Vol. 5 Iulie-August 1998 Nr. 5

OSTENEALA DIN IUBIRE VA FI RĂSPLĂTITĂ

„Căci Dumnezeu nu este nedrept să uite lucrarea voastră şi dragostea pe care aţi arătat-o pentru numele Lui, voi care aţi slujit şi slujiţi sfinţilor.” Ev. 6:10.

R. 5818 W. T. 15 decembrie 1915 (pag. 380-382)

Descurajarea este o piedică pentru creşterea în har; Sf. Pavel căuta să-şi încurajeze cititorii. Contextul împlică faptul că ei au avut unele stagnări, unele descurajări. El dă de înţeles că deşi începuseră bine, zelul lor se răcise într-o măsură. În acest capitol şi mai departe până la al zecelea inclusiv, el arată pericolul căderii şi depărtării după ce am devenit creştini. Iar pentru cei care este posibil să se descurajeze, el dă îndemnul din textul nostru, „Dumnezeu nu este nedrept să uite lucrarea voastră şi dragostea”. Am putea întreba, ce lucrare mare sau osteneală din iubire ar putea ei face, pe care, dacă Dumnezeu ar uita s-o răsplătească, ar constitui o nedreptate? Nu sunt faptele bune cursul cel potrivit pentru toată omenirea? Cum ar fi nedrept ca Dumnezeu să uite aceste fapte bune?

Răspunsul Scripturii ar fi că lumea nu poate face nici o faptă bună pe care Dumnezeu ar putea s-o recunoască — „Nu există nici unul drept, nu, nici măcar unul”. Dar „Dumnezeu nu este nedrept ca să uite lucrarea voastră şi dragostea”, scrie apostolul. Ce vrea el să spună? Noi răspundem că el se adresează creştinilor, celor care au devenit copii ai lui Dumnezeu, intrând în legământ cu El. Ei au fost copii ai mâniei întocmai ca şi alţii; şi după trup mai sunt încă imperfecţi. Dar Dumnezeu nu lucrează cu aceştia după trup. El i-a primit în familia Sa sub un aranjament special, un Legământ de Sacrificiu. În acest legământ El S-a învoit ca prin Cristos să facă îngăduinţă pentru slăbiciunile lor şi să se poarte cu ei conform intenţiilor inimii şi minţii lor, conform căutării lor de a-I fi plăcuţi Lui ca şi copii ai Săi. Dumnezeu S-a obligat astfel din propria Sa voinţă, intrând în legământ cu poporul Său. El este obligat faţă de ei, pe de o parte, iar ei sunt obligaţi faţă de El, pe de altă parte. Nici unul nu poate scăpa de condiţiile acelui legământ.

PERICOLUL DE A-ŞI PIERDE RĂSPLATA

Aceştia care au intrat în legământ au fost membri ai rasei căzute a lui Adam, condamnaţi la moarte. O, da! Dar aceasta este rasa pentru care a murit Cristos şi care va fi recuperată din condamnarea păcatului care a venit prin neascultarea lui Adam. Iar acest merit al morţii lui Cristos a fost aplicat întâi pentru o clasă aleasă care în timpul Vârstei Evanghelice trebuia să aibă dorinţa după Dumnezeu şi să accepte cu bucurie aranjamentul Său prin Cristos. Acest lucru fiind aşa, când au auzit despre Cristos ca Răscumpărătorul, ei au crezut în El, şi-au sacrificat speranţele, scopurile, ambiţiile lor pământeşti — totul — pentru a putea intra în acest legământ cu Domnul. Gândul care i-a inspirat să facă acest pas a fost speranţa de a putea ajunge la moştenirea spirituală, de a fi comoştenitori cu Cristos în Împărăţia care va fi stabilită pe Pământ. Pentru acest lucru Dumnezeu a deschis calea prin pregătirea Sa în Cristos. Ei au renunţat la lucrurile pământeşti pentru cele mai mari, cereşti. Ei şi-au sacrificat de bună voie toate drepturile şi interesele pământeşti. Ei s-au obligat irevocabil faţă de Domnul.

Acum dacă ar avea un eşec în această problemă, ei ar pierde absolut totul. Apostolul arată acest fapt. Ei au recunoscut aranjamentul lui Dumnezeu şi prin legământul cu El le vine o răsplată mare. Nu pierdeţi această răsplată, îndeamnă el, prin a vă îndepărta de Domnul şi a deveni reci sau căldicei, stare care ar putea duce la respingerea completă de către Dumnezeu. Mai degrabă continuaţi şi încurajaţi-vă; şi Domnul Iehova vă va întări inimile; aşteptaţi-L.

În capitolul 10 apostolul le spune cum unii dintre ei au îndurat în trecut o luptă mare de suferinţe şi cum au îndurat şi alţii împreună cu cei în suferinţă, prin aceea că au fost compătimitori şi tovarăşi ai celor care au fost persecutaţi. Toate acestea au fost suportate pentru Domnul şi pentru iubirea de fraţi, şi în armonie cu aranjamentul lui Dumnezeu. De aceea trebuia ca ei să aibă încredere în Dumnezeu, că El i-a iubit şi a apreciat tot ceea ce au suportat pentru El. Apostolul îi îndeamnă din nou să nu se întoarcă înapoi, să nu se descurajeze, ci să aibă curaj; şi iarăşi îi asigură de încrederea sa că ei vor persevera până la sfârşit.

BINECUVÂNTAREA DE A SLUJI PE SFINŢI

Sf. Pavel spune că osteneala iubirii lor a fost arătată faţă de numele lui Dumnezeu. Această onoare faţă de numele lui Dumnezeu a constat în slujirea sfinţilor. Aceasta era o dovadă a iubirii lor faţă de Domnul. Slujirea aceasta a fost şi menţinută. Sfinţii reprezintă pe Dumnezeu în lume. Orice se face pentru sfinţi, se face de aceea pentru Dumnezeu. Să se remarce în Biblie o distincţie în privinţa celor care sunt în relaţie de legământ cu Dumnezeu şi a celor care nu sunt în relaţie de legământ cu El. Noi avem anumite datorii faţă de lume. Avem responsabilităţi faţă de ei. Regula de Aur trebuie să opereze întotdeauna şi faţă de toţi oamenii. Dar noi n-avem aceleaşi obligaţii faţă de lume cum avem faţă de sfinţi. Oricine onorează pe sfinţi şi-i serveşte, onorează şi serveşte pe Dumnezeu. Acesta pare să fie gândul apostolului în problema respectivă.

Noi nu trebuie să înţelegem că Domnului nu I-ar plăcea să facem bine tuturor oamenilor. Mai degrabă apostolul îndeamnă, „Cât avem ocazie, să facem bine la toţi”. Să fim generoşi, să fim amabili faţă de toţi, dar în special faţă de sfinţi (Gal. 6:10). Aceasta Îi place lui Dumnezeu în mod special. Fiecare serviciu iubitor şi făcut ((346)) cu bucurie pentru sfinţi este făcut spre slava Lui. Acest lucru este adevărat într-un sens foarte special; căci sunt oameni în lume care ar putea fi în mod natural mai admirabili în caracter, şi ar putea fi mai plăcut să-i servim pe ei decât pe mulţi dintre sfinţi, care ar putea fi mai nepoliticoşi şi necultivaţi în unele privinţe. Dar în serviciul pentru sfinţi există o binecuvântare specială de la Domnul. Noi trebuie să avem în minte acest lucru când ne întâlnim şi avem părtăşie cu cei care au devenit copii ai lui Dumnezeu, şi când avem ocazii să-i ajutăm sau să-i mângâiem. Ei trebuie să aibă iubirea noastră, cooperarea noastră, simpatia noastră, ajutorul nostru. Ar putea exista, mai mult sau mai puţin, opţiune în privinţa altora, dar nu în privinţa fraţilor în Cristos.

Acelaşi principiu, într-o anumită măsură, este bun şi printre oamenii din lume. De exemplu, un Odd Fellow (membru al unui ordin secret, de frăţie şi bunăvoinţă, înfiinţat în Anglia în sec. XVIII — n. t.) ar arăta favoare faţă de un Odd Fellow, bogat ori sărac, învăţat ori neînvăţat, pe care n-ar arăta-o faţă de alţii. Un Mason (ordin secret internaţional având la bază principiile frăţiei, carităţii, într-ajutorării — n. t.) ar arăta favoare faţă de un Mason de oriunde din lume, fie că este bogat, fie că este sărac, alb sau negru. Dacă acestea sunt normele umane, cu mult mai mult trebuie să fie astfel cu aceia care au devenit copii ai Domnului. Faptul că ei sunt ucenici ai lui Cristos face obligatoriu pentru fiecare, în calitate de urmaş al aceluiaşi Învăţător, să-şi facă partea de frate sau soră. „Ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut.” Aceasta nu se aplică la lume acum, ci se aplică la Biserică, urmaşii credincioşi ai Domnului.

PERSEVERENŢA ÎN ACEASTĂ SLUJIRE

Apostolul spune, „voi care aţi slujit şi slujiţi sfinţilor”. Aceasta înseamnă că ei erau încă în această atitudine potrivită. Deşi cumva descurajaţi pe calea bună, ei se ajutau încă unul pe altul. Un alt gând — nu numai cantitatea faptelor bune pe care le făceau a contat; căci mulţi oameni fac multe fapte bune pe care Dumnezeu în nici un sens nu le-ar recunoaşte ori n-ar fi obligat a le răsplăti. Faptele lumii sunt faptele păcătoşilor. Lumea nu este în relaţie de legământ cu Dumnezeu. Dacă cineva face o faptă bună, printr-o lege nescrisă primeşte mai multă sau mai puţină binecuvântare din ea. Oricine face o faptă bună cu un motiv bun, va primi ceva răsplată, ceva binecuvântare. Ea îi va înnobila caracterul şi-l va ajuta la pregătirea pentru binecuvântările vârstei viitoare când toată lumea va fi în încercare de viaţă înaintea Scaunului Judecăţii lui Dumnezeu. În Ziua aceea, cu cât îi va fi mai nobil caracterul, cu atât vor fi necesare mai puţine lovituri corective. Dar pentru a primi binecuvântarea prezentă de la Domnul, binecuvântarea Sa specială, persoana trebuie să fie în legătură de legământ cu El.

Lucrarea care se face acuma de către cei care sunt în astfel de relaţie de legământ cu Dumnezeu, va fi demnă de remarca şi răplata Sa. În capitolul 13 din Corinteni, apostolul arată că pentru Corpul lui Cristos faptele bune nu sunt suficiente ca să indice favoarea lui Dumnezeu. El arată că dacă şi-ar da corpul să fie ars şi dacă şi-ar da toate bunurile să hrănească pe săraci, n-ar fi nici un merit real în aceasta, dacă n-ar fi făcută din motivul iubirii. „Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n-aş avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval sunător”, sunt cuvintele sale în continuare. Unul ar putea face aceste fapte bune să primească onoarea oamenilor. Dacă ar fi făcute din asemenea motiv, Dumnezeu nu le-ar considera fapte care să fie răsplătite. Faptele pe care Dumnezeu le recunoaşte ca fapte bune şi vrednice de aprobarea şi răsplata Sa sunt cele făcute de poporul Său credincios, care sunt îndreptăţiţi şi sfinţiţi, şi care Îl servesc din iubire pe El, poporul Său şi cauza Sa.

Şi Sf. Pavel le spune aici acestora, „Dumnezeu nu este nedrept să uite lucrarea şi dragostea voastră”. Acest lucru este important să-l avem în minte. Este important să căutăm ca motivele noastre să fie cele de iubire faţă de Domnul, faţă de cauza Sa şi faţă de fraţii Săi. Astfel de fapte bune, dacă perseverăm în ele după capacitatea şi ocazia noastră, vor aduce negreşit o răsplată binecuvântată.