită înţelepciunea pentru a determina cum poate fi dusă la bun sfârşit chestiunea.

Nu este nici o îndoială că mare parte din necazul din lume este rezultatul neînţelegerii. De aceea se cere ca fiecare din poporul Domnului să se „îmbrace cu dragostea care este legătura desăvârşirii” şi să treacă cu vederea mult din ceea ce fac alţii (Col. 3:14). Şi totuşi este potrivit ca unul care crede că a fost tratat incorect să meargă la fratele care a comis ofensa şi să primească o explicaţie. Dacă s-ar face astfel, ar urma rezultate favorabile aproape în toate cazurile.

Instrucţiunea din Matei 18:15-17 este dată, desigur, numai pentru fraţi, biserica, şi nu este prin urmare de aplicat în afară. Dar cine învaţă să aplice această regulă la fraţi va afla că ea se recomandă celei mai bune judecăţi ale sale ca un curs de conduită în toate afacerile vieţii. Astfel el va fi înclinat în mod natural să aplice aceleaşi principii în legătură cu lucrurile lumeşti şi cu oamenii lumeşti. El trebuie însă să-şi folosească înţelepciunea când analizează care ar fi modul înţelept de a proceda cu lumea. Unele din lucrurile adânci şi preţioase care aparţin bisericii îi displac lumii. Astfel Domnul ne sfătuieşte să nu „aruncăm mărgăritarele noastre înaintea porcilor”.

În timp ce ne străduim să facem bine tuturor oamenilor, în cazul fraţilor ar trebui să nu fie nici o discriminare în această chestiune. Am putea spune însă că unii din poporul Domnului par să fie nepotrivit şi neraţional de preocupaţi în unele privinţe. De exemplu, dacă un frate ar găsi un alt frate în adevăr care ar părea că face deosebire în sentimentele sale şi ar părea că pe altul îl apreciază mai mult decât pe el, acesta n-ar trebui să fie ofensat. El ar trebui să spună: Există deosebiri de caracter şi temperament; şi fratele A ar putea fi mai apropiat de fratele B decât de altul. Tot ceea ce pot eu cere este ca fratele A să mă iubească, să nu mă urască, să nu-mi facă daune”. Nimic din Cuvântul lui Dumnezeu nu arată că fraţii toţi trebuie să fie apreciaţi la fel!

Domnul nostru Însuşi a arătat o astfel de discriminare în iubirea Sa. El a făcut-o însă „fără părtinire şi fără ipocrizie”. Dar din cauza deosebirilor [pag. 72] din natura noastră umană decăzută, unii dintre fraţi ne sunt mai apropiaţi decât alţii. Ar trebui să fim mulţumiţi prin urmare să avem iubirea fraţilor şi să ne străduim să merităm mai multă iubire — iar cuvintele şi conduita noastră să fie astfel încât să devină mai plăcute fraţilor şi astfel să atragă tot mai mult stima lor. Modul de a face aceasta este, nu prin găsire de greşeli la cei care nu ne iubesc până la cel mai înalt grad, ci prin încercarea de a dezvolta acel caracter care să merite o măsură de iubire mai deplină.

Dacă o întrebare ca aceasta s-ar ridica şi n-ar fi tratată după Matei 18:15, sfatul ar trebui să fie astfel: „Fratele A pare să nu aibă decât cele mai amabile sentimente faţă de tine, dragă frate”. Apoi, dacă fr. B spune că el nu primeşte de la fr. A iubire şi tovărăşie ca şi fr. C, replica ar putea fi: „Ei bine, frate, n-avem noi dreptul să avem părtăşie specială cu unul dacă nul lezăm pe celălalt? Cred că avem, şi avem exemplul Domnului în această direcţie. Aceasta nu înseanmă că eu te voi trata aspru. Nu este greşit ca un frate să aibă mai multă sau mai puţină preferinţă, cu condiţia ca el să nu folosească această preferinţă ca să ofenseze pe altul în mod intenţionat”.

DIFERITE GRADE DE IUBIRE

Iubirea nu este dreptate. Iubirea nu poate fi cerută; ea trebuie să fie provocată; şi trebuie să fie o cauză pentru iubire. Ar fi greşit ca cineva să ne spună că trebuie să-L iubim pe Dumnezeu dacă El n-ar fi o fiinţă demnă de iubit. La fel, cum am putea iubi o fiinţă care ar fi neatractivă? Noi iubim pe fraţi fiindcă vedem ceva din asemănarea lui Dumnezeu în intenţiile lor bune şi în faptul că şi-au dat inima Domnului.

În cazul în care carnea unui frate este mult decăzută, avem în mare măsură o iubire compătimitoare faţă de el, mai degrabă decât o admiraţie iubitoare; căci numai în măsura în care vedem asemănare de caracter cu Cristos, îi putem iubi cu adevărat pe urmaşii Săi. Dar noi trebuie să privim pe fiecare frate şi pe fiecare soră cu dorinţa sinceră de a le face bine; şi aceeaşi iubire, desigur, trebuie să se extindă la lume în general, când avem ocazia.

Marea dificultate în cazuri de neînţelegeri este că nu este urmat corect sfatul Domnului. Fraţi buni, onorabili, doritori să facă bine, care aparent ar fi cu totul competenţi să sfătuiască pe alţii, par să creadă că al lor este un caz diferit — par să nu exercite judecata potrivită. În loc să meargă la fratele şi să spună amabil: „Frate, am venit la tine în legătură cu o chestiune mică, urmând sfatul din Matei 18:15″, acesta, dimpotrivă, îl întâlneşte pe frate şi spune: „Frate, ai făcut aşa şi aşa”. El merge la fratele nu să se împace, ci mai degrabă dictatorial, să-i arate că ceva este greşit. Acesta nu este modul corect de a aborda o problemă. Pe cât este de sigur că dreptatea este temelia tronului lui Dumnezeu, pe atât de sigur este că aceştia care urmează acest curs nu urmează principiile dreptăţii; ei nu dezvoltă caracterul Domnului şi nu vor câştiga premiul.

Spiritul poruncii Domnului este ca să ajuţi pe fratele, nu să-l faci zero, nu să-l mânii, nu să-l sâcâi, nu să-l prinzi în cursă ca să spună ce na intenţionat să spună, nici să răstălmăceşti sensul celor spuse de el. Acesta [pag. 73] nu este spiritul corect. Nici un frate n-ar trebui abordat în această manieră. Ci chestiunea ar trebui privită în modul cel mai blând; şi dacă atunci — în ciuda a toate câte se pot face — greşeala continuă, n-ar trebui să mai avem nimic de spus. Cineva ar putea spune: „Nu şi-a cerut iertare”. Domnul n-a zis nimic despre a-şi cere iertare. Dar dacă el recunoaşte că este greşit şi nu-şi cere iertare, îşi face rău sieşi.

SĂ NE FERIM DE AMESTEC ÎN TREBURILE ALTORA

Dacă se găseşte a fi necesar al doilea pas din Matei 18:15-17, acesta trebuie făcut numai după gândire foarte atentă şi rugăciune, cu dorinţa de a avea asigurarea că se face voia Domnului. Întâi de toate, trebuie să se asigure că problema este de importanţă suficientă pentru a le cere fraţilor să-i dea curs, şi că este ceva împotriva noastră, nu împotriva altuia; că nu este amestec în treburile altora; că este ceva ce se face acum. Dacă aşa este cazul, să se ia încă doi. Nu spuneţi: „Dacă-ţi cer să mergi cu mine, vezi să fii de partea mea”. Noi am putea fi cei în eroare; şi dacă suntem, să fim mai doritori să fim corectaţi decât ca celălalt să fie corectat.

Dacă suntem siguri că problema este importantă, trebuie să alegem doi despre care credem că ar fi prieteni ai fratelui care ne-a lezat, oameni corecţi, onorabili în biserică. Apoi, după ce partea s-a întâlnit cu fratele ofensator şi a discutat cazul, ar fi potrivit ca aceşti fraţi să ne sfătuiască. Dacă sfatul ar fi ceva ce am putea urma, ar trebui să facem aceasta şi să aducem pace şi armonie.

Dar dacă acest curs n-ar folosi la nimic şi acţiunile dăunătoare ar continua, atunci ar fi potrivit ca noi să aducem chestiunea în atenţia bisericii. Cei doi fraţi care au mers cu noi, şi care au decis împreună cu noi că ar fi imposibil să-l convingem pe răufăcător să-şi schimbe cursul, să spună bătrânilor bisericii că au un caz de prezentat pentru audiere; dar ei să nu facă acuzaţii. Biserica trebuie numai să asculte chestiunea, să vadă dacă este o cauză reală de plângere. Dar în această etapă a chestiunii ei ştiu numai că este un caz de audiat. Apoi bătrânii să convoace o adunare specială pentru acest scop, spunând bisericii că este un caz care trebuie adus înaintea adunării şi întrebând ce timp ar fi convenabil pentru ei să audieze chestiunea. Atunci biserica trebuie să decidă când să convoace o adunare ca să audieze cazul.

Aceasta ar fi ocazia ca cel împotriva căruia stă acuzaţia să spună bătrânilor: „Este adevărat că s-au adus acuzaţii împotriva mea de către fratele, şi că apoi au mai venit doi cu el. Dar eu susţin, fraţilor, că acuzaţiile nu sunt adevărate, că problema mă priveşte personal şi că alţii n-au nimic de-a face cu ea”, sau ce ar dori el să spună. Apoi trebuie aduse dovezi că este într-adevăr o chestiune care să meargă înaintea bisericii, că nu este numai un caz de amestec în treburile altora, fiindcă biserica nu trebuie să se adune laolaltă ca sa ia parte la amestec în treburile altora.

Apoi ar fi potrivit ca bătrânii să afle destul ca să decidă dacă biserica s-ar amesteca în treburile acestuia sau nu — destul numai pentru a se informa ei înşişi dacă ar fi o chestiune să meargă în faţa bisericii. Dacă ar [pag. 74] gândi că nu este, ar trebui să-i spună celui ofensat: „Acest frate nu-ţi dăunează cu nimic”. Dar dacă una din părţi ar gândi totuşi că ar trebui dusă înaintea bisericii — că s-a urmat Matei 18:15-17 cât a fost posibil până la acel punct — şi dacă bătrânii adunării n-ar fi dispuşi s-o aducă în faţa adunării, atunci ar fi potrivit ca adunarea să hotărască dacă ei vreau să audieze cazul sau nu, şi audierea lor să fie finală.

CUM SĂ FIE CONDUS UN PROCES ÎN BISERICĂ

În orice chestiune audiată de adunare trebuie să fie o ocazie pentru fiecare implicat să-şi prezinte partea sa din caz — unul să-şi declare necazul, iar celălalt să răspundă. La nici un pas al demersurilor să nu fie permise cuvinte nepoliticoase. Persoana care ar încerca să le folosească să fie considerată culpabilă din acel motiv, iar conduita lui să fie vrednică de condamnat ca o purtare rea. Acest curs evident este cel intenţionat de Domnul pentru a fi urmat. Punctul însă care trebuie întotdeauna să fie avut în minte este dacă într-adevăr oamenii se amestecă în afacerile altora — o cale care nu trebuie încurajată, nici de către adunare nici de către bătrâni. Oamenii pierd o grămadă de vreme în sfaturi rele, într-un mod cu totul contrar Regulii de Aur sau celui din Matei 18:15.

Dacă adunarea, după ce audiază acuzaţiile definite, clare, de suficientă importanţă, află că în ciuda acestor diferiţi paşi fratele împotriva căruia se face plângerea a făcut într-adevăr rău şi continuă să facă, ei ar trebuie să decidă că el este vinovat aşa cum este acuzat. Votul bisericii trebuie să fie unanim, dacă este posibil; orice spirit partizan să fie ignorat. Deoarece ei nu condamnă pe nimeni la chin veşnic, nici nu-l judecă în nici un fel, sfatul lor nu trebuie să fie însoţit de nici o pedeapsă. Ei doar sfătuiesc pe fratele că purtarea lui este contrară scripturilor; şi că dacă el nu-şi schimbă cursul, ei nu-l mai pot trata ca pe unul din poporul Domnului.

În excluderea lui, nu trebuie să-l trateze rău; deoarece noi nu ne purtăm rău cu vameşii şi cu păcătoşii. Dar nu-i cerem unui vameş şi păcătos să aibă parte în serviciu, fie ca bătrân, fie ca diacon, sau în orice altă calitate; tot aşa fratelui ofensator nu trebuie să i se ceară să se roage, sau să facă ceva ce unuia din afară nu i s-ar cere să facă. Astfel adunarea şi-ar retrage părtăşia. El este totuşi frate, dar nu în poziţia cea mai bună, căci el a neglijat să asculte vocea fraţilor în modul în care Domnul a îndrumat.

S-ar putea însă ca o adunare să se rătăcească în judecata ei într-o chestiune şi să hotărască împotriva unui frate care ar fi în drepturile sale. Acest frate ar putea spune atunci: „Dragii mei fraţi, apreciez vederea voastră în această chestiune; şi îmi pare rău că ceva din purtarea mea pare vrednic de condamnare. Promit că voi modifica chestiunea cât voi putea de bine. Deşi în dreptate faţă de mine nu-mi pot schimba vederea, totuşi, din respect faţă de vocile voastre unite, nu-mi voi urma judecata în această chestiune, care eu simt că este cea corectă. Şi dacă, prin urmare, sufăr ceva nedreptate, Domnul mi-o va socoti ca un sacrificiu, de dragul corpului, al bisericii. Astfel deci, dragi fraţi, în timp ce vă mulţumesc pentru sentimentul vostru exprimat cu amabilitate, doresc totuşi să ştiţi [pag. 75] că nu mi se face dreptate. Şi eu cred că mă veţi informa dacă vă veţi răzgândi vreodată în acest subiect”.

Dacă fratele ar fi într-adevăr pe partea greşită ar putea spune: „Ei bine, puneţi-mă la o parte!” Adunarea ar putea spune: „Nu te punem la o parte. Să nu spui că te retragi dintre noi. Nu vom lua remarca ta ca răspuns. Sperăm ca Domnul să te facă să vezi că acţiunea noastră a fost blândă, frăţească, şi că este parte din datoria noastră să ne conformăm cu vederile adunării. Dacă Domnul ne va arăta că am greşit, vom fi foarte bucuroşi să o recunoaştem. Dar între timp, dragă frate, nu vrem să te ofensăm, ci dorim numai să ne facem datoria faţă de Domnul şi faţă de Cuvântul Său”.

Acest curs ar fi cel potrivit; noi nu trebuie să ridicăm o baricadă între fraţi. Dar ar fi foarte uşor să lezăm pe un astfel de frate zicând: „Ei bine, să nu te mai arăţi pe aici decât dacă îţi retragi fiecare cuvânt pe care l-ai spus”. Majoritatea oamenilor au atâta apreciere de sine încât nu s-ar mai întoarce după o astfel de declaraţie, în timp ce ei ar putea-o face dacă Spiritul Domnului, Spiritul iubirii şi al dreptăţii se manifestă.

SUGESTII PENTRU ADUNĂRI BEREENE

W. T. 1 Decembrie 1912, R5142

Dragă frate Russell:

Trimiţând actualul raport la Tabernacol (sediul societăţii, n.t.) mă simt obligat să-mi exprim din nou iubirea creştină sinceră faţă de tine, simţind că activitatea împotrivitorilor noştri creşte în eforturile lor de a răsturna lucrarea încredinţată ţie. Să ştii că noi ne rugăm pentru tine şi avem simpatie faţă de tine în încercările provocate de diferite atacuri făcute în presă împotriva ta. Am încredere că acelaşi Har care te-a susţinut în trecut se va dovedi suficient până la sfârşit.

Cele mai multe adunări par să înainteze în salturi în lucrurile Spiritului ca şi cum ar încerca să recupereze încetineala din trecut.

Am remarcat că unele adunări fac o greşeală serioasă gândind că o schimbare constantă este esenţială „pentru a nu intra într-o rutină”. Astfel într-o adunare, Domnul evident a văzut că este nevoie de un conducător mai competent şi El a trimis un frate care avea calităţile necesare ca să lucreze aici. După ce a servit două termene de câte şase luni, acel spirit de schimbare a refuzat să-l mai aleagă, sau, mai curând, l-a făcut pe el să creadă că nu se cuvine să mai fie ales. Bătrânul de acuma este un frate bun, dar cei doi împreună ca Bătrâni ar fi în stare să facă mult mai multe — Ecles. 4:9-12.

Aceeaşi idee face ca această adunare să-şi schimbe locul de întrunire chiar şi duminica, până când unii dintre participanţii mai neregulaţi sunt descurajaţi să mai meargă, de frică să nu meargă acasă la cineva şi adunarea nu va fi acolo. Acesta este un motiv pentru care ei nu participă în mod regulat niciodată.

Un alt lucru: unele adunări au nevoie de sfat cu privire la conducerea studiului berean, pentru că în destul de multe locuri unde ei cred că au [pag. 76] studiu berean, au în realitate serviciu de predică. Bătrânul pune întrebările, unul sau doi fraţi răspund foarte scurt şi apoi Bătrânul ţine o predică de 10-15 minute; acest lucru se repetă la următoarea întrebare, şi aşa până la sfârşit.

Sunt câteva adunări foarte mici şi slabe unde acest lucru ar putea fi permis, dar în fiecare caz unde am aflat că aceasta este metoda lor se pare că nu au nici o scuză să procedeze astfel.

Noi ne-am bucurat foarte mult de părtăşia fraţilor din Illinois şi ne bucurăm mult în privilegiul de a servi în cauza care are ca scop slava lui Dumnezeu.

Cu multă iubire creştină,

În numele Lui preţios, B. H. Barton

RĂSPUNSUL EDITORULUI:

Folosesc această ocazie ca să sprijin afirmaţia fratelui Barton făcută mai sus. Trebuie să cumpănim bine lucrurile. În timp ce adunările trebuie să păstreze controlul deplin al propriilor treburi, aceasta nu înseamnă că ei trebuie să vorbească sau să gândească vreodată în mod uşuratic despre cei pe care i-au ales să fie Bătrâni sau conducători, prin ceea ce cred ei că este Îndrumarea divină. Să ne amintim cuvintele apostolului, „Ascultaţi de mai-marii voştri şi fiţi-le supuşi, căci ei veghează asupra sufletelor voastre, ca unii care au să dea socoteală” — Evr. 13:17.

Unui conducător credincios care nu încearcă să ia controlul din mâinile Adunării, i se poate şi trebuie să i se acorde mare încredere. Lucrarea lui este una din iubire şi nu pentru un câştig mârşav; şi trebuie să-i fie arătată din belşug iubirea întregii Adunări, ca o măsură de răsplată pentru credincioşia lui în serviciu. Aceasta nu înseamnă ca controlul să fie lăsat în mâinile unui Bătrân, şi nu înseamnă că el trebuie să se simtă ofensat dacă alţii vor fi aduşi în faţă, chiar dacă el ar fi cel mai competent. Ca fraţi Bătrâni, conducătorii trebuie să fie gata să ajute, să încurajeze şi să instruiască pe toţi fraţii mai tineri, şi să-i pregătească pentru lucrarea de Diacon şi ulterior pentru funcţia de Bătrân.

Unii dintre poporul drag al Domnului par înclinaţi să meargă la extremă. Caracterele puternice sunt întotdeauna în pericolul de a merge la extreme. Apostolul îndeamnă, „Blândeţea (moderaţia în l. engleza, n.t.) voastră să fie cunoscută de toţi oamenii”. A ne conduce treburile în mod decent şi în ordine nu este babilonism în nici un sens rău. Ne putem imagina cerul fără reguli, regulamente şi ordine? Nu recunoaştem noi că ordinea este prima lege a cerului? Nu sugerează apostolul că Domnul pune pe diferiţii membri în Corp după cum îi place Lui? Ar putea să fie o greşeală din partea noastră să cooperăm cu Dumnezeu în recunoaşterea voinţei Lui şi în îndeplinirea ei? Desigur că nu! Rău ar fi ca o majoritate rezonabilă să tiranizeze minoritatea, dar ar fi la fel de rău sau chiar mai rău, ca o minoritate mică să tiranizeze majoritatea. Spiritul iubirii ne cere să ne amintim de Regula de Aur şi să fim aşa de generoşi faţă de alţii la fel cum am vrea ca ei să fie faţă de noi.

Sunt de acord cu sugestiile fratelui Barton cu privire la dorinţa prea mare de schimbare. Recent am auzit de o Adunare care îşi schimbă, prin [pag. 77] rotaţie, conducătorii în fiecare săptămână. Aceasta n-ar fi atât de rău, bineînţeles, pentru adunarea de rugăciune şi experienţă, deşi chiar şi atunci s-ar părea că o lună sau un trimestru ar fi mai bine pentru fiecare conducător; dar în cazul studiilor bereene o schimbare săptămânală pare foarte păgubitoare, atât pentru conducător cât şi pentru Adunare. Continuitatea, legătura cu lecţiile precedente este foarte de dorit. Noi recomandăm un serviciu de cel puţin trei luni pentru conducătorii studiului berean.

CU PRIVIRE LA STUDIILE BEREENE

Sugestia fratelui Barton este bună, şi anume că un învăţător bun este cel care scoate răspunsurile de la Adunare. Tocmai în această privinţă studiile bereene ajută pe poporul Domnului tot mai mult. Ei bine, este adevărat că unele persoane care au talent pentru vorbire sau predică nu au suficient talent pentru a învăţa — de a scoate răspunsurile de la Adunare. Într-un astfel de caz ar putea fi bine să se dea ocazie diferiţilor Bătrâni să arate dacă au aptitudini de a învăţa, care este, după explicaţia apostolului, una din calităţile unui Bătrân.

Mulţi conducători de Adunări declară că le este imposibil să-i facă pe fraţi să studieze lecţia dinainte. Este păcat că se întâmplă aşa, dar nu ar fi înţelept să se aducă ofensă cuiva sau ca cineva să fie împiedicat să participe la adunare, fiind mustraţi că ei nu au studiat lecţiile. Noi sfătuim o altă cale: La începutul fiecărui studiu să se citească de către cineva, care poate citi clar, paginile din Studiile în Scripturi la care se va face referire, distinct, tare; apoi închideţi cărţile şi discutaţi subiectul prin întrebări. Un foarte mare ajutor îl poate da conducătorul prin strângerea şi legarea împreună a fragmentelor de răspuns. Efectul este încurajarea celor care răspund să participe şi cu altă ocazie şi să se facă răspunsurile mai profitabile. Ca întreg, Studiile Bereene, suntem siguri că fac o lucrare eficientă în întemeierea şi stabilirea în Adevăr.

Noi îndemnăm pe toţi fraţii dragi să continue citirea STUDIILOR ÎN SCRIPTURI în mod regulat, câte zece-douăsprezece pagini pe zi, în afara studiului berean. Cât se va citi, va fi cu atât mai mult de ajutor în legătură cu studiul berean.

SFATUL SF. PETRU CĂTRE BĂTRÂNI

W. T. 15 Februarie 1913, R5185

„Umiliţi-vă deci sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la timpul potrivit, El să vă înalţe” — 1 Pet. 5:6.

Fiind cei care au primit harul divin şi cunoştinţa despre scopul divin, poporul Domnului au anumite ambiţii care sunt corecte şi potrivite şi care trebuie corect exercitate, reglate şi guvernate. Nimeni nu ar trebui să fie fără o ambiţie lăudabilă. Nu ne putem imagina pe Dumnezeu fără ambiţie. Cei care au puţină ambiţie sau deloc, trec prin viaţă într-un fel de labirint, împlinind foarte puţin pentru ei sau pentru alţii, şi de obicei falimentează în tot ce încep.

[pag. 78]

Totuşi există ambiţii nobile şi ambiţii josnice. Unii oameni au ambiţie să devină mari, renumiţi; alţii au ambiţia să stăpânească; alţii au ambiţie pentru bogăţie, pentru distincţie socială sau pentru titluri şi onoarea oamenilor. Toate acestea sunt ambiţii egoiste, dar ele sunt puterea care mişcă lumea astăzi — în cercurile de afaceri, sociale, politice şi chiar religioase. Toate acestea sunt ambiţii greşite; şi deşi nu toate vor avea ca rezultat răul, totuşi toate sunt egoiste şi tind spre rău. Mulţi sunt seduşi de ambiţii egoiste pentru a face acele lucruri pe care conştiinţa lor nu le aprobă.

Creştinul are în faţă cea mai nobilă ambiţie posibilă. Dumnezeu cheamă din lume un popor pentru numele Său. El le pune înainte cea mai măreaţă ambiţie. Aceştia sunt invitaţi să devină împreună moştenitori cu Isus Cristos Domnul nostru. Aceasta este o ambiţie care îi inspiră pentru a dezvolta cele mai înalte calităţi ale minţii şi caracterului, pentru a se pregăti pentru tovărăşia, prietenia şi părtăşia Tatălui Ceresc şi a Domnului. Să avem această ambiţie înaltă întotdeauna înaintea noastră ca un stimulent spre cea mai sinceră străduinţă de a respecta Cuvântul Domnului.

Cei care urmează acest curs sunt foarte plăcuţi Tatălui. El are o mare lucrare de făcut şi caută un popor ca să o facă. Isus Cristos este Capul acestei lucrări, şi împărăţia lui este pentru a stăpâni şi a binecuvânta lumea, pentru ca în veacurile care vor veni, Dumnezeu să-Şi arate nemărginitele bogăţii ale harului Său în bunătatea Lui faţă de noi (Efes. 2:7). Cei care apreciază această chemare de sus vor să fie acolo unde i-a invitat Dumnezeu să fie. Celor care nu le pasă ce a oferit Dumnezeu sau care nu vreau să se conformeze condiţiilor, nu intră în alergarea pentru premiu.

Cei care au ambiţia cerească să nu uite că au comoara naturii noi în vase pământeşti. Pentru această clasă devine o ambiţie lăudabilă să slujească unul altuia şi să se zidească în credinţa preasfântă. Mireasa trebuie să se pregătească (Apoc. 19:7). Deci aceştia trebuie să caute să se gătească şi să ajute pe alţii din familia dragă a lui Dumnezeu.

FUNCŢIA DE BĂTRÂN IMPLICĂ PERICOL

A dori funcţia unui supraveghetor, a unui păstor, este o ambiţie bună (1 Tim. 3:1). Dacă cineva se ocupă potrivit de păstorirea turmei, nu va avea timp pentru alte interese. Cei care au fost chemaţi pentru poziţia de Bătrân în poporul Domnului trebuie să considere aceasta o onoare şi un privilegiu de la Domnul; şi ei trebuie să caute aceasta cu foarte mare grijă, nu pentru un câştig ruşinos, ci cu dragă inimă (1 Pet. 5:1-4). Dar căutând această poziţie să-şi amintească fiecare că există pericolul dezvoltării mândriei şi al asumării puterii.

Cei care au marele privilegiu de a servi ca Fraţi Bătrâni trebuie să aibă grijă să nu stăpânească peste moştenirea lui Dumnezeu. Trebuie săşi amintească faptul că ei nu sunt Păstorul Principal, ci doar păstori subordonaţi. Dacă vreunul ar stăpâni peste turmă şi-ar produce rău atât sieşi cât şi Bisericii; pentru că făcând aşa el ar cultiva spiritul mândriei.

[pag. 79]

Sf. Petru ne spune că „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har” (1 Pet. 5:5). De aceea, dacă în serviciul Domnului unul este umilit, cursul său nu numai că este în beneficiul adunării dar este şi singura cale prin care va câştiga o poziţie în împărăţie. Poziţia de Bătrân este o funcţie onorabilă care are nu doar mari privilegii ataşate ei, ci are şi mari ispite şi mari pericole. Sf. Iacov spune, „Fraţii mei să nu fiţi mulţi [dintre voi] învăţători, căci ştiţi că vom primi o judecată mai aspră” — Iacov 3:1.

Apostolul îndeamnă pe cei care sunt bătrâni făcând ceea ce trebuie făcut, „Umiliţi-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu”. Totul se face prin puterea cea mare a lui Dumnezeu, prin care El face ca toate lucrurile să lucreze împreună spre bine. Noi nu putem să intervenim în voinţa divină. Putem permite ca mândria sau dorinţa plăcută să ne împiedice progresul, dar nu putem împiedica planul lui Dumnezeu.

Noi toţi vrem să căutăm cea mai bună cale de a servi altora şi totuşi să câştigăm marea răsplată. Sf. Petru ne arată calea aceea — „Umiliţivă”. După cum a spus poetul,

„Mie teamă să ating

Lucruri care implică atât de mult”.

Acest spirit ne va produce teamă ca nu cumva să dezvoltăm ceva mândrie sau bombasticism, ori dorinţă de a stăpâni peste alţii. Deci, să ne umilim şi să ne amintim că Dumnezeu va binecuvânta în special pe cei care sunt mai modeşti, mai încrezători în Domnul, şi la timpul cuvenit îi va înălţa — la a Doua Venire a Domnului.

Uneori, într-adevăr, cei umiliţi din poporul Domnului ar putea fi mai puţin apreciaţi în Biserică decât unii la care le lipseşte această calitate a caracterului. Există în omenire o tendinţă generală spre intimidare. Ei ar prefera mai curând să aibă pe cineva care să-i trateze aspru decât pe unul care să fie blând şi moderat. De aceea s-ar putea să nu le placă de noi. Dar noi nu trebuie să căutăm ceea ce le-ar place lor cel mai mult în noi. Mai curând să ne amintim că noi trebuie să servim pe Domnul în felul Lui şi că principala responsabilitate a noastră în ochii Domnului este faţă de noi. Noi trebuie să ne umilim sub mâna cea tare a lui Dumnezeu pentru ca El să ne înalţe la timpul cuvenit.

MÂNDRIA CUNOAŞTERII ADEVĂRULUI ESTE VĂTĂMĂTOARE

Toate aceste chestiuni ne arată că atitudinea potrivită a noastră este aceea a umilinţei. Sentimentul inimii noastre nu trebuie să fie acela de mândrie, ci de blândeţe, umilinţă, credincioşie.

Mândria este egoism decăzut. Spiritul egoist adună lacom pentru sine cât poate de mult din tot ce apreciază că e bun şi de valoare — bogăţie, educaţie, onoare, faimă şi nume între oameni. O măsură de succes în achiziţionarea acestor comori conduce pe sufletul egoist la un simţ de mulţumire de sine, independenţă şi indiferenţă faţă de bunul mers al altora. Acest spirit, care treptat, dar rapid, se dezvoltă în aroganţă, mândrie ambiţioasă, va continua să se coacă cu fiecare lucire a luminii soarelui prosperităţii pământeşti. Pe măsură ce egoismul continuă să se coacă, se [pag. 80] umflă până la proporţii ridicole şi îi place să se laude şi priveşte lacom la imaginata lui importanţă şi vrednicie de onoare şi laudă.

Cu cât este mai uşoară şi cu cât este mai înţeleaptă calea umilinţei! Spiritul umilit nu caută ale sale, nu se umflă de mândrie, nu încearcă să speculeze despre valori umflate, nu gândeşte despre sine mai înalt decât se cuvine, ci gândeşte cumpătat — nici supraapreciind, nici subestimând propriile succese sau realizări. Umilinţa se străduieşte întotdeauna să facă afaceri pe o bază solidă, deşi se luptă legal să obţină o valoare reală şi să atingă adevărata glorie a răsplăţii şi favorii divine.

Există o dispoziţie din partea multora să se laude pe seama Adevărului, ca şi cum noi am fi fost izvorul Adevărului. Cât de nechibzuit este acest lucru! Nu noi am făcut Adevărul. Noi doar am înlăturat câteva din erorile care înainte ne-au orbit ochii. Adevărul este a lui Dumnezeu. El ne-a permis să privim afară din întunericului ignoranţei şi superstiţiei la Adevărul Planului Său. Dacă un om care a văzut o pictură frumoasă s-ar lăuda apoi ca şi cum el a pictat-o, noi am spune: „Nechibzuitule! Nu tu ai făcut acea pictură. Tu doar te-ai uitat la ea. Nu ai nimic cu ce să te mândreşti în privinţa picturii.”

Noi n-am făcut nici o parte a Planul Veacurilor al lui Dumnezeu. Dacă am fi încercat să facem asta, am fi dat greş. Deci, atitudinea minţii noastre trebuie să fie: „Veniţi, vă vom arăta ce a aranjat Dumnezeu, ce a ilustrat Dumnezeu”. Astfel vom slăvi pe Dumnezeu şi vom fi de ajutor altora; pentru că în măsura în care vom manifesta mândrie şi conştienţă de sine în Adevăr, în acea măsură ne vom dăuna nouă înşine precum şi altora. Lumea va spune: „Noi avem Doctori în Teologie la fel de competenţi cum aveţi şi voi — la fel de înţelepţi pentru a ne învăţa Adevărul”.

Cursul nostru potrivit, de aceea, este de a clarifica de la început că suntem de spiritul corect — spiritul blând şi umilit al Învăţătorului. Dumnezeu ne lasă să vedem lucruri în Cuvântul Său când este timpul Lui potrivit pentru a aprinde lumina. Ilustraţia a fost acolo tot timpul, dar norii şi întunericul au făcut-o atât de nedesluşită încât nu am fost în stare să-i discernem frumuseţile. Acum lumina se aprinde şi, cum exprimă şi poetul,

„Vedem lucruri minunate în Biblie”.

În locul încrederii în sine, înţelepciunea dictează o neîncredere în sine, amintindu-ne de imperfecţiuni şi slăbiciuni, şi corespunzător, un respect mai mare faţă de Dumnezeu şi sprijinire pe El, care, mai mult decât orice altceva ne va întări şi ne va face în stare să ne depărtăm de răul stării noastre decăzute.

Într-adevăr, nu este un lucru uşor să calci pe calea umilinţei, să controlezi continuu aspiraţiile umane şi să ţii sacrificiul pe altar până ce este complet consumat. Dar trebuie să lucrăm la mântuirea noastră pentru natura divină cu frică şi cutremur, ca să nu ajungem nevrednici de premiul promis biruitorilor credincioşi care păşesc îndeaproape în urmele binecuvântatului Înainte-Alergător, care a fost blând şi umilit cu inima — Fil. 2:8, 12.

[pag. 81]

Când suntem astfel umiliţi şi credincioşi, Domnul ne face vasele Lui alese de a vesti numele Său altora. Astfel, goliţi de sine şi umpluţi cu Spiritul Său şi cu Adevărul Său, putem merge înainte, tari în Domnul Oştirilor şi în marea Lui putere, să facem un serviciu curajos ca soldaţi ai crucii.

ALEGEREA DE BĂTRÂNI ŞI DIACONI

W. T. 15 Octombrie 1913, R5336

Ne-au fost adresate numeroase întrebări prin care vedem că unii fraţi au dificultăţi în aplicarea sugestiilor date în Volumul VI despre subiectul alegerii de servitori pentru adunări — bătrâni şi diaconi.

Gândul nostru n-a fost să punem o regulă invariabilă în acest subiect. Biblia nu dă nici una şi nimeni nu are dreptul să stabilească o astfel de regulă. Sugestia noastră a fost ca, oricând este posibil, alegerea să fie unanimă, şi dacă 75% din Adunare sau mai mult n-ar favoriza alegerea unui frate, ar fi mai curând neînţelept ca el să accepte funcţia — serviciul. Nu vrem să spunem prin aceasta că o minoritate de 25% sau 30% să fie încurajată să obstrucţioneze Adunarea şi să împiedice o alegere.

Strict vorbind, o majoritate de unul într-o Adunare ar hotărî orice lucru dacă n-ar interveni iubirea ca să încurajeze o luare în considerare a sentimentelor celorlalţi. Dacă de exemplu, ar exista o Adunare de 100 de fraţi, 51 ar avea dreptul să decidă cu privire la cine să fie servii Bisericii, iar ceilalţi 49 ar trebui să accepte liniştiţi, recunoscând faptul că ei constituie doar o minoritate şi trebuie să se străduiască cu loialitate să sprijine voinţa majorităţii.

Numai spiritul iubirii şi interesele cele mai bune ale tuturor din Adunare sugerează mai mult de 51%. Iubirea trebuie să se străduiască pentru un vot unanim. Dar cum poate fi obţinut acesta? Vom oferi o sugestie.

Să presupunem că într-o Adunare de 100 se consideră că sunt necesari pentru serviciu şase Bătrâni. A, B, C, D, E, F ar reprezenta posibilii candidaţi, cu mai multă sau mai puţină capacitate. A ar putea avea 100 de voturi; B, 90; C, 80; D, 70; E, 60; F, 50. La o votare strictă, în direcţia preferinţei, la un procent de 90% numai doi ar fi aleşi; dar gândul nostru ar fi că toţi cei şase ar putea fi unanim aleşi, dacă ei sunt la media materialului cel mai bun pe care îl are Adunarea şi dacă nu se cunoaşte nimic defavorabil pentru caracterul lor moral.

Este o greşeală să gândim că standardele stabilite de Sf. Pavel trebuie să fie luate literal, pentru că nu sar fi găsi nimeni să îndeplinească pe deplin toate cerinţele. Apostolul a arătat cum ar fi Bătrânul ideal. Cel care votează trebuie să aibă acest ideal în mintea sa când se gândeşte la voia Domnului; dar Adunarea nu trebuie lăsată fără Bătrân decât dacă sunt neajunsuri serioase.

Domnul nostru, similar, a pus un exemplu perfect înaintea noastră când a spus: „Voi fiţi deci desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru Cel ceresc [pag. 82] este desăvârşit” (Mat. 5:48). Cine este desăvârşit în felul în care Dumnezeu este desăvârşit? „Nu este nici un om drept, nici unul măcar” (Rom. 3:10). Învăţătorul, evident, a vrut să spună că noi nu trebuie să ne măsurăm cu un standard mai inferior, ci cu standardul perfect, ca astfel să ne ridicăm la cele mai înalte idealuri în ceea ce priveşte propriile noastre vieţi şi caractere şi în ceea ce-i priveşte pe cei aleşi să fie Bătrâni şi exemple pentru Turmă.

Să se amintească întotdeauna că nimeni nu trebuie să voteze în afară de aceia care declară o deplină consacrare, arătată prin simbolul obişnuit — scufundarea în apă. Cei care nu şi-au simbolizat consacrarea, nu trebuie înlăturaţi ca fraţi, dar trebuie să fie consideraţi nedezvoltaţi, aşa încât să nu fie competenţi să-şi exprime opinia cu privire la cine ar fi calificat să servească Biserica, şi, bineînţeles, n-ar fi calificaţi ca ei înşişi să fie servitori.

O altă întrebare care se vâră pe ici pe colo este: Oare să fie ales ca servitor al Bisericii unul care n-a făcut Angajamentul special pe care atât de mulţi dintre noi l-au găsit de mare ajutor şi care a fost recomandat tuturor? Noi nu putem face din acest Angajament simplu un test de frăţie; pentru că, deşi credem că Domnul l-a dat în mod special în acest timp şi că întro anumită măsură El intenţionează ca acesta să servească ca o încercare între cei consacraţi, totuşi Biblia nu ne autorizează să-l facem un test de frăţie. Este mai curând un lucru de judecată decât de îndrumare divină, exact cum destul de potrivit ar putea fi luate în considerare şi întrebuinţarea greşită a limbii engleze de către candidat sau manierele nedelicate, deşi nu sunt menţionate în Biblie printre calităţile pentru funcţia de bătrân.

Ne va bucura mult să ştim că toţi bătrânii şi diaconii dragi din poporul Domnului din orice loc pot vedea la fel în ceea ce priveşte caracterul raţional al Angajamentului şi armonia lui cu Cuvântul divin şi cu Legământul nostru de consacrare, la care Angajamentul este ca nişte franjuri albaştri sau o poală şi un tiv. Cu greu se poate cineva reţine să nu se mire ce obiecţie ar putea avea un frate creştin sau o soră la acest Angajament. Pentru unii dintre noi acesta pare ca şi cum ar implica ceva rău cu privire la intenţiile inimii lor sau ceva defect în facultăţile lor mintale. Oricum, noi nu suntem competenţi să judecăm atât de bine. Învăţătorul a spus: „Nu judecaţi”.

Gândul nostru este că în alegerea de bătrâni sau diaconi pot fi preferaţi aceia care au făcut Angajamentul şi care sunt de aceeaşi părere în acest subiect. Totuşi, dacă fraţii competenţi să conducă adunările sunt acceptabili în celelalte privinţe şi nu se opun Angajamentului, pot fi aleşi. Aceasta ar fi în special adevărat despre aceia care declară că ei îndeplinesc toate cerinţele Angajamentului cum pot mai bine, şi refuză să-l accepte doar de teamă ca nu cumva acceptarea acestui Angajament simplu să le dăuneze în timp ce pe alţii Îi ajută. S-ar putea ca noi să nu înţelegem nici procesul gândirii lor, nici atitudinea inimii lor, dar, în astfel de circumstanţe, putem trece peste ceea ce nu putem nici înţelege nici aprecia.

[pag. 83]

„PENTRU CĂ IUBIM PE FRAŢI”

„Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă, pentru că iubim pe fraţi” — 1 Ioan 3:14

W. T. 15 Noiembrie 1913, R5346

Suntem bucuroşi să declarăm, atât prin contact personal cât şi prin corespondenţă, că avem toate motivele să credem că Studenţii Bibliei, care constituie marea majoritate a cititorilor noştri, au crescut în har în ultima vreme — în ultimii câţiva ani. Contrastând timpul prezent cu trei, şase sau zece ani în urmă, observăm o mare creştere a spiritualităţii — a Spiritului Domnului — Spiritul sfânt al Iubirii.

Adunarea, Eclesia, Biserica, unindu-se să acţioneze ca unul, să se închine împreună, să servescăîmpreună Cauza lui Dumnezeu, trebuie să facă aşa datorită aprecierii lor comune a caracterului şi Planului divin. Ei nu sunt sub guvernarea sau conducerea nimănui, decât a Episcopatului Bibliei — învăţăturile apostolice. În privinţa Bătrânilor şi a Diaconilor fiecărei adunări, aceştia trebuie aleşi de adunare din mijlocul ei, conform instrucţiunilor Bibliei. Nici o putere pământească nu are dreptul să intervină între instrucţiunile celor doisprezece apostoli stabiliţi divin şi grupurile poporului Domnului care aleg să se adune în armonie cu instrucţiunile apostolice. Aceasta şterge dintr-o mişcare toată autoritatea papală şi autoritatea tuturor episcopilor apostolici, în mod fals numiţi aşa.

Deoarece Diaconii şi Bătrânii, Păstorii şi Învăţătorii sunt ridicaţi la locuri de serviciu şi onoare prin voturile fraţilor, aceasta plasează adunarea într-o autoritate mai mare decât pe servitorii ei. Dar adunarea, la rândul ei, este obligată să nu-şi forţeze preferinţele, ci numai să acţioneze loial, în armonie cu îndrumarea divină dată prin apostoli în Biblie. Astfel vedem că adevărul asupra acestui subiect din punctul de vedere divin a fost întro mare măsură pierdut din vedere timp de secole, spre dezavantajul Bisericii — unii luând o parte a Adevărului şi alţii alta — puţini, dacă sunt unii, recunoscândul pe de-a-ntregul. Într-adevăr, găsim că acesta a fost cazul în privinţa aproape a fiecărei doctrine.

Deşi particularităţile au fost arătate în Studiile în Scripturi, Volumul VI, totuşi principiile implicate se află în cele afirmate mai sus. Oricine înţelege pe deplin principiile, ar trebui să poată aprecia detaliile. Şi ar fi numai o chestiune de gândire şi deliberare răbdătoare ca să se stabilească toate detaliile afacerilor oricărei Adunări mici, conform Scripturilor. Astfel, deşi Adunarea dă o oarecare autoritate şi serviciu în mâinile celor aleşi ca Bătrâni şi îi numeşte pe alţii să-i ajute în lucrare ca Diaconi, sau servitori, cu toate acestea, atât Bătrânii cât şi Diaconii sunt răspunzători faţă de Adunare, faţă de eclesie.

ECCLESIA ESTE SUPERIOARĂ SERVITORILOR EI

În cazul unei dispute, judecata sau decizia Adunării trebuie să stea în picioare ca lucrul corect la timpul acela. Dacă se dovedeşte mai târziu că a fost neînţeleaptă, Domnul poate face aşa încât eroarea judecăţii să fie [pag. 84] spre bine — spre instruire. Să ilustrăm: Dacă judecata Adunării la un moment dat diferă de judecata Bătrânului sau a Bătrânilor, atitudinea potrivită pentru Bătrâni ar fi să se supună autorităţii mai înalte, care este Adunarea, Biserica, Eclesia; pentru că cel care numeşte este superior celui care este numit. Aranjamentul Domnului nostru pentru Adunări sau Eclesii este: „Unde doi sau trei sunt adunaţi pentru numele Meu, acolo sunt şi Eu”. Domnul a promis să fie cu Adunarea. El nu a spus: Unde este un Bătrân, acolo sunt şi Eu, şi la el să se strângă Adunarea; ci: Unde este o Adunare acolo sunt şi Eu; şi ea poate numi un Bătrân, pe care Eu îl voi recunoaşte şi-l voi binecuvânta ca reprezentantul ei şi spre binele ei, în măsura în care el se va strădui să fie un vas potrivit ca servitor al Meu în binecuvântarea acelei Adunări.

Această apreciere a adevăratei relaţii dintre Bătrân şi Adunare ar trebui să-i ajute pe Bătrâni să cultive acele roade şi haruri ale Spiritului sfânt descrise de sf. Pavel ca fiind blândeţea, gentileţea, răbdarea, bunătatea frăţească, îndelunga răbdare, iubirea. Dar, pe de altă parte, Adunarea, Eclesia, după ce a ales pe unul dintre membrii ei spre a o servi ca frate Bătrân şi a se îngriji de interesele ei, să spere că a ales în mod înţelept, în armonie cu Cuvântul şi providenţele Domnului. Astfel sperând, ei să fie pregătiţi să acorde sprijin şi încurajare Bătrânului, în măsura în care îl văd străduindu-se să cunoască şi să facă voia Domnului şi cu credincioşie să-şi dea timpul şi talentele în serviciul Adunării. Dacă mai târziu ei găsesc că nu au discernut pe deplin şi nu au urmat instrucţiunile apostolice în ceea ce priveşte alegerea Bătrânului, ei trebuie totuşi să fie amabili şi gentili faţă de el, amintindu-şi că greşeala a fost a lor prin faptul ca l-au ales — o greşeală care va fi corectată la următoarea alegere — şi să se încreadă şi să se roage să poată cunoaşte mai bine voia Domnului şi să fie mai întelepţi în alegerea lor.

DATORIILE ECCLESIEI

Din acest punct de vedere, Adunarea are totul de spus în ceea ce priveşte numărul de adunări care să fie ţinute, unde să fie ţinute, de cine să fie conduse, caracterul lecţiilor sau al studiilor etc. Nimic din toate acestea nu trebuie decis de Bătrân, deşi ca membru al Adunării el are acelaşi drept ca şi ceilalţi să fie auzit. În măsura în care este mult apreciat, opinia lui va avea greutate pentru Eclesie, Adunare sau congregaţie. Cu toate acestea, Adunarea nu ar trebui să uite niciodată că oricât de apreciat ar putea fi Bătrânul, el nu este îndrumătorul lor. Bătrânilor şi tuturor celorlalţi trebuie să li se acorde atenţie în măsura în care se vede că interpretează înţelept învăţăturile Sfintelor Scripturi.

Noi credem că aceste principii, dacă sunt văzute, aprobate şi respectate, vor fi tot mai puţine fricţiuni în Adunări. Bătrânii, în sfera lor cuvenită doar, şi căutând în mod conştiincios să servească în armonie cu aceasta, se vor reţine de la a face şi a spune multe lucruri care sunt în afara domeniului lor şi care probabil ar stârni dificultăţi printre membrii adunărilor.

UN FACTOR PUTERNIC ÎN TOATE DISPUTELE

Se va găsi în general, credem noi, că mândria este un factor puternic în toate disputele Bisericii. Uneori Bătrânul întreprinde să facă pentru [pag. 85] Adunare mai mult decât doreşte Adunarea de la el şi mai mult decât l-a autorizat adunarea să facă. Sau, greşit îndrumat de sentimente care predomină printre toate denominaţiile creştinătăţii, el se gândeşte la funcţia sa ca la o funcţie de autoritate peste Biserică, şi nu ca la un serviciu onorabil, autoritatea fiind în mâinile Adunării. Uneori dificultatea este cu vreun membru al Adunării, care, căutând să apere drepturile şi autoritatea Adunării, merge la extremă şi fără să fie necesar hărţuieşte pe Bătrân, criticându-l pentru că face corect, dar nu face exact în modul în care acest frate bine intenţionat gândeşte că ar trebui să-l facă.

Iubirea trebuie să aplice Regula de Aur. Noi trebuie să fim dispuşi să dăm Bătrânului atâta libertate rezonabilă de acţiune, câtă ne-ar plăcea nouă să avem dacă am fi în locul lui — cu condiţia, desigur, ca această libertate să fie în deplină armonie cu Cuvântul lui Dumnezeu. Mai mult, noi ar trebui să ne amintim că Bătrânul este servitorul întregii Adunări, şi nu servitorul special al unuia dintre membrii ei. Orice critică a conduitei sale, prin urmare, trebuie să vină din partea Adunării şi nu numai din partea unui membru al ei. Dacă un membru are un gând important pe care Bătrânul îl ignoră, el trebuie să fie liber să ceară judecata Adunării asupra subiectului pentru informarea sa proprie şi pentru informarea Bătrânului; dar nici un membru să nu încerce individual să-l critice pe Bătrân sau să găsească greşeală în procedura lui.

Dacă Adunarea îl aprobă pe Bătrân, indivizii care gândesc diferit sunt liberi să creadă cum le place, dar trebuie să cedeze majorităţii. Cu alte cuvinte, pacea şi ordinea în adunare sunt chestiuni de mare valoare în ceea ce priveşte tot progresul în studiul Bibliei. Nimic nu trebuie făcut, care să deranjeze pacea şi ordinea dacă nu există ceva categoric greşit, nescriptural, legat de problemă. Atunci fratele sau sora atrăgând atenţia asupra chestiunilor pe care le consideră nescripturale, să spună mai puţin despre părerea sa proprie, şi să se ocupe în principal de îndemnurile scripturale despre care crede că sunt încălcate.

„STĂRUIŢI ÎN DRAGOSTEA FRĂŢEASCĂ”

Aceste sugestii au intenţia de a creşte şi a promova pacea şi unitatea printre fraţii Domnului oriunde merge această revistă. Avem încredere că toţi cei care sunt concepuţi de acelaşi Spirit, Spiritul sfânt, doresc să cunoască şi să facă ceea ce este drept — ceea ce este plăcut şi acceptabil pentru Dumnezeu şi pentru cele mai bune interese ale Cauzei Sale. „Printr-un singur Duh, noi toţi am fost botezaţi într-un singur trup.” „Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui.” Gândul nostru este că, toţi fiind una cu Domnul — de o singură inimă, o singură voinţă — greutăţile noastre se trag aproape în întregime de la capetele noastre, de la înţelegerea greşită a unor principii care guvernează aranjamentul divin. Şi aceste principii, putem fi siguri, sunt perfecte, drepte. În măsura în care putem veni în armonie cu aceste principii, vom avea pace unul cu altul, ajutându-ne cu bucurie unul pe altul spre Împărăţie, în care vom avea o parte cu Domnul nostru.

Să ne amintim continuu că iubirea pentru toţi fraţii este un indiciu sigur că iubim ca Noi Creaturi. Şi iubirea pentru fraţi înseamnă că nu le [pag. 86] vom face nici un rău, că nu vom vorbi de rău în privinţa lor, decât dacă este absolută necesitate; şi, în final, că nici măcar nu vom bănui de rău în privinţa cuvintelor şi faptelor lor. „Dragostea este împlinirea legii.” „Cine rămâne în dragoste rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu [prin Spiritul Său] rămâne în el.” Căci, chiar dacă ne-am da toată averea pentru hrană săracilor, şi chiar dacă ne-am sacrifica trupurile să fie arse în interesul dreptăţii, totuşi dacă nu avem iubire — Spiritul iubirii — nu suntem nimic în ochii lui Dumnezeu. Romani 13:10; 1 Ioan 4:16; 1 Cor. 13:3.

ÎNDEMNUL SF. PAVEL CĂTRE BĂTRÂNI

„Luaţi seama dar la voi înşivă … . Ştiu că după plecarea mea se vor strecura între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma, şi se vor scula din mijlocul vostru oameni care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici după ei.” Fapt. 20:28-30.

W. T. 15 Ianuarie 1914, R5388

Aceste cuvinte au fost adresate Bătrânilor Bisericii din Efes. Sf. Pavel mergând spre Ierusalim s-a găsit nu departe de Efes şi le-a trimis vorbă Bătrânilor că va rămâne acolo puţin timp şi ar fi bucuros dacă i-ar vedea încă o dată. Ei au venit şi au avut o discuţie lungă cu el. Acest text este o parte din mesajul lor către ei. Le-a spus că nu-i va mai vedea şi i-a îndemnat să ia seama la ei înşişi. Se cuvine ca fiecare să ia seama mai mult la sine decât la alţii. Şi dacă un om nu învaţă să-şi stăpânească spiritul său, nu poate fi în starea potrivită să conducă pe alţii.

Acest lucru este în mod deosebit adevărat despre toţi Bătrânii. Ei trebuie să ia seama la ei înşişi. Datorită cinstei pe care le-o dă Biserica, ei sunt în pericol de a fi prinşi de un simţământ al propriei importanţe — al încrederii în sine. Sunt în pericol de a deveni aroganţi. Dar mesajul este să ia seama la ei înşişi şi la turma lui Dumnezeu, peste care au fost făcuţi supraveghetori. Trebuie să-şi recunoască poziţia ca reprezentanţi, nu numai ai adunării, ci şi ai Domnului. Această poziţie fiindu-le dată în modul stabilit — alegere prin ridicare de mână — ei trebuie să ia aceasta nu numai drept cuvântul Bisericii, ci să-şi dea seama că sunt aleşi de Spiritul sfânt. Ei trebuie să recunoască această grijă faţă de Biserică drept marea lor misiune, un serviciu important care să fie făcut în numele Domnului.

LUPI ŞI OI APOSTATE

Sunt două motive speciale pentru care Bătrânii trebuie să ia seama. Primul motiv, aşa cum este dat de către Apostol, este că printre ei vor intra lupi răpitori, care nu vor cruţa turma. Sugestia pare a fi că lupii nu fac parte din turmă deloc. Ei însă nu se vor prezenta ca lupi. Prevenirea apostolului pare se implice că o anumită clasă de oameni cu o fire de lupi vor căuta să se asocieze cu Biserica. Domnul nostru a prevenit: „Păziţi-vă de proroci mincinoşi, care vin la voi îmbrăcaţi în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt lupi răpitori” (Mat. 7:15). Aceasta pare să implice ideea de înşelare — de umblare ca oile, umblând printre oi şi prezentându-se a fi [pag. 87] oi, purtând haine de oi, dar nefiind niciodată oi adevărate. Obiectivul intrării lor în turmă este egoist, influenţa lor este aceea a unui lup printre oi. Un lup îngrijorează oile — intenţia lui este să le omoare, să le sugă sângele.

Astfel pare să fie o clasă care, fără nici un motiv imaginabil, strică adevărul, făcând rău turmei, stârnind argumente care pun în confuzie turma, distrugându-le ca Noi Creaturi şi târându-le la moarte. Se pare că a existat o astfel de clasă de-a lungul întregului Veac. În timp ce textul nostru nu implică faptul că oile ar putea deveni vreodată lupi, poate că unii dintre noi am cunoscut persoane care odată au fost oi, dar care după un timp au manifestat o dispoziţie de lupi şi au avut plăcerea să facă tot ce puteau ca să facă rău turmei. Domnul şi apostolul ne previn să luăm seama la cei care vin printre oi, dându-se drept oi.

Pe lângă acest pericol din partea lupilor, vor fi pericole printre ei înşişi. Apostolul arată acest lucru ca un pericolfoarte subtil. Pe lângă cei cu o fire de lupi, unii din adunare se vor angaja în serviciu ca învăţători şi vorbind lucruri stricăcioase vor căuta să tragă după ei ucenici. Vor căuta să-i tragă ca şi cum ar fi ai lor proprii. Sentimentul lor pare să fie: Aceasta este adunarea mea, turma mea, nerecunoscând că Biserica este turma Domnului, că sunt oile Domnului. În aceasta există o atitudine egoistă cu totul contrară Spiritului Domnului şi Scripturilor. „Oricine se înalţă va fi smerit; şi cine se smereşte va fi înălţat” este principiul Guvernării Divine. Dacă cineva vrea să fie un Bătrân adevărat, un servitor adevărat al Domnului, el trebuie să-şi amintească aceste lucruri şi să evite tot ce ar fi dintr-un spirit egoist. Altfel poate fi sigur că printr-un asemenea curs va face daună, nu numai sieşi, ci şi altora.

RESPONSABILITATE DUPĂ MĂSURA CAPACITĂŢII

Oile sunt animale foarte timide şi au nevoie de vreun fel de îndrumare. În absenţa unui păstor, au nevoie de una dintre ele, cum ar fi, să le fie conducător. În turmele de oi se află oi înţelepte — berbecii turmei, conducători — pe care oile învaţă să-i urmeze în absenţa păstorului. Aceşti berbeci bătrâni din turmă ar reprezenta pe Bătrânii Bisericii lui Cristos. Coarnele berbecului reprezintă un mijloc de apărare, cu care poate îndepărta pe adversari în caz de atac, iar oile pot să stea în spatele lui.

Dar Scripturile vorbesc despre pericol în privinţa unora dintre berbecii turmei — anumiţi conducători ai poporului Domnului (Ezech. 24:17-23). Aceşti berbeci au intrat în apă şi au tulburat-o, murdărind apa. Mai sunt menţionaţi şi ţapii;aceasta este o ilustraţie a dispoziţiei unor Bătrâni ai Bisericii lui Cristos şi nu trebuie să fie pierdută din vedere. Ni se spune că proprietarii de oi folosesc uneori o capră drept conducător al turmei, fiindcă o capră este mai combativă decât o oaie şi astfel dă curaj etc. oilor. Nu ştim câţi din Turma Domnului sunt conduşi de capre. Dar ori de câte ori cineva manifestă dispoziţie de capră, Ecclesia să evite în mod strict să-l pună conducător.

Conducătorii potriviţi sunt cei care arată dispoziţia potrivită. Biserica este foarte mult la mila conducătorilor; ca atare aceştia din urmă au mai [pag. 88] mare responsabilitate. Astfel apostolul spune: Nu fiţi mulţi învăţători, fraţii mei, ştiind că unul care este învăţător are încercări mai aspre, probe mai aspre (parafrazare după Iacov 3:1). Acesta are responsabilitate mai mare, după măsura capacităţii sale. S-ar părea deci, că toţi aceia care acceptă poziţia de Bătrâni reprezintă într-o anumită măsură pe Domnul, care este marele Păstor al Turmei.

BAZA POTRIVITĂ DE ONOARE ÎN BISERICĂ

W. T. 1 Noiembrie 1915, R5793

Întrebare — În Matei 20:27 citim: „Şi oricare va voi să fie cel dintâi între voi, să fie robul vostru”. Este o dorinţă potrivită să fii cel dintâi printre poporul Domnului, şi să înţelegem că poziţiile în Împărăţia Cerurilor vor fi stabilite în întregime în funcţie de cât serviciu facem aici?

Răspuns — Domnul le-a arătat ucenicilor Săi o anumită slăbiciune a lor — o dorinţă de a fi cel mai mare — o dorinţă care este generală în familia umană — un spirit ambiţios. Contextul spune că între neamuri sunt unii care domnesc şi au pe alţii care să-i servească, dar că nu acesta trebuia să fie cazul între ucenicii lui Isus. Ei trebuiau să fie însufleţiţi de un spirit diferit. La urmaşii lui Cristos nu trebuie să fie un spirit de dominare, de a conduce pe alţii, ci un spirit de iubire care caută să servească pe alţii, să facă ceva pentru alţii, un spirit care voieşte să sacrifice interesele personale în serviciul altora.

Pe această bază luăm în considerare mai departe cuvintele acestui text. Vor exista unii în poporul Domnului care vor fi cei dintâi. Este necesar să fie aşa în fiecare companie, adunare sau asociaţie unde oamenii nu sunt toţi egali în talente — unde unii s-au născut cu mai multe talente şi alţii cu mai puţine. Cineva trebuie să fie cel dintâi. O egalitate absolută nu este posibilă.

Este recomandabil, de asemenea, să fie unii între sfinţii lui Dumnezeu care să călăuzească Biserica. Atunci care trebuie să fie standardul referitor la cine să fie cel mare? Să fie unul care să înfrunte pe alţii? Nu; nu acesta este standardul. Să fie unul care să aibă o influenţă stăpânitoare şi cuvinte plăcute, care să domine numai pentru că are vreun talent, sau datorită educaţiei superioare sau bogăţiei — ceva de felul acesta? Nu; nu poate fi acesta standardul. Care să fie atunci standardul pentru aceia care să fie recunoscuţi ca cei dintâi în Biserică?

SĂ NU AIBĂ AMBIŢIE DUPĂ GLORIE PERSONALĂ

Răspunsul nostru este: trebuie să căutăm pe aceia care au cel mai mult din spiritul de serviciu. Cel care face cel mai mult serviciu şi aduce cea mai mare binecuvântare spirituală adunării — cel care încearcă într-adevăr să servească cel mai mult — consideraţi-l cel dintâi între voi. În timp ce cuvintele Domnului nostru au fost adresate tuturor apostolilor, şi nu numai unei persoane, ele sunt de asemenea aplicabile şi individual. Gândul care să-şi găsească loc în inima fiecăruia trebuie să fie că, dacă vreunul din noi avem ambiţie pentru serviciu în vreo calitate deosebită, [pag. 89] nu trebuie să facem ca şi oamenii lumeşti. Trebuie să facem invers şi să lăsăm orice onoare a oamenilor complet în afara problemei. Trebuie să-L lăsăm pe Dumnezeu să Se îngrijească de acest lucru după cum I se va părea Lui mai bine şi să fim mulţumiţi să fim doar un serv al fraţilor. Să vadă Domnul cât de mult vrei să serveşti în oricare fel.

Persoana fără nici o ambiţie nu ajunge niciodată la nimic. Trebuie să avem ambiţie, fie că semănăm, fie că arăm, sau orice am face — avem nevoie de ambiţie care să ne îndemne să facem ceea ce facem într-un mod satisfăcător. Şi astfel, dacă avem ocazia de a servi Adevărul, trebuie să căutăm a-l servi în cel mai bun mod posibil. Altfel nu vom fi servi buni pentru Domnul.

Dar trebuie să lăsăm deoparte orice dorinţă de a fi cel dintâi în ceea ce priveşte ambiţia după glorie personală. Trebuie să căutăm să servim pe Domnul cât putem mai bine. Dacă voi puteţi să-L serviţi pe Domnul în unele privinţe mai bine decât mine şi eu pot învăţa ceva de la voi, foarte bine. Şi dacă după aceea voi puteţi învăţa ceva de la mine, aşa să fie. Este adevărat, trebuie să fim modelaţi după ceea ce este în mod special vrednic de laudă şi să facem tot ce putem pentru promovarea Cauzei Domnului. Şi acest serviciu trebuie determinat de iubire. Orice serviciu care nu este determinat de iubire nu este acceptabil în ochii Domnului.

UMILINŢA, O PRIMĂ CERINŢĂ

Apostolul Pavel spune că acei care doresc funcţia de episcop doresc un lucru bun. Este un serviciu nobil. Funcţia în zilele apostolilor nu era poziţia oficială înaltă cum se înţelege azi în sistemele bisericii nominale. Un episcop era atunci un serv umil al Bisericii, fără titlu, îngrijindu-se de interesele oilor. Fiecare servitor al Bisericii trebuie să caute să fie eficient, să-i placă a fi, pe cât este în stare, un îngrijitor peste turma lui Dumnezeu. Printre aceşti fraţi Bătrâni, pastori ai adunării, vor fi unii cu diferite abilităţi naturale. Fiecare trebuie să caute să-şi folosească talentele sale, ocaziile sale, în serviciul Domnului, al fraţilor şi al Adevărului.

E păcat ca vreunul din poporul Domnului de astăzi să uite standardul pe care ni-l pune aici Învăţătorul. Aceştia par să creadă că funcţia de Bătrân le revine lor de drept, în loc să înţeleagă că numirea în această funcţie este prin votul Eclesiei, turma poporului Domnului, şi trebuie să fie glasul Bisericii. Credem că atitudinea fiecăruia trebuie să fie să vrea să accepte vocea Eclesiei, a Bisericii, fără rezerve. Dacă el devine un membru al adunării, unindu-şi soarta cu ceilalţi, devine astfel supus regulilor care reprezintă controlul majorităţii, fie că această majoritate va fi de unul sau mai mare. Făcând aceasta, el trebuie să caute a continua în această atitudine, fie că este ales el de Bătrân, fie că este ales altul.

Foarte frecvent o adunare face greşeala de a alege de Bătrân un frate care nu are calităţile potrivite. Aceasta înseamnă uneori nemulţumire din partea unora din adunare şi conduce la separarea unora pentru a forma altă adunare. Credem că nu aceasta este calea înţeleaptă. Credem [pag. 90] că dacă adunarea a făcut o greşeală, Domnul este în stare s-o conducă spre bine; şi că prin urmare cei care se retrag pierd unele experienţe care ar fi valoroase pentru ei.

Totuşi, noi nu suntem totdeauna siguri că adunarea a făcut o greşeală. Cum putem şti că Domnul are o lecţie în acest lucru? Dacă am cerut binecuvântarea Domnului asupra celor care ar fi aleşi, trebuie să rămânem cu acea alegere. Dacă cel neales are abilitate pentru a prezenta potrivit Adevărul şi ştie anumite locuri unde poate fi folosit şi folositor, noi credem că fratele trebuie să profite de orice ocazii i s-ar ivi. Totuşi, nu e nevoie să părăsească adunarea. Ar putea îndeplini orice serviciu i-ar veni la mână . Probabil şi-ar putea folosi timpul şi talentul în activitatea extinsă a adunării — nesimţindu-se împiedicat în această direcţie din cauză că n-a fost ales ca Bătrân. Ar putea merge să găsească ocazii de a servi. Aşa că schimbarea Bătrânilor poate însemna pentru fratele neales sau nereales, că Domnul i-a indicat un alt teren de a fi folosit. Providenţa Domnului ar putea să-l conducă în afară pentru o mai largă influenţă şi folosinţă a lui.

Noi nu trebuie să fim influenţaţi de ceea ce vor spune sau vor gândi despre noi oamenii din lume. Aceasta este fără însemnătate; şi este fără importanţă ce va gândi Biserica. Noi trebuie să căutăm să-i plăcem Domnului. Nu trebuie să ne estimăm prea înalt, ci mai curând în estimarea noastră să dăm altora preferinţa. Poziţiile în Împărăţia Cerurilor, înţelegem noi, vor fi acordate după gradul de dezvoltare a roadelor Spiritului sfânt; şi aceasta înseamnă o iubire care ne va conduce la zel în serviciul Domnului.

ALEGEREA DE BĂTRÂNI ŞI DIACONI

Numeroase întrebări au ajuns la noi indicând faptul că unii fraţi au dificultăţi în aplicarea sugestiilor date în Vol. VI la subiectul despre alegerea de servitori pentru adunări.

Gândul nostru n-a fost ca să fixăm o regulă invariabilă în acest subiect. Biblia nu dă nici una, şi nimeni nu are dreptul să stabilească o astfel de regulă. Sugestia noastră a fost ca alegerea să fie unanimă oricând este posibil, şi dacă 75% din adunare, sau mai mult, n-ar favoriza alegerea unui frate, ar fi mai curând neînţelept ca el să accepte funcţia — serviciul. Nu vrem să spunem prin aceasta că o minoritate de 25% sau 30% trebuie să fie încurajată să obstrucţioneze adunarea şi să împiedice o alegere.

Strict vorbind, o majoritate de unul într-o adunare ar hotărî orice lucru dacă nu ar interveni iubirea ca să încurajeze o luare în considerare a sentimentelor celorlalţi. Dacă, de exemplu, există o adunare de 100 de fraţi, 51 ar avea dreptul să decidă cu privire la cine să fie servii Bisericii, iar ceilalţi 49 ar trebui să accepte liniştiţi, recunoscând faptul că ei constituie doar o minoritate şi trebuie să se străduiască cu loialitate să sprijine voinţa majorităţii.

Numai spiritul iubirii şi interesele cele mai bune ale tuturor din adunare sugerează mai mult de 51%. Iubirea trebuie să se străduiască pentru un vot unanim. Dar cum poate fi obţinut acesta? Vom oferi o sugestie.

[pag. 91]

Să presupunem că într-o adunare de 100 se consideră că sunt necesari pentru serviciu şase bătrâni. A, B, C, D, E, F ar reprezenta posibilii candidaţi, cu mai multă sau mai puţină abilitate. A ar putea avea 100 de voturi; B, 90; C, 80; D, 70; E, 60; F, 50. La o votare strictă pe linia preferinţei la un procent de 90% numai doi ar fi aleşi; dar gândul nostru ar fi că toţi cei şase ar putea fi unanim aleşi, dacă ei sunt media celui mai bun material pe care-l are adunarea şi dacă nu se cunoaşte nimic defavorabil la adresa caracterului lor moral.

Este o greşeală să gândim că standardele stabilite de Sf. Pavel trebuie să fie luate literal, pentru că nimeni n-ar fi găsit să împlinească pe deplin toate cerinţele. Apostolul a arătat cum ar fi bătrânul ideal. Cel care votează trebuie să aibă acest ideal în mintea sa când se gândeşte la voia Domnului; dar adunarea nu trebuie lăsată fără bătrân decât dacă sunt neajunsuri serioase.

Similar, Domnul nostru a pus un exemplu perfect înaintea noastră când a spus: „Voi fiţi deci desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru Cel ceresc este desăvârşit” (Mat. 5:48). Cine este desăvârşit în felul în care Dumnezeu este desăvârşit? „Nu este nici un om drept, nici unul măcar” (Rom. 3:10). Învăţătorul, evident, a vrut să spună că noi nu trebuie să ne măsurăm cu un standard mai mic, ci cu standardul perfect, ca astfel să ne ridicăm la cele mai înalte idealuri în ceea ce priveşte propria noastră viaţă şi caracter şi în ceea ce-i priveşte pe cei aleşi să fie bătrâni şi exemple pentru Turmă.

Să se amintească întotdeauna că nimeni nu trebuie să voteze în afară de cei care declară o deplină consacrare, manifestată prin simbolul obişnuit — scufundarea în apă. Cei care nu şi-au simbolizat consacrarea, nu trebuie negaţi ca fraţi, dar trebuie să fie consideraţi nedezvoltaţi, astfel încât să nu fie competenţi să-şi exprime opinia cu privire la cine ar fi calificat să servească Biserica, şi, bineînţeles, n-ar fi calificaţi ca ei înşişi să fie servi.

REFERITOR LA ANGAJAMENT

O altă întrebare care se ridică din loc în loc este: Să fie ales a servi în biserică unul care n-a făcut Angajamentul special pe care atât de mulţi dintre noi l-au găsit de mare ajutor şi care a fost recomandat tuturor?

Noi nu putem face din acest Angajament simplu un test de frăţie; pentru că, deşi credem că Domnul l-a dat în mod special în acest timp şi că într-o anumită măsură El intenţionează ca acesta să servească ca o încercare între cei consacraţi, totuşi Biblia nu ne autorizează să-l facem un test de frăţie. Este mai curând un lucru de judecată decât de îndrumare divină, exact cum destul de potrivit ar putea fi luate în considerare şi întrebuinţarea greşită a limbii engleze de către candidat sau manierele nedelicate, deşi nu sunt menţionate în Biblie între calităţile pentru funcţia de bătrân.

Ne va bucura mult să ştim că toţi bătrânii şi diaconii dragi din poporul Domnului din orice loc pot vedea la fel în ceea ce priveşte caracterul raţional al Angajamentului şi armonia lui cu Cuvântul divin şi cu Legământul nostru de consacrare, la care Angajamentul este, ca nişte franjuri albaştri sau o poală şi un tiv. Cu greu se poate cineva reţine să [pag. 92] nu se mire ce obiecţie ar putea avea un frate creştin sau o soră la acest Angajament. Pentru unii dintre noi acesta pare ca şi cum ar implica ceva rău cu privire la intenţiile inimii lor sau ceva defect în facultăţile lor mintale. Oricum, noi nu suntem competenţi să judecăm atât de bine. Învăţătorul a spus: „Nu judecaţi”.

Gândul nostru este că în alegerea de bătrâni sau diaconi pot fi preferaţi aceia care au făcut Angajamentul şi care sunt de aceeaşi părere în acest subiect. Totuşi, dacă fraţii competenţi să conducă adunările sunt acceptabili în celelalte privinţe şi nu se opun Angajamentului, pot fi aleşi. Aceasta ar fi în special adevărat despre aceia care declară că ei îndeplinesc toate cerinţele Angajamentului cum pot mai bine, şi refuză să-l accepte doar de teamă ca nu cumva acceptarea acestui Angajament simplu să le dăuneze în timp ce pe alţii Îi ajută. S-ar putea ca noi să nu înţelegem nici procesul gândirii lor nici atitudinea inimii lor, dar, în astfel de circumstanţe, putem trece peste ceea ce nu putem nici înţelege nici aprecia.

IUBIREA ÎN ADUNĂRI

W. T. 1 Iulie 1916, R5921

,,Iubiţi-vă unul pe altul cum v-am iubit Eu”, este instrucţiunea Învăţătorului. (Ioan 15:12). ,,Ar trebui să ne punem viaţa pentru fraţi” scrie apostolul (1 Ioan 3:16). ,,Oricine iubeşte pe Cel ce L-a născut, iubeşte pe cel născut din El” (1 Ioan 5:1). De fapt, toţi cei care aparţin Bisericii lui Cristos au spiritul iubirii, când sunt concepuţi de spirit. Dacă se progresează în pregătirea pentru împărăţie, acel spirit al iubirii creşte din ce în ce, până se va desăvârşi la înviere. Atunci vom avea corpuri noi, care vor permite inimilor noastre iubitoare să se manifeste pe deplin. Dar, între timp, cât de adesea, iubiţii fraţi ai Domnului se încearcă serios unul pe altul, se ofensează şi nu se îndeamnă la dragoste şi fapte bune, ci se îndeamnă mai degrabă la neînţelegeri.

Deşi am atribui aceste slăbiciuni, pe bună dreptate, nu noii creaturi, ci celei vechi, totuşi să nu uităm niciodată că creşterea noii creaturi înseamnă moartea celei vechi, şi deci în măsura în care carnea noastră nu este moartă pentru păcat şi pentru egoism, în aceea măsură noi, ca şi noi creaturi, n-am ajuns la idealul pentru care ne luptăm.

Editorul primeşte adesea scrisori de la bătrâni de adunări, care cer sfaturi cum să procedeze cu adunarea, şi de la membrii adunărilor care întreabă cum să procedeze cu bătrânii şi diaconii aleşi de ei. Servii aleşi ai adunărilor simt adesea că fraţii lor, care i-au ales, nu au destulă încredere în ei şi nu-i împuternicesc destul cu conducerea treburilor adunării, că adunarea vrea să-şi conducă singură afacerile, având doar sfatul bătrânilor. În astfel de cazuri recomandăm ca bătrânii să fie pe deplin mulţumiţi cu această situaţie, căci adunarea ca întreg reprezintă pe Domnul, şi nici un serv al adunării n-are privilegiul de a-şi depăşi autoritatea pe care i-a dato adunarea prin votul ei.

Din experienţa noastră, studenţii Bibliei simt mare nevoie de a-şi apăra drepturile şi de a-şi îndeplini obligaţiile pe care Domnul le-a impus. [pag. 93] Desigur, ei sunt de scuzat, chiar dacă par să exercite prea multă grijă în aceasta, ţinând seama de exemplele din jur, atât printre protestanţi cât şi printre catolici, de puterea clericală şi de înclinaţiile de a pune mâna pe putere şi autoritate, şi de a nesocoti biserica.

Pe de altă parte, în mod frecvent adunările simt că sunt ,,dominate” de către bătrânii lor — dacă este aşa într-adevăr. Adunările se plâng uneori, de exemplu, că bătrânii aleargă febril după predici şi doresc să ţină cuvântări cu orice ocazie posibilă, uneori chiar transformând adunările de rugăciune şi mărturisire şi studiile Bereene în ocazii de predicat. Dacă se dă de înţeles că se preferă studiul Bereean, sau că schimbările de ordine din adunare nu sunt apreciate, bătrânii uneori se supără pe întreaga adunare, spunând că nu sunt apreciaţi; alteori, fie că se supără pe cel care în mod blând a avut curajul să ridice problema, fie că-şi închipuie că acesta este doar o excepţie, dar adunarea este mulţumită, caz de prea mare apreciere de sine uneori.

SFATURI PASTORALE

Este greu de ştiut cum să sfătuim adunările în astfel de cazuri, unde bătrânii par să fi pierdut, nu spiritul Domnului, ci echilibrul unei minţi sănătoase. În general sfătuim pe cei ce întreabă să revadă subiectul aşa cum este tratat în Studii în Scripturi Vol. 6; să revadă şi să se conformeze. Dar, chiar după recitire unele din oile dragi ale Domnului nu ştiu cum să înţeleagă ordinea scripturală, să menţină libertăţile adunării şi să oprească pe bătrâni de a-şi face rău sieşi şi adunării.

Sfatul nostru general este ca fraţii să ducă astfel de probleme în rugăciune la Domnul, şi să vegheze ca să promoveze cu orice ocazie ceea ce gândim a fi voinţa Domnului pentru adunare. Pe de o parte, trebuie să admitem că ar fi cu totul greşit să se permită unui bătrân să stăpânească, cum spune Sf. Petru: ,,Să domnească peste moştenirea lui Dumnezeu” (1 Petru 5:3). Ar fi dăunător atât pentru bătrân cât şi pentru adunare.

Pe de altă parte, adunările să caute a evita obiceiul de a critica şi a găsi greşeli. Să aprecieze spiritul Domnului, spiritul de devotare, cunoştinţa adevărului şi talentul de a-l prezenta, oriunde s-ar găsi acestea; şi să fie bucuroşi să se ajute unul pe altul la dezvoltarea în har, cunoştinţă şi exprimare — fiecare după talentul dat de Domnul şi în armonie cu instrucţiunile Cuvântului Domnului. Să fie cultivate îngăduinţa unuia pentru altul, bunăvoinţa de a spăla, simbolic, picioarele unul altuia, şi aprecierea unuia pentru altul, pentru toate calităţile asemănătoare cu Cristos.

Deşi voinţa adunării, cu privire la toată ordinea şi aranjamentele afacerilor sale, trebuie să fie căutată cu grijă de către orice bătrân şi trebuie să fie exprimată pe de-a-ntregul de către orice adunare, totuşi să nu fim prea exigenţi în legătură cu felul în care este exprimată voinţa adunării. Cu alte cuvinte, să avem în vedere ceea ce mulţumeşte majoritatea adunării. Să nu li se găsească greşeli bătrânilor, pur şi simplu pentru că mulţumirea adunării n-a fost exprimată într-un anumit fel. Altfel spus, o minoritate să nu aibă libertatea să deranjeze, să stârnească [pag. 94] nemulţumire, pur şi simplu pentru că metodele preferate de acea minoritate n-au fost urmate întocmai. Fiecare membru al adunării are deplina libertate să-şi exprime convingerea la timpul potrivit — în special când se face alegerea; dar să fie mulţumit pe deplin după ce şi-a exprimat gândul şi preferinţa, să se împace cu preferinţa majorităţii, fie că este exprimată pozitiv, fie negativ.

ÎNTÂI DREPTATEA, APOI IUBIREA

Dragi fraţi, să ne amintim întotdeuna că în timp ce ne străduim pentru iubire şi legătura desăvârşirii, acţiunile noastre trebuie să fie conform mai întâi dreptăţii absolute; numai apoi iubirea poate adăuga oricât de mult doreşte. De exemplu, la o alegere un frate poate propune, în mod neînţelept, pentru un serviciu în adunare pe un frate care nu este potrivit pentru acea poziţie. Noi nu trebuie să găsim greşeală la fratele acela, deoarece el are libertatea de a face propunerea şi de a-şi manifesta lipsa de înţelepciune; dar, pe de altă parte, noi să nu ne simţim obligaţi de propunerea lui, şi nici să nu permitem ca frica de a ofensa pe fratele propus să ne împiedice de la exprimarea prin vot a ceea ce înţelegem că ar fi voia Domnului în acea problemă. Şi dacă fratele propus nu este votat de adunare, acesta n-are nici un drept să se supere, ci mai curând să admire curajul fraţilor, exprimat prin respingerea lui.

Unul respins astfel, n-are dreptul să întrebe adunarea sau pe vreun membru de ce l-a respins. Aceasta este problema lor şi nicidecum a lui. Ei şi-au exercitat doar dreptul pe care-l au, conform conştiinţei lor. Este o problemă de dreptate. Iubirea, în sensul simpatiei umane, n-are loc în astfel de chestiuni, în care cuvântul lui Dumnezeu fixează reguli de urmat pentru fiecare membru al bisericii. Nerecunoaşterea principiilor dreptăţii — neprihănirii — pare să stea la baza aproape a tuturor greutăţilor din adunare. Îndemnăm pe toţi care au astfel de necazuri să meargă la Domnul în rugăciune, şi apoi să analizeze problema cu absolută dreptate.

În Studii în Scripturi Vol. 6 am pledat pentru ideea că, dacă este posibil, voinţa adunării să fie exprimată prin majoritate — cel puţin 85% din numărul total. Aceasta nu înseamnă însă că dreptatea sau iubirea vor lăsa afacerile adunării în mâna restului de 15%, permiţându-le să dicteze, ca de exemplu, permiţându-le să hotărască faptul că nu vor fi bătrâni sau diaconi aleşi pentru că minoritatea deţine 15% din total şi insistă să i se satisfacă idealul, ori toată activitatea adunării să se oprească. Aceasta n-ar fi nici iubitor, nici drept şi nu trebuie să se cedeze.

Regula majorităţii este măsura dreptăţii, şi ceea ce am sugerat în plus este o îngăduinţă a iubirii — o încercare de a satisface gusturile şi preferinţele, dacă este posibil, ale întregii adunări, sau cel puţin ale unei mari majorităţi. Majoritatea trebuie să dorească iubitor să regleze afacerile adunării, pe cât posibil convenabil fiecărui membru; orice nereuşită în a se realiza aceasta, înseamnă o invitaţie la discordie şi dezbinare în adunare. Deşi, desigur, o despărţire a intereselor în două adunări este întotdeauna deplorabilă şi trebuie să se lupte împotriva ei, şi să se facă de către toţi sacrificii pentru a se ,,menţine unitatea spiritului în legătura păcii” dar, o [pag. 95]despărţire a adunării pentru un timp, ar fi desigur preferabilă unei neînţelegeri continue, care ar împiedica progresul spiritual al tuturor.

CĂLĂTORIND SPRE IERUSALIM

Fapte 20:16-27

Cuvântarea Sf. Pavel în faţa bătrânilor bisericii din Efes — Un scurt rezumat al experienţelor sale — Împărăţia lui Dumnezeu, tema propovăduirii sale — Dubla responsabilitate a tuturor bătrânilor — Avertizare împotriva învăţătorilor falşi — „Lupi în piei de oaie” — Vestind tot planul lui Dumnezeu

„Vă încredinţez în mâna lui Dumnezeu şi a cuvântului Harului Său”. Versetul 32.

W. T. 1 August 1916, R5935

RESPONSABILITATEA TUTUROR BĂTRÂNILOR

Chemând Bătrânii, gândul apostolului era să imprime asupra lor faptul că ei, asemenea lui, nu numai că erau consacraţi Domnului, dar, ca învăţători în Biserică, aveau dublă responsabilitate — faţă de ei înşişi şi faţă de Biserica peste care Domnul i-a făcut supraveghetori. Remarcăm cuvintele: „Luaţi seama dar la voi înşivă şi la toată turma în care v-a pus Duhul Sfânt supraveghetori (greceşte, episcopos — episcopi), ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu sângele Celui (Fiului) al Său”. Versetul 28.

1) Ei trebuie să fie atenţi atât la ei înşişi, cât şi la turmă. Oricine încearcă să păstorească Biserica va trebui întâi de toate să vegheze ca să nu cadă în ispită; pentru că, după cum declară apostolul, cei care acceptă poziţia de Bătrâni — pastori, supraveghetori — în Biserică sunt expuşi la încercări deosebite, dificultăţi deosebite. În primul rând ei trebuie să fie atenţi la ei înşişi ca nu cumva, după ce au propovăduit altora, să fie lepădaţi.

2) Cei care acceptă slujirea sau servirea Bisericii ca fraţi Bătrâni sub îndrumarea divină, trebuie să-şi dea seama că şi-au asumat o responsabilitate grea, pentru care „trebuie să dea socoteală lui Dumnezeu”. Aceasta nu înseamnă găsirea de greşeli la fraţi. Nu înseamnă numai să le ţină predici, nici numai să viziteze pe cei bolnavi şi să sfătuiască pe cei în necaz. Înseamnă o supraveghere spirituală, o grijă pentru toate interesele, atât ale adunării, cât şi ale persoanelor care o compun. Cei supraîncărcaţi cu grijile acestei vieţi nu sunt, în nici un sens al cuvântului, în situaţia de a accepta responsabilităţile acestui serviciu în Biserica viului Dumnezeu. Numai cei care caută întâi interesele Împărăţiei Domnului şi dreptatea pe care ea o inspiră sunt în vreun sens sau grad potriviţi pentru astfel de serviciu în Biserică.

Câteva puncte din versetul 28 sunt demne de atenţie minuţioasă. Versiunea Revizuită, citată mai sus, spune: „în care v-a pus Duhul Sfânt supraveghetori”, fiind astfel în acord cu declaraţia scripturală generală că [pag. 96] Bătrânii Bisericii NU SUNT PESTE BISERICĂ, în sensul că sunt o clasă superioară, sau o clasă „clericală”, ci sunt ÎN BISERICĂ — membri în ea — membri care supraveghează, membri care ajută, numiţi de Domnul prin intermediul Bisericii. Ei trebuie să considere că o parte a responsabilităţii lor este să remarce cum progresează ceilalţi membri, în special în interesele lor spirituale. Ei trebuie să simtă ca parte a datoriei lor să atragă atenţia, să încurajeze, să ajute pe toţi ceilalţi membri, după cum se oferă posibilitatea.

PERICOLE DEOSEBITE PRINTRE BĂTRÂNI

Nu este prerogativa tuturor fraţilor şi surorilor din Biserică să se străduiască a se îndrepta unul pe altul, afară doar de cazul că este o problemă personală legată de ei înşişi. În asemenea cazuri trebuie să se urmeze strict sfatul dat de Domnul nostru în Matei 18:15-17. Unui Bătrân însă, prin însăşi alegerea lui în funcţie, i sa cerut să supravegheze astfel afacerile adunării, să dea astfel de sfaturi, să facă astfel de mustrări, după cum cere natura cazului — în umilinţă, gândindu-se şi la sine, ca să nu fie şi el ispitit, dacă nu în aceleaşi privinţe, atunci posibil în alte privinţe. Desigur, el de asemenea trebuie să aplice Matei 18:15-17. Galateni 6:1.

Prin imprimarea acestei datorii de supraveghere asupra Bătrânilor, Sf. Pavel le-a adus aminte că Domnul a cumpărat această turmă cu sângele preţios al Mielului lui Dumnezeu, şi că acest lucru, care este o valoare în ochii Domnului, trebuie să fie aşa de adânc imprimat în minţile lor, încât să fie dispuşi să-şi dea viaţa pentru fraţi în orice serviciu pe care l-ar putea face.

Accentuând prevenirea deja făcută, apostolul în mod profetic spune că va fi mare nevoie să ia seama la ei înşişi, pentru ei, pentru turmă, şi că în special printre Bătrâni se vor ridica oameni care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici după ei. Dornici de a fi conducători, ei nu vor ezita să facă dezbinare sau diviziune în Biserică, pentru a fi ajutaţi în ambiţia lor. Cuvântul din versetul 30, tradus „stricăcioase”, în original înseamnă „distorsionate”, „sucite”. Ideea este că aceia care încep să piardă Spiritul Domnului, încep să piardă şi aprecierea clară a Adevărului. Pe măsură ce ambiţiile personale şi egoiste le întunecă vederea, ei văd tot mai vag Scripturile şi se simt liberi să le distorsioneze aşa încât să le sprijine sentimentele ambiţioase.

Cât de adevărate sunt cuvintele apostolului! Ce mare pericol este în privinţa aceasta, în special pentru Bătrâni, supraveghetorii turmei! Evident, ambiţia egoistă este unul din cei mai mari duşmani cu care ei trebuie să se lupte. Aceste ambiţii nu încolţesc, nu înfloresc şi nu fac roadă dintr-o dată. Procesul este treptat, şi deci cu atât mai periculos, cu atât mai înşelător cu cât probabilitatea de a-l observa este mai mică. Cât de important este dar, ca toată turma Domnului, şi în special Bătrânii, să ia seama la ei înşişi şi să-şi cerceteze conduita şi îndeosebi motivele care stau în spatele faptelor lor! Să nu uităm că puritatea absolută a voinţei este esenţială. Orice amestec de egoism, oricât de mic, este un virus otrăvitor care, dacă nu este ţinut sub control, va duce la moartea a doua.

[pag. 97]

„Lupii răpitori” sunt lupi feroce. Pentru un timp ei ar putea înşela oile printr-o manieră şi pretenţie exterioară, acoperindu-şi natura de lup. Ei şi conduita lor exterioară prin care înşeală turma sunt scriptural numite „lupi în piei de oaie” (Matei 7:15, 16). Păstorul le cunoaşte caracterul cu mult înainte de a se manifesta faţă de oi. Însă oile blânde, inocente, sunt înşelate până când aceşti lupi încep să muşte, să devoreze şi să împrăştie turma. Urletele de mânie, răutatea, ura, invidia şi cearta, sunt notate în Scripturi ca „fapte ale cărnii şi Diavolului” — nu fapte ale dreptăţii, păcii şi iubirii, ale Spiritului Domnului. Lupul face daune cu gura; şi aşa fac şi aceşti „lupi răpitori” — calomnie, bârfă şi orice faptă rea. Apostolul a prevenit pe Bătrânii din Efes la ce să se aştepte, şi cuvintele lui au fost adevărate. Aceleaşi principii se mai aplică încă. De aceeaşi prevenire trebuie să se mai ţină seama încă. De fapt Scripturile sugerează că experienţele cele mai grele în această privinţă vor veni peste Biserică în „ziua cea rea” cu care se încheie vârsta Evanghelică, timpul în care trăim noi acum.

„NOAPTE ŞI ZI, CU LACRIMI”

În versetul 31 apostolul ne pune în faţă două puncte. Primul, Bătrânii trebuie să vegheze împotriva acestor rele atât de grăitor descrise. Ei trebuie să vegheze la interesele turmei pentru a o apăra de lupi. Ei trebuie să vegheze pentru a nu da lupilor, pe cât este posibil, ocazii să sfâşie şi să muşte turma. Ei trebuie să prevină oile ca nu cumva unele dintre ele, fiind infectate cu rabia lupilor, să dea semne de hidrofobie şi să înceapă să se muşte una pe alta, având simptomele obişnuite de hidrofobie — cu aparentă sete de apă, simbol al Adevărului, dar refuzând s-o bea — întorcându-se împotriva ei.

Al doilea, Bătrânii trebuie să vegheze împotriva celor care, sigur, se ridică „din mijlocul vostru”. Vegherea corectă începe cu propriile inimi, spunând: „Doamne, eu sunt acela?” Iar vegherea corectă va discerne cu timpul asemenea caractere şi le va expune — nu din vreo amărăciune faţă de ele, ci pentru protejarea turmei. 1 Timotei 1:20; 2 Timotei 1:15; 2:17.

Sf. Pavel le-a amintit fraţilor că astfel fusese cursul lui — de mare veghere, interes, grijă pentru ei şi pentru toate Bisericile din Asia Mică. Expresia „noapte şi zi, cu lacrimi” ne arată clar că el în mod cuvenit simţea greutatea responsabilităţii care era asupra lui ca serv al lui Dumnezeu, ambasador al Regelui regilor, supra-păstor, supraveghetor al turmei Domnului, „serv al Noului Legământ”, delegat de marele Cap al Bisericii să ajute la chemarea şi la pregătirea acelora care vor fi membri ai Corpului glorificat al lui Cristos, pentru a domni cu El o mie de ani.

AJUTORUL DIVIN DAT

În cuvintele de încheiere ale îndemnului său, gândul apostolului pare să fie că el dorea ca vorbele sale, cuvântarea sa, să poată nu numai să trezească în Bătrâni un adânc simţ de responsabilitate, dar şi să-i conducă spre a întreba în privinţa mijloacelor de apărare pe care s-ar putea baza în criza astfel arătată. El atrage atenţia asupra faptului că Dumnezeu, marele Centru al tuturor binecuvântărilor noastre, de la care vine orice[pag. 98] dar bun şi desăvârşit, este de partea noastră, de partea tuturor celor care caută să coopereze cu aranjamentele Sale.

Explicând mai departe el menţionează Scripturile, Cuvântul harului lui Dumnezeu, mesajul Evangheliei. El le spune, şi nouă de asemenea, că Cuvântul lui Dumnezeu ne poate edifica, ne poate face dezvoltarea de caracter necesară şi în cele din urmă ne poate da o parte în marea moştenire pe care Dumnezeu o are în rezervă pentru toţi aceia care se sfinţesc prin acest Mesaj. Să ne punem bine în inimă acest lucru. Neglijarea Cuvântului lui Dumnezeu, neglijarea promisiunilor Lui, înseamnă o lipsă de putere în suportarea încercărilor care sunt partea noastră. De asemenea înseamnă deschiderea uşii pentru ca Satan să pună întunericul drept lumină şi lumina drept întuneric, spre confuzia noastră. Să nu facem nici o greşeală. Printre aceia care sunt sfinţiţi în Cristos Isus aceasta este o problemă de primire a moştenirii sau de pierdere a ei.

Versetele 33 şi 34 conţin o mărturie nobilă. Apostolul îşi folosise meseria de confecţioner de corturi nu numai pentru întreţinerea sa, dar şi pentru ajutorul financiar al celor asociaţi cu el în lucrarea Evangheliei. Lăudat fie Dumnezeu pentru aşa nobil exemplu de devotare! Deşi apostolul nu a îndurat, nu a putut îndura atât de mult ca şi Răscumpărătorul nostru, totuşi ilustrarea unei devotări complete pe care viaţa sa ne-o oferă ne face tuturor mult bine; fiindcă ne amintim că el a avut patimi ca şi noi, după cum el însuşi a spus. El a fost imperfect şi a fost obligat să-şi ţină corpul aspru — în supunere faţă de mintea sa cea nouă, voinţa lui Dumnezeu în Cristos. 1 Corinteni 9:24-27.

În versetul 35 el descoperă secretul succesului său ca serv al Domnului. În mod constant el şi-a amintit şi a pus în practică cuvintele Învăţătorului. Arta de a se PREDA PE SINE este unul dintre secretele vieţii creştine fericite. Întâi el îşi predă Domnului voinţa, apoi timpul, energia, talentele, pentru serviciul Domnului şi pentru poporul Domnului. El are plăcere şi binecuvântare în a da, fie că alţii ştiu, fie că nu. Curând îi va veni timpul să-şi primească răsplata deplină. Acestora Domnul le va da viaţă veşnică, glorie veşnică şi asociere cu El în Împărăţia Sa.

RÂNDUIREA — ADEVĂRATĂ ŞI FALSĂ

W. T. 15 August 1916, R5939

Cuvântul rânduire, aşa cum se aplică la misiunea creştină, pare să fie foarte defectuos înţeles de către majoritatea oamenilor, inclusiv predicatorii. Ceremonia practicată de unii creştini în legătură cu numirea servilor lor, cum ar fi punerea mâinilor etc, nu este rânduire, ci numai o ceremonie legată de rânduire. Cuvântul rânduire înseamnă pur şi simplu punere deoparte, autorizare sau numire pentru o anumită lucrare sau funcţie.

Ideea corectă despre rânduire este cea pe care o dă Biblia, când citim că apostolul a „rânduit bătrâni în fiecare adunare” (Fapte 14:23). Similar, printre poporul Domnului de astăzi, bătrânii sunt aleşi, numiţi sau autorizaţi de adunare prin ridicare de mâini — prin votul adunării. Fiecare [pag. 99]bătrân şi fiecare diacon ales scriptural prin vot, „prin ridicare de mâini” (nu prin punerea mâinilor), este astfel rânduit, numit sau autorizat să servească în calitatea indicată.

Rânduind astfel bătrâni şi diaconi, poporul Domnului este instruit că trebuie să caute a cunoaşte gândul Domnului. Prin faptul că ei votează şi aleg pe unul dintre fraţi să fie diacon sau bătrân, înseamnă că acea persoană posedă calităţile indicate divin pentru acest serviciu. Nu trebuie să se voteze pentru nici unul care nu dă dovadă că a primit conceperea Spiritului Sfânt, care este autorizarea divină de a propovădui sau de a învăţa, aşa cum este prezentat în Isaia 61:1.

Toţi cei concepuţi de Spirit din poporul Domnului sunt rânduiţi în acest mod general să spună minunatele cuvinte ale vieţii în numele Învăţătorului, conform ocaziilor lor. Dar când o adunare de copii ai lui Dumnezeu astfel rânduiţi, concepuţi de spirit, alege din mijlocul ei pe unii ca bătrâni, pe alţii ca diaconi, înseamnă că adunarea îi consideră pe cei aleşi în mod special competenţi, „în stare să înveţe” — exemple pentru fraţi în cuvânt, în conduită. 1 Tim. 3:2.

Ideea greşită cu privire la rânduire este cea care ignoră ungerea divină (Isaia 61:1), şi care se uită numai la educaţia şi talentele celui ales. Astfel ignorând proba divină, mulţi, care n-ar avea nici o pretenţie de a fi concepuţi de Spirit şi care nu dau nici o dovadă exterioară pentru aceasta, servesc astăzi ca predicatori şi bătrâni în Biserica lui Cristos. Unii ca aceştia nu sunt servi ai lui Dumnezeu, rânduiţi cum se cuvine, iar rânduirea lor în biserică nu dă nici o binecuvântare sau putere divină.

Cea mai eronată idee cu privire la rânduire este cea susţinută de trei dintre cele mai vechi denominaţii creştine: Romano-catolicii, Biserica episcopală a Angliei şi Biserica greco-catolică. La aceste vechi biserici rânduirea are un sens complet diferit. Ele pretind că au succesiune apostolică de autoritate, că la origine numai apostolii au avut dreptul de a învăţa sau a propovădui şi că oricare alţi învăţători sau predicatori trebuie să primească autorizare şi putere divină din mâinile apostolilor. Ei pretind că înainte de moartea apostolilor a existat un ordin special de episcopi rânduiţi în Biserică; şi că puterea şi autoritatea apostolică a trecut la acei episcopi, şi astfel a ajuns până în zilele noastre şi este posedată de episcopii acestor denominaţii. Ei pretind că numai aceia pe care ei îi rânduiesc sunt servi creştini.

Într-un cuvânt, aceste trei străvechi biserici au pus în întregime deoparte rânduirea divină, ungerea Spiritului Sfânt, şi au pus în locul ei o autorizare prin aşa-zisa „succesiune apostolică” a puterii şi autorităţii. Nu numai că Isus ne-a spus că au fost doar 12 apostoli, dar şi Apoc. 2:2 arată această tristă eroare a celor care pretind a fi apostoli şi nu sunt, ci mint.

CÂTEVA ÎNTREBĂRI IMPORTANTE

Declaraţia condensată de mai sus, despre semnificaţia adevărată a rânduirii servilor creştini, trebuie să fie citită în mod repetat, până se înţelege deplin. Atunci întrebările şi răspunsurile următoare vor fi mai bine înţelese:

[pag. 100]

1. Toţi bătrânii şi diaconii aleşi de adunarea poporului lui Dumnezeu trebuie să fie consideraţi rânduiţi divin?

Nu, nimeni nu poate fi considerat rânduit divin, dacă n-a primit conceperea Spiritului Sfânt. Ca o adunare să rânduiască pe unul care nu declară a fi pe deplin consacrat lui Dumnezeu şi care n-a primit conceperea Spiritului Sfânt, înseamnă să facă ceea ce n-au fost autorizaţi de Domnul. Persoana astfel aleasă ar fi numai reprezentantul bisericii care astfel l-a rânduit, dar n-ar fi un reprezentant al Domnului.

Dar ca o adunare să recunoască autorizarea Domnului pentru un frate, şi să-i recunoască apoi capacitatea de a învăţa şi posesia calităţilor care îl fac potrivit pentru serviciu, conform Cuvântului divin, înseamnă să facă acelui frate rânduirea sau alegerea corectă pentru a fi reprezentantul adunării în numele Domnului. Nici un frate nu trebuie să încerce să servească unui grup din poporul Domnului fără cererea lor, iar cererea sau votul lor constituie numirea lui de către ei pentru acel serviciu — cu alte cuvinte, rânduirea lui de către ei sau numirea pentru serviciu, fie pentru o zi, fie pentru un an.

2. Dacă este potrivit ca toţi bătrânii şi diaconii să fie astfel rânduiţi şi să nu încerce să servească în mod regulat fără de rânduire, ce a vrut să spună Sf. Pavel când a declarat că el era apostol nu de la oameni, nici prin oameni, ci prin Domnul Isus Cristos? Gal. 1:1.

Nici un om sau nici o adunare nu este competentă să numească sau să aleagă un apostol. Nici un vot al adunării n-ar face pe unul dintre fraţi apostol. Aceasta este o slujbă sau funcţie specială, care este numai prin numire divină. Astfel, Domnul Isus a numit numai 12 apostoli — „12 apostoli ai Mielului” — Sf. Pavel luând locul lui Iuda care şi-a pierdut calitatea de apostol (Apoc. 21:14; Ps. 109:8; Fapte 1:20). Tocmai în acest aspect, Biserica Romei, Biserica Angliei şi Biserica greacă acţionează împotriva principiilor Cuvântului lui Dumnezeu, prin aceea că pretind a face, dar în realitate nu fac, episcopi apostolici — episcopi având putere şi autoritate apostolică.

Sf. Pavel n-a vrut să înţelegem că el nu lua în seamă numirea pământească, cu excepţia funcţiei sale apostolice. Dimpotrivă, Biserica din Antiohia l-a rânduit pe Pavel şi pe Barnaba, iar apoi pe Pavel şi pe Sila, pentru a fi reprezentanţii ei şi, după cât se pare, să ducă mesajul către alţii pe cheltuiala ei. Biserica din Antiohia n-a rânduit pe apostolul Pavel ca apostol, ci l-a rânduit să fie misionarul lor, iar el le-a acceptat rânduirea şi lea dat rapoarte, aşa cum arată relatarea din Fapte 14:26-28.

3. „Rânduieşte” vreodată Societatea de Biblii şi Broşuri Turnul de Veghere servi sau reprezentanţi în legătură cu lucrarea de seceriş?

Rânduieşte. Toţi peregrinii sunt astfel rânduiţi, numiţi sau puşi deoparte pentru lucrarea specială de slujire. Să ţinem minte întotdeauna că ceremonia nu este rânduire, ci numirea şi îndrumarea este rânduire. Societatea rânduieşte, autorizează, îndrumă cursul peregrinilor care sunt reprezentanţii ei, ca şi reprezentanţii Domnului şi ai Cuvântului Său.

4. Are Societatea de Biblii şi Broşuri Turnul de Veghere dreptul să retragă rânduirea unui frate peregrin?

[pag. 101]

Da, desigur! Dacă ea are puterea să numească şi să îndrume, ea are şi puterea să-i retragă fosta numire şi îndrumare.

5. Retragerea numirii sau rânduirii Societăţii ar însemna că peregrinul astfel suspendat din serviciul ei n-ar avea nici un drept să propovăduiască după aceea?

Desigur că nu! Prin retragerea numirii de la un frate peregrin, Societatea ar indica numai că pentru un anumit motiv ea nu mai este reprezentată de acel peregrin şi că ea nu mai este responsabilă de el sau de învăţăturile lui, de conduita sau de întreţinerea lui. Fratele peregrin astfel scos de pe lista peregrinilor poate totuşi să fie frate şi să fie apreciat ca atare de Societate, dar să nu mai fie considerat o persoană potrivită pentru a reprezenta Societatea, fie datorită manifestării unor slăbiciuni de caracter, fie lipsei capacităţii de a învăţa, fie vreunui alt motiv pe care societatea ar crede că n-ar trebui încurajat sau pentru care ea nu ar vrea să fie făcută responsabilă, ori pentru diferite alte motive, boală etc.

6. Ce se înţelege prin V. D. M. şi ce ar însemna acordarea titlului V. D. M.?

Titlul V. D. M. este foarte vechi. De fapt atât de demult nu s-a folosit încât puţini îi cunosc sensul. Cele trei litere reprezintă cuvintele latine: Verbi Dei Minister. În limba noastră ele înseamnă: „serv al Cuvântului lui Dumnezeu”. În timpul Evului Mediu, când Cuvântul divin a ieşit din uz şi în locul lui au fost puse crezurile, acest titlu s-a pierdut şi s-a ignorat în general. Nu existau servi ai Cuvântului divin, deoarece nu era propovăduit Cuvântul divin, ci, în locul lui, crezurile oamenilor. În locul acestor cuvinte simple, atât de expresive pentru ideea corectă legată de toţi servii publici ai Domnului, noi avem astăzi titlurile răsunătoare ca: reverend şi doctor în teologie, care sunt cu totul nescripturale. A acorda titlul de „serv al Cuvântului divin”, nu ar însemna a rândui, ci ar implica numai că societatea, dând acest titlu, a examinat reputaţia, şi pe cât posibil caracterul şi în special dezvoltarea doctrinară a persoanei căreia i s-a acordat titlul, şi că în estimarea comitetului examinator a fost găsită vrednică de a fi numită serv al Cuvântului divin.

7. Există acum servi ai Cuvântului divin?

Da, în mod sigur! Fiecare peregrin trimis de Societate este trimis ca serv al Cuvântului divin, nu ca serv al crezurilor şi nici al „ism-elor”, ci pur şi simplu un serv al Cuvântului lui Dumnezeu. Şi în fiecare caz, când o adunare a poporului lui Dumnezeu a ales ca bătrân pe un consacrat, pe un copil al lui Dumnezeu conceput de spirit, prin alegerea lor ei l-au rânduit, l-au pus deoparte sau l-au indicat pe acel bătrân ca serv al Cuvântului divin — unul care serveşte, distribuie, împarte Adevărul Cuvântului lui Dumnezeu.

8. Care este obiectivul Societăţii în scoaterea unei liste de întrebări cu notificarea că persoana care poate răspunde la aceste întrebări în mod satisfăcător pentru Societate ar fi considerată un „serv al Cuvântului divin”?

Aceste întrebări sunt menite să împlinească o nevoie de mult simţită. Întrebările sunt cu totul nesectare; toate sunt scripturale. Societatea [pag. 102] doreşte să ştie de la peregrinii care sunt acuma în serviciu, sau de la oricare alţii care ar putea reprezenta cândva Societatea ca peregrini, care sunt gândurile, sentimentele şi înţelegerea lor în privinţa acestor întrebări fundamentale legate de Evanghelia lui Cristos. Orice frate care nu este dispus să răspundă la aceste întrebări, ar fi considerat confuz în gândire, instabil, şi deci necalificat pentru a învăţa — nu este „în stare să înveţe”. Aceasta n-ar implica faptul că el n-ar putea să rămână frate, ci el n-ar fi considerat un frate potrivit pentru serviciul de peregrin. N-ar însemna nici că fratele nu trebuie să propovăduiască, ci numai că Societatea nu l-ar recomanda ca exponent al Cuvântului divin.

Orice frate dispus să răspundă la întrebări, dar arătând considerabilă confuzie în răspunsuri, pentru noi ar indica faptul că are nevoie de mai multă instruire înainte de a putea reprezenta cum se cuvine Societatea şi ceea ce Societatea crede că este Adevărul referitor la Cuvântul lui Dumnezeu. Un astfel de frate, după toate probabilităţile, ar fi adus la Brooklyn şi ar avea posibilitatea să participe pentru un timp la alte aspecte ale serviciului, ca şi la adunările de studiu biblic ţinute cu ocazia fiecărei mese; şi, în cea mai deplină libertate, ar avea ocazia să pună orice fel de întrebări cu subiecte legate de Adevăr, pentru ca astfel toată chestiunea să poată fi bine reglată, înţeleasă şi văzută clar.

O SUGESTIE PRIETENEASCĂ

Multe dintre surorile din familia Betel aflând despre întrebări au făcut o cerere specială ca să poată obţine lista acestora pentru a da răspunsuri în vederea practicării şi instruirii pe care ar putea s-o obţină astfel. Bătrânii şi diaconii din diferite adunări au cerut întrebările de asemenea. Noi credem că ar fi profitabil pentru toate adunările Studenţilor Bibliei, de pretutindeni, dacă ar alege în funcţia de bătrâni pe unii care ar putea răspunde la aceste întrebări, aşa încât să fie vrednici de titlul V. D. M. al Societăţii. Aceasta ar putea face o mulţime de schimbări printre bătrâni, dar noi credem că ar fi schimbări folositoare. Mai mult, noi credem că toţi bătrânii care doresc serios să înveţe Adevărul şi numai Adevărul, ar fi fericiţi să aibă tocmai ajutorul pe care aceste întrebări l-ar aduce pentru ei.

Uneori am fost surprinşi ce neglijenţi par să fie unii dintre prietenii dragi în privinţa acelora pe care îi aleg sau îi rânduiesc de bătrâni — adesea începători, contrar îndrumării Cuvântului Domnului, făcând astfel rău atât începătorilor, cât şi adunării (1 Tim. 3:1-7). Alături de importanţa alegerii în funcţia de bătrân numai a copiilor lui Dumnezeu consacraţi, concepuţi de spirit, trebuie să fie întrebarea: În ce măsură acesta s-a folosit de privilegiul studiului şi informării? Gândim că este neînţelept să se aleagă ca bătrân un frate care n-a citit cel puţin o dată toate cele 6 volume de Studii în Scripturi, sau care nu este un cititor regulat al Turnului de Veghere. Să se noteze că Societatea nu exercită nici o autoritate, nu face nici o critică, ci dă numai sfaturi, şi aceasta în interesul cauzei Domnului şi al poporului Domnului.,/p> [pag. 103]

PERICOLUL MÂNDRIEI SPIRITUALE

W. T. 15 Septembrie 1916, R5955

Mândria, sub orice formă şi la oricine, este un lucru primejdios. În felul lumii se adevereşte proverbul „Mândria merge înaintea pieirii, şi trufia merge înaintea căderii”, şi, în mod sigur, foarte, foarte puţini oameni au ceva, cu ce ar putea pe drept să se laude! Unii, care-şi ţin capetele sus din mândria unui spirit semeţ, ca şi cum ei ar fi fost creaţi în mod special, dintr-o „ţărână a pământului” deosebită, în realitate n-au nimic cu ce să se laude relativ la genealogia lor. Foarte puţine generaţii în urmă sunt suficiente pentru orice lăudăros.

Lumea învaţă că nu este înţelept să se laude cu bogăţiile, ca nu cumva, cineva să întrebe cum au fost acumulate acele bogăţii, de către cine, şi dacă au fost câştigate cinstit. Mândria cu educaţia pe care o are cineva, la fel nu este potrivită, pentru că educaţie înseamnă învăţarea a ceea ce alţii au descoperit sau au scris ca istorie. Cei ce s-ar lăuda cu educaţia au nevoie şi astăzi de umilinţă ca nu cumva să se descopere că tocmai lucrul cu care se lăudau a fost contestat prin cercetări ulterioare. Cărţile ştiinţifice din 1900 nu sunt valabile astăzi; teoriile lor nu stau în lumina cunoştinţelor de astăzi. Deci, dacă ar fi să se laude pe drept cu cunoştinţa, cel care se laudă ar trebui să aibă mare grijă ca să se ţină la curent.

Mândria cuiva cu frumuseţea sau cu perfecţiunea fizică cu greu poate fi scuzată, pentru că frumuseţea formei şi trăsăturilor se moşteneşte; şi deci, mai degrabă ar avea părinţii unele motive de mândrie decât copiii. Mândria cu hainele şi podoabele este de asemenea o nechibzuinţă. Cel care face ţesătura sau podoaba încă ar mai avea unele motive de laudă cu îndemânarea lui, dar cu siguranţă cel care le poartă nu are. El numai foloseşte pentru sine îndemânarea şi munca altora.

MÂNDRIA SPIRITUALĂ, CEA MAI REA

Dar tema noastră este mândria spirituală! Noi am împărţi mândria spirituală în două grupe: prima, la creştinii pretinşi, nominali, iar a doua, la creştinii adevăraţi.

Mândria spirituală la cel ce frecventează biserica nominală nu este toată ipocrizie. El vede formalităţi şi ceremonii spirituale, aude cântări şi predici spirituale şi în multe cazuri nu este conştient decât că este un creştin tot atât de adevărat ca şi alţii. Nu merge el regulat la adunare? Nu-şi plăteşte el regulat contribuţia, nu numai cheltuielile pentru casa de adunare, ci şi în general la înaintarea cauzei Domnului — binefaceri, etc., din când în când, după cum se iveşte cazul?

Oricum au trăit în cursul săptămânii, oricum au procedat cu măcelarul şi cu brutarul, cei mai mulţi din cei care frecventeză biserica simt o mândrie plăcută în a se alătura unuia din grupurile arătoase care merg spre clădirile bisericii. Cei mai mândri spiritual preferă de obicei cele mai arătoase, mai pompoase, mai aristocratice temple de închinare. La sfârşitul serviciului simt o mulţumire de sine. N-au adorat ei pe Dumnezeu? N-ar trebui ca toţi oamenii Să-l adore? Alţii, câţi n-au făcut-o! Ei simt o mândrie sau superioritate spirituală când se compară cu cei ce nu merg la biserică.

[pag. 104]

Ei n-au mers pentru instruire spirituală; ori, chiar dacă în acele locuri s-ar face o asemenea instruire, ei n-ar fi în starea în care s-o primească, nefiind concepuţi de Spirit. Ei n-au avut o foame reală după dreptate şi adevăr. Şi-au satisfăcut numai un sentiment al datoriei. Într-un sens ei au făcut penitenţă şi au sperat că oarecum, odată, le va fi de folos, poate salvându-i de unele din cele mai mari suferinţe din purgatoriu, poate chiar făcându-i acceptabili pentru Cer. De ce nu s-ar simţi Dumnezeu recunoscător faţă de ei, pentru că s-au negat pe sine, irosindu-şi câteva ore preţioase pentru a merge să I se închine?

Deşi n-o spun chiar aşa, ei simt într-o măsură că Dumnezeu ar fi foarte nedrept dacă ar trece peste astfel de lucru şi nu le-ar da o răsplată frumoasă. Ei se simt mândri spiritual şi mulţumiţi de sine; şi atâta timp cât sunt în această stare, nu sunt în nici un pericol de a primi adevărul. Nu trebuie să presupunem că marele adversar le dă atenţie deosebită, deoarece sunt în mare siguranţă sub influenţa lui. N-a fost el oare primul care a manifestat mândrie, spunând în inima lui: „Mă voi ridica deasupra fiilor lui Dumnezeu (voi lua o poziţie mai înaltă decât alţii); voi fi ca Cel Preaînalt”? Evident, mândria spirituală a fost marea greşeală a lui Satan, care a dus la căderea lui totală.

Unii, care nu pretind a crede în Dumnezeu, în Domnul Isus Cristos, sau în Biblie, au ceea ce s-ar putea numi un fel de mândrie spirituală. Ei sunt mândri că trăiesc o viaţă morală, fiind în stare să se poarte onorabil şi decent în viaţă — niciodată nu s-au îmbătat, n-au făcut lucruri serios imorale şi perverse cum fac mulţi alţii. Cu mândrie şi lăudăroşenie ei spun: „Mă simt tot aşa de bun ca şi oricare altul care merge la biserică, şi eu nu merg niciodată”. Prin aceasta vreau să spună: „Mă simt mai bun decât oricare membru al bisericii”. Ei doar amestecă modestia declaraţiei cu mândria gândului în proporţia în care cred că influenţează mai bine pe ascultător.

Insistând puţin mai mult cu întrebările referitor la ce fapte bune le place mai ales să facă, îţi vor spune cum, ca „Odd Fellows”, „Masoni” (ordine de frăţie secretă pentru într-ajutorare şi comuniune socială, n.t.), au stat într-o noapte cu un frate din ordin, care nu era foarte bolnav, care n-avea nevoie de foarte multă atenţie şi care oricum avea o infirmieră calificată să-l îngrijească; dar se simt ca şi cum ar fi făcut o faptă nobilă de caritate. În general mândria lor este că n-au violat legile, că au trăit o viaţă decentă şi respectabilă. În realitate, se află ceva în aceasta, care să fie ocazie de mândrie sau deosebită felicitare de sine? Care bărbat sau femeie nu trebuie să respecte legile şi nu trebuie să se ruşineze dacă le încalcă — mai ales gândindu-ne că acele legi au fost făcute, nu pentru oameni corecţi, ci pentru făcători de rele?

MÂNDRIA SPIRITUALĂ ÎN BISERICA ADEVĂRATĂ

Ajungem acum la cel mai serios punct. Mândria, care este numai nechibzuinţă sau semiipocrizie în lume şi la creştinii nominali, devine o problemă foarte serioasă dacă invadează inima şi viaţa copilului lui Dumnezeu. De ce facem o astfel de deosebire? De ce spunem că mândria spirituală [pag. 105] ar fi atât de primejdioasă pentru sfinţii Domnului, în timp ce pentru lume ar fi numai puţin mai mult decât nesocotinţă? Oh! Diferenţa este că aceştia sunt reprezentanţii speciali ai lui Dumnezeu în lume, care trebuie să devină asemenea Fiului Său iubit dacă vreau să ajungă gloria, onoarea şi nemurirea la care au fost chemaţi de Domnul.

Când s-au predat cu totul Domnului şi au fost justificaţi prin acordarea sacrificiului Răscumpărătorului, şi astfel introduşi în familia lui Dumnezeu şi concepuţi de Spirit Sfânt, aceasta a însemnat o mare schimbare pentru ei. Lucrurile vechi au trecut, toate s-au făcut noi. Aceştia, şi numai aceştia, sunt în judecată pentru viaţă sau moarte veşnică în vârsta aceasta Evanghelică. Şi dintre toate ispitele şi ademenirile, păcatul mândriei spirituale este probabil unul din cele mai primejdioase. În măsura în care acesta apare, Spiritul Domnului scade şi spiritualitatea individului încetează. Această boală spirituală, dacă nu este oprită, sigur duce la moartea a doua, pentru că „Domnul se împotriveşte mândrilor, dar celor smeriţi le dă dar”. Iacov 4:6.

Apostolul Petru evident a avut în vedere acest pericol al mândriei spirituale care ne asaltează, când a scris Bisericii: „Umiliţi-vă dar sub mâna tare a lui Dumnezeu ca să vă înalţe la vremea potrivită” (1 Pet. 5:6). „Oricine se înalţă va fi coborât şi oricine se umileşte va fi înălţat”, a spus Învăţătorul.

UN SIMPTOM AL ACESTEI BOLI SUFLETEŞTI

Cum putem cunoaşte mândria spirituală? ar putea întreba cineva. Unul din cele mai serioase lucruri în această privinţă este că aceia cuprinşi de mândrie spirituală sunt foarte rar conştienţi de ea. Uneori ei au forme de evlavie care înşeală nu numai pe alţii, dar şi pe ei înşişi, împiedicândui să vadă mândria spirituală care lucrează, ceea ce alţii pot mai uşor vedea.

Când simţiţi că frecventarea adunării, citirea atâtor pagini din studii în Scripturi pe zi, distribuirea atâtor pliante sau răspândirea ori împrumutarea atâtor cărţi, sunt chestiuni de a vă lăuda, atunci fiţi atenţi! Acea dispoziţie de a vă lăuda este o indicaţie că sunteţi în pericol de a căpăta mândrie spirituală, dacă împrejurările ar fi favorabile. Acestea toate sunt lucruri bune, lăudabile şi cuvenite; şi trebuie să simţiţi un grad potrivit de mulţumire de sine că aţi fost în stare şi aţi vrut să renunţaţi la citirea romanelor, a ziarului zilnic, la scrierea sau citirea de palavre şi să faceţi lucruri aşa de rezonabile, aşa de cuvenite, aşa de în armonie cu voia lui Dumnezeu. Dar orice dispoziţie de a vă lăuda cu ele să vă ducă la o atentă cercetare a gândurilor, a motivelor care stau în spatele acestor activităţi în slujba Domnului.

Nu vrem să spunem că ar fi nepotrivit să se facă mărturisiri în care ar putea fi aduse toate aceste lucruri ca încurajare pentru alţii, sau ca dovadă că iubim pe Domnul şi suntem doritori să-L servim. Atragem însă atenţia asupra spiritului sau dispoziţiei de laudă cu ceea ce am putea fi sau am putea face ca şi copii ai Domnului. Nu trebuie de loc să ne lăudăm cu aceasta. Dacă am dat toate bunurile noastre pentru a hrăni săracii spiritual, tot timpul nostru pentru răspândirea adevărului şi toată energia [pag. 106] pentru a onora Numele Domnului, trebuie să simţim că, făcând tot, n-am fost în realitate de folos Domnului, ci doar am găsit ocazia de a-I arăta puţin din devotamentul inimii noastre, ca semn de recunoaştere a nenumăratelor binecuvântări deja primite din mâna Lui, şi încă a mai frumoaselor favoruri pe care El ni le-a promis dacă suntem credincioşi. Bine a scris poetul:

„Aş vrea când se apropie

Să simt orice dorinţă

Mândria şi patimile

Să sting în a mea fiinţă!”

ŞI ALTE SIMPTOME

O altă formă a acestei boli a mândriei spirituale se manifestă printro atitudine prea critică. Când cineva merge la o adunare de experienţe sau la un studiu berean şi n-aude nici o mărturie, sau nici un răspuns la întrebări, aşa de bun ca şi al lui, ori niciodată nu vede un bătrân care să ştie cum să conducă o adunare, acestea să fie considerate semne primejdioase de mândrie spirituală.

Nu înseamnă că aceste lucruri n-ar putea cu nici un chip să survină, dar, sigur, este puţin probabil ca ele să survină continuu. Ar fi cu totul cuvenit ca noi să le dăm atenţie, şi să fim atât de bine informaţi, încât să putem repede vedea orice procedeu nescriptural sau orice caz de judecată nesănătoasă care ar fi o piedică pentru eficienţa serviciului. Ar fi cuvenit, de asemenea, dacă vreodată am vedea că nu sunt servite cele mai bune interese ale adunării şi că, după ce am aşteptat cu răbdare un timp, am văzut că situaţia nu pare a se îndrepta, ar fi deci cu totul potrivit ca într-un spirit blând şi liniştit să atragem atenţia asupra greşelii, fie în adunare, fie unui bătrân, fie în oricare fel care ar fi cel mai eficient şi cel mai puţin demonstrativ. „Nimic să nu faceţi din spirit de ceartă şi slavă deşartă”, ci totul spre slava lui Dumnezeu.

Şi chiar acolo, trebuie să fim grijulii să nu ajungem la gândirea că tot ce este în armonie cu ideile noastre este spre mărirea lui Dumnezeu, şi că orice nu este în armonie cu ideile noastre nu poate fi plăcut lui Dumnezeu. Bine a scris apostolul: „Luaţi seama deci să umblaţi cu băgare de seamă, nu ca nişte neînţelepţi” (Efes. 5:15). Vedem bine ce înseamnă aceste cuvinte „cu băgare de seamă” — adică atent în toate părţile, în special la gânduri, motive, intenţii.

„NU FIŢI MULŢI ÎNVĂŢĂTORI”

Bine a scris sfântul Iacov: „Nu fiţi mulţi învăţători fraţilor, căci ştiţi că vom primi o judecată mai aspră” (Iacov 3:1). Deşi, după cum am arătat, tot poporul Domnului este susceptibil de mândrie spirituală, totuşi, se pare că o primejdie specială înconjoară pe toţi aceia care în vreun fel vin în legătură cu răspândirea adevărului.

Este într-adevăr un privilegiu special să spui mesajul harului lui Dumnezeu tuturor celor ce au urechi de auzit. Ce recunoscători suntem că nu este privilegiul exclusiv al clerului, cum odată s-a presupus, ci, [pag. 107] Domnul declară că tot poporul Lui consacrat, care capătă conceperea Spiritului Sfânt, are prin el ungerea să propovăduiască Veştile Bune celor nenorociţi şi să vindece inimile zdrobite (Isa. 61:1). Suntem fericiţi de acest privilegiu, care include convorbirile noastre particulare cu vecinii şi prietenii. Dar ce privilegiu este să fim ambasadorii lui Dumnezeu, şi în Numele Lui să spunem despre viitoarea Împărăţie, despre marea pregătire pe care Dumnezeu deja a făcut-o prin moartea lui Isus, despre marele rezultat şi despre felul în care regii şi preoţii acestei Împărăţii sunt chemaţi acum din lume, trăind experienţa unei schimbări de natură ca pregătire pentru lucrarea lor viitoare!

Vechi cum este acest mesaj, totuşi el este atât de nou şi minunat, dacă este prezentat corect, încât trezeşte uimire în inimile oneste ale celor ce-l aud. Ei se miră: Cum a putut ajunge acest om obişnuit (bărbat sau femeie) să înţeleagă şi să înfăţişeze atât de frumos aceste lucruri minunate? Poate printr-un semn îşi arată surpriza. Apoi urmeză un moment periculos, de a te molipsi de mândrie spirituală. Doar o mică oscilare a minţii; şi gândeşti că este minunat ca tocmai tu să ştii astfel de lucruri, când marea masă a omenirii n-are nici cea mai vagă idee despre ele, şi chiar unii dintre cei mai capabili şi mai talentaţi servi ai Cuvântului lui Dumnezeu sunt neştiutori de aceste lucruri din Biblie.

Dacă te îmbolnăveşti de mândrie spirituală, fără îndoială simţi că ţi se îndreaptă spatele. Începi să te simţi mai important, să arăţi mai respectabil şi să simţi că la urma urmei eşti cineva. Vocea ta de asemenea indică aceasta, şi ascultătorul observă. Apoi el începe să simtă că, după cum tu pari să admiţi, nu este Cuvântul Domnului, ci este ceva ce tu ai construit — ceva de care tu eşti răspunzător şi, în acest temei, se gândeşte mai puţin la el.

Atitudinea potrivită, după cum toţi vor fi de acord, este ca poporul Domnului să se simtă foarte umilit, în loc să se simtă foarte înălţat şi mândru în legătură cu ocaziile de a spune altora adevărul. Să ne simţim nevrednicia, să ne dăm seama că planul nu este al nostru, că noi numai am auzit de el, că de fapt este planul lui Dumnezeu, că noi suntem onoraţi ca servi ai Lui să-l spunem altora. Dar, dacă îngăduim a lăsa vreo impresie că prin înţelepciunea sau îndemânarea noastră se vede frumuseţea Mesajului, atunci, în acea măsură ne însuşim lauda care aparţine Domnului, în acea măsură ne facem rău prin aceea că nu ne demonstrăm vrednicia de a fi folosiţi de Domnul în prezent şi în viitor. Privilegiul minunat de a vorbi ca ambasadori ai Domnului, a spune despre mărirea Lui, despre planul Lui, să ne umilească, gândindu-ne că pe noi ne-a privilegiat, deşi avea îngeri care excelează în putere, şi pe care i-ar fi putut folosi în comunicarea celui mai frumos Mesaj.

ÎNCERCĂRI DEOSEBITE ASUPRA BĂTRÂNILOR ŞI DIACONILOR

Iubiţii fraţi aleşi de adunări pentru a le fi bătrâni şi diaconi au încă şi alte probe pentru umilinţa lor. Se pare că nimeni n-ar putea ocupa o astfel de poziţie fără să fie în pericolul mare de a se îmbolnăvi de boala numită mândrie spirituală. Uneori poporul Domnului pare să uite cu [pag. 108] totul sfatul apostolului Pavel că un novice, un începător, un tânăr în Adevăr, nu contează cât de capabil, nu contează cât de educat, nu trebuie să fie ales ca bătrân sau diacon pentru că, după cum a remarcat apostolul, ar fi în special supus atacului acestui duşman al copiilor lui Dumnezeu — mândria spirituală (1 Tim. 3:6).

Dar nu numai începătorii sunt în pericol. Oricine este desemnat să servească poporul Domnului, este supus unor mari ispite, care ar putea însemna cădere spirituală şi nimicire în moartea a doua. Poate poporul Domnului n-a avut suficient în vedere aceste lucruri în privinţa celor pe care-i aleg ca servi ai lor. Poate cei care prin votul fraţilor acceptă astfel de poziţii de serviciu nu-şi dau bine seama de pericolul la care se expun acceptând. Dacă şi-ar da seama, fără îndoială ar ezita să accepte, şi umilinţa i-ar face să nu încerce să servească dacă n-ar fi foarte explicit numiţi la serviciu.

Dar ce găsim? Vai, există la unii tendinţa de-a căuta funcţia de bătrâni sau diaconi. La unii chiar o tendinţă de a „trage sforile” şi a-şi aranja să fie aleşi. La unii tendinţa de a se simţi ofensaţi dacă n-ar fi aleşi. La alţii tendinţa de a se mânia pe cei care ar vota contra alegerii lor. Vai! Vai! Dacă dragii fraţi şi-ar fi dat seama ce le frământa mintea şi ce-i îndemna să facă aceste lucruri, cum ar fi procedat altfel! Cu toată supunerea, umilinţa, ar trebui să simtă o timiditate în a accepta o poziţie în care ar avea o astfel de responsabilitate. Se atrage atenţia că, deşi toţi din Biserică trebuie, conform cunoştinţei Adevărului, să fie în stare a fi învăţători, totuşi locul cel mai sigur nu este cel de învăţător, ştiind că acela are parte de încercări mai aspre. Numai simţul de responsabilitate către Dommul şi către fraţi să facă pe cineva doritor să servească în astfel de calitate, oricât de mult le-ar plăcea la toţi să fie reprezentanţii Domnului în Biserică.

Tot ce are a face cu mândria: dorinţa de a fi bătrân, de a fi mare, este periculos nu numai pentru persoană însăşi, ci şi pentru întreaga adunare cu care este asociat. Acest spirit este molipsitor ca orice boală. Curând apar: cearta, ambiţia, îngâmfarea, toate contrare spiritului Domnului. Apoi urmeză: mânia, răutatea, invidia, ura, presupunerea de rău, vorbirea de rău. Apostolul Pavel ne spune că acestea sunt „fapte ale cărnii şi diavolului”. Tot acest rău, tot acest spirit al adversarului, poate fi introdus în adunare, fie printr-unul sau mai mulţi bătrâni sau conducători, fie printr-unul sau mai mulţi care doresc să devină bătrâni sau conducători.

Ne pare rău că aceasta este adevărat, dar cunoaştem adunări care conţin mulţi copii dragi ai lui Dumnezeu, mulţi din ei fiind altfel exemplari, care au ajuns în această stare. În loc să aibă control deplin spiritul Domnului, în adunări se manifestă frecvent, în diferite feluri, spiritul sau dispoziţia rea. Adunarea nu progresează nici numeric, nici spiritual. Acestea sunt roadele amare ale acestui lucru dăunător, cunoscut ca mândrie spirituală.

Dacă am putea da expresie aşa de puternică acestui lucru, încât cititorii Turnului de Veghere să vadă adevărata ei formă şi teribila ei culoare, efectul ar produce desigur alarmă în Sion. Dorim să sunăm alarma de la Turnul de Veghere, deoarece, să se noteze că aceştia dragi, care ajung [pag. 109] astfel prinşi, adesea sunt caractere mari, copii sinceri ai lui Dumnezeu, concepuţi de Spirit. Despre unii din ei ştim că au alergat splendid alergarea. Ce rău ne pare să vedem semne de schimbare a caracterului lor într-o direcţie greşită. Să dăm atenţie Celui ce a spus: „După roade îi veţi cunoaşte” (Mat. 7:16).

APĂRAREA ÎMPOTRIVA MÂNDRIEI SPIRITUALE

După cum deja am arătăt, unul din lucrurile serioase legate de această boală a mândriei spirituale este că aceia care o au sunt rar conştienţi de ea. O altă dificultate este că-i aproape imposibil să-i faci să înţeleagă că au boala, ca să se corecteze. Dacă li se vorbeşte despre acest subiect, ei par să gândească imediat că binefăcătorul le este duşman, că este gelos pe ei, că ar vrea să aibă poziţia lor, etc. Deci boala este aproape incurabilă, dacă adunarea nu ajută, ori providenţa Domnului nu intervine.

Dacă adunarea observă creşterea unei astfel de dispoziţii, repede, cu iubire şi cu bune intenţii, să intervină doar prin a nu alege la nici un serviciu în adunare pe acela care pare a deveni plin de sine — mândru spiritual. Dacă aceasta nu convine, cu atât mai mult să se considere o necesitate ca acela conştient de sine să fie lăsat să se calmeze în linişte şi să-şi stabilească locul, pentru binele lui şi al adunării. Dacă adunarea nu reuşeşte să ajute în acea chestiune, nu rămâne decât ca, spre binele lui, Domnul să-l pedepsească, fie cu nereuşite sau pierderi în afaceri, fie printro boală fizică sau în oricare alt mod care i se pare Lui cel mai bun. Şi avem încredere că Domnul va face aceasta pentru orice copil adevărat al Său, care ajunge într-o stare să necesite corectare în dreptate. Nu este oare scris: „Domnul va judeca (va pedepsi) pe poporul Său”? (Deut. 32:36).

O ILUSTRARE BIBLICĂ A ACESTUI PĂCAT

Biblia ne dă multe ilustraţii ale acestui păcat, dar noi îl alegem pe cel mai evident. A fost în vechime un om sfânt, iubit de Domnul, nobil, jertfitor de sine, un profet al Domnului. El a servit pe Domnul şi pe poporul Său cu credincioşie, minunat, timp de 40 de ani, dar la urmă s-a făcut vinovat de acest păcat al încrederii în sine — mândria spirituală. Şi cel mai ciudat este că ni se spune în Biblie despre acest om, că la începutul căii sale a fost „omul cel mai umilit de pe pământ” (Num. 12:3).

Da, a fost gloriosul Moise, care la începutul experienţei lui ca serv al Domnului a fost atât de umilit, atât de supus, dar care la sfârşitul căii a fost împiedicat să intre în ţara promisă, ca pedeapsă pentru mândria spirituală sau siguranţa de sine, când trebuia să acorde Domnului mărirea. Ne amintim împrejurările: Moise, ca serv special al Domnului, a condus pe Israel afară din Egipt peste Marea Roşie, în pustie spre Canaan. În călătorie, sub conducerea Domnului, a făcut câteva minuni. Una din ele a fost lovirea stâncii, din care a ieşit apă când poporul era însetat. Dumnezeu l-a îndrumat să lovească stânca, şi din acea stâncă a ţâşnit un izvor abundent de apă pentru împrospătarea poporului.

După Biblie, stânca aceea era o ilustraţie a lui Cristos — „Stânca Vârstelor” (1 Cor. 10:4). Prin aranjamentul Domnului, această „Stâncă a Vârstelor” a fost lovită ca să poată curge apa vieţii de la Isus pentru toată [pag. 110] rasa lui Adam, care vor deveni israeliţi adevăraţi şi vor ieşi din Egipt — din lume — din păcat — din împărăţia adversarului, la ascultare şi legătură cu Domnul.

Patruzeci de ani după această lovire a stâncii, când Israel călătorea încoace şi încolo aşteptând timpul se li să permită intrarea în Canaan, în rătăcirea lor au ajuns din nou în acel ţinut atât de sterp şi lipsit de apă. Poporul a strigat către Moise, şi Moise a stigat către Dumnezeu pentru ei, întrebând ce era de făcut. Răspunsul Domnului a fost ca Moise să vorbească stâncii pe care înainte o lovise, şi va ieşi apă. Dar în aceşti 40 de ani în care Moise avusese de-a face cu israeliţii ca un tată cu copiii săi, el căpătase, natural, multă siguranţă de sine. Cu greu putea trece prin asemenea experinţe şi totuşi să rămână omul cel mai umilit de pe pământ.

Aşa că acum, neglijând porunca Domnului, Moise a mers spre stâncă şi a lovit-o a doua oară cu toiagul, strigând poporului: „Răzvrătiţilor! Vom putea noi oare să vă scoatem apă din stânca aceasta?” (Num. 20:1-12). Vai, bietul Moise! El şi-a luat meritul pentru sine, în loc să-l atribuie tot ca fiind al Domnului. Curând Moise şi-a dat seama de marea greşeală pe care o făcuse. S-ar putea spune că a fost singura lui greşeală, şi totuşi Domnul prin aceasta i-a negat privilegiul de-a intra în Canaan, acordându-i în loc doar posibilitatea de a-l vedea de peste Iordan, şi îngropându-l acolo.

Oare să nu considerăm din această ilustrare că mândria spirituală şi siguranţa de sine sunt foarte neplăcute în ochii Domnului? Am putea trage o altă concluzie din această mare lecţie scrisă spre învăţătura noastră?

UN CUVÂNT DE CONSOLARE

Pentru consolarea celor care ar putea simţi că au făcut mult mai rău decât Moise, sau au fost mult mai categorici, mult mai puţin atenţi în a onora pe Domnul, au manifestat mult mai multă mândrie spirituală, pentru întărirea lor deci, să remarcăm că pedeapsa lui Moise a fost gravă pentru că a fost parte a unui tip. După cum prima lovire a stâncii a reprezentat crucificarea Domnului nostru, tot aşa, a doua lovire a stâncii a reprezentat crucificarea Fiului lui Dumnezeu din nou şi expunerea Lui spre batjocură, aşa cum descrie Sf. Pavel în Evrei 6:6. După cum lovirea stâncii a reprezentat această negare publică, deschisă, a lui Isus, a învăţăturilor şi cauzei Sale, tot aşa, interzicerea lui Moise de a trece Iordanul în Canaan a reprezentat moartea a doua. Să nu ne gândim că Moise nu va intra niciodată în Canaan, nici că el a mers în moartea a doua, ci doar că prin experienţele lui s-a arătat acest tip.

Nici să nu gândim că fraţii care au manifestat mândrie spirituală şi au făcut lucruri în numele lor, şi nu în numele Domnului şi al adunării, au făcut păcat de moarte. Noi însă trebuie să ne dăm seama că în mândria spirituală stă un pericol grozav, şi că, dacă persistăm în ea, sigur ne va duce la moartea a doua. Dându-ne seama de aceasta, ce nerăbdători, ce zeloşi ar trebui să fim, nu numai în stârpirea oricărui semn al ei care s-ar găsi în noi, dar să fim şi atenţi ca nu cumva să ne molipsim, să ajungem în vreun fel sub influenţa ei sau să avem vreunul din simptomele ei.

[pag. 111]

PREVENIREA ŞI TRATAREA MÂNDRIEI SPIRITUALE

Am arătat deja dificultatea legată de tratamentul acestei boli, odată ce ea pune stăpânire. Principala caracteristică a greutăţii pare să fie că ea are efect distrugător asupra conştiinţei. Mintea devine mai mult sau mai puţin mărginită faţă de principiile simple ale regulii de aur — fără să mai menţionăm legea mai înaltă a poruncii noi a Domnului către fraţi. Ignorarea regulii de aur se manifestă ori de câte ori se face o încercare de a constrânge adunarea, fie în alegerea servilor ei, fie în aranjarea adunărilor.

Regulile Cuvântului Domnului sunt cunoscute; autoritatea aparţinând adunării este recunoscută; şi când un bătrân încearcă s-o denatureze, s-o întoarcă sau s-o schimbe, nu face altora ceea ce ar vrea să i se facă. El are dreptul, ca şi oricare din adunare, la propria sa opinie despre ceea ce crede că ar fi voinţa Domnului, în orice problemă. El are dreptul de a-şi exprima părerea. Dar n-are nici un drept de a împiedica pe alţii să şi-o exprime; şi orice astfel de amestec este o încălcare a regulii de aur şi o încălcare a legii iubirii, precum şi o încălcare a primei porunci — cinstirea de Dumnezeu, pentru că se nesocoteşte aranjamentul divin făcut pentru astfel de probleme.

Dar când bătrânul, nesocotind principiul regulii de aur, persistă în astfel de practici pentru a domina adunarea, a o constrânge sau a o linguşi, ca să se facă în felul lui, după voinţa lui, efectul va fi degradarea minţii lui. Conştiinţa lui se îngustează. Orcine-şi violează conştiinţa în mod repetat, prin ignorarea principiilor îndreptării răului pe care îl vede clar, acea persoană îşi subminează conştiinţa.

Conştiinţa este balanţa cu care cântărim diferitele lucruri prezentate judecăţii noastre, spre a recunoaşte corectitudinea sau incorectitudinea, dreptatea sau nedreptatea, adevărul sau falsitatea unui lucru. Această balanţă poate fi foarte aproximativă sau foarte sensibilă. Poate fi în stare să facă diferenţieri foarte fine sau poate vedea lucrurile numai într-un mod grosier. Creştinul, în special dacă este de mult în şcoala lui Cristos, trebuie să aibă o conştiinţă foarte sensibilă, şi din Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să poată extrage măsurile cu care să cântărească toate întrebările afacerilor vieţii şi să poată hotărî cu exactitate aproape absolută corectitudinea sau incorectitudinea lor — în ce măsură acestea ar plăcea sau nu Domnului. Defectarea acestei balanţe este marele pericol care se află în orice păcat, şi nouă ni se pare că în special în păcatul mândriei spirituale. Până când balanţa nu se repară, nu se poate face mare lucru.

Cât de important trebuie să fie pentru tot poporul Domnului să-şi păstreze conştiinţa în amănunţime corectă; să nu vrea să abuzeze de un frate sau de oricine altcineva, fie în afaceri, fie în argumente, fie în alegere în Biserică. Gândul la cea mai uşoară încălcare a dreptăţii din partea sa, să declanşeze cele mai tari semnale de alarmă în inima şi mintea fiecărui copil adevărat al lui Dumnezeu: „Se poate ca eu, care m-am înrolat în această cauză a dreptăţii, să mă complac în nedreptate? Se poate ca eu să închid ochii la o nedreptate din conduita mea? Se poate ca eu să-mi viciez conştiinţa, expunându-mă la grozavele ei rezultate?”

[pag. 112]

Îndreptarea unui curs rău ar însemna restabilirea principiilor dreptăţii în inimă şi-n minte cu o grijă proporţională cu rezultatele pe care le implică — viaţă sau moarte veşnică. Pe măsură ce dreptatea va fi restabilită în mintea noastră, ea va începe să ne regleze cuvintele şi faptele. Treptat, cel ce a făcut rău va începe să vadă ce mult încălcase principiile, cum mândria spirituală aproape că-i distrusese perspectivele viitoare pentru Împărăţie. Unul ca acesta sigur se va căi din inimă şi va lua hotărâri serioase pentru viitor.

MAREA NEVOIE A EXAMINĂRII DE SINE

Cum să ne apărăm de mândria spirituală, cunoscându-i caracterul perfid şi influenţa-i rea? Cum putem şti că ne păstrăm în iubirea lui Dumnezeu şi nu rătăcim spre mândrie spirituală?

Sfatul nostru este la fel cu acela pe care l-am dat deja în Turnul de Veghere, şi anume: poporul Domnului să meargă la El şi să ceară înţelepciune şi supraveghere divină, nu numai la începutul fiecărei zile, şi apoi în cursul zilei să caute să trăiască în acord cu acea rugăciune, dar în plus, după cum am recomandat, la sfârşitul zilei să-şi facă o examinare de sine deosebită cu privire la ceea ce a făcut, la ceea ce a neglijat să facă şi trebuia făcut, şi cu privire la lucrurile făcute care nu trebuiau făcute, în acord cu angajamentele noastre de consacrare făcute Domnului. Dacă aceste socoteli şi bilanţuri cu Domnul continuă în fiecare seară în mod cinstit, cu o conştiinţă nepervertită, ci măsurând corect, cu siguranţă ne putem aştepta ca aceştia, în armonie cu Cuvântul Domnului, să se păstreze în iubirea lui Dumnezeu. Vor creşte în har, în cunoştinţă şi în iubire; şi „cel rău nu-i va atinge” 1 Ioan 5:18.

Dar să nu uităm că în timp ce trebuie să exercităm mare îngăduinţă faţă de cuvintele şi faptele altora, atribuindu-le numai intenţii bune dacă ele sunt astfel declarate, noi trebuie să ne analizăm cu toată atenţia propria inimă, propriile intenţii. Trebuie să ne întrebăm: De ce am făcut lucrul acesta, sau am lăsat nefăcut pe celălalt; de ce am făcut lucrul acesta aşa? De ce am vorbit pe tonul acesta, etc? O astfel de examinare atentă, care ne cântăreşte gândurile, cuvintele şi faptele, va fi foarte nesatisfăcătoare pentru o persoană care nu doreşte să fie în acord cu Domnul. Dar cei care au făcut un legământ cu Domnul, şi sunt credincioşi acestui legământ, vor găsi că astfel de procedeu este o mare binecuvântare, care atunci le mângâie inima, care-i va întări pentru viitor, şi, pus în legătură cu providenţele Domnului, îi va potrivi şi-i va pregăti pentru locuri în Împărăţia cerească.

„CEASUL ÎNCERCĂRII”

W. T. 1 Noiembrie 1916, R5981

Este oare în zadar faptul că Domnul şi-a instruit poporul, că timpul din urmă al acestei vârste Evanghelice va fi un „ceas al încercării” asupra întregii lumi? (Apoc. 3:10). Cu siguranţă că n-am fost învăţaţi de Domnul în zadar. Astfel, toţi cei loiali Lui îşi pun platoşa, coiful şi încălţămintea [pag. 113] şi-şi iau sabia şi scutul. Dacă n-am intrat în încercări severe, ştim că trebuie să le aşteptăm şi să ne pregătim ca să avem experienţă şi practică în măsură să ne putem apăra vitejeşte în „ceasul încercării”.

Deoarece suntem învăţaţi că acest „ceas al încercării” vine peste întreaga lume, ca şi peste biserică, înţelegem că trebuie să fie ceva în aer, ca să spunem aşa, care va afecta pe toţi. Noi credem că această încercare este ceva ce se răspândeşte treptat, în toate direcţiile; şi Învăţătorul ne-a asigurat că, dacă aceste zile n-ar fi scurtate prin stabilirea împărăţiei Sale în mâinile aleşilor, nimeni n-ar supravieţui.

Cum înţelegem, aceasta înseamnă că spiritul egoismului şi ambiţiei, care deja operează între neamuri, le duce nebuneşte la război pentru supremaţie comercială, un spirit care va creşte tot mai mult, şi va cuprinde totul, pretutindeni. Acest spirit se vede în ţara noastră în greve, etc., fiecare îşi caută propriile interese şi este dornic să se lupte pentru poziţii, privilegii, onoruri etc.

Dar pe noi ne interesează mai mult biserica şi să vedem cum acest „ceas al încercării” va cuprinde poporul Domnului. Ceea ce scriem este departe de ceea ce am dori, dar este datoria noastră faţă de cauza şi faţă de poporul Domnului. Noi credem că o mare criză este asupra studenţilor Bibliei şi că, cu cât aceasta se poate discerne mai curând, cu atât se poate trece mai bine peste ea. Aceasta poate însemna dezbinare dar, după cum declară apostolul, dezbinările sunt necesare uneori pentru ca să se poată distinge învăţăturile, cursul şi metodele aprobate, şi pentru ca să fie mai bine apreciaţi învăţătorii adevăraţi — 1 Cor. 11:18, 19.

Înainte de a menţiona partea tristă, menţionăm una pentru încurajare generală: adică, după câte ne dăm seama din relaţiile cu prietenii la convenţii, etc., n-a existat niciodată un timp când în rândurile studenţilor Bibliei să fi existat un astfel de spirit de supunere, blândeţe, răbdare, iubire, inteligenţă, credinţă şi bucurie, ca şi acum.

„FII ATENT LA TINE ÎNSUŢI”

Cu trisţeţe trebuie să spunem, că multe necazuri şi pericole în biserică vin din partea bătrânilor şi diaconilor — nu a tuturor, mulţumim lui Dumnezeu, ci a unei mici minorităţi dintre ei, judecând după întrebările care ne vin din când în când de la oile nedumerite care caută sfaturi cu privire la cursul potrivit pentru ele. Adevăraţii, loialii servi în biserică trebuie să fie cu atât mai apreciaţi, cu cât poporul Domnului îşi dă seama de diferenţa între aceştia şi cei neadevăraţi. Nu scriem acestea pentru descurajarea necredincioşilor, ci mai degrabă pentru a le deschide ochii asupra adevăratei situaţii, pentru ca ei să se elibereze de capcana adversarului şi să devină ajutoare ale turmei Domnului, în loc de piedici.

După cât ne putem da seama, aceleaşi condiţii predomină astăzi printre studenţii Bibliei, ca şi cele asupra cărora apostolul a atras atenţia bătrânilor Bisericii din Efes, când i-a însărcinat: „Luaţi seama dar la voi înşivă şi la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi ca să păstoriţi Biserica Domnului pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Fiului Său” (Fapte 20:28). Profeţia Sfântului Pavel a devenit realitate: „După plecarea mea se vor [pag. 114] vârî între voi lupi răpitori care nu vor cruţa turma şi se vor scula din mijlocul vostru oameni care vor învăţa lucruri ca să tragă pe ucenici de partea lor. De aceea vegheaţi, şi aduceţi-vă aminte că, timp de trei ani nam încetat zi şi noapte să sfătuiesc cu lacrimi, pe fiecare din voi. Şi acum fraţilor, vă încredinţez în mâna lui Dumnezeu şi a Cuvântului harului Său” — Fapte 20:29-32.

CURSUL OPUS A DOI DIN SERVII LUI DUMNEZEU

Precum la început ambiţia a condus pe Lucifer, făcând dintr-un serv glorios al lui Dumnezeu un adversar, tot aşa spiritul lui a rămas de atunci primejdios toată vremea. Spiritul Învăţătorului nostru a fost exact opusul acestuia „El s-a umilit până la moarte”, în a face voia Tatălui. Nu vedem nimic din spiritul mândriei, ambiţiei sau egoismului de nici un fel, la Învăţătorul nostru. Suntem preveniţi de apostol să ne umilim după exemplul Lui, dacă vrem să fim înălţaţi împreună cu El în împărăţia Lui.

Dar câţi par să uite cu totul aceste Scripturi, pe care le aducem în atenţia poporului Domnului, ca esenţiale în ajungerea la vreo poziţie în împărăţie. Din rapoartele prezentate nouă, se vede că o stare îngrozitoare domneşte în unele adunări în preajma alegerilor. Servii bisericii încearcă să fie conducători, dictatori — uneori conducând adunarea spre obiectivul evident, alegerea lor şi a prietenilor lor ca bătrâni şi diaconi. Am auzit de cazuri în care un bătrân a refuzat să vorbească unuia din adunare pentru că acesta nu votase pentru el. Şi totuşi, fără îndoială că tocmai acel bătrân se credea personificarea modestiei, umilinţei şi blândeţei.

O, este o ruşine ca un astfel de spirit să aibă loc printre aceia care au cunoştinţa învăţăturilor Cuvântului lui Dumnezeu şi a condiţiilor pe care putem avea vreo speranţă la comoştenire cu Domnul. Desigur că există diferite grade de neruşinare în aceste lucruri. Unii, pe tăcute încearcă să profite de adunare fixând alegerea la o dată favorabilă lor şi prietenilor lor. Alţii, caută să împânzească adunarea cu prietenii lor, aducând persoane relativ străine, care n-au nici gând să frecventeze regulat adunarea, ci vin numai ca un act de prietenie, pentru a vota pentru unul din prietenii lor.

În plus, se poate aştepta în general ca unii care manifestă o ambiţie de acest fel, de a fi conducători şi învăţători şi de a ignora principiile regulii de aur ca şi instrucţiunile speciale ale noii creaturi, să fie cei care aduc învăţături false. Acelaşi spirit ambiţios al adversarului, care-i face să se străduie după onoare în adunare, pare să-i ducă în a poza ca mari învăţători-aducători de lumină nouă. Aceasta deasemenea, explică apostolul, este o caracteristică a lui Satan. El spune, „Nu-i de mirare căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină” — se face să apară conducător printre copiii luminii — 2 Cor. 11:14.

În multe cazuri, numai adunările sunt de vină, după propria lor declaraţie. În unele cazuri, au fost alese în funcţia de bătrâni, persoane care nici nu făcuseră o declaraţie de consacrare Domnului, sau care nu-şi simbolizaseră consacrarea. De ce? Pentru că s-a întâmplat ca adunarea să fie fără talente deosebite, iar cel care nu era frate, nouă creatură în[pag. 115] Cristos, a fost ales pentru că avea darul vorbirii. Ce s-ar putea aştepta de la un astfel, ridicat ca învăţător printre studenţii Bibliei? Numai pagubă pentru cauza şi persoana astfel promovată, contrar directivelor cuvântului Domnului. Dacă omul natural nu poate primi lucrurile spiritului, cum ar putea el comunica lucrurile spiritului, celor consacraţi Domnului? Cum am putea aştepta ca Domnul să conducă pe unul care nu şi-a predat viaţa să-i fie urmaş Domnului şi să fie învăţat de Cuvântul Lui?

Alegerea unora nepotriviţi este evident un păcat şi un blam pentru adunările care au conducători nepotriviţi. Cum poate ajunge un astfel, într-o poziţie de a reprezenta poporul Domnului, dacă nu este votat de popor? Când va învăţa poporul Domnului că abilitatea de a vorbi în public este numai una din calităţile unui bătrân? Am atras mereu atenţia cum a fost împiedicată cauza Domnului şi cum a fost înăbuşită spiritualitatea printre fraţi, prin încercările de a imita biserica nominală, promovând persoanele bune la vorbit dar cărora le lipsea spiritualitatea.

În asemenea cazuri, nu este oare mândrie din partea adunării — o dorinţă de a apărea bine în trup în faţa lumii? Dacă nu este aşa, de ce se aleg astfel de persoane? Dacă au făcut o greşeală, de ce nu o corectează, într-o manieră liniştită şi hotărâtă? Când bătrânii caută să aducă adunarea sub puterea şi controlul lor, şi reuşesc, nu dovedeşte asta că adunării îi lipseşte tocmai calitatea pe care Domnul doreşte s-o vadă: curajul, învingerea? Şi nu aduce adunarea prejudicii atât unui astfel de conducător închipuit, cât şi sieşi, permiţându-i să reuşească în metodele lui nescripturale?

„ÎNŞELÂND ŞI FIIND ÎNŞELAŢI”

Ne-am referit deja la spiritul ambiţios şi egoist din lume care duce la anarhie, şi tocmai am arătat cum acelaşi spirit egoist, ambiţios, duce la anarhie în biserică. Prevedem un timp de strâmtorare pentru lume, din acestă cauză, şi un timp de strâmtorare şi pentru biserică. Lumea nu se poate curăţa ea însăşi de această clasă; pentru că şi conducătorii şi conduşii au spiritul lumii care, sigur, creşte din ce în ce. Dar nu este aşa în biserica lui Cristos. Al nostru este spiritul Învăţătorului, spiritul loialităţii faţă de adevăr, spiritul regulii de aur, spiritul iubirii frăţeşti, spiritul libertăţii şi întrajutorării, spiritul fidelităţii faţă de ceea ce considerăm a fi adevărul. Este de neiertat pentru biserica posedată de acest spirit, să continue sub dominaţia bărbaţilor ambiţioşi (şi uneori a femeilor ambiţioase). Dacă nau condus afacerile adunărilor lor cum se cuvine, nu trebuie ei să înceapă imediat? Credem că este timpul să se pună în ordine casa Domnului.

Dar cineva va spune: „Am avea mari necazuri dacă am încerca ceva contrar dorinţelor celor care ei înşişi s-au fixat de noi, ca şi conducători şi stăpânitori ai noştri. Orice mişcare ar însemna pericolul unei dezbinări a adunării; şi cum ne-am putea gândi la ceva ce ar rezulta în aşa catastrofă?”

Dar, întrebăm: ce ar fi mai bine? Să fie o adunare mai mică, ce se conduce după principiile Domnului, sau una mai mare, care susţine principii contrare prevederilor Domnului, făcându-şi lor rău, împiedicându-şi influenţa şi încurajând un conducător care este fie „lup”, fie „oaie” indusă greşit într-un spirit de lup? Încurajăm pe toţi fraţii care sunt în asemenea[pag. 116] situaţie să se comporte eroic, să nu facă nimic din spirit de ceartă şi mândrie, ci totul din blândeţe şi iubire, ca să ajungă iarăşi la libertatea cu care Cristos ne-a făcut liberi şi să nu fie iarăşi în sclavie omenească.

SĂ NU UITĂM ŞI ÎNCERCĂRILE DOCTRINALE

În mod repetat, studenţii Bibliei ne scriu că bătrânii lor încearcă să-i împiedice de a folosi publicaţiile Societăţii Turnul de Veghere, ca manuale în studiul lor Biblic. Unii din aceşti bătrâni merg până acolo încât spun adunării că ei nu sunt de acord cu multe din lucrurile scrise în aceste manuale. Uneori, ca şi conducători, interzic folosirea lor în adunări. Suntem întrebaţi ce ar fi de făcut în aceste împrejurări.

Răspundem că cei ce vor să urmeze pe aceşti conducători, s-o facă; este dreptul lor. Le dorim bine. Dar noi să nu mergem cu ei şi să nu ne supunem acestor fel de aranjamente, nici un moment. Este culmea impertinenţei din partea unui conducător, să se impună în aşa o manieră şi să încerce să spună Bisericii ce să facă şi ce să nu facă. Aşa cum puterea de alegere este în mâinile bisericii, tot aşa este şi puterea de destituire în mâinile lor. Recomandăm adunărilor să voteze scoaterea din funcţie a acestora, spunându-le amabil că serviciul lor nu mai este dorit. Poate pe un scaun din spate pentru un timp, şi având posibilitatea de a reflecta asupra problemei, măsura luată va fi spre binele lui, şi adunarea poate fi ajutată de asemenea, chiar dacă nu este nimeni în adunare capabil să vorbească public, sau obişnuit să conducă adunarea. Ar fi cu mult mai bine să fie numit unul dintre voi care să îndeplinească funcţia de conducător, sau să se procedeze cu rândul pentru deschiderea şi încheierea adunărilor — astfel ca să vi se păstreze libertatea şi să se continue activitatea de adorare şi studiu după preceptele cuvenite.

Să facem o deosebire între învăţăturile hotărâte de Biblie — doctrinele lui Cristos — şi variantele uşor diferite de exprimare a acestor doctrine. Nu putem aştepta ca două persoane să folosească exact aceleaşi cuvinte, dar există anumite doctrine fixe, neclintite din punct de vedere al majorităţii studenţilor Bibliei. Oricine nu este în armonie cu aceste pretenţii, să nu fie încurajat nici în cel mai mic grad, ci dimpotrivă, descurajat. Dacă are păreri diferite, să nu-l persecutaţi — nu urmaţi modelul Evului Mediu, ci urmaţi cursul cuvenit, de a-l lăsa să „se adune cu sine”, sau cu atâţia câţi preferă să vadă problemele ca şi el.

Până acuma n-am sfătuit atât de hotărât la aceasta, dar ne dăm seama că multe oi dragi sunt tulburate, împiedicate în dezvoltarea lor şi constrânse. Vedem că, proporţional, acei bătrâni şi diaconi devin mai îndrăzneţi; de unde şi nevoia ca toţi cei care au spiritul corect şi-şi dau seama că sub conducerea Domnului, în studiul nostru al planului divin al vârstelor, n-am urmat „basme meşteşugit alcătuite” să ia acum o poziţie hotărâtă, pentru binele lor, pentru binele conducătorilor care manifestă un spirit greşit şi pentru binele publicului, care acuma se interesează de calea Domnului ca niciodată înainte.

Deşi încurajăm hotărârea şi curajul, nu încurajăm spiritul de ceartă, sau de pisălogeală şi de găsire de greşeli printre servii credincioşi ai [pag. 117] Domnului, care arată spirit umilit şi acordă adunării drepturile şi libertăţile ei şi care caută să „servească bine”. Repetăm: „Nu faceţi nimic din spirit de ceartă sau mândrie deşartă ci toate spre gloria lui Dumnezeu” şi cu singurul obiectiv de a curăţa biserica de influenţa acelora care n-ar fi trebuit să fie aleşi, sau fiind aleşi într-o stare potrivită, au dovedit după aceea un spirit corupt şi ambiţios. Iarăşi sfătuim în legătură cu aceştia hotărâre, dar blândeţe; şi dacă se căiesc, milă, pentru ca mai târziu, dacă este posibil, să li se redea încrederea. Apostolul a scris: „Aud că sunt dezbinări între voi, şi în parte cred. Pentru că trebuie să fie şi partide între voi ca să iasă la lumină cei găsiţi buni” (1 Cor. 11:18, 19). Evident, şi aici trebuie să vină dezbinarea, şi cu cât mai repede, cu atât mai bine pentru adevăr şi pentru cei ce-l iubesc.

PRIN SPIRITUL MEU, SPUNE DOMNUL

Să nu uităm niciodată instrucţiunea apostolului „Omul natural nu primeşte lucrurile spiritului lui Dumnezeu şi nici nu le poate cunoaşte, pentru că ele se recunosc spiritual” (1 Cor. 2:14). În plus, experienţa ne demonstrează că, chiar după ce am fost concepuţi de spirit sfânt, capacitatea noastră de a înţelege lucrurile spirituale depinde nu numai de studierea Scripturii, care ne poate face înţelepţi, ci şi de măsura de spirit sfânt ce-l posedăm. De unde îndemnul apostolului „Fiţi plini de spirit” — Efes. 5:18.

Aceasta înseamnă că numai cei concepuţi de spirit pot înţelege lucrurile adânci ale lui Dumnezeu şi că înţelegerea lor va fi în măsura în care ajung tot mai mult la o umplere, la o îmbibare cu spiritul sfinţeniei, spiritul lui Dumnezeu, spiritul lui Cristos, spiritul adevărului. Fiecare student al Bibliei trebuie să-şi dea seama că dacă, ca nouă creatură, umblă după carne şi nu după spirit, mintea lui se va întuneca, mai mult sau mai puţin, şi nu numai că va descreşte capacitatea lui de a înţelege lucrurile adânci ale lui Dumnezeu, dar şi ceea ce a ştiut din cuvânt va scădea; şi că, dimpotrivă, dacă trăieşte aproape de Domnul — umblând după spirit, nu după trup — ţinerea de minte a Cuvântului divin şi capacitatea de a-i aprecia spiritul, cresc.

În plus, să ţinem minte că nu toţi cei educaţi şi talentaţi se bucură de înţelegerea corectă a Cuvântului Domnului, ci aceasta vine la cei cu inima supusă şi înclinată spre învăţătură, care studiază cuvântul Domnului, îl trăiesc şi-i absorb spiritul. Astfel am explicat pentru noi declaraţia divină: „Nu prin tărie (mărime), nu prin putere ci prin Spiritul Meu, spune Domnul oştirilor” — Zah. 4:6.

Lecţia pentru noi este că nu are importanţă cât de mare, cât de capabil este un frate sau o soră; aceasta nu-l va face potrivit pentru a fi conducător al poporului Domnului, dacă nu are în plus atotimportantele caracteristici — întâi, cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu; şi al doilea, posesiunea în bună măsură a spiritului adevărului — unul căruia cu îndrăzneală să i se încredinţeze slujba de ambasador al Domnului. Nimeni altul să nu fie recunoscut ca învăţător sau conducător printre poporul Domnului. Ideea creştinătăţii este că numai cei mari, învăţaţi, talentaţi trebuie să fie ispravnici [pag. 118] ai Cuvântului lui Dumnezeu, dar prezentarea Bibliei este contrară acestei idei. „Spiritul Domnului Dumnezeu este peste Mine pentru că El m-a uns să vestesc veştile bune celor umiliţi” — Isa. 61:1.

În vederea acestor lucruri, ne simţim îndreptăţiţi să îndemnăm adunările de studenţi ai Bibliei de pretutindeni, să preţuiască mult pe astfel de fraţi bătrâni care arată spiritul Domnului, al blândeţii, amabilităţii, răbdării, iubirii frăţeşti, îndelungii răbdări, iubirii, — pe cei care au o bună cunoştinţă a cuvântului lui Dumnezeu şi a planului divin şi manifestă aprecierea spiritului adevărului, spiritului sfinţeniei şi au capacitatea de a învăţa; dar, dimpotrivă, toţi alţii să fie refuzaţi.

ÎNTREBĂRILE V. D. M.

Demult, am atras atenţia asupra faptului că unele din titlurile date de biserica nominală slujitorilor ei, sunt cu totul nescripturale: reverend, reverendissim, doctor în teologie, etc. Acestea nu numai că sunt opuse spiritului dar şi literei Scripturilor. Am atras atenţia că, cuvintele bătrân, diacon, pastor sunt Scripturale. Deasemenea am atras atenţia asupra denumirii latine Verbi Dei Minister (Slujitor al Cuvântului lui Dumnezeu), şi am declarat că aceasta exprimă exact gândul Biblic, şi anume, orice reprezentant al lui Cristos care vorbeşte public, este un slujitor al Cuvântului divin — nu un slujitor al crezurilor omeneşti. Toţi studenţii Bibliei, aprobaţi de Dumnezeu şi de poporul Său, sunt în mod necesar slujitori ai Cuvântului divin — fiecare după talentele, ocaziile şi restricţiile lui, aşa cum sunt prezentate în Biblie.

În vederea faptului că un bun număr de adunări de studenţi ai Bibliei par să nu fie destul de pretenţioşi cu privire la calităţile celor pe care-i aleg ca reprezentanţi ai lor, noi am formulat un număr de întrebări pe care le-am numit întrebări V.D.M. gândind că studierea acestor întrebări va fi folositoare pentru toţi, şi că răspunsurile la ele vor ajuta să se selecţioneze aceia care au o cunoştinţă rezonabilă a Cuvântului divin, şi a căror misiune, prin urmare, se poate spera să fie profitabilă şi nu dăunătoare. Aceste întrebări nu sunt sectare, dar sunt potrivite pentru orice slujitor, din orice denominaţiune. Nici nu sunt intenţionate să prindă sau să poticnească neştiutorii. Ele sunt întrebări absolut de bună credinţă, răspunsurile cărora să fie folositoare fiecărui individ şi în special folositoare în desemnarea celor potriviţi să fie învăţători şi conducători printre poporul Domnului.

Acestea au fost pregătite şi trimise peregrinilor — predicatorilor care călătoresc trimişi sub auspiciile Societăţii Turnul de Veghere şi tuturor reprezentanţilor Societăţii, în orice calitate s-ar afla. Apoi au venit cereri de la bătrâni şi diaconi din diferite părţi, precum şi de la alţi studenţi ai Bibliei. Noi am sfătuit ca întrebările să fie studiate şi să se răspundă la ele, aşa cum sunt formulate, de către toţi studenţii Bibliei. Am primit multe cereri; şi multe din acestea au fost completate şi returnate. Recomandăm tuturor adunărilor, ca orice frate care nu poate răspunde la întrebări în mod rezonabil, să nu fie considerat reprezentant potrivit.

[pag. 119]

Pentru ca toţi studenţii Bibliei să aibă aceste întrebări şi să remarce simplitatea lor, le publicăm în cele ce urmează. Fraţii Sturgeon, Burgess şi Stephenson au numit un comitet pentru examinarea răspunsurilor trimise de peregrini. N-avem nici o îndoială că fiecare răspuns va fi găsit, în mare, satisfăcător. Nimeni nu va fi respins fără o pricină serioasă; şi aceasta va fi comunicat la timp. Prin vot, adunarea din New York a hotărât că nimeni nu-i poate servi ca bătrân sau diacon, dacă nu poate da răspunsuri satisfăcătoare. Recomandăm acest lucru tuturor. Examinatorii răspunsurilor ar putea fi, ori un comitet din adunare, ori reprezentanţii Societăţii, după dorinţă.

ÎNTREBĂRI PENTRU AVANSAŢI

1. Care a fost primul act creator al lui Dumnezeu?

2. Care este înţelesul cuvântului „Logos” în asociere cu Fiul lui Dumnezeu şi ce înseamnă cuvintele Tată şi Fiu?

3. Când şi cum a intrat păcatul în lume?

4. Care este pedeapsa divină pentru păcat? Cine sunt păcătoşii?

5. De ce a fost necesar pentru „Logos” să devină trup? şi a fost El „încarnat”?

6. Ce natură a avut Omul Isus Cristos de la naştere la moarte?

7. Ce natură are Isus de la înviere şi care este legătura Lui oficială cu Iehova?

8. Care este munca lui Isus în timpul acestei vârste evanghelice de la Rusalii până acum?

9. Ce a făcut Iehova pentru lume până acum şi ce a făcut Isus?

10. Care este scopul divin cu privire la biserica completă?

11. Care este scopul divin cu privire la lume?

12. Care va fi soarta celor care nu se pot corecta până la sfârşit?

13. Care vor fi binecuvântările sau răsplăţile pentru lume prin ascultare, în împărăţia mesianică?

14. Prin ce paşi poate veni un păcătos în legătură vitală cu Cristos şi cu Tatăl ceresc?

15. După ce un creştin a fost conceput de spirit sfânt, care este cursul său, aşa cum e îndrumat în Cuvântul lui Dumnezeu?

16. V-aţi întors de la păcat pentru a servi viului Dumnezeu?

17. Aţi făcut o deplină consacrare Domnului şi serviciului Său, a vieţii, a tuturor puterilor şi talentelor voastre?

18. Aţi simbolizat această consacrare prin scufundarea în apă?

19. Aţi făcut juruinţa de sfinţenie a vieţii publicată de Asociaţia Internaţională a Studenţilor Bibliei?

20. Aţi citit amănunţit şi cu grijă cele 6 vol. de studii în Scripturi?

21. Aţi căpătat lumină şi folos din ele?

22. Credeţi că aveţi o cunoştinţă bună şi permanentă a Bibliei care vă va face mai eficienţi ca servi ai Domnului, tot restul vieţii?

NOTĂ: Desigur, se aşteaptă că fiecare persoană care completează unul din aceste rapoarte, o va face din propriile cunoştinţe şi nu întrebând sau copiind răspunsurile de la alţii. Pot fi însă consultate — Biblia, Studiile, Tabernacolul, şi pot fi date citate din ele.

[pag. 120]

RĂSPUNS LA OBIECŢIUNI PRESUPUSE

La cele precedente s-a ridicat o singură obiecţiune: teama că este babilonic, sectar. O, este uimitor cum marele adversar se străduieşte întotdeauna să facă din bun rău, din lumină întuneric. Metoda Babilonului este să ia toată puterea şi autoritatea din mâinile poporului lui Dumnezeu şi să o pună în mâinile unei persoane sau a unui grup de predicatori, episcopi sau bătrâni. Scopul nostru continuu este să păstrăm libertatea fiecărei eclesii şi fiecare să-şi recunoască autoritatea şi responsabilitatea.

Răspunsul nostru la obiecţiunea fratelui poate fi interesant pentru toţi cititorii, aşa că-l prezentăm:

Dragă frate, sunt bucuros să constat că eşti plin de griji faţă de toate drepturile şi libertăţile bisericii lui Dumnezeu, precum şi grijuliu să te opui la tot ce ar părea sectar.

Îţi aduc aminte că este sectară orice încercare, din partea multor grupuri sau adunări, de a avea controlul în materie de doctrină şi practică. Noi nu sugerăm nimic de felul acesta, ci ne opunem tot atât de mult ca şi tine. Nu încercăm să stabilim nici o lege sau regulă care trebuie să guverneze toate adunările poporului Domnului, ci sugerăm doar ca ele să-şi stabilească ordinea în mijlocul lor.

De exemplu: fiecare membru, al fiecărei adunări, în votarea bătrânilor şi diaconilor, înainte de a vota să ia în considerare calităţile acelora pe care-i votează: 1. Care sunt declaraţiile lui cu privire la credinţa în învăţăturile Bibliei asupra punctelor fundamentale. 2. Dacă cel propus are sau nu o înţelegere clară a adevărului, aşa ca să poată învăţa pe alţii. 3. Dacă a făcut sau nu o consacrare deplină Domnului şi a simbolizat această consacrare. 4. Dacă manifestă sau nu o viaţă morală superioară şi dacă este sau nu în acord cu idealurile înalte, aşa cum sunt prezentate în juruinţă.

Până acum, adunările au fost obligate să facă doar presupuneri asupra acestor puncte, dar propunerea noastră este să nu facă doar presupuneri, ci să ceară fraţilor setul nostru de întrebări V. D. M. sau alte întrebări fixate de adunare şi să ceară răspunsurile la ele înainte de a decide dacă cei propuşi sunt reprezentanţi potriviţi ai adunării, ca servi onoraţi ai ei. Aceasta menţine autoritatea adunării, bisericii, cum nu o face nici un sistem sectar şi face din adunare judecătorul aptitudinilor reprezentanţilor ei, aşa cum Biblia îndrumă să fie arătat prin punerea mâinilor şi orânduirea sau autorizarea unuia să servească drept reprezentant al adunării.

Scrisoarea ta mai lasă să se înţeleagă o întrebare cu privire la numirea a trei fraţi pentru examinarea răspunsurilor.

Eu răspund că fiecare adunare are dreptul să recunoască sau să numească anumiţi fraţi, în a căror judecată are încredere adunarea, pentru a examina răspunsurile la întrebări şi pentru a raporta dacă, după judecata lor, s-a răspuns nesatisfăcător la unele, aşa încât adunarea să poată lua hotărârea finală. Aceasta pare mai uşor decât ca fiecare membru al adunării să citească răspunsurile înainte de a vota. Totuşi rămâne să hotărască adunarea acest lucru. În adunarea din New York City s-a votat[pag. 121] în unanimitate să aibă încredere într-un comitet de examinare format din trei fraţi capabili.

Cu privire la juruinţă: Scrisoarea ta pare să spună că ai ceva împotriva ei şi gândeşti că nu trebuie cerută o recunoaştere a principiilor ei. În loc să spui ce este în juruinţă, la care obiectezi te ascunzi în spatele motivului că expresiile din juruinţă nu se găsesc în forma aceea în Scripturi. Îţi amintesc faptul că nimic din limba engleză nu se află în Scripturi, pentru că au fost scrise într-o altă limbă; şi mai mult, cântările noastre nu se găsesc în Scripturi; şi ceeace noi credem a fi declaraţiile clare ale credinţei noastre, nu se găsesc în Scripturi chiar în termenii în care le-am exprima astăzi. Scripturile aşează pentru noi principiile generale ale vieţii drepte şi baza adevărată a credinţei dată odată sfinţilor. Noi trebuie ca tot ce cântăm, tot ce predicăm, ne rugăm, scriem şi facem, să căutăm să fie conform principiilor prezentate în Scripturi. Marea masă a cititorilor Turnului de Veghere ne-au informat că ei cred că felul de exprimare al juruinţei este în deplină armonie cu esenţa şi spiritul Cuvântului lui Dumnezeu. Dacă aşa este, şi vreun frate este în opoziţie cu ea, nu este oare fratele acela în opoziţie cu spiritul Cunvântului lui Dumnezeu? Şi dacă este aşa, poate el fi reprezentant al unei adunări de studenţi ai Bibliei, ca bătrân sau diacon al ei? Gândim că nu. Dacă se află vreo greşeală în juruinţă — dacă se poate arăta că este, în vreun sens sau grad, antagonist, sau nu este în armonie cu litera şi esenţa Cuvântului lui Dumnezeu noi vrem s-o ştim clar — toţi studenţii Bibliei ar vrea s-o ştie. Dar nimeni n-a arătat nici un antagonism şi nici o abatere de la litera şi spiritul Bibliei, în litera şi spiritul juruinţei. De aceea, sfătuim pe toţi şi credem că oricine nu voieşte să primească juruinţa, să şi-o însuşească, are ceva probleme cu sine — fie capul, fie inima nu este în armonie cu litera şi spiritul Cuvântului lui Dumnezeu; şi nu este potrivit de bătrân sau diacon.

Am încredere, dragă frate, că citind aceasta, cumpănind şi rugândute, îţi vei da seama că ai greşit în judecata ta dintâi. Sau, dacă crezi că sunt puncte pe care nu le-am luat în considerare şi nu ţi-am răspuns la ele amănunţit, îmi va face plăcere să-mi declari acele puncte.

Îţi amintesc aici, că această juruinţă este făcută Domnului, şi nu fraţilor. De aceea, oricine declară că şi-a însuşit juruinţa, nu s-a făcut sclav fraţilor; el doar a declarat fraţilor obligaţia pe care şi-a recunoscut-o şi pe care a declarat-o faţă de Domnul şi deci n-ar fi treaba fraţilor să cerceteze afacerile fratelui care declară că şi-a însuşit juruinţa, nici înainte nici după declaraţia sa. Respectarea juruinţei este între el şi Domnul. Nici nu-i scad şi nici nu-i cresc responsabilităţile faţă de adunare şi faţă de fraţi. Declaraţia că a primit juruinţa este doar o informare a fraţilor că el recunoaşte şi caută să urmeze un standard înalt de viaţă morală.