Cuprins

 

“Într-o pildă lucrul care este exprimat în cuvinte, nu este niciodată lucrul despre care vrea să se spună.” R 2604:1

“O pildă nu este niciodată o declarație exactă, ci numai o ilustrație a unui adevăr prin ceva ce în multe privințe se aseamănă cu el.” A 138

 

LUMINA LUMII

MATEI 5:14-16: “Voi sunteți lumina lumii. O cetate situată pe un munte nu poate să rămână ascunsă. Și oamenii n-aprind lumina ca s-o pună sub baniță, ci în sfeșnic; și luminează tuturor celor ce sunt în casă. Tot așa să lumineze și lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre drepte și să preamărească pe Tatăl vostru care este în ceruri.”

“În Scripturi lumina este folosită ca simbol al puterii luminătoare a Spiritului sfânt. Spiritul lui Dumnezeu este simbolizat nu numai prin uleiul cu care erau unși preoții și care reprezintă puterea interioară a Spiritului, ci și prin lumina sfeșnicului de aur care stătea în Sfânta. După ce am fost favorizați cu o cunoștință a Adevărului și ne-am consacrat, Domnul ne-a acceptat consacrarea și ne-a dat Spirit sfânt, care a devenit puterea luminătoare a inimii noastre. Tot timpul Veacului Evanghelic Biserica a fost lumina lumii. Domnul nostru a dat de înțeles că este adevărat acest lucru când le-a spus ucenicilor într-o împrejurare: “Voi sunteți lumina lumii”. Matei 5:14.” R 5129:9

“Când fiecare ajunge să cunoască pentru sine după ce a primit Spirit sfânt, acesta este autorizat să învețe pe alții ceea ce a învățat pentru sine. Astfel toți putem fi învățați de Dumnezeu și folosiți pentru a învăța pe alții, pe măsură ce învățăm lecțiile și le aplicăm inimilor noastre.” R 5130:4

“… Fiecare creștin individual trebuie să lase lumina sa să strălucească înaintea oamenilor, iar  biserica în ansamblu este ca o cetate pe un munte, care nu poate fi ascunsă. Așa cum o lampă n-ar fi folositoare dacă am acoperi-o cu o baniță, ci lumina ei s-ar stinge, tot așa este și cu biserica, în mod individual și colectiv. Dacă lumina nu va străluci, aceasta se va stinge repede. Toți care sunt în casa credinței și fac parte din ea, trebuie să fie în stare să vadă strălucirea luminii spiritului în fiecare membru al bisericii adevărate, “biserica, care este corpul Său”. Individual și colectiv, biserica trebuie să lase să strălucească lumina sa înaintea oamenilor, pentru ca mulți să poată vedea faptele lor bune, asemănarea lor în caracter cu Domnul, și să preamărească pe Tatăl ceresc”. R 4558:8

 

PAIUL ȘI BÂRNA

MATEI 7:3-5: “De ce vezi tu paiul care este în ochiul fratelui tău și nu zărești bârna care este în ochiul tău? Sau, cum zici fratelui tău: “Lasă-mă să scot paiul din ochiul tău”, și iată, tu ai o bârnă în ochiul tău? Fățarnicule, scoate întâi bârna din ochiul tău și atunci vei vedea clar să scoți paiul din ochiul fratelui tău”.

“… Domnul nostru sugerează că aceia care tot timpul găsesc vină la “frați” care, asemenea lor caută să umble pe calea îngustă — care nu pot vedea niciodată eforturile nobile ale “fraților” de a-L copia pe Domnul, ci tot timpul se agață de ei, sunt tocmai cei care au cele mai mari greșeli în ei înșiși — lipsă de iubire. Exagerarea din cuvintele Domnului nostru, de mustrare a acestei clase, pare să sugereze o urmă de sarcasm, pentru că practic El spune: De ce te uiți la semenul tău care este deranjat de un firicel de praf din ochiul său, în timp ce tu ai o bârnă întreagă în ochiul tău? Toți “frații” sunt mai mult sau mai puțin deranjați de greutăți de un fel sau altul, de slăbiciuni ale cărnii — fiindcă toți au comoara noii naturi în vase de pământ imperfecte — deteriorate prin păcatul originar. “Nu este nici un om drept, nici unul măcar.” Totuși frații, a căror inimi sunt pline de iubire, chiar dacă au praf în ochiul credinței lor, sau în discernământul intelectual sau spiritual, și poate au și atele la mâini, care le afectează toate faptele vieții și fac lucrarea lor imperfectă, și chiar dacă mulți dintre ei au atele la picioare, așa încât mersul lor în nici un caz nu este perfect, așa cum ar dori ei — totuși dacă au spiritul credinței, al iubirii și al simpatiei, Spiritul lui Cristos, ei sunt ai Lui și cu mult mai plăcuți Lui decât ar putea fi alții care sunt lipsiți de spiritul iubirii și simpatiei, și care, prin urmare, în această pildă sunt reprezentați cu totul pervertiți în judecata lor față de alții, fiindcă au atât de puțin din spiritul Domnului și atât de mult din spiritul adversarului — “acuzatorul fraților noștri”.

Pe această clasă neiubitoare, găsitoare de greșeli, acuzatoare de frați, Domnul îi numește fățarnici. De ce? Fiindcă în găsirea de greșeli la alții, ei vreau, în mod evident, să sugereze că ei înșiși nu sunt atinși de aceeași boală a păcatului; evident ei doresc să dea impresia că sunt sfinți, și deoarece în inima lor știu că nu este adevărat și că au multe eșecuri, multe imperfecțiuni — de aceea cursul lor este fățarnic, fals, înșelător, neplăcut lui Dumnezeu. Pretenția lor că găsirea de greșeli este determinată de iubire față de cel care greșește și ură față de păcat, este înșelătoare și fățarnică, după cum arată clar cuvintele Domnului nostru. Altfel ei ar găsi mult de făcut în a urî, a condamna și a se război cu propriile lor păcate și slăbiciuni — scoțându-și bârnele lor de îngâmfare și fățărnicie. Experiențele astfel câștigate îi fac foarte sensibili, îndurători și iubitori în ajutorul pe care-l dau altora.

Toți “frații” trebuie să privească atent această imagine înfățișată de Domnul, și să observe bine dacă au sau nu vreuna din aceste dispoziții rele în inimă — găsire de greșeli, sâcâială, critică aspră și învinuire — diferite grade ale aceleiași greșeli. Dacă află vreo urmă a unei astfel de “bârne” a lipsei de iubire și îngâmfare în ochiul lor spiritual, să meargă imediat la marele Medic și s-o stârpească de tot, pentru ca astfel să poată deveni repede ajutoare blânde, compătimitoare pentru “frați”, și să fie pregătiți ca medici și chirurgi de succes pentru marea lucrare a Veacului Milenar — pentru deschiderea blândă și compătimitoare a ochilor orbi ai omenirii și pentru vindecarea tuturor rănilor păcatului.” R 2589:6-8

 

POARTA STRÂMTĂ ȘI CALEA ÎNGUSTĂ, POARTA LARGĂ ȘI CALEA LATĂ

MATEI 7:13, 14: “Intrați pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pieire și mulți sunt cei care intră pe ea. Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viață și puțini sunt cei care o află.”

“Calea cea lată spre pierzare … este numită astfel pentru că este cea mai ușoară pentru rasa umană degenerată. Ca păcătos condamnat la nimicire, Adam (și specia reprezentată în el) a pornit pe acest drum cu șase mii de ani în urmă și după nouă sute treizeci de ani a ajuns la sfârsitul lui — nimicirea. Pe măsură ce anii și secolele s-au scurs, cărarea în jos a devenit tot mai bătătorită și rasa a mers tot mai rapid spre nimicire, calea devenind zilnic tot mai sticloasă, noroioasă și alunecoasă datorită păcatului. …

De șase mii de ani rasa a urmat constant calea lată, în jos. Numai puțini, comparativ, au încercat să-și schimbe mersul și să-și refacă pașii. De fapt, să-și refacă toți pașii și să ajungă la perfecțiunea originară a fost imposibil, deși efortul unora de a face aceasta a fost lăudabil și nu fără rezultate binefăcătoare. De șase mii de ani păcatul și moartea au domnit necruțător peste omenire și au împins-o pe această cale lată spre nimicire. …

Deși prin Evanghelie a fost adusă la lumină o cale de scăpare de pe calea lată care duce la nimicire, marea masă a omenirii nu dau atenție veștii bune, pentru că sunt degradați de păcat și orbiți de Adversar. Celor care acceptă acum cu recunoștință făgăduința vieții, restabilirea la existența umană prin Cristos, le este arătată o cale nouă care a fost deschisă, prin care credincioșii consacrați pot trece dincolo de natura umană și pot fi schimbați la o natură mai înaltă — cea spirituală. Această cale nouă “pe care El ne-a deschis-o” nouă — preoțimii împărătești (Evrei 10:20) — a fost numită de Domnul nostru “Calea cea îngustă care duce la viață”.

Învățătorul nostru ne spune că din cauza îngustimii acestei căi mulți preferă să rămână pe drumul lat spre nimicire. “Ce strâmtă îdificilăș este poarta și ce îngustă este calea care duce la viață, și puțini sunt care o află!”

… Viața este un termen larg și cuprinzător, dar aici Domnul nostru îl folosește cu referire la cea mai înaltă formă de viață, aparținând naturii divine — nemurirea — premiul pentru care El ne-a invitat să alergăm.

… Din alte scripturi aflăm că răsplata promisă celor care merg pe calea îngustă este “firea dumnezeiască” — viața inerentă, viața în acel grad superlativ pe care numai natura divină o poate avea …

Din 1 Timotei 6:14-16 aflăm că natura nemuritoare sau divină a fost la început numai posesiunea divinității. Citim: “… până la arătarea Domnului nostru Isus Hristos, care va fi făcută la timpul ei îVeacul Milenarș de fericitul și singurul Stăpânitor, Împăratul celor care împărățesc și Domnul celor care stăpânesc, singurul care are nemurirea, care locuiește într-o lumină de care nu te poți apropia, pe care nici un om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea”. Toate celelalte ființe: îngeri, oameni, animale, păsări, pești etc., nu sunt decât vase, conținând fiecare măsura lui de viață și toate diferind în caracter, capacitate și calitate, după organismul pe care Creatorul a binevoit să-l dea fiecăruia.

Mai mult, aflăm că Iehova, singurul care a posedat inițial nemurirea, a înălțat mult pe fiul Său, Domnul nostru Isus, la aceeași natură divină, nemuritoare; deci acum El este reprezentarea exactă a persoanei Tatălui (Evrei 1:3). Astfel citim: “După cum Tatăl are VIAȚA ÎN SINE îdefiniția lui Dumnezeu a “nemuririi” — viața în sine — nu trasă din alte surse, nu dependentă de împrejurări, ci viața independentă, inerentăș, tot așa a dat și Fiului să aibă VIAȚA ÎN SINE” (Ioan 5:26). Deci, de la învierea Domnului Isus, două ființe sunt nemuritoare; și, uimitoare îndurare! aceeași ofertă i se face Miresei Mielului, aleasă fiind în timpul Veacului Evanghelic. Totuși, nu toți din numărul mare care sunt nominal din Biserică vor primi acest mare premiu, ci numai acea “turmă mică” de învingători care aleargă așa ca să-l obțină, care urmează îndeaproape în urmele Învățătorului, care, ca și El, merg pe calea îngustă de sacrificiu, chiar până la moarte. Aceștia, când se nasc din morți la înviere, au natură și formă divină. Această nemurire, natura divină independentă, existența prin sine, este viața la care duce calea îngustă. …

Nu numai că această chemare de sus la schimbare de natură este limitată exclusiv la Veacul Evanghelic, dar este și singura ofertă a acestui veac. …

Deși conduce la viață, la nemurire, calea îngustă ar putea fi numită o cale a morții, deoarece premiul ei se câstigă prin sacrificiul naturii umane chiar până la moarte. Este calea îngustă a morții spre viață. Fiind socotiți liberi de vina adamică și de pedeapsa cu moartea, consacrații își predau voluntar sau își sacrifică acele drepturi umane, socotite ca ale lor, pe care la timpul cuvenit le-ar fi primit împreună cu lumea în general. După cum “Omul Hristos Isus” Și-a dat sau Și-a sacrificat viața pentru lume, tot așa aceștia devin sacrificatori împreună cu El. Nu fiindcă sacrificiul Lui a fost insuficient și era nevoie și de altele, dar, deși sacrificiul Lui este cu totul îndestulător, acestora li se permite să servească și să sufere cu El pentru a deveni mireasa și moștenitori împreună cu El. Așadar, în timp ce lumea este sub condamnarea la moarte și moare cu Adam, această “turma mică”, prin procesul socotirii credinței și prin sacrificiu, deja descrise, se spune că moare cu Cristos. Ei se sacrifică și mor cu El ca ființe umane, pentru a deveni părtași cu El la natura și la gloriile divine; deoarece credem că dacă murim împreună cu El, vom și trăi împreună cu El. Dacă suferim împreună cu El, vom fi și glorificați împreună cu El. Romani 8:17 și 2 Timotei 2:11, 12. …

… Acesta este un gând de cea mai mare importanță pentru toți consacrații, deoarece, dacă am făcut legământ cu Dumnezeu să sacrificăm natura umană și dacă acel sacrificiu a fost acceptat de El, este zadarnic a încerca să-l luăm înapoi. Umanul este socotit de Dumnezeu ca mort acum și trebuie în realitate să moară, pentru ca niciodată să nu mai fie restabilit. Atunci, tot ceea ce se poate câstiga prin întoarcerea pentru a trăi dupa carne este puțină plăcere omenească în dauna naturii noi, spirituale. A 205:3-213:2

 

PROROCI MINCINOȘI

MATEI 7:15-20: “Păziți-vă de proroci mincinoși, care vin la voi îmbrăcați în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt lupi răpitori. Îi veți cunoaște după roadele lor. Culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? Tot așa, orice pom bun face roade bune, dar pomul rău face roade rele. Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rău nu poate face roade bune. Orice pom care nu face roade bune este tăiat și aruncat în foc. Așa că după roadele lor îi veți cunoaște.”

“… Prevenirea … pare să implice ideea de înșelare — de umblare ca oile, umblând printre oi și prezentându-se a fi oi, purtând haine de oi, dar nefiind niciodată oi adevărate. Obiectivul intrării lor în turmă este egoist, influența lor este aceea a unui lup printre oi. Un lup îngrijorează oile — intenția lui este să le omoare, să le sugă sângele.

Astfel pare să fie o clasă care, fără nici un motiv imaginabil, strică adevărul, făcând rău turmei, stârnind argumente care pun în confuzie turma, distrugându-le ca Noi Creaturi și târându-le la moarte. Se pare că a existat o astfel de clasă de-a lungul întregului Veac (Evanghelic; nota traducătorului) … .” R 5388:13, 14

“În timp ce Scripturile interzic poporului lui Dumnezeu să se judece unul pe altul, ele ne recomandă un alt fel de judecată. Noi nu trebuie să judecăm în sensul de a condamna, a da sentințe etc., celor care pretind a fi onești, sinceri, reverențioși, numai pentru că ei se deosebesc de ceea ce noi ne-am aștepta; Dumnezeu le cunoaște inimile și fiecare servitor trebuie să stea înaintea Învățătorului său sau să cadă în cele din urmă.

Dar deși nu condamnăm inima, trebuie să judecăm conduita exterioară. Pilda pe care o dă Domnul nostru în această lecție cu privire la adunarea strugurilor din tufe de mărăcini ilustrează acest punct.  Poporul lui Dumnezeu este asemănat cu o viță de vie, care nu produce spini, ci ciorchini de rod savuros. Omenirea în general este asemănată cu mărăcinii, gata să zgârie, să sfâșie, să vatăme, la cea mai mică provocare, și se susține numai pe sine, neaducând rodul care va fi o binecuvântare pentru alții. Noi trebuie să facem deosebire între aceste caractere și poporul lui Dumnezeu: “După roadele lor îi veți cunoaște”. R 5029:7, 8.

Este de aceea inutil ca un om să ne spună că el și-a dat inima Domnului în deplinătatea consacrării și că a primit influențele sfințitoare ale Spiritului sfânt, și totuși îl găsim bucurându-se în păcat, având plăcere în inechitate, nedreptate, egoism și un curs al vieții păgubitor semenilor lui. Dacă inima lui ar fi schimbată, rezultatele ar fi vizibile în viața sa zilnică, deoarece “din plinătatea inimii vorbește gura”.” R 5029:10

“… Domnul nostru spune: “După roadele lor îi veți cunoaște”. El ilustrează aceasta sugerând că nu se pot aștepta struguri de la spini, nici smochine de la mărăcini, deși se spune că există un spin în Palestina pe care crește un fruct ce seamănă cumva cu strugurii și un fel de mărăcine ce are măciulie ce seamănă cu smochinele. Cu toate acestea, nimeni nu a fost în pericol de a fi indus în eroare de acestea, și nici vreunul din poporul Domnului să nu se îndoiască în privința caracterului și a roadelor vieții celor care sunt urmașii lui Cristos.

Gândul este că poporul adevărat al Domnului este de așa fel, că roada vieților lor este hrănitoare și împrospătătoare pentru toți care au tovărășie cu ei. Pe de altă parte, sunt persoane, care asemenea spinilor, întotdeauna împrăștie semințe, care vor cauza tulburare — doctrine false, presupuneri rele și erori; și sunt unii care asemenea mărăcinilor, în loc să aducă fructe împrospătătoare se întind continuu, ca să împiedice, să irite, să deranjeze, să necăjească, să distrugă, să-i strice pe cei cu care vin în legătură. Sugestia clară este că poporul Domnului ar trebui să aibă dificultate mică în a distinge între învățătorii falși care i-ar înșela și păstorii subordonați care cu bucurie își pun viețile în serviciul turmei. O clasă în continuu face necaz, care compromite, distruge. Cealaltă clasă ajută, construiește, consolidează, este făcătoare de pace.

… Domnul nostru dă o altă ilustrație mai puternică — punând în contrast, un pom sănătos cu unul bolnav sau rău, un creștin sănătos prin contrast cu unul fals și înșelat. El declară că un pom sănătos aduce roade bune, iar pomul rău sau bolnav roade nedorite, roade rele. Așa cum avem această mărturie în natură — merele sănătoase provin din merii buni, care sunt sănătoși. Cele deformate, cu viermi, care nu ne plac provin din pomi care sunt bolnavi, subnutriți, neîngrijiți, necurățați, atacați de viermi, etc.

În această ilustrație Domnul nostru pare să se refere la faptul că cei care sunt ucenicii Săi sănătoși și destul de potriviți la început pot deveni răi, pot să-și piardă puterea spirituală și rodnicia — grija lor. Lipsa hranei în sol va duce la boala pomului, la distrugerea lui. La fel creștinul care ar trebui să crească în cunoștință, este amenințat cu a scădea în spiritualitate, dacă nu are hrană spirituală bună. Așa cum pomul fără curățare ar dezvolta lăstari care l-ar strica și în cele din urmă ar distruge rodnicia, așa creștinul are nevoie de disciplină, curățare, ca să poată dezvolta caracterul și roadele Spiritului. Tatăl nostru ceresc este un mare gospodar și ne-a promis o grijă potrivită, cu toate că nu este exact cu noi, așa cum este cu pomii; din cauza înzestrării noastre mai înalte, a calității particulare de asemănare cu Dumnezeu, El se ocupă de noi diferit.

Într-o măsură considerabilă este datoria noastră să hotărâm ce hrană vom avea. Domnul ne oferă pământul bun al Adevărului, ploaia împrospătătoare a îndurării și hrana promisiunilor scumpe, dar este pentru fiecare din poporul Său, să le folosească și astfel să crească în îndurare, cunoștință și iubire. Așadar, noi nu-L putem mustra pe Gospodar, dacă nu ne atingem scopul și suntem neroditori din lipsă de hrană. Niciuna din bunele Lui promisiuni nu pot lipsi; orice slăbiciune poate fi în noi înșine. La fel este cu curățarea — Domnul va trimite pedepse, încercări, greutăți; dar cu voința noastră independentă este posibil să le depășim sau să cădem, să nu reușim să corectăm slăbiciunile, lipsurile și ceea ce a dezvoltat natura noastră. Este posibil, totuși, ca în ciuda faptului de a fi primit tot ceea ce am dezvoltat sau curățat, să ne punem afecțiunea, în case, pământuri sau prieteni pământești, obiecte sau indivizi, care asemenea lăstarilor din ilustrație ne-ar trage vitalitatea și să împiedice aducerea roadelor acceptabile.

Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul stricat sau putred nu poate aduce roade bune. În timp ce fiecare din poporul Domnului trebuie să se examineze pe sine însuși în față oglinzii Cuvântului lui Dumnezeu pentru a observa caracterul său propriu, dispoziția sa dacă este sau nu este asemenea standardului divin, totuși în această problemă a deciziei în privința rodului, dacă este bun sau rău, fiecare din poporul Domnului este chemat să folosească bunul simț în ce-i privește pe alții, cât și pentru el însuși — care sunt rezultatele, roadele, mărturia vieții mele și care este roada, rezultatele fraților mei, a vecinilor. Înștiințarea Domnului este că aceste teste sunt aplicabile în mod special la acei care ar fi conducătorii turmei Sale. Ei toți vor fi exemple, purtători ai rodului bun și aceste roade bune vor fi văzute ca un test al caracterului bun — un caracter în deplină armonie cu Domnul. Adevărat, toți suntem imperfecți și cu cele mai bune intenții noi nu putem face ceea ce am vrea, dar cei mai slabi dintre frații Domnului trebuie să aducă unele roade, pe care ceilalți frați le pot observa și aceste roade să fie aprobate de frați, în conformitate cu standardul divin, adică nu ale trupului, ci ale spiritului, ale voinței, ale intenției. Așadar, fiecare copil adevărat al lui Dumnezeu se va manifesta înaintea fraților și înaintea lumii, cinstit, credincios în ce privește intenția, cu o inimă, minte, voință consacrate, care vor căuta în toate lucrurile să facă voința Tatălui din cer. R 3747:3-8

 

CINE VA INTRA ÎN ÎMPĂRĂȚIA CERURILOR

MATEI 7:21-23: “Nu orișicine-Mi zice: “Doamne, Doamne!” va intra în împărăția cerurilor, ci cel care face voia Tatălui Meu care este în ceruri. Mulți Îmi vor zice în ziua aceea: “Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi demoni în Numele Tău? Și n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?” Atunci le voi spune: “Niciodată nu v-am cunoscut; depărtați-vă de la Mine, voi toți care lucrați fărădelege””.

“… Domnul nostru sugerează la sfârșit un număr mare de urmași nominali, lipsiți de Spiritul Lui, care nu aduc roada pe care El o vrea, care nu sunt membri din clasa celor chemați, aleși și credincioși, deși pe dinafară, cu numele toți sunt dintre aceștia. Din această clasă El spune că vor fi mulți. El arată spre zilele noastre, spunând: “în ziua aceea” — la încheierea acestui Veac, în timpul de încercare, în timpul când El va veni să-și adune mărgăritarele și să le glorifice ca Mireasa Sa, membrele Sale, asociații Săi în împărăție. Mulți, atunci — în zilele noastre — vor declara că Îl cunosc pe Domnul, că ei profețesc sau învață, că scot afară demoni, împotrivindu-se păcatului și numeroaselor forme ale răului, și că realizează lucrări mari, instituții de binefacere, colegii, seminare, etc. în numele Său. Versiunea revizuită (engleză; nota traducătorului) spune “prin numele Tău”, sugerând că numele lui Cristos este folosit mai degrabă ca o vrajă, pentru a-L invoca.

Cât de adevărată este această imagine pentru condițiile din timpul nostru! Cât de mulți iau numele Domnului în deșert, asociindu-l intreprinderilor lor, care sunt de multe ori în conflict direct cu Cuvântul și Spiritul Învățătorului. De ce folosesc numele Lui? Numai ca un talisman prin care să invoce, ca să le crească influența, să-și mulțumească mintea, să se convingă pe ei înșiși să creadă că făcând voia lor, împlinesc voia lui Dumnezeu. Cât de adevărat este aceasta în ceea ce privește aproape toate instituțiile religioase din timpul nostru! Să luăm bisercile, de exemplu, recunoscând mai mult sau mai puțin clar împotrivirea divină față de spiritul, crezurile, metodele și organizațiile lor — ei totuși nu sunt mulțumiți dacă nu leagă cumva numele lui Cristos de instituțiile și aranjamentele lor.

Dar timpul de încercare este aproape — Domnul îi va întreba în privința roadelor acestor sisteme; El nu va fi înșelat; da, va demasca roadele rele, ca toți să poată vedea că judecata Sa este dreaptă. Va fi clar că neglijarea Cuvântului Său a condus la degenerare, decădere — că vlăstarii ambiției lumești, mândria, bogăția, etalarea, etc., au fost cultivați în ciuda tuturor experiențelor grele, care puteau servi la curățirea lor. Va fi arătat că mulți din profeții Babilonului sunt profeți falși, ale căror învățături au condus greșit pe oameni și, în loc de a binecuvânta, au făcut rău, în loc de a lumina, au orbit. Va fi clar că mulți dintre ei sunt lupi răpitori în piei de oi, flămânzi de ambiție după renume și întâietate și onoarea oamenilor și dispuși să vândă interesele turmei pentru mărire personală. Se va arăta că mare parte din această invocare a numelui lui Isus a fost numai o mantie sub care, înșelând și fiind înșelați, au fost cultivate roadele sectare și nu iubirea, bucuria, pacea și Spiritul sfânt. Ziua va face cunoscut lucrul acesta, îl va arăta, îl va face vizibil. Întreaga lume va fi martoră în cele din urmă că numele lui Dumnezeu s-a dovedit a fi dezonorat și Cuvântul Său denaturat, pentru că învățătorii falși au căutat fiecare să câștige de la partea sa — de la denominația sa. Isaia 56:11.

Domnul niciodată nu a cunoscut sectele — niciodată nu le-a recunoscut, niciodată nu le-a autorizat; ele sunt de la oameni și pentru oameni, nu de la Domnul, nici pentru slava Domnului. Pretinzând că tot ce este din ceștinism li se datorează lor, ei sunt mândri și lăudăroși și nu-și dau seama că adevărata cauză a Domnului ar progresa mult mai bine fără ei în simplitatea bisericii timpurii, una în răscumpărare prin sângele prețios și în consacrare față de Răscumpărătorul. Adunarea clasei Miresei și lăsarea afară a restului va fi de fapt a zice, “niciodată nu v-am cunoscut, niciodată nu v-am recunoscut, niciodată nu v-am autorizat”; și aceste secte neautorizate vor cădea în marele timp de strâmtorare. Suntem bucuroși însă că miile și milioanele celori care au fost înșelați de către aceste sisteme false vor avea glorioasa ocazie în timpul Veacului Milenar să vină la o cunoștință a adevărului și la o înțelegere corectă a caracterului lui Dumnezeu, așa cum este descoperit în îndeplinirea planului Său îndurător. Astfel, mulți care pierd marele premiu pot avea încă o ocazie glorioasă pentru premiul sau favoarea mai mică a lui Dumnezeu în restabilire, etc. R 3747:11-R 3748:3

“… Domnul nostru ne spune că nu toți care-I pretind numele sunt frați adevărați. El spune: “Nu orișicine-Mi zice: “Doamne, Doamne va intra în împărăția cerurilor îvor fi recunoscuți ca și frați ai Lui și conmoștenitoriș, ci cel care face voia Tatălui Meu care este în ceruri”“. Astfel vedem că prin faptele noastre, nu numai prin declarațiile noastre suntem acceptați de Domnul. Iarăși El spune: “Care sunt frații Mei? … oricine va face voia Tatălui Meu care este în ceruri, acela Îmi este frate, soră”. Matei 7:21; 12:48-50.

Prin urmare, noi nu trebuie să ne așteptăm la “părtășia” cu toți cei care cheamă numele lui Cristos ca la o dovadă a părtășiei cu Tatăl și a faptului că suntem în lumină. Noi să ne așteptăm la această adevărată părtășie numai cu aceia care caută cu seriozitate să facă voia Tatălui, în a-I servi cauza și în a exemplifica instrucțiunile Cuvântului Său atât în faptele, cât și în declarațiile lor. Între toți aceștia trebuie să existe o legătură de părtășie și unire, fie că este ascunsă, fie că este deschisă. Acea legătură este o singură credință și un singur botez, într-un singur Domn.” R 5938:7, 8

 

O CASĂ PE O STÂNCĂ

MATEI 7:24-27: “… pe oricine aude aceste cuvinte ale Mele și le face, îl voi asemăna cu un om cu judecată, care și-a zidit casa pe stâncă. A căzut ploaia, au venit șuvoaiele, au suflat vânturile și au izbit în casa aceea; dar ea nu s-a prăbușit pentru că avea temelia pe stâncă. Însă oricine aude aceste cuvinte ale Mele și nu le face, va fi asemănat cu un om fără minte care și-a zidit casa pe nisip. A căzut ploaia, au venit șuvoaiele, au suflat vânturile și au izbit în casa aceea; ea s-a prăbușit și căderea i-a fost mare.”

“Această ilustrație sau pildă a unei case zidite pe stâncă și a alteia zidite pe nisip nu se referă la biserică și la lume, ci la două categorii din biserică. Nimeni altul nu este arătat în pildă decât acela care “aude aceste cuvinte ale Mele”. Lumea nu aude deloc mesajul Domnului nostru. Așa cum declară apostolul, lumea este surdă și oarbă față de lucrurile spirituale. Cei care ascultă și apreciază spusele Domnului reprezintă cel puțin o biserică nominală, și printre cei din biserica nominală sunt unii care sunt supuși Cuvântului Domnului, în timp ce alții sunt nesupuși. Cei supuși sunt zidiți pe stâncă, cei nesupuși pe nisip.

Cei care zidesc pe stâncă, așa cum explică Domnul nostru, sunt aceia care nu numai aud mesajul Său, ci și se supun acestuia, în măsura puterii lor. Să ne amintim cuvintele la care Se referă El — sunt cuvintele sau mesajul din Predica de pe Munte, care arată lucrurile care sunt binecuvântate de Dumnezeu, în contrast cu lucrurile care nu ar avea aprobarea Sa. Cei care fac, care se străduiesc, care se supun după cea mai bună pricepere a lor acestei învățături divine, mesajului din cer, își așază temelia care va fi permanentă, care le va fi o garanție împotriva tuturor furtunilor, greutăților și încercărilor din viața prezentă.

Cei care aud cuvintele Învățătorului și spun, “Da, Doamne”, dar care nu pun în practică lecțiile Învățătorului, nu sunt zidiți cum se cuvine pe stânca adevărului, pe Cristos. Ei zidesc speranța lor, credința lor, încrederea lor pe temelia care nu va rezista. Când adversitățile vieții vin asupra unora ca aceștia, speranțele lor vor fi săpate, credința lor se va prăbuși. Astfel ne învață Domnul că voința Sa nu este numai să cunoaștem, să fim informați doctrinar, ci că El caută o astfel de dezvoltare a caracterului care să ne aducă în armonie deplină cu învățăturile Sale, în armonie a inimii, și, în măsura în care suntem în stare, la supunere în toate afacerile vieții. Ceilalți, a căror credință este zidită pe cunoștință fără supunere, fără creștere în har, nu vor fi acceptați în Împărăție, nu vor fi membri ai clasei miresei, nu vor fi moștenitori împreună cu Fiul iubit al lui Dumnezeu.” R 3748:5-7

 

STOFĂ NOUĂ, HAINĂ VECHE

MATEI 9:16: “Nimeni nu pune un petic de stofă nouă la o haină veche; pentru că umplutura trage din haină și ruptura ar fi mai rea”.

“Motivul pentru lepădarea tuturor organizațiilor omenești și pentru nereformarea celei care ridică mai puține obiecții și chemarea tuturor celorlalte să intre în ea acum, este arătat de felul în care a tratat Domnul diferitele secte evreiești în secerișul sau sfârșitul dispensației lor; căci atunci, ca și acum, toate au fost respinse, iar “israeliții cu adevărat” au fost chemați afară din toate, la libertate, și au fost învățați voia și planul lui Dumnezeu prin diferite vase alese, prin propria alegere a lui Dumnezeu.

… un petic dintr-un material nou pe o haină foarte veche numai ar face slăbiciunea hainei mai evidentă, și prin inegalitatea rezistenței s-ar rupe mai tare … .” C 159:3-C 160:1

“… acum Domnul, în secerișul actual, când introduce lumina mai deplină a adevărului, în zorile Veacului Milenar, n-o pune ca un petic pe unul din vechile sisteme … fiindcă nici unul din ele nu este într-o stare potrivită să fie petecit sau să primească noile doctrine.” C 160:3

 

VIN NOU, BURDUFURI VECHI

MATEI 9:17: “Nici nu pun oamenii vin nou în burdufuri vechi; altfel burdufurile plesnesc, vinul nou se varsă și burdufurile se distrug; ci vinul nou îl pun în burdufuri noi și se păstrează amândouă”.

“… vinul cel nou pus în burdufuri vechi, care și-au pierdut toată elasticitatea, în mod sigur ar face rău, mai degrabă decât bine, căci rezultatul n-ar fi numai să spargă și să distrugă vechile burdufuri, ci și să piardă valorosul vin nou.” C 160:1

“… Domnul, în secerișul actual, când introduce lumina mai deplină a adevărului, în zorile Veacului Milenar, n-o pune ca vin nou în burdufuri vechi … fiindcă nici unul din ele nu este într-o stare potrivită să … primească noile doctrine. …

Calea cea mai potrivită și mai bună a fost cea urmată de Domnul nostru la prima venire. El a făcut o haină complet nouă din material nou și a pus vinul cel nou în burdufuri noi; adică a chemat pe israeliții cu adevărat (nesectari) și le-a încredințat adevărurile cuvenite atunci. Și așa este și acum: El cheamă pe cei flămânzi după adevăr din Israelul spiritual nominal; și este potrivit ca aceștia să accepte adevărul în felul propriu al Domnului și să coopereze cu El din inimă la planul Său, indiferent care sau câte burdufuri vechi sunt lăsate la o parte și sunt respinse ca nepotrivite să-l conțină” C 160:3, 4

 

SEMĂNĂTORUL ȘI SĂMÂNȚA

MATEI 13:3-9, 18-23: “El le-a vorbit despre multe lucruri în pilde și le-a zis: “Iată, semănătorul a ieșit să semene. Pe când semăna El, unele semințe au căzut lângă drum și au venit păsările și le-au mâncat. Altele au căzut pe locuri stâncoase, unde n-aveau pământ mult: au răsărit îndată, pentru că n-au găsit un pământ adânc. Dar, când a răsărit soarele, s-au veștejit și pentru că n-aveau rădăcini s‑au uscat. Și altele au căzut între spini: spinii au crescut și le-au înăbușit. Și altele au căzut în pământ bun, au dat roadă: un grăunte a dat o sută, altul șaizeci și altul treizeci. Cine are urechi de auzit să audă””.

“Ascultați deci pilda semănătorului. Când un om aude cuvântul împărăției și nu-l înțelege, Cel Rău vine și răpește ce a fost semănat în inima lui. Acesta este cel care a fost semănat lângă drum. Dar cel care a fost semănat în locuri stâncoase este cel care aude cuvântul și-l primește îndată, cu bucurie; dar n-are rădăcină în sine, ci este numai pentru un timp; și cum vine un necaz sau o prigonire din cauza cuvântului, îndată se împiedică. Și cel care a fost semănat între spini este cel care aude cuvântul; dar îngrijorările veacului acestuia și înșelăciunea bogățiilor înăbușă acest cuvânt și ajunge neroditor. Dar cel care a fost semănat în pământ bun este cel care aude cuvântul și-l înțelege; el aduce roadă și produce, unul o sută, altul șaizeci, altul treizeci.”

“ … “Sămânța este cuvântul lui Dumnezeu” (Luca 8:11). Felurile diferite de pământ reprezintă felurile diferite de inimi care vin în contact cu acel Cuvânt. Prin Cuvântul lui Dumnezeu înțelegem întreaga descoperire pe care Dumnezeu ne-a făcut-o — Biblia. Aceasta cuprinde, așa cum arată apostolul, “cuvântul vestit prin îngeri” — mesajele directe ale lui Dumnezeu în trecut către Avraam, Isaac, Iacov, Moise etc., inclusiv darea legii. Acești îngeri L-au reprezentat pe Dumnezeu, ca purtătorii Lui de cuvânt. Cuprinde și mesajele trimise prin profeți, când “oamenii sfinți ai lui Dumnezeu au vorbit conduși de Duhul Sfânt” (2 Petru 1:21). Și mai cuprinde învățăturile Domnului nostru Isus și ale apostolilor Săi, pe care El i-a autorizat să vorbească în numele Său, așa cum este scris: “Dumnezeu … la sfârșitul acestor zile ne-a vorbit prin persoana Fiului”, și Fiul a declarat în privința apostolilor că aceia care i-au auzit pe ei, L-au auzit pe El, aceia care i-au primit pe ei, L-au primit pe El, după cum aceia care L-au auzit și L-au primit pe El, L-au auzit și L-au primit pe Tatăl (Evrei 1:1, 2; Matei 10:40)”. R 3764:1

“Astfel deci, putem spune că creștinătatea este câmpul de grâu în care Domnul a semănat Cuvântul Său. În creștinătate deci, și nu în lumea păgână, unde Cuvântul n-a mers niciodată, trebuie să căutăm cele patru feluri de rezultate aduse în atenția noastră în pildă. În creștinătate unii sunt ca marginea drumului, sau cărările tare bătătorite prin experiențele vieții; uneori prin prea mare prosperitate și nepregătiți să primească mesajul lui Dumnezeu, din lipsă de apreciere a acestuia. Dacă unii de felul acesta aud mesajul, acesta nu intră în inimă: este pentru ei numai o auzire mintală, ei au puțin interes față de el. La început, este adevărat că pot aprecia armonia și anumite frumuseți și aspecte logice ale adevărului, dar ei nu și-l vor însuși, nu va intra înăuntrul lor, ei nu sunt deschiși să-l primească. Nu peste mult timp vine dușmanul; Satan, adversarul fură de la ei fiecare element al adevărului pe care cândva l-au văzut sau l-au apreciat. Adevărul nu este pentru unii ca aceștia, chiar dacă, fiind pe drum, unele boabe au căzut pe ei.

Această clasă de oameni se pot găsi în orice comunitate, în aproape fiecare casă. Ei nu sunt în mod special de blamat, totuși putem compătimi cu ei, regretând incapacitatea lor de a primi mângâierea și harul Cuvântului lui Dumnezeu. Aceste inimi nu sunt potrivite pentru împărăție sub condițiile prezente …

Cei care aud cuvântul — locuri stâncoase

… clasa de ascultători din creștinătate (ca locurile stâncoase; nota traducătorului) nu numai că văd ceva din frumusețea planului lui Dumnezeu, dar ei îl primesc cu bucurie, dau toate dovezile de aducere a multă roadă. Noi ne spunem nouă înșine: eu cred că persoana aceea este un adevărat creștin și va fi unul dintre învingători. Dar nu putem vedea așa cum vede Dumnezeu, noi nu cunoaștem inima, superficialitatea naturii lor nu se dezvăluie până când, ridicându-se împotrivire, soarele persecuției distruge și veștejește rezultatele. Noi suntem înclinați să fim descurajați, în special dacă am ajutat la semănarea seminței și am așteptat rezultate mari. Domnul în această pildă ne previne împotriva descurajării, asigurându-ne că El cunoaște mai înainte că în măsură considerabilă sămânța va cădea pe inimi cu teren stâncos, unde, având puțină hrană susținută de un caracter slab, ea se va ofili repede și nu va duce niciun rod la coacere.” R 3764:5-7

“Pământul care produce spini mari este bogat, și dacă ar fi în întregime folosit pentru producția de grâu, ar aduce roadă multă. Astfel este, explică Domnul nostru, cu unii care aud mesajul lui Dumnezeu privitor la împărăție — ei sunt caractere bune, puternice, profunde, ar fi creștini nobili și ar aduce multă roadă spre lauda Stăpânului și spre onoarea lor personală dacă ar fi în întregime devotați Domnului. Dar vai! talentele, influența, resursele, timpul — puterea inimii lor, puterea pământului, sunt absorbite în altă direcție — în producerea de planuri și ambiții pământești ale căror interese sunt în contradicție cu interesele împărăției. Pilda arată că acolo unde spinilor li se permite să rămână, interesele împărăției vor suferi. Acesta este un alt fel de a spune că acei care au auzit despre Domnul și-L iubesc, se înșeală când presupun că ei îi pot iubi atât pe Domnul cât și lumea; acesta este un alt fel de a ni se spune că nu-I putem sluji lui Dumnezeu și Mamonei, că nu putem produce atât spini cât și grâu. Inimile noastre trebuie să fie cu totul date numai Domnului; trebuie să-L iubim cu toată inima, cu tot sufletul, puterea, mintea noastră, altfel nu putem produce roada pe care El o cere de la ucenici.” R 3764:9

“Cei care aud cuvântul — pământ bun

Îi mulțumim lui Dumnezeu că în providența și îndurarea Sa, unele dintre inimile noastre au fost brăzdate adânc de plugul experienței, al necazului, al dezamăgirii în ce privește afacerile și condițiile pământești. Mulțumiri fie-I aduse Lui, de asemenea, dacă pământul inimilor noastre este adânc și în stare să primească și să aprecieze adevărul, Cuvântul împărăției. Îl lăudăm pe El dacă am învățat de necesitatea pentru stabilirea împărăției Sale și am auzit invitația și am primit sămânța adevărului, care ne invită să devenim moștenitori ai lui Dumnezeu, împreună moștenotori cu Isus Cristos, Domnul nostru, și care ne face să cunoaștem termenii și condițiile părtășiei în suferințele Sale, dacă este să avem părtășie și în gloria Sa care va urma. Mulțumiri să-I fie aduse Lui de asemenea, dacă inimile noastre au fost în atitudinea de a răspunde la aceste lucruri și n-au fost invadate de mintea dublă a grijilor pentru afaceri, pentru lucrurile gospodărești, etc.

Fără îndoială, în pământurile cele mai bune pot fi găsite semințe de spini și scai. O, de-am putea primi sămânța bună în măsură așa de abundentă încât să înăbușe spinii, încât să ne separe complet de lume, de spiritul ei, de ambițiile ei, de țelurile ei și să ne sfințească pe deplin pentru iubirea și serviciul Celui care ne-a chemat din întuneric la minunata Sa lumină.

Dragi frați, nu numai să ne asigurăm că inimile noastre sunt pământ bun și că am primit și dezvoltăm sămânța bună, Cuvântul împărăției, dar și să căutăm să aducem multă roadă. Văzând că unii din aceștia pot aduce treizeci, unii șaizeci, unii o sută spre lauda Stăpânului, să hotărâm că prin îndurarea lui Dumnezeu, care știm că este a noastră și ne va ajuta, vom fi din aceia care vor aduce roadă o sută — după cea mai mare capacitate și măsură a noastră de a servi Regelui nostru … .” R 3764:11-R 3765:2

 

GRÂUL ȘI NEGHINA

MATEI 13:24-30, 36-43: “Împărăția cerurilor a fost asemănată cu un om care a semănat sămânță bună în țarina lui. Dar, în timp ce oamenii dormeau, a venit vrăjmașul lui, a semănat neghină între grâu și a plecat. Dar când paiul a crescut și a făcut rod, a apărut și neghina. Robii stăpânului casei au venit și i-au zis: “Domnule, n-ai semănat sămânță bună în țarina ta? De unde are, dar, neghină?” El le-a zis: “Un vrăjmaș a făcut lucrul acesta.” Și robii i-au zis: “Vrei, deci, să mergem s-o smulgem?”. “Nu”, le-a zis el, ca nu cumva culegând neghina, să smulgeți și grâul împreună cu ea. Lăsați-le să crească împreună până la seceriș; și la timpul secerișului, voi spune secerătorilor: “Culegeți întâi neghina  și legați-o în snopi ca s-o ardem, iar grâul srtângeți-l în grânarul meu.””

“… Ucenicii Lui s-au apropiat de El și I-au zis: “Lămurește-ne pilda cu neghina din țarină”. Și El răspunzând le-a zis: “Cel care seamănă sămânța bună este Fiul Omului. Țarina este lumea; sămânța bună sunt fiii împărăției; neghina sunt fiii Celui Rău. Vrăjmașul care a semănat-o este Diavolul; secerișul este sfârșitul veacului; secerătorii sunt îngerii. Deci, cum se smulge neghina și se arde în foc, așa va fi și la sfârșitul veacului. Fiul Omului va trimite pe îngerii Săi și ei vor culege din împărăția Lui toate pricinile de păcătuire și pe cei care practică fărădelegea și-i vor arunca în cuptorul de foc; acolo va fi plânsul și scrâșnirea dinților. Atunci cei drepți vor străluci ca soarele în împărăția Tatălui lor. Cine are urechi de auzit să audă.””

“În acest seceriș, grâul și neghina trebuie să fie separate; deși ambele aceste clase, înainte de separare, alcătuiesc biserica nominală. Grâul sunt copiii adevărați ai Împărăției, adevărații consacrați, moștenitorii, în timp ce neghina este cu numele, dar nu în realitate Biserica lui Cristos sau viitoarea mireasă. Neghina este clasa menționată de Domnul nostru, cei care-L numesc Domn, dar nu-L ascultă (Luca 6:46). La înfățișarea exterioară cele două clase sunt adesea atât de asemănătoare încât se cere o examinare atentă pentru a face deosebire între ele. “Țarina este lumea” în pildă, iar grâul și neghina împreună (neghina mai numeroasă) ceea ce uneori  se numește “Lumea Creștină” și “Creștinătatea” …

… la timpul secerișului trebuie să ne așteptăm la o lucrare generală de separare, înainte interzisă … .” C 136:2-C 137:1

“Adevărul cuvenit acum este secera în acest seceriș, întocmai cum o seceră asemănătoare a fost folosită în secerișul iudaic. Secerătorii, îngerii* sau mesagerii sunt acum urmașii Domnului, întocmai cum  o clasă asemănătoare au fost secerătorii în secerișul iudaic. Și deși altora, în tot cursul veacului, li s-a spus să nu încerce separarea grâului de neghină, totuși celor care acum sunt pregătiți, vrednici și ascultători, li se va arăta planul și aranjamentul Domnului atât de clar încât ei vor recunoaște glasul Lui în timpul secerișului, spunând: “Trimiteți secera” adevărului prezent și “adunați-Mi pe credicioșii Mei care au făcut legământ cu Mine prin jertfă!”” C 139:1

“Grâul nu urma să fie legat în snopi: la început boabele au fost semănate separat și independent, ca să fie asociate numai cele de același fel, în condiții asemănătoare. Dar pilda declară că unul dintre efectele secerișului va fi să adune și să lege neghina înainte de “ardere” sau de “timpul de necaz”.” C 140:1

“Este o greșeală însă, pe care mulți o fac, a presupune că arderea neghinei într-un cuptor de foc, unde va fi plânsul și scrâșnirea dinților (Matei 13:42) se referă fie la un foc literal, fie la un necaz de după viața actuală.

… nimicirea neghinei nu înseamnă distrugerea actuală sau viitoare a tuturor indivizilor care compun clasa neghinei. Înseamnă mai degrabă o distrugere a pretențiilor false ale acestei clase.

… Ea este rodul erorilor.” C 145:2-C 146:2

“Dacă vreți să fiți unul dintre sfinții învingători, trebuie să fiți acum unul dintre “secerătorii” care mânuiesc secera adevărului. Dacă sunteți credincioși Domnului, vrednici de adevăr și vrednici de comoștenire cu El în slavă, vă veți bucura să aveți parte cu Secerătorul principal în secerișul actual …” C 183:2

GRĂUNTELE DE MUȘTAR

MATEI 13:31, 32: “Împărăția cerurilor se aseamănă cu un grăunte de muștar, pe care  l-a luat un om și l-a semănat în ogorul său. Grăuntele acesta, în adevăr, este cea mai mică dintre toate semințele; dar după ce a crescut este mai mare decât ierburile și se face un copac, încât păsările cerului vin și își fac cuiburi în ramurile lui.”

“… pilda — ilustrație a împărăției în condiția ei prezentă de dezvoltare embrionară este intenționată să arate că dintr-un început foarte mic, biserica nominală a acestui Veac Evanghelic va ajunge la proporții considerabile. Începutul ei este asemănat cu o sămânța mică de muștar, care ajunge la mărimea cea mai mare din clasa ei de ierburi. Totuși această dezvoltare mare nu înseamnă obligatoriu avantaj sau ceva în mod special de dorit, ci din contră devine un dezavantaj prin aceea că păsările cerului se adăpostesc în ramurile lui și îl murdăresc. “Păsările cerului”, in … pilda semănătorului au reprezentat pe Satan și agenții săi, și credem că suntem îndreptățiți să facem o aplicare asemănătoare aici, și să interpretăm că biserica semănată de Domnul Isus a progresat rapid și foarte mult și că datorită realizărilor ei, a puterii ei etc., Satan prin reprezentanții săi a venit și s-a adăpostit în diferitele ramuri ale bisericii. … Ele au venit nu pentru beneficiul copacului sau arbustului seminței de muștar, ci pentru beneficiul lor … propriu.” R 2634:12

“… Din acea mică sămânță avem o mare instituție astăzi cu multe ramuri denominaționale …

Într-adevăr, neglijarea predicării acestei Evanghelii a “căii înguste” este cea care a adus astfel de prosperitate creșinismului nominal și l-a făcut un loc de dorit pentru păsările văzduhului — Satan și cei înșelați de el — să-și facă loc în ramurile lui, să fie viața adevărată a eclesiasticismului. Aceasta pare să fie aceeași ilustrație pe care același Mare Învățător ne-o dă în Apocalipsa 18:2. Acolo citim că sistemele nominale sunt reprezentate simbolic ca Babilon; și acolo citim: “A ajuns … o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate și urâcioase””. R 5049:14-R 5050:1

“… Oare dintre toți delincvenții și înșelătorii bărbaților și femeilor câți sunt în mod declarat membri ai Bisericii lui Cristos și chiar își folosesc declarația ca o haină sub care să promoveze planuri rele? …

Babilonul a conținut atât din cei mai buni cât și din cei mai răi, atât crema cât și drojdea din populația lumii civilizate. Crema este clasa mică a celor consacrați cu adevărat, în mod trist amestecați cu marea masă a celor doar declarați și cu drojdea celor murdari, criminali; dar în condiții favorabile clasa cremei va fi separată în secerițul actual, ca pregătire pentru a fi glorificați.” C 162:1, 2

 

ALUATUL

MATEI 13:33: “Împărăția cerurilor se aseamănă cu un aluat pe care l-a luat o femeie și l-a ascuns în trei măsuri de făină, până s-a dospit tot.”

“Aici avem iarăși o ilustrație a dezvoltării și pregătirii Bisericii Domnului în timpul Veacului Evanghelic, pentru gloria Împărăției care va urma.

În această pildă ne este adusă în atenție prevederea Domnului nostru în privința lucrurilor necesare poporului Său în timpul acestui Veac Evanghelic — El nu l-a lăsat fără o rezervă potrivită de hrană. Cele trei măsuri de făină, echivalente cu o efă, a constituit o rezervă bună, generoasă pentru casă. Asemenea tuturor provederilor Domnului,  aceasta a fost bună și curată, dar așa cum în alte pilde adversarul a introdus impuritate, falsitate etc., tot așa și în aceasta a pus aluat în făină. Aluatul reprezintă stricăciune peste tot în Scripturi; în toate celelalte exemple de folosire scripturală este reprezentat ca ceva rău, impuritate, ceva ce pângărește. De exemplu, israeliții trebuiau să îndepărteze tot aluatul, toată impuritatea în timpul Paștelui, ca să se poată apropia mai mult de Domnul în sfințenie etc. Și Domnul nostru Isus Se referă la aluat ca la stricare, poruncindu-le ucenicilor Săi: “Păziți-vă de aluatul făriseilor” — păziți-vă de doctrinele false, de influențele stricate, care provin de la cărturari și farisei. Și apostolul Pavel descrie aluatul ca un lucru rău spunând: “Măturați aluatul cel vechi” Exod 13:7; Luca 12:1; 1 Corinteni 5:7.

N-ar părea rațional ca Domnul nostru să fi folosit aici cuvântul aluat, așa cum presupun creștinii în general, într-un sens bun, cum că ar da de înțeles un har al spiritului sfânt. Din contră, recunoaștem consecvența în toate învățăturile Sale și putem fi tot așa de siguri că n-a folosit aluatul ca un simbol al sfințeniei, după cum n-a folosit lepra ca să simbolizeze sfințenia.

Atunci cum vom aplica această pildă? Răspundem că harul lui Dumnezeu dat poporului Său la începutul acestui veac, (1) credința dată sfinților odată pentru totdeauna, (2) nădejdea pusă înaintea noastră în Evanghelie, (3) dragostea, legătura desăvârșirii, însumează cele trei măsuri ale prevederilor Domnului pentru poporul Său prin care ei, dacă se împărtășeau, aveau să devină tari în Domnul și în puterea tăriei Lui. Dar treptat s-a ridicat o femeie, o femeie falsă reprezentată în Apocalipsa ca o prostituată și ca “Izabela, femeia aceea”. Acest sistem romano-catolic a obținut mare putere peste cele trei măsuri de făină prevăzute pentru casa lui Dumnezeu și a început să amestece cu ele aluatul impurității sale. Rezultatul a fost că toată hrana familiei, toate învățăturile sfinte au fost contaminate cu învățăturile lui false ­nimic n-a fost lăsat nepătat și curat, așa cum ne-a fost transmis la început prin apostoli. Credința dată odată sfinților a fost desfigurată de toată asemănarea ei cu simplitatea originală; speranța pusă înaintea noastră în Evanghelie a fost schimbată într-o cu totul altă speranță, diferită de cea originală; spiritul Domnului, iubirea, a fost denaturată într-o iubire egoistă a crezurilor oamenilor și a instituțiilor oamenilor. Vai, nu este de mirare că toată creștinătatea este bolnavă spiritual, din cauza acestei falsificări a rezervei de hrană.

Din acest punct de vedere putem vedea ușor puterea și semnificația declarației Învățătorului, că la întoarcerea Sa Se va încinge și Își va servi poporul, și că va trimite prin servitorii Săi lucruri noi și vechi din depozitul harului Său, “hrană la timp”.” R 2635:1-5

 

COMOARA ASCUNSĂ

MATEI 13:44: “Împărăția cerurilor se aseamănă cu o comoară ascunsă într-un ogor. Omul care o găsește, o ascunde; și de bucuria ei, se duce și vinde tot ce are și cumpără ogorul acela.”

“… Domnul nostru, “Omul Hristos Isus”, S-a consacrat, S-a jertfit, Și-a dat pentru om tot ce a avut. … Ogorul reprezintă lumea, precum și pamântul însuși (Efeseni 1:14). În această lume Domnul nostru a văzut o comoară — în mod profetic El a văzut rezultatul operei de răscumpărare, eliberarea multora din robia stricăciunii la deplina libertate a fiilor lui Dumnezeu (Biserica din acest veac și cei vrednici din lume în veacul care vine). Pentru această comoară a fost cumpărat ogorul. Vorbind despre rezultatul răscumpărării și despre lucrarea răscumpărării așa cum aceasta va fi în final îndeplinită până la încheierea Veacului Milenar, profetul vorbind despre Domnul nostru spune: “Va vedea rodul muncii sufletului Lui și va fi mulțumit” (Isaia 53:11). Domnul nostru a fost pe deplin mulțumit să-Și dea viața și tot ce a avut atunci, ca să cumpere lumea.” E 440:1

“… toți cei care I se alătură, ca membri ai clasei Împărăției, participă la acea cumpărare a ogorului și a comorii. Matei 13:44″ D 648:1

 

PILDA MĂRGĂRITARULUI

MATEI 13:45, 46: “Împărăția cerurilor se mai aseamănă cu un negustor care caută mărgăritare frumoase. Și când găsește un mărgăritar de mare preț, se duce și vinde tot ce are și-l cumpără.”

“… Noi suntem asemenea negustorului care a căutat mărgăritare frumoase și care atunci când a găsit un mărgăritar de mare preț a vândut tot ce a avut și a cumpărat acel mărgăritar. … Împărăția cerurilor, Împărăția mesianică cu slava și onorurile ei și cu privilegiile ei legate de ridicarea omenirii la perfecțiune umană, constituie marele premiu special pentru acest Veac Evanghelic. Niciodată înaintea acestui veac nu a fost posibil să se câștige acest premiu; și posibilitatea câștigării lui se va termina la sfârșitul acestui Veac.” SM 681:1

“… Oricine posedă acest mărgăritar va fi în armonie cu Dumnezeu.” SM 681:3

“După ce ne-am consacrat pe deplin Domnului, tot ceea ce avem este a Lui; și noi suntem numai administratorii Lui care trebuie să-I dăm socoteală pentru folosirea timpului, a influenței, a mijloacelor, a puterii noastre și a tot ce avem … .” SM 683:3

“… Deci dacă dorim să fim câștigătorii premiului trebuie să lucrăm … .” SM 684:1

 

NĂVODUL

MATEI 13:47-50: “Împărăția cerurilor se mai aseamănă cu un năvod aruncat în mare, care prinde tot felul de pești. După ce s-a umplut, l-au tras la mal și, stând jos, au strâns în vase ce este bun și au aruncat afară ce este rău. Tot așa va fi și la sfârșitul veacului: îngerii vor ieși, vor despărți pe cei răi din mijlocul celor drepți și-i vor arunca în cuptorul de foc; acolo va fi plânsul și scrâșnirea dinților.”

“Această pildă reprezintă Biserica creștină nominală ca împărăția nominală de perspectivă a lui Dumnezeu — năvodul aruncat în mare (lume) care a adunat pești (oameni — Matei 4:19) de toate felurile (creștini adevărați, creștini pe jumătate înșelați și amăgiți și mulți fățarnici), care, când este plin (la împlinirea timpului lui Dumnezeu), este tras la mal. Arată că nu “toate felurile” adunate în Biserica nominală sunt potrivite pentru Împărăție, indiferent pentru ce altceva ar putea fi potrivite; că la încheierea veacului — în timpul secerișului — chemarea sau invitația la un loc în Împărăție va înceta prin aranjamentul lui Dumnezeu, așa cum este reprezentat prin tragerea năvodului la mal, și că atunci pescarii vor începe altă lucrare — și anume, o lucrare de separare, divizare, care va realiza adunarea felului dorit și respingerea altora care sunt nevrednici de favoarea la care au fost chemați: “căci mulți sunt chemați, dar puțini sunt aleși”. Matei 22:14.

Lucrarea de separare din această pildă este aceeași cu cea arătată în pilda grâului și a neghinei, care ne învață să așteptăm o întrerupere a semănării (a chemării) și o schimbare de la acea lucrare la lucrarea recoltării. Servitorii Domnului, care sub îndrumarea Lui vor schimba astfel lucrarea, în ambele pilde sunt numiți îngeri — mesageri speciali ai lui Dumnezeu … Și … “adevărul pe care-l avem”, adevărul secerișului este acum mijlocul Domnului pentru încercare și despărțire.” C 214:1-215:1.

 

UMBLAREA PE MARE

MATEI 14:22-33: “Îndată Isus a silit pe ucenicii Săi să intre în corabie și să treacă înaintea Lui de partea cealaltă, până va da drumul mulțimilor. După ce a dat drumul mulțimilor, S-a urcat pe munte să Se roage, singur la o parte. Se înnoptase și El era singur acolo. Dar corabia era deja la multe stadii departe de țărm, bătută de valuri în mijlocul mării, căci vântul era împotrivă. Când se îngâna ziua cu noaptea, Isus a venit la ei, umblând pe mare. Și ucenicii, văzându-L umblând pe mare, s-au înspăimântat și au zis: “Este o nălucă!” Și de frică au țipat. Dar Isus le-a zis îndată: “Îndrăzniți, Eu sunt; nu vă temeți!” “Doamne”, I-a răspuns Petru, “dăcă ești Tu, poruncește-mi să vin la Tine pe ape.” “Vino!” i-a zis Isus. Și Petru s-a coborât din corabie și a mers pe ape ca să ajungă la Isus. Dar când a văzut că vântul era puternic, s-a temut; și fiindcă începea să se afunde, a strigat, zicând: “Doamne scapă-mă!” Îndată Isus a întins mâna, l-a apucat și i-a zis: “Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” Și după ce s-au suit ei în corabie, vântul s-a potolit. Cei care erau în corabie au venit și s-au închinat înaintea lui Isus, zicând: “Cu adevărat, Tu ești Fiul lui Dumnezeu!””.

“Domnul nostru, după ce mulțimea s-a împrăștiat, a căutat pe munte singurătatea în rugăciune. Deși El uneori S-a rugat cu ucenicii în auzul lor, așa încât ei au înregistrat cuvintele din rugăciunea Sa, este evident că El n-a fost mulțumit numai cu aceste ocazii, ci în mod frecvent L-a căutat pe Tatăl singur, așa cum i-a sfătuit pe ucenicii Săi să facă spunând: “Intră în cămăruța ta îcamera ta proprieș … și roagă-te Tatălui tău care este în ascuns” (Matei 6:6). Toți creștinii au înțeles din experiență valoarea unei asemenea comuniuni personale cu Tatăl ceresc, și nu suntem surprinși că Domnul nostru Isus a simțit nevoia unei comuniuni asemănătoare. Cunoștința Sa despre Tatăl și părtășia Sa cu El înainte de a fi fost făcută lumea, departe de a-L mulțumi și de a face inutilă rugăciunea, mai degrabă I-a mărit dorința de părtășie și comuniune în continuare, în special că era singur în lume — chiar și preiubiții Săi ucenici, nefiind încă concepuți de spirit (Ioan 7:39), nu puteau să intre în părtășie cu El în privința lucrurilor spirituale, nici să aprecieze încercările care I-au venit ca om perfect, într-un fel în care ele nu vin pentru omenirea căzută. El avea nevoie de o asemenea părtășie cu Tatăl ceresc pentru împrospătarea zelului Său, pentru menținerea caldă a iubirii și a devotamentului Său, care au fost baza conscarării și sacrificiului Său zilnic ca om, chiar până la moarte.

Nu se face nici o aluzie că Domnul nostru Și-a petrecut mult timp în rugăciune dimineața și seara, totuși putem presupune în mod rezonabil că niciodată n-a neglijat să caute fața Tatălui; dar aceste scurte perioade zilnice de părtășie și rugăciune au fost în mod evident completate cu ocazii asemenea celei menționate în această lecție, în care Domnul nostru a petrecut se pare o parte considerabilă din noapte în rugăciune și comuniune cu Tatăl. În aceasta este o lecție pentru poporul Domnului. Datoriile vieții, care ne apasă zilnic, nu trebuie neglijate; (dar) fiecare trebuie să simtă, așa cum a spus Domnul nostru: “trebuie să fiu în cele ale Tatălui Meu”, și aceasta ar implica, în mod obișnuit, rugăciuni scurte, pe care Domnul nostru le-a recomandat, spunând: “Când vă rugați să nu folosiți repetări fără rost, ca păgânii, care gândesc că, dacă spun o mulțime de cuvinte vor fi ascultați. Să nu vă asemănați cu ei; căci Tatăl vostru știe de ce aveți nevoie, mai înainte de a-I cere voi” (Matei 6:7, 8). Și rugăciunea dată ca exemplu ucenicilor Săi este scurtă. Totuși, în măsura în care simțim importanța marii lucrări în care prin favoarea Domnului suntem privilegiați să fim colaboratori cu El, inimile noastre trebuie să fie și vor fi atrase spre perioade de comuniune spirituală; nu în mod necesar rugăciune în sensul de a face cereri la Tatăl, pentru că multe astfel de momente vor fi fără îndoială dedicate mulțumirii pentru îndurările și favorurile deja avute, și pentru promisiunile îndurătoare pe care ne bazăm credința pentru viitor, și dedicate comuniunii cu Domnul în sensul de a medita la voința Sa pentru noi și cum Îl putem servi mai acceptabil și mai plăcut Lui.

În timp ce Domnul nostru era astfel în comuniune cu Tatăl, iar apostolii care vâsleau aveau dificultăți cu înaintarea, s-a pornit un vânt mare din față, care a făcut lacul foarte violent, agitat, cu valuri mari. Ioan, care era unul dintre cei din corabie, ne spune că înaintaseră numai cam douăzeci și cinci sau treizeci de stadii (între două mile și jumătate și trei mile) de la țărm în cele câteva ore cât au vâslit. Aceasta era ceea ce este considerat a patra strajă din noapte, adică între trei și șase dimineața. În timp ce astfel vâsleau din greu, obosiți și somnoroși, au văzut lângă ei figura unui om umblând pe apă și se părea că avea de gând să treacă pe lângă corabia lor (Marcu 6:48-50). Unii dintre ei au strigat de frică, gândind că văzuseră o ființă supranaturală și că aceasta prevestea ceva calamitate, dar era Isus care le-a vorbit și le-a liniștit temerile. 

Îndrăzneala credinței lui Petru a fost atunci cel mai uimitor arătată prin cererea sa ca Domnul să-l cheme să meargă pe apă; și primind permisiunea, credința lui a fost așa de puternică încât a mers câțiva pași, până când, probabil înfricoșat de îndrăzneala sa și de agitația apei, a început să se scufunde și a strigat către Domnul după ajutor, pe care l-a primit prin atingerea mâinii Domnului. Dacă miracolul cu pâinile a dovedit autoritatea supraomenească a Domnului nostru, la fel și această manifestare a puterii Sale a dovedit aceasta; și dacă prima a ilustrat puterea Sa de a-Și ocroti poporul de lipsă și de a le satisface toate nevoile, aceasta din urmă a arătat că puterea divină este fără limită și este în stare să-Și apere poporul în toate furtunile și greutățile și încercările vieții.

Aceasta este o lecție bună pentru noi, să ne-o aplicăm în mod individual, înțelegând, cum toți trebuie să înțelegem, că Domnul nostru ne-a hrănit supranatural cu hrană spirituală, și că în timpul întunericului nopții care este înaintea zorilor Mileniului și a luminii soarelui, se vor ridica furtuni și greutăți, care ne-ar strivi fără ajutorul Domnului. Trebuie să ne amintim că nu numai vânturile și valurile naturale se supun puterii și poruncii Sale, ci că toate furtunile și talazurile necazului și persecuției care ne-ar putea împiedica și obosi, sunt sub controlul Său. Cu cât suntem mai mult în stare să înțelegem aceasta, cu atât mai mult vom avea bucurie și pace, fiindcă credința noastră va fi cu atât mai puternică în El, care este în stare să ne ajute și care a promis că în cele din urmă va face așa, și că între timp toate lucrurile vor fi conduse pentru binele nostru cel mai înalt, dacă rămânem în El.

Dar corabia și cei doisprezece care vâsleau din greu, și furtuna și întunericul nopții, toate ilustrează încă mai perfect experiențele poporului Domnului ca întreg — nu experiențele unei biserici sectare, ci experiențele acelei unice biserici adevărate al cărei Cap este Domnul, “Biserica celor întâi-născuți, care sunt scriși în ceruri” (Evrei 12:23). Această biserică adevărată a avut într-adevăr un timp furtunos după ce s-a despărțit de Domnul ei care S-a înălțat la Tatăl. Întunericul a venit asupra lor — întunericul erorii și al superstiției; și marele adversar, prin anticrist și prin mulți anticriști mai mici, au stârnit de-a lungul acestui Veac Evanghelic o mare furtună împotriva puținilor credincioși ai Domnului. Dificultățile poziției lor i-a făcut să-și îndrepte fiecare efort spre a face progres împotriva unei asemenea opoziții înspăimântătoare, despre care unul dintre apostoli declară: “Lupta noastră nu este înumaiș împotriva sângelui și cărnii, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor acestor întunecimi, împotriva duhurilor răutății în locurile cerești” (Efeseni 6:12). Această luptă împotriva influențelor contrare a continuat de-a lungul nopții Veacului Evanghelic și biserica încă n-a ajuns în port și nici furtuna nu s-a potolit încă.

Așa cum Domnul nostru a venit la ucenici în toiul furtunii, în a patra străjă din noapte (adică dimineața devreme), tot așa a doua Sa venire în zorile Milenare este pentru biserică și să “o ajute”, să o scape de munca ei grea și de oboseală și primejdie, așa cum spune profetul: “Dumnezeu o ajută în revărsatul zorilor” (Psalm 46:5). Și așa cum felul venirii Domnului la ucenicii Săi a fost diferit de cel la care s-au așteptat ei, tot așa felul venirii Sale a doua diferă de ceea ce s-a așteptat, și Petru pare să reprezinte o clasă care este în viață acum, la sfârșitul veacului, care fiind deplin convinși de prezența Domnului, sunt privilegiați să meargă spre El prin credință. Dar așa cum credința lui Petru n-a fost pe măsura acelei împrejurări, dacă Domnul nu venea să-l salveze, la fel acum, toți credincioșii vor avea nevoie de mâna întinsă a Învățătorului pentru ușurarea lor, altfel s-ar scufunda în descurajare, din lipsă de credință.

Nu este oare aici o lecție bună pentru toți cei care au lucrat cu credincioșie la stăpânirea de sine și în serviciul Domnului, să-și aducă toate gândurile și cuvintele și faptele în acord deplin cu voința lui Dumnezeu în Cristos și care, ca popor al Domnului întâmpină serioase împotriviri din partea lumii, a trupului și a adversarului? Lecția de aici, în armonie cu cele expuse în altă parte în Scripturi, este că puțin progres poate face poporul Domnului dacă Învățătorul nu li se alătură; și că atunci binecuvântarea și privilegiile lor vor fi pe măsura credinței lor. Prin urmare, cât de puternic ne vorbesc acestea nouă, în privința credincioșiei continue și a creșterii în credință, nu în noi înșine ci în Domnul, și în privința eliberării finale a tuturor celor care-și pun încrederea în El.

Din relatarea lui Ioan aflăm că de îndată ce Domnul și Petru au urcat în corabie, vântul și furtuna au încetat și corabia a fost în port. La fel va fi cu poporul Domnului, “turma mică”; de îndată ce credința lor va fi fost pe deplin încercată, la a doua prezență a Domnului, El Se va alătura numărului lor, și imediat încercările și furtunile, greutățile și împotrivirile se vor sfârși, iar limanul dorit al stării cerești va fi fost atins, împărăția va fi venit. Deci, curaj dragi frați marinari, pe marea experiențelor, căutând să vă întăriți chemarea și alegerea! Să observăm cu grijă cuvintele Învățătorului către Petru, și care se aplică în mod special la noi, și anume, că tot ceea ce ne va împiedica în mersul nostru pentru a-L întâlni pe Domnul este lipsa credinței. “Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?”” R 2649:9-R 2650:7

 

GHEENA — FOCUL ȘI VIERMII

MATEI 18:8, 9: “Și dacă mâna ta sau piciorul tău te face să te poticnești, tai-o și leapăd-o de la tine. Este mai bine pentru tine să intri în viață șchiop sau ciung, decât să ai două mâini sau două picioare și să fii aruncat în focul cel veșnic. Și dacă ochiul tău te face să te poticnești, scoate-l și leapădă-l de la tine. Este mai bine pentru tine să intri în viață numai cu un ochi, decât să ai amândoi ochii și să fii aruncat în gheena focului.”

“… Învățătura este aceasta: Dacă ai în structura ta ceva drag ca o mână dreaptă, picior sau ochi, care este posibil să te facă să te poticnești și să nu intri în Împărăție, ar fi mai bine să elimini acea tendință, indiferent cât te costă, indiferent cât este de prețios, indiferent cât de tare se ține de cârceii vieții tale. N-ar fi mai bine să intri în viață decât să mergi în focul Gheenei, adică în distrugere, Moartea a Doua? În mod sigur aceasta este adevărat. După ce am pus mâinile pe coarnele plugului, după ce am devenit chiar urmași ai lui Isus, trebuie să mergem mai departe și să fim acceptați ca învingători, sau altfel pierim.

Desigur că în Împărăție nu va fi nimeni cu un singur ochi, dar ilustrația este aceeași. Dacă ne-ar costa tăierea unora din membrele noastre, desigur că ar merita să plătim pentru a câștiga viața veșnică în glorie, chiar desfigurați astfel, mai degrabă decât să avem parte de consecințele Morții a Doua, distrugerea totală. Lecția este că, după ce am început ca urmași ai lui Cristos, și după ce am intrat într-un contract și am primit o parte din răsplată, Spiritul sfânt, favoarea divină, nu ne putem retrage din contract; trebuie să continuăm spre viață veșnică sau spre moarte veșnică.” R 5130:16-R 5131:1

 

OAIA RĂTĂCITĂ

Matei 18: 10-14: “Feriți-vă să nu disprețuiți nici măcar pe unul din acești micuți; căci vă spun că îngerii lor în ceruri văd pururea fața Tatălui Meu, care este în ceruri. Fiindcă Fiul Omului a venit să mântuiască ce era pierdut. Ce gândiți? Dacă un om are o sută de oi și una din ele se rătăcește, nu lasă el pe cele nouăzeci și nouă pe munți și se duce să caute pe cea rătăcită? Și dacă se întâmplă s-o găsească, adevărat vă spun că are mai multă bucurie de ea decât de cele nouăzeci și nouă care nu se rătăciseră. Tot așa, nu este voia Tatălui vostru cel din ceruri să piară unul măcar din acești micuți.”

“Această declarație, cu privire la cele o sută de oi … se referă la toți “acești micuți” ai Domnului, la toți care au devenit urmașii Săi, oile Sale. Dacă unul dintre ei s-ar poticni, unul dintre ei s-ar rătăci, Domnul în providența Sa nu-l va abandona, ci îl va curăța dacă este posibil să fie recuperat. Și toți care sunt în armonie cu Domnul vor avea același gând și interes unul față de altul, că vor fi dispuși să cheltuie și să fie cheltuiți în recuperarea unui frate din cursa adversarului. Versetul 14 prezintă problema foarte clar, spunând: “Tot așa, nu este voia Tatălui vostru din ceruri să piară unul măcar din acești micuți”. Deci, așa cum explică apostolul, cine întoarce pe un păcătos de la rătăcirea căii lui, va mântui un suflet de la moarte și va acoperi o mulțime de păcate (Iacov 5:20). Aceasta nu se referă la sufletele din lume în general, care sunt încă sub sentința morții, ci se referă la sufletele credincioșilor care prin credință au fost îndreptățiți și consacrați Domnului. Dacă vreunul s-ar retrage, s-ar poticni în vreun fel, toți credincioșii ar trebui să fie energici în străduința lor de a-l recupera pe unul ca acesta, a-l aduce înapoi la deplina armonie cu Domnul.

Avem asigurarea Lui mai departe că nu este voința Tatălui ca ei să piară, și prin urmare putem avea încredere că se va face pentru ei tot ce este rezonabil și potrivit, mai degrabă decât să fie abandonați. Spiritul acesta care ar lucra în casa credinței printre “cei micuți”, i-ar conduce pe toți, nu să se lupte ca să arate care dintre ei este cel mai mare, ci mai degrabă i-ar conduce spre a se ajuta reciproc, pentru ca fiecare să poată câștiga premiul chemării de sus. În conformitate cu acest gând, că Domnul nu vrea ca aceștia să piară, El a prevăzut ca aceia dintre consacrații Săi care nu urmează voluntar în lucrarea de sacrificiu, să nu fie abandonați, ci să fie trecuți prin experiențe grele, așa cum sunt reprezentați prin “marea mulțime”, care își vor spăla hainele și le vor albi în sângele Mielului. Ar fi fost mai bine, desigur, dacă erau așa de iubitori, loiali și zeloși încât să-și sacrifice cu bucurie interesele pământești pentru a le câștiga pe cele cerești; dar chiar dacă ei nu fac tot ce le stă în putere ca să-și îndeplinească legământul, Domnul este îndurător față de ei și nu vrea ca vreunul din ei să piară. El se va ocupa de ei, ca să fie trecuți prin astfel de experiențe care în cele din urmă să-i încerce și să-i verifice, și dacă vor fi credincioși sub încercare, îi va scoate învingători.” R 3798:5, 6

 

DOUĂ FELURI DE DATORNICI

MATEI 18:21-35: “ … Petru s-a apropiat de El și I-a zis: “Doamne de câte ori să iert pe fratele meu când va păcătui împotriva mea? Până la șapte ori?” Isus i-a zis: “Eu nu-ți zic până la șapte ori, ci până la șaptezeci de ori câte șapte. De aceea, Împărăția cerurilor se aseamănă cu un împărat care a vrut să facă socoteala cu robii săi. A început să facă socoteala și i-au adus pe unul care îi datora zece mii de talanți. Fiindcă el n-avea cu ce plăti stăpânul lui a poruncit să-l vândă pe el, pe soția lui, pe copiii lui și tot ce avea și să se plătească datoria. Robul s-a aruncat la pământ, i s-a închinat și i-a zis: “Doamne, fii răbdător față de mine și-ți voi plăti tot.” Stăpânul robului aceluia, făcându-i-se milă de el, i-a dat drumul și i-a iertat datoria. Dar robul acela, ieșind afară, a întâlnit pe unul dintre cei care erau robi împreună cu el, care-i era dator o sută de dinari. A pus mâna pe el și-l strângea de gât zicând: “Plătește-mi ce ești dator!” Deci cel care era rob împreună cu el s-a aruncat la pământ, îl ruga și-i zicea: “Fii răbdător față de mine și-ți voi plăti!”. Dar el n-a vrut, ci s-a dus și l‑a aruncat în închisoare până când va plăti datoria. Când au văzut cei care erau robi împreună cu el cele întâmplate, s-au întristat foarte mult și s-au dus și au spus stăpânului lor toate cele petrecute. Atunci stăpânul lui, chemându-l la el, i-a zis: “Rob viclean! Eu ți‑am iertat toată datoria, fiindcă m-ai rugat. Oare nu se cădea să ai și tu milă de cel care este rob împreună cu tine, cum am avut eu milă cu tine?” Și stăpânul s-a mâniat și l-a dat pe mâna chinuitorilor până va plăti tot ce datora. Tot așa vă va face și Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele său.”

“… Pilda nu are o aplicare generală, ci se aplică numai clasei cerești a împărăției — biserica — chemată să alerge alergarea și prin harul lui Dumnezeu să câștige premiul moștenirii împreună cu Domnul lor în Împărăția Sa milenară viitoare. În pildă generozitatea împăratului față de robul său care a avut o datorie așa de mare ilustrează mărinimia, mila lui Dumnezeu față de noi prin Cristos. Datoria de zece mii de talanți era enormă, reprezentând o valoare cam de douăzeci de milioane de dolari: această datorie reprezintă în mod potrivit obligația noastră mare față de Dumnezeu, și imposibilitatea noastră completă de a ne plăti obligațiile. Adam era deja “vândut păcatului” și întreaga sa familie era inclusă în robie, când Dumnezeu binevoitor a avut milă de noi prin Cristos și S-a îngrijit pentru libertatea noastră. Robul eliberat, a cărui rugăminte pentru milă a fost ascultată, reprezintă pe creștinul credincios care a fost eliberat de păcat.

Pilda continuă și arată o cale greșită de acțiune, care, vai, o vedem adesea exemplificată; căci unii care au primit harul divin în măsură abundentă sunt foarte insensibili, nemiloși, neiertători, neprietenoși, răutăcioși și răzbunători față de cei care le greșesc, și ale căror greșeli sunt uneori numai imaginare. Noi nu trăim într-un timp în care un creditor poate răni fizic în mod nesăbuit pe un datornic, nici nu trebuie să ne așteptăm, cu iluminarea prezentă, că vreun creștin s-ar gândi să se răzbune pe confratele său rob prin forță fizică; nu, Îi mulțumim lui Dumnezeu, ziua torturii și a arderii pe rug și a răstignirii a trecut. Dar trăim într-o zi când, totuși, același spirit se poate manifesta și se manifestă, dar mai puțin flagrant, deși în forme nu mai puțin nemiloase și păcătoase. … Într-adevăr, Domnul nostru se pare că S-a referit mai mult la vorbirea de rău care ar veni asupra poporului Său, decât la suferințele fizice, căci în repetate rânduri El a atras atenția astfel: “… din cauza Mea oamenii vă vor insulta, vă vor prigoni și vor spune tot felul de lucruri rele și neadevărate împotriva voastră!” (Matei 5:11)

Ce vom spune despre creștinismul fratelui sau al surorii care, întâlnind un datornic, sau unul pe care el îl consideră a fi datornic (pe drept sau pe nedrept), îl insultă pe confratele servitor? Dar este cu mult mai important să știm cum l-ar privi Domnul pe un atare, și în pilda din fața noastră El ne-a răspuns pe deplin. În pildă stăpânul a fost furios pe robul căruia i-a iertat dar care n-a iertat, și l-a chemat să dea socoteală, numindu-l imediat “rob viclean”. Și aplicând lecția din pildă, Domnul nostru declară: “Tot așa vă va face și Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele său”.

Nu trebuie trecut cu vederea că aici Domnul nostru în mod foarte deosebit a atras atenția asupra deosebirii dintre o exprimare exterioară și formală de iertare în cuvinte politicoase, și iertarea adevărată care este din inimă. Cea dintâi sau iertarea pe dinafară este numai una superficială și înseamnă că cearta unui spirit rău, neiertător, este în interior și că va fi numai o problemă de timp până când forța înăbușită a răutății și urii va izbucni în cuvinte de calomnie. Dumnezeu citește inima și oricare ar fi declarațiile de pe buze, El nu le va lua în considerare, dacă inima și viața nu corespund cu ele. Este zadarnic, deci, ca cineva să spună, eu îmi iubesc fratele, și în același timp caută prin cuvânt sau faptă să-i facă rău. Toată vorbirea de rău, răutatea, ura, invidia, cearta pleacă de la răul din inimă: de aici rezultă necesitatea din partea tuturor celor care doresc să fie din corpul lui Cristos, să curățească “aluatul cel vechi” de răutate, ca să poată fi într-adevăr membri din pâinea nedospită — corpul lui Cristos.

Faptul că în pildă robul rău a fost dat pe mâna “chinuitorilor” nu trebuie înțeles că înseamnă că Tatăl ceresc va da pe fiecare rob necredincios chinurilor diavolilor pentru toată eternitatea. Chinuitorii din timpurile vechi (și de asemenea cei de azi în unele țări orientale) biciuiau sau chinuiau sau pedepseau altfel pe cei acuzați, ca să stoarcă de la ei bani sau informații, sau altceva ce ei nu voiau să cedeze. În asemănare cu aceasta, în procedurile lui Dumnezeu cu poporul Său s-ar putea în mod rezonabil aștepta în privința disciplinărilor pământești, așa cum apostolul s-a referit zicând despre unul: “să fie predat pe mâna Satanei, pentru nimicirea cărnii, ca duhul lui să fie mântuit în ziua Domnului Isus” (1 Corinteni 5:5; 1 Timotei 1:20). Acestea ar putea însemna greutăți și pierderi financiare, sau boală fizică, sau câte altele. Nu rareori, credem noi, Domnul nostru prin aceste mijloace îi învață pe servitorii săi lecții importante în privința slăbiciunilor proprii, și le recomandă și dezvoltă în ei răbdare față de alții și mai mult din spiritul Lui sfânt — blândețe, răbdare, amabilitate frățească — iubire. Nu vrem să dăm de înțeles prin aceasta că încercările și greutățile vieții sunt întotdeauna de natura pedepselor și corectărilor în dreptate. Înțelegem  că uneori ele sunt încercări în loc de a fi pedepse — încercări pentru a se dovedi gradul credincioșiei noastre față de Domnul și pentru a dezvolta în noi un grad mai mare de credință și de diferite haruri ale spiritului.

… atragem atenția asupra unor condiții care ar trebui să preceadă iertarea. De exemplu, în pildă stăpânul nu arată înțelegere până când datornicul nu îi cere iertare: și la fel Dumnezeu nu iartă păcatele noastre până când nu le recunoaștem și-I cerem iertare. La fel, al doilea rob din pildă, care datora o sută de dinari (aproximativ 16 dolari) a cerut milă de la cel căruia îi datora, înainte ca acela să fie obligat să ierte; și în alt comentariu al subiectului menționat de Luca (17:3, 4), Domnul nostru în mod clar spune că este potrivit să așteptăm de la cei care ne ofensează, să-și recunoască greșeala înainte de a le arăta iertare deplină. El spune: “Dacă fratele tău păcătuiește împotriva ta, mustră-l. Și dacă se va pocăi iartă-l. Și chiar dacă păcătuiește împotriva ta de șapte ori pe zi și de șapte ori pe zi se întoarce la tine și zice: Mă pocăiesc, să-l ierți””. R 2295:4-9

CEASUL AL UNSPREZECELEA

MATEI 20:1-16: “Fiindcă împărăția cerurilor se aseamănă cu un gospodar care a ieșit dis-de-dimineață să-și tocmească lucrători la vie. S-a învoit cu lucrătorii cu câte un dinar pe zi și i-a trimis în via sa. A ieșit și pe la ceasul al treilea și a văzut pe alții stând în piață și nefăcând nimic. “Duceți-vă și voi în via mea,” le-a zis el, “și vă voi da ce va fi cu drept.” Și ei s-au dus. A ieșit iarăși pe la ceasul al șaselea și al nouălea și a făcut la fel. Când a ieșit pe la ceasul al unsprezecelea, a găsit pe alții stând acolo și le-a zis: “De ce stați aici toată ziua fără lucru?” Ei i-au răspuns: “Pentru că nu ne-a tocmit nimeni.” “Duceți-vă și voi în via mea”, le-a zis el, “și veți primi ce va fi drept”. Făcându-se seară, stăpânul viei a zis administratorului său: “Cheamă pe lucrători și dă-le plata, începând de la cei de pe urmă, până la cei dintâi.” Cei de pe la ceasul al unsprezecelea au venit și au primit fiecare câte un dinar. Când au venit cei dintâi, socoteau că vor primi mai mult, dar au primit și ei tot câte un dinar de fiecare. Și primindu-l, ei murmurau împotriva stăpânului casei, zicând: “Aceștia de pe urmă au lucrat un ceas și la plată i-ai făcut deopotrivă cu noi, care am purtat greul și zăduful zilei.” Dar răspunzând, el a zis unuia dintre ei: “Prietene, nu-ți fac nici o nedreptate: nu te-ai învoit cu mine cu un dinar? Ia-ți ce este al tău și pleacă! Eu vreau să plătesc și acestuia din urmă ca și ție. Nu pot să fac ce vreau cu ce-i al meu? Ori este ochiul tău rău, fiindcă eu sunt bun?” Tot așa, cei din urmă vor fi cei dintâi, și cei dintâi vor fi cei din urmă.”

“… Când Isus Și-a început misiunea, El a propovăduit, «împărăția cerurilor s-a apropiat», și a dat evreilor privilegiul de a intra în ea. Acel privilegiu a fost un «dinar» sau o răsplată pentru străduința lor credincioasă de a ține Legea toată viața. Dar când a fost dată oferta Împărăției, unii vameși și păcătoși au fost atrași — unii care înainte neglijaseră serviciul lui Dumnezeu și lucrarea în vie. Acești lucrători noi au fost primiți de Domnul Isus și li s-a dat ocazia să devină ucenicii Lui.

Privilegiul uceniciei a fost dinarul sau răsplata. Cărturarii și fariseii, care fuseseră credincioși Domnului Dumnezeu toată viața lor, au considerat că ei ar fi trebuit să aibă o oarecare întâietate sau prioritate față de vameși și păcătoși; și ei au murmurat la toate aranjamentele ca fiind incorecte, care nu le dădeau lor primele ocazii ale Împărăției. Dacă vameșii și păcătoșii urmau să obțină privilegiul binecuvântat al uceniciei cu Mesia, atunci desigur, gândeau ei, lor li se va da o favoare încă și mai mare. Ei au murmurat că Isus i-a primit pe vameși și pe păcătoși și a mâncat cu ei.” R 5473:11, 12

“Lecția generală a pildei ar părea să fie aceea că noi ar trebui să apreciem faptul că orice are Dumnezeu să ne ofere este un dar. Ar trebui să intrăm în serviciul Lui cu loialitate iubitoare față de principiu, față de dreptate. Dacă am servit mai mulți ani, acel privilegiu al serviciului ar trebui prețuit; și interesul nostru în cauza Domnului ar trebui să ne facă fericiți. Dintr-un astfel punct de vedere al aprecierii privilegiului de serviciu, noi ar trebui să fim bucuroși să vedem lucrarea Domnului continuată, bucuroși să vedem că și alții intră în serviciu și bucuroși să-i vedem că primesc aceeași răsplată pe care o sperăm pentru noi. Numai cei care au un astfel de spirit larg, o astfel de apreciere a privilegiilor viei, o astfel de simpatie pentru «oricât de mare număr îi va chema Domnul Dumnezeul nostru» — numai aceia vor fi potriviți pentru Împărăția propriu-zisă, pregătiți pentru a primi privilegiile speciale ale cunoștinței și ocaziei când Împărăția va fi gata să fie anunțată.

După cum împărăția tipică a fost oferită evreilor din timpul lui Isus, și după cum cei care au fost mai noi în serviciul divin au primit aceleași ocazii pentru o parte în Împărăție cu cei care au fost angajați de mult timp, așa se pare că trebuie să fie și la sfârșit sau în timpul Secerișului, la sfârșitul acestui Veac Evanghelic. Cei care au căutat toată viața lor să fie credincioși Domnului și să servească cauzei Sale ar trebui să-și amintească faptul că ei au avut privilegiu și binecuvântare cu atât mai mare. Dacă unii vor intra în serviciul divin mai târziu, ei trebuie să fie primiți cu bucurie ca servitori împreună cu ei.

Într-adevăr, toți cei care sunt servitori, conform Cuvântului Domnului, ar trebui să-L roage pe Stăpân să trimită și alți lucrători în vie, în loc să fie invidioși pe alții care ar putea veni. Și deoarece acum vine o cunoștință mai mare a Adevărului prezent ca o răsplată pentru toți cei care lucrează în via Domnului, să nu fim surprinși dacă aceasta va fi distribuită în mod egal acelora care au venit recent și acelora care sunt de mult timp în serviciul Stapânului.

Mai degrabă să ne bucurăm în căile Domnului. Să nu ni se supere inimile din cauza îndurării Lui față de aceia care au intrat în serviciu tocmai în timpul celui de-al unsprezecelea ceas. Oare nu sunt ei frați? Sub condițiile Regulii de Aur n-ar trebui noi să dorim ca și ei să aibă aceleași binecuvântări de care ne bucurăm noi? Orice înălțare din partea celor care sunt de mai mult timp în serviciul Domnului — orice sentiment din partea acestora că ei trebuie să aibă mai multe manifestări ale favorii Domnului acum — este evident greșită. Domnul vrea ca noi sã fim mai mult asemenea Lui. …” R 5473:14-R 5474:3

BLESTEMAREA SMOCHINULUI

MATEI 21:18-20: “Și de dimineață, pe când Se întorcea în cetate a flămânzit. Și văzând un smochim lângă drum, S-a apropiat de el; dar n-a găsit decât frunze în el și i-a zis: “De acum încolo, în veac să nu mai dea rod din tine!” Și îndată smochinul s-a uscat. Ucenicii, când au văzut acest lucru, s-au mirat și au zis: “Cum de s-a uscat smochinul acesta într-o clipă?””

“Intrarea triumfală a lui Isus în Ierusalim era un eveniment trecut. După ce a petrecut o parte din zi în Cetatea sfântă, Isus S-a întors în Betania, care era numai un cartier. În dimineața următoare, mergând din nou în cetate, Isus a observat un smochin pe marginea drumului, care avea multe frunze. S-a apropiat de el cautând smochine, dar n-a găsit nici una. Frunzele frumoase erau înșelătoare. Atunci Isus a pus o interdicție, un blestem, o năpastă asupra smochinului, declarând că veșnic nu va face rod, sau până la împlinirea unei perioade. Ce a însemnat aceasta? Sigur că nu a fost o sugestie ca urmașii lui Isus să blesteme fiecare pom neroditor sau câmp neroditor! Trebuie să fie o lecție mai adâncă în aceasta, nu ce se vede la suprafață.

… smochinul a fost folosit ca tip sau ilustrație a națiunii evreiești; și că năpasta asupra copacului din cauza nerodniciei lui a corespuns exact cu năpasta pronunțată cu o zi înainte asupra națiunii evreiești din cauza nerodniciei ei.

În ziua precedentă Isus îi spusese națiunii evreiești: “Nu Mă veți vedea până în ziua aceea”. Astfel El a declarat despre acest pom că va fi blestemat până la sfârșitul aion, sau sfârșitul Veacului. Din nou, vorbindu-le ucenicilor cu privire la sfârșitul acestui Veac, Isus a declarat: “Când îi frăgezește și îi înfrunzește mlădița, știți că vara este aproape” — că timpul iernii, timpul năpastei națiunii lui Israel și a lumii se sfârșește. Cu alte cuvinte, unul din semnele Noii Dispensații ar fi înmugurirea sau indiciile de viață, speranță, promisiune printre evrei.” R 5503:4-6

 

PILDA CELOR DOI FII TRIMIȘI SĂ LUCREZE ÎN VIE

MATEI 21:28-32: “… Un om avea doi fii și s-a dus la cel dintâi și i-a zis: “Fiule, du-te astăzi și lucrează în via mea!” “Nu vreau” i-a răspuns el. Dar mai pe urmă i-a părut rău și s-a dus. Venind și la celălalt, i-a spus tot așa. Și acesta a răspuns: “Mă duc doamne!” și nu s-a dus. Care din amândoi a făcut voia tatălui? “Cel dintâi” au răspuns ei. Și Isus le-a zis: “Adevărat vă spun că vameșii și prostituatele merg înaintea voastră în împărăția lui Dumnezeu. Fiindcă Ioan a venit la voi pe calea dreptății și nu l-ați crezut, dar vameșii și prostituatele l-au crezut; și măcar că ați văzut lucrul acesta, nu v-ați căit după aceea ca să-l credeți”.

“Poporul evreu s-a declarat a fi poporul lui Dumnezeu, dispus să-I servească. Ei au fost tratați, nu ca simpli robi, ci mai degrabă ca fii. Tuturor li s-a spus să meargă și să lucreze în via lui Dumnezeu; dar ei s-au împărțit în două clase, reprezentate prin cei doi fii … . Unul din acești fii a reprezentat pe religioșii în aparență, cucernici, care au spus: da, noi Îl  vom servi pe Dumnezeu. Dar ei nu au căutat în realitate serviciul divin, ci mai degrabă serviciul sectei lor și a partidelor lor, și propriile lor plăceri, onoare, influență și preferințe personale. Cealaltă clasă a israeliților, reprezentată prin celălalt fiu din pildă, n-a pretins deloc a-L servi pe Dumnezeu și a fost etichetată ca vameși, păcătoși, prostituate. Cu toate acestea, când a apărut Isus, când a fost vestit mesajul lui Ioan, și apoi învățăturile lui Isus și ale apostolilor, acești vameși, păcătoși, prostituate au fost gata să-L primească, în timp ce religioșii, considerând că mesajul Lui venea în conflict cu învățăturile lor, L-au respins. Astfel una din acuzațiile împotriva lui Isus a fost: “Pentru ce mănâncă Învățătorul vostru cu vameșii și cu păcătoșii?”” R 4678:4

 

VIA ȘI VITICULTORII RĂI

MATEI 21:33-46: “… Era un om, un gospodar, care a sădit o vie, a împrejmuit-o cu un gard, a săpat un teasc în ea și a zidit un turn. Apoi a arendat-o unor viticultori și a plecat în altă țară. Când s-a apropiat timpul roadelor, a trimis pe robii săi la viticultori ca să-și primească roadele. Dar viticultorii au pus mâna pe robii lui, și pe unul l-au bătut, pe altul l-au omorât, iar pe altul l-au ucis cu pietre. A mai trimis alți robi, mai mulți decât cei dintâi și viticultorii le-au făcut la fel. La urmă a trimis la ei pe fiul său, zicând: “Vor avea respect pentru fiul meu.” Dar viticultorii, când au văzut pe fiul, au zis între ei: “Iată moștenitorul! veniți să-l omorâm și să punem stăpânire pe moștenirea lui.” Și l-au luat, l-au scos afară din vie și l-au omorât. Acum când va veni stăpânul viei, ce va face el viticultorilor acelora? Ei I-au răspuns: “Pe ticăloșii aceia, ticălos îi va pierde și via o va da altor viticultori, care-i vor da roadele la timpul lor.” Isus le-a zis: “N-ați citit niciodată în Scripturi: “Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie în capul unghiului; Domnul a făcut acest lucru și este minunat în ochii noștri”? De aceea, vă spun că împărăția lui Dumnezeu va fi luată de la voi și va fi dată unui popor care va aduce roadele cuvenite. Cine va cădea peste piatra aceasta, va fi zdrobit; iar pe acela peste care va cădea ea, îl va spulbera.” După ce au auzit pildele Lui, preoții cei mai de seamă și fariseii au înțeles că Isus vorbea despre ei și căutau să-L prindă; dar se temeau de mulțimi, pentru că ele Îl socoteau drept proroc.”

“În timp ce întreaga lume zăcea în întuneric și păcat și sub sentința divină a nevredniciei de viață, Dumnezeu a plantat în lume o rădăcină de Promisiune, o speranță. Această promisiune, făcută lui Avraam, a prezis că sămânța sau urmașii lui vor deveni în cele din urmă foarte mari și puternici, și vor face ca binecuvântarea lui Dumnezeu să umple Pamântul, în locul blestemului, pe care îl va îndepărta. La timpul potrivit această Promisiune a venit la națiunea lui Israel, ca urmași naturali ai lui Avraam și moștenitori ai Promisiunii. Astfel Dumnezeu a plantat o vie în lume, națiunea evreiască, un popor special și deosebit legat de El și El de ei, prin Legământul Legii mijlocit prin Moise. Dumnezeu a pus o limitare în jurul acestei națiuni și le-a dat prevederi speciale de favoare divină, “oricum” (Romani 3:1, 2). Limitarea divină a fost promisiunea divină ca atâta timp cât Israelul va fi credincios și loial lui Dumnezeu, va fi întru totul protejat împotriva dușmanilor.

Via avea un turn de veghere, cum se obișnuia în acele zile, pentru ca din acest turn străjerul să poată veghea împotriva jefuitorilor. Astfel Domnul S-a declarat a fi chiar El Turnul Înalt al lui Israel. El a pus străjeri, chiar pe profeți, care au strigat tare și au avertizat poporul din când în când în privința oricărei darâmări a zidului, sau separări; deoarece această protecție putea fi darâmată numai prin neloialitate, neglijență, păcat din partea lui Israel. Afirmația că Domnul, după ce a făcut acest aranjament cu samânța lui Avraam, a plecat într-o țară îndepărtată, implică faptul că aranjamentul a fost intenționat să stea o perioadă lungă.

Viticultorii inițiali

Deși în această pildă toată națiunea lui Israel este reprezentată prin vie, viticultorii sau îngrijitorii viei au fost conducătorii religioși, despre care Isus a spus: “Cărturarii și fariseii stau pe scaunul lui Moise. Deci toate câte vă spun ei, păziți-le și faceți-le.” (Matei 23:2, 3). Acești viticultori au devenit încrezuți, au ajuns să aibă un simț al proprietății asupra viei, au acționat de parcă ei erau proprietarii reali și nu numai servitorii Proprietarului. Chiar și în vorbirea lor s-au obișnuit să se refere la masele lui Israel ca fiind laici, iar la ei ca fiind clerul. Ei s-au referit la popor ca “poporul nostru”, “poporul meu”, etc. Cu alte cuvinte, n-au glorificat pe Dumnezeu cum se cuvine și prin urmare prin faptul că și-au luat singuri onoarea s-au simțit mai mult decât servitori ai lui Dumnezeu, onorați că li s-a permis să fie viticultori în via Sa.

… În cursul timpului, Proprietarul, Iehova, Și-a trimis servitorii, profeții, la Israel, uneori cu un mesaj, alteori cu altul. Acești servitori și mesajele lor au devenit probe în ceea ce privește iubirea, devotarea și loialitatea viticultorilor, și probe legate de dezvoltarea caracterului poporului Israel.

Dar vai! Chiar acei care ar fi trebuit să fie bucuroși să primească pe reprezentanții Proprietarului și să fie bucuroși să-și dovedească roadele sfințeniei printre oameni, și-au arătat neloialitatea lor maltratând pe servitori. Ei s-au gândit că a recunoaște pe acei servitori și mustrările pe care le-au făcut ar însemna o recunoaștere a faptului că ei erau numai viticultori, și în nici un sens al cuvântului proprietari ai viei sau o clasă în mod special preferată care să nu fie făcută răspunzătoare sub Legea generală care îi guvernează pe toți. De aceea, în mândria lor și în dorința de a se afișa în fața poporului au îndemnat la maltratarea reprezentanților speciali ai Proprietarului, profeții. După cum arată pilda, unii dintre aceștia au fost bătuți, alții uciși, alții omorâți cu pietre.  

“A făcut struguri sălbatici”

În final Proprietarul viei a trimis pe Fiul Său, spunând: Cu siguranță că Îl vor respecta. De fapt, Biblia ne informează că Dumnezeu știa că acești conducători ai Israelului nu-L vor respecta pe Fiul Său, ci Îl vor răstigni; și că L-a trimis pe Fiul Său cu această preștiință a intenției lor.

Dar pilda declară chestiunea dintr-un punct de vedere diferit — ca și cum Proprietarul ar fi spus: “Vor avea respect pentru Fiul Meu”. Desigur, conducătorii evreilor trebuiau să-L respecte pe Cel Perfect — “sfânt, nevinovat, fară pată, despărțit de păcătoși”. Desigur că ei trebuiau să-L recunoască pe Acesta, despre care poporul a declarat: “Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul Acesta”. Desigur că ei trebuiau să asculte Mesajul Lui, trebuiau să se căiască de păcatele lor, trebuiau să se întoarcă prin El la armonie cu Tatăl, și astfel să obțină iertarea și binecuvântarea. Orice motive ar fi putut avea în privința gândului că Isaia, Ieremia, Habacuc, Maleahi și ceilalți profeți au fost înșelători, nici unul dintre aceste argumente nu erau valabile împotriva Fiului Proprietarului, a cărui recomandare era arătată în sfințenia Lui, în miracolele și în faptele Lui mari, și în cuvintele încă mai mari ale vieții.

Totuși, spiritul egoismului și al mulțumirii de sine este puternic, și adesea conduce pe cei care îl posedă la acte monstruoase care mai târziu îi îngrozesc chiar și pe ei înșiși. Învățații evrei, clerul din acel timp, au înțeles că Isus, Fiul lui Dumnezeu, reprezentantul Proprietarului viei, prin cuvintele și faptele Lui exercita o influență puternică asupra poporului. Pretenția Sa că este Fiul Proprietarului a fost sprijinită de numeroase semne pe care poporul era dispus să le recunoască. Citim că S-a dus pe un munte singur, unde poporul a vrut să-L ia cu forța ca să-L facă împărat. Clasa clericală s-a gândit că în măsura în care cauza Lui va câștiga, puterea lor asupra poporului, influența lor, titlurile lor, onoarea din partea oamenilor, își vor pierde din importanță.

“Iată, sânge vărsat — iată, strigăte de apăsare”

Conducătorii viei, arătați prin descrierea lui Isus ca fiind fariseii și saducheii, deveniseră foarte necredincioși în privința declarației profeților că Împăratul va trimite în cele din urmă pe Mesia cu mari binecuvântări și cu putere pentru glorificarea viei și pentru lărgirea influenței ei în toată lumea. Saducheii, inclusiv mulți dintre cărturari, ca clasă erau agnostici — neîncrezători în inspirația promisiunilor și a profețiilor. Același spirit i-a afectat și pe farisei în măsură considerabilă. Toți erau egoiști. Isus i-a numit “iubitori de bani” și a declarat că ei căutau în principal onoarea oamenilor mai degrabă decât acea onoare care vine numai de la Dumnezeu.

În exasperarea lor împotriva lui Isus, în înțelegerea că victoria Lui însemna înfrângerea lor și înfrângerea tuturor instituțiilor care reprezentau înțelepciunea și învățăturile lor, au hotărât că El trebuia să moară. Prin aceasta ei voiau să spună că moartea Sa era necesară pentru succesul teoriilor și planurilor lor, pentru că teoriile Lui și învățăturile Lui erau atât de diferite de ale lor. Nu puteau suporta gândul că marile instituții pe care le construiseră cu atâta trudă din tradiții omenești, care făceau zadarnic Cuvântul lui Dumnezeu, trebuiau să dispară toate. Lor li se părea că a-I preda lui Isus planurile lor și El să ducă la îndeplinire planurile pe care le predica ar însemna distrugerea viei, a națiunii. Ei nu și-au dat seama că drumul pe care apucaseră era tocmai cel care conducea la distrugerea acelei împărății tipice a lui Dumnezeu, a acelei vii tipice.

Isus a dus pilda până la timpul Său și a prezis moartea Sa violentă prin mâna acelor viticultori răi care au tratat moștenirea Domnului ca și cum ar fi fost a lor. În concluzie deci, Isus i-a întrebat pe cei care Îl ascultau ce ar aștepta să facă Proprietarul acelei vii cu viticultorii răi când va veni să ia în stăpânire ceea ce are și să îndrepte relele. Răspunsul a fost că va distruge pe acei viticultori răi și va da via altor viticultori care Îi vor aduce roade potrivite la timp potrivit.

Isus n-a dat răspunsul, dar tăcerea Lui a confirmat răspunsul poporului. Și astfel pilda a fost împlinită. Judecățile lui Dumnezeu au venit peste poporul evreu cu rezultatul că acesta a fost complet răsturnat în anul 70 d. Cr. Vorbind despre aceasta sf. Pavel spune: “Dar la urmă i-a ajuns mânia lui Dumnezeu” (1 Tesaloniceni 2:16) ca toate  lucrurile scrise despre ei în Lege și Profeți să se împlinească. …

Noii viticultori

Domnul a spus că cei numiți la început au fost viticultori răi. El a stabilit alții noi; și anume cei 12 apostoli, sf. Pavel luând locul lui Iuda. Mai mult, El a început o vie nouă, punând în ea o Viță adevarată, inspirată de credință și loialitate față de Dumnezeu. Acei servitori credincioși, deși au adormit cu mult timp în urmă, continuă prin cuvintele lor, prin învățăturile lor să influențeze, să păzească, să întrețină adevărata Viță a Domnului — Biserica, Trupul lui Cristos. Despre această viță Domnul nostru declară: “Eu sunt adevărata viță”, “voi mlădițele”. Secol după secol aceste mlădițe adevărate ale Viței adevărate au fost semănate prin botezul în moarte cu Învățătorul lor și au produs roadele pașnice ale dreptății. Noi credem că în scurtă vreme toate aceste roade vor fi adunate și prin “schimbarea” învierii vor fi transplantate în starea cerească.

Între timp însă același spirit care a fost manifestat de viticultorii Veacului Iudeu s-a arătat din nou. Au fost inițiate și alte vii. În număr, bogăție și influență, acestea întrec în grad și în strălucire via Domnului, singura care aduce roadă prețioasă pe care El o dorește. În Biblie se vorbește despre cele două vii. Despre una se spune că este “via plantată de dreapta Tatălui”. Cealaltă este numită “via pamântului”. Rodul uneia este dovedit prin asemănarea caracterului lui Cristos, credincioșie până la moarte. Rodul celeilalte este demonstrat prin laudăroșenie, mândrie, spectacol — o formă de evlavie fără puterea ei. R 5504:11-R 5505:9

Piatra unghiulară principală

Scripturile ne dau gândul că Biserica lui Cristos este reprezentată printr-o piramidă, care are cinci pietre unghiulare, cea principală fiind piatra din vârf — o piramidă perfectă în ea însăși, ale cărei linii controlează întreaga structură. Isus, respins de evrei, răstignit, este Piatra Unghiulară Principală a acestui mare Templu al lui Dumnezeu care este Biserica. Deja El este glorificat. În timpul acestui veac urmașii Lui, formați în armonie cu asemănarea caracterului Său, sunt pregătiți să fie uniți cu El în glorie.

Astfel, după cum a declarat Domnul nostru, Împărăția lui Dumnezeu a fost luată de la Israel — samânța naturală a lui Avraam, ca să fie dată Israelului spiritual. Astfel Dumnezeu dezvoltă și crează noua națiune, o națiune sfântă, un popor deosebit, separat și deosebit de toți ceilalți, adunat dintre evrei și neamuri, robi și liberi, din fiecare națiune și denominație.

 

Isus Cristos, Piatra din vârf, este într-adevăr “o piatră de poticnire” pentru mulți. Poticnindu-se de El, ei se vatămă; dar dacă El ar cădea peste ei, în sensul de a-i condamna, aceasta ar însemna distrugerea lor totală; îndepărtarea lor în Moartea a Doua.

Marii preoți și fariseii au auzit pildele Învățătorului și au înțeles că vorbea despre ei ca fiind viticultorii răi. Ei au căutat să-L prindă și să-L distrugă imediat; dar s-au temut de mulțime, care, deși nu-L recunoștea ca Fiul lui Dumnezeu, Îl considera un mare Profet sau Învățător.” R 5505:11-14  

 

HAINA DE NUNTĂ

MATEI 22:2-14: “Împărăția cerurilor se aseamănă cu un împărat care a făcut nuntă fiului său. A trimis pe robii săi să cheme pe cei invitați la nuntă, dar ei n-au vrut să vină. A trimis iarăși alți robi și le-a zis: “Spuneți celor invitați: “Iată am pregătit ospățul meu; juncile și vitele mele cele îngrășate au fost tăiate; toate sunt gata. Veniți la nuntă!”. Dar ei, fără să le pese, au plecat: unul la holda lui și altul la negustoria lui. Ceilalți au pus mâna pe robi, și-au bătut joc de ei și i-au omorât. Când a auzit, împăratul s-a mâniat: a trimis oștile sale, a nimicit pe ucigașii aceia și le-a ars cetatea. Atunci a zis robilor săi: “Nunta este gata, dar cei invitați n-au fost vrednici. Duceți-vă, deci, la răspântiile drumurilor și invitați la nuntă pe toți aceia pe care îi veți găsi!” Și robii aceia au ieșit la răspântii, au strâns pe toți pe care i-au găsit, și buni, și răi, și sala ospățului de nuntă s-a umplut de oaspeți. Împăratul a intrat să-și vadă oaspeții și iată acolo un om care nu era îmbrăcat cu haină de nuntă. “Prietene”, i-a zis el, “cum ai intrat aici fără să ai haină de nuntă?” Omul acela a amuțit. Atunci împăratul a zis slujitorilor săi: “Legați-i mâinile și picioarele și luați‑l și aruncați-l în întunericul de afară! Acolo va fi plânsul și scâșnirea dinților. Căci mulți sunt chemați, dar puțini sunt aleși”.”

“Însuși Iehova este Împăratul care a făcut o nuntă pentru fiul Său — aranjând înainte de întemeierea lumii să fie anumiți comoștenitori cu Cristos în Împărăția Sa. Desigur că această căsătorie nu putea să aibă loc până când Fiul Împăratului a venit în lume și a deschis calea pentru urmașii Săi și pentru Împărăția al cărei Împărat va fi El.

La timpul potrivit Dumnezeu a trimis pe servitorii Săi să cheme pe cei care au fost invitați la nuntă; dar ei au refuzat să vină. Ioan Botezătorul și ucenicii lui au făcut această lucrare de a aduce în atenția poporului evreu faptul că Fiul Împăratului era în mijlocul lor. El a spus: “În mijlocul vostru stă Unul pe care voi nu-L cunoașteți” (Ioan 1:26). Și a mai spus: “Cine are mireasă este mire; dar prietenul mirelui, care stă și-l ascultă, se bucură foarte mult de glasul mirelui: și această bucurie, care este a mea, s-a împlinit” (Ioan 3:29). Ioan s-a bucurat să audă vocea Mirelui. Profetic, el a prezis că această chemare a clasei Miresei sosise, deși el nu putea fi un membru al ei.

Mesajul n-a fost luat în serios

Au fost trimiși și alți servitori. Isus i-a trimis pe ucenicii Săi la evrei, spunând: “Spuneți celor invitați: “Iată, am pregătit ospățul meu; juncile și vitele mele cele îngrășate au fost tăiate; toate sunt gata. Veniți la nuntă!”“

Dar a fost primit Mesajul lui Isus și al ucenicilor Lui? Nu! Poporul, sub îndrumarea cărturarilor și a fariseilor, teologii din acel timp, n-au luat în serios Mesajul și fiecare a plecat la ale lui — unul la gospodăria lui, altul la marfa lui, spunând: Nu credem acest Mesaj în privința Împărăției. Unii au făcut chiar mai rău de atât. I-au tratat pe acești servitori în mod rușinos, cu răutate, și i-au ucis. Nu numai Isus a fost ucis de către cei necredincioși care fuseseră invitați la ospăț, dar și ucenicii Lui credincioși au fost tratați cu răutate și uciși.” R 5510:10-13

“Între timp Dumnezeu le-a spus servitorilor Săi, apostolii, și altora prin ei: Nunta este pregatită, dar națiunea evreiască, care a fost invitată în mod special, n-a fost găsită vrednică de acea onoare. Mergeți prin urmare la drumuri și pe câți îi veți găsi invitați-i la ospățul nunții. Așa că acei servitori au mers la drumuri și i-au adunat pe toți cei pe care i-au găsit și i-au dus înăuntru. Astfel nunta a fost asigurată cu oaspeți.

Drumurile reprezintă un loc public, lumea largă. Ambasadorii Domnului nu mai trebuiau să se limiteze la evrei, ci trebuiau să facă cunoscut fiecărui popor, neam si limbă, faptul că Dumnezeu cheamă acum din lume o ceată mică, iubitori ai dreptății, să fie urmașii Mielului și în cele din urmă să devină comoștenitori cu Răscumpărătorul în Împărăția Sa … .

Nu toți aceștia erau evlavioși și buni; unii, dimpotrivă, erau răi. Apostolii explică aceasta, spunând că Dumnezeu n-a ales mulți mari, nici mulți bogați, nici mulți nobili, ci mai ales pe cei săraci, lucrurile de neam de jos ale acestei lumi. Apostolii vorbesc … despre clasa pe care Dumnezeu o alege din lume. Nu are importanță cât de jos sunt, cât de degradați, cât de josnici sunt prin natură — toți cei care doresc să primească harul lui Dumnezeu pot fi făcuți potriviți pentru nuntă prin acoperirea cu haina de nuntă, Dreptatea lui Cristos.

De fapt, oricât de nobili sau de vrednici ar fi mulți în mod natural, ei totuși nu sunt pregãtiți pentru prezența Împăratului. Toți care participă la această nuntă trebuie să aibă pe ei haina de nuntă — trebuie să fie acoperiți cu meritul Dreptății lui Cristos. Nunta este astfel asigurată cu oaspeți — toți câți a intenționat Împăratul — fiecare loc să fie ocupat. În acest mod și în altele Domnul arată că numărul Aleșilor este clar stabilit; și că de îndată ce numărul special va fi găsit, chemarea va înceta.

Inspectarea oaspeților

La evrei era obiceiul, aranjat fără îndoială de providența divină, ca la fiecare ospăț de nuntă toți oaspeții să îmbrace peste hainele lor o haină albă de nuntă. În acest mod toți participanții la nuntă erau la nivel egal în ceea ce privește demnitatea, pentru că ei erau oaspeții gazdei. Astfel toți cei care vin la marele Ospăț al lui Dumnezeu pregătit prin Cristos trebuie să vină, nu printr-o vrednicie a cărnii lor, ci recunoscând că meritul lor nu este suficient pentru a fi acceptabili lui Dumnezeu, și trebuie să accepte meritul lui Cristos care îi face vrednici de onoarea la care aspiră când răspund la această invitație.

Fiecărui oaspete care intra în casă îi era dată haina și trebuia să o îmbrace imediat. Ca cineva să apară fară acea haină de nuntă era un semn al lipsei de respect față de gazda care i-o dăduse. Într-adevăr, ca cineva să apară la nuntă fară haină înseamna că a lepădat-o; căci nimeni n-a fost admis fără haină … .

Cuvintele “împăratul a intrat”, înseamnă o inspecție chiar înainte de ospăț … .” R 5510:15-R 5511:5

“… Aceștia par să piardă din vedere atât nevrednicia lor personală, cât și perfecțiunea nepătată a Domnului; și în loc să-și dea seama că în cel mai bun caz sunt “robi netrebnici”, ei par să vadă, în micile lor lepădări de sine pentru cauza adevărului ceva minunat — echivalentul a ceea ce  a făcut Domnul nostru Isus — și simt că ei, la fel ca El sunt indispensabili pentru executarea marelui plan al veacurilor pe care îl descoperă Scripturile.” C 200:2

“Aceștia sunt reprezentați în pildă prin cel “legat”, împiedicat de a mai face progres spre ospăț, sau chiar spre o apreciere în continuare a binecuvântărilor și a bucuriilor acestuia; și aceștia vor fi în cele din urmă scoși cu totul afară din lumină în “întunericul de afară” al lumii, să aibă parte de suferința și de supărările din marele timp de necaz. …

… Ei pretind cu îndrăzneală că n-au nevoie de un Răscumpărător; și cu sofisme și aplicări greșite ale Scripturii, se conving pe ei și-i conving și pe alții că au intrat în staul pe altă cale, fără să fie răscumpărați — prin propria lor dreptate pe care apostolul o numește “zdrențe murdare”; și unii pretind că nu au nevoie de Avocat sau de Răscumpărare, ci că au fost aleși de către Dumnezeu fără putință de schimbare la glorie cerească.” C 201:1, 2

“… Pe aceia care și-au lepădat haina El îi întreabă: “Prietene îtovarășeș cum ai intrat aici, fără să ai haină de nuntă?” — o atenționare blândă, dar foarte plină de forță că purtarea hainei a fost însăși condiția admiterii în favorurile de care s-au bucurat și că i se dăduse una fără plată. … Tocmai ca în pildă, acum, când cei care au respins haina sunt întrebați ei “amuțesc”. Nu pot nega că au fost admiși pe când purtau haina; și nu le place să recunoască.” C 202:2

“… “Întunericul de afară” este întunericul care înfășoară pe cei înțelepți în felul lumii, întunericul raționamentelor umane neîndrumate de Cuvântul lui Dumnezeu și neconformate după planul Său revelat de răscumpărare și restabilire. Legarea sau restrângerea face un exemplu din aceștia în fața mulțimii consacraților și-i ajută pe toți cei care sunt cu adevărat loiali să vadă cât se poate de clar necesitatea și valoarea hainei în ochii Împăratului. Servitorii care sunt îndrumați să facă legarea sunt cei care au adevărul asupra acestui subiect și care pot lega influența unora ca aceștia cu mărturii scripturale despre valoarea și necesitatea sângelui prețios și a hainei dreptății. În lupta împotriva acestor argumente ale Scripturii, cei fără haină sunt forțați, prin propriile lor argumente și eforturi de a se îndreptăți, să iasă din lumină în “întunericul de afară”. …

Dar să nu trecem cu vederea că aceia din pildă care sunt “legați” și “aruncați în întunericul de afară” trebuie mai întâi să fi fost în lumina adevărului secerișului; și de aceea răspunderea și pedeapsa lor sunt mai mari decât răspunderea și pedeapsa celor care niciodată nu s-au bucurat de asemenea favoruri. …” C 203:1, 2

“… în timp ce mai multe dintre fecioarele înțelepte află încă despre prezența Mirelui și intră bucuroase la ospăț, unele dintre acelea care sunt deja înăuntru se dovedesc nevrednice să stea înăuntru, și au fost și sunt legate de mâini și de picioare, iar aprecierea și înțelegerea adevărului prezent — a prezenței Domnului și a lucrării actuale și viitoare — încep să devină tot mai neclare, în timp ce, purtate de raționamente false pe premise false, ele gravitează treptat sau rapid, potrivit temperamentului, spre opiniile lumești …” C 204:2

 

SMOCHINUL ÎNFRUNZEȘTE

MATEI 24:32, 33: “De la smochin învățați pilda lui: când îi frăgezește și îi înfrunzește mlădița, știți că vara este aproape. Tot așa și voi, când veți vedea toate aceste lucruri, să știți că El este aproape, la uși.”  

“Înmugurirea smochinului poate să fi fost o remarcă întâmplătoare, dar noi înclinăm să credem că n-a fost. Împrejurarea specială relatată, în care Domnul nostru a blestemat un smochin care nu avea roade și care s-a uscat imediat (Matei 21:19, 20), ne face să credem că se poate înțelege că smochinul din această profeție seminifică națiunea iudee. Dacă este așa, acest semn se împlinește vizibil; pentru că, nu numai că mii de israeliți se întorc în Palestina, ci, așa cum știm cu toții, mișcarea sionistă a luat acum așa proporții încât să justifice convențiile reprezentanților din toate părțile lumii de a se întâlni an de an pentru a pune într-o formă practică propunerea de reorganizare a unui stat evreu în Palestina. Acești muguri vor prospera, dar nu vor face roade perfecte înainte de octombrie 1914 — sfârșitul deplin al “timpurilor neamurilor””. D 604:1 (Prima ediție a  acestui volum a fost publicată în 1897; nota traducătorului)

 

ROBUL RĂU

MATEI 24:48-51: “Dar dacă acel rob zice în inima lui: “Stăpânul meu întârzâie să vină” și va începe să bată pe cei care sunt robi împreună cu el și să mănânce și să bea cu bețivii, stăpânul robului aceluia va veni în ziua în care el nu se așteaptă și în ceasul pe care nu-l știe, îl va tăia în două și îi va da partea împreună cu fățarnicii: acolo va fi plânsul și scrâșnirea dinților”.

“… dacă inima robului nu este dreaptă, el va zice: Stăpânul meu întârzie (n-a sosit), și va începe să bată (să se opună și să contrazică) pe tovarășii săi (pe cei care se deosebesc de el, pe cei care, prin urmare, spun contrariul — Domnul meu nu întârzie, ci a venit, este prezent). Un asemenea rob se poate pune să mănânce și să bea cu bețivii (să se îmbete cu spiritul lumii), dar Stăpânul acelui rob va veni (grecește heko — va fi sosit) într-o zi în care nu se așteaptă și într-un ceas pe care nu-l știe și-l va tăia (de la privilegiul de a fi unul din robii care să dea casei hrană la timp potrivit), și-i va da partea împreună cu fățarnicii. (Chiar dacă nu va fi un fățarnic, ci un rob adevărat, el trebuie, fiindcă a fost necredincios și supraîncărcat, să-și aibă partea cu fățarnicii în dezorientarea și strâmtorarea care vine asupra Babilonului.) “Acolo va fi plânsul si scrâșnirea dinților.”

Cele menționate mai sus, examinate cu grijă, ne învață clar că la sfârșitul acestui veac va fi o clasă care va nega că Domnul este prezent (nu va nega că El va veni odată, ci că a venit), și care va lovi sau se va opune cu asprime acelor tovarași care trebuie, prin urmare, să învețe contrariul — că Domnul a venit. Care este robul credincios, adevărat, și care este cel în eroare, este clar declarat de către Domnul nostru. Cel credincios pe care îl găsește dând “hrana” de sezon, va fi înălțat și i se va da administrare mai deplină peste depozitul adevărului, cu abilitate crescută de a-l prezenta casei, pe când cel necredincios va fi treptat separat și atras într-o tot mai mare armonie cu cei pretinși sau fățarnici. Și să observăm faptul că cel necredincios este tăiat sau separat la timpul pe care nu-l știe — în timpul secerișului — în timp ce Domnul lui este într-adevăr prezent neștiut de el, cautându-Și și adunându-Și mărgăritarele. Matei 13:30; Psalmul 50:5; Maleahi 3:17; Matei 24:31.

Specificăm aici numai pentru a arăta că în răspunsul la întrebarea ucenicilor despre semnele și dovezile prezenței Sale a doua, Domnul nostru a arătat că nici lumea, nici robii necredincioși nu vor fi conștienți de ea, până când focul intens al necazului va fi cel puțin început. Iar cei credincioși, evident, Îl vor vedea prezent numai prin ochiul credinței — prin Scripturile scrise mai înainte pentru învățătura lor, ca să fie întelese când sunt cuvenite. Adevărurile prezente asupra fiecărui subiect sunt părți din “averile Sale” și din comorile noi și vechi pe care Domnul nostru le-a păstrat pentru noi și pe care ni le dă acum cu generozitate. Matei 24:45-47.

În timp ce astfel, prin indiciile prezise, Domnul a făcut o amplă pregătire pentru ca Biserica să fie în stare să-I recunoască prezența când aceasta va fi cuvenită, deși ei nu trebuiau să-L vadă cu ochii naturali, El de asemenea ne-a prevenit împotriva înșelărilor care se vor ridica — înșelări care vor părea atât de plauzibile încât să amăgească, dacă ar fi cu putință, chiar și pe cei aleși. Dar acest lucru nu este cu putință, deoarece toți cei aleși dau atenție serioasă prevenirii și se familiarizează sârguincios cu indiciile prezise ale prezenței Sale, și veghează la împlinirea lor. Cei care sunt altfel înclinați nu sunt din clasa celor aleși.” B 163:4-B 165:1

 

ZECE FECIOARE

MATEI 25:1-13: “Atunci împărăția cerurilor se va asemăna cu zece fecioare care și-au luat candelele și au ieșit în întâmpinarea mirelui. Cinci din ele erau înțelepte și cinci nechibzuite. Cele nechibzuite, când și-au luat candelele, n-au luat cu ele și untdelemn; dar cele înțelepte, împreună cu candelele au luat cu ele și untdelemn în vase. Fiindcă mirele întârzia, au ațipit toate și au adormit. Dar la miezul nopții, s-a auzit o strigare: “Iată, mirele, ieșiți-i în întâmpinare!” Atunci toate fecioarele acelea s-au sculat și și-au pregătit candelele. Cele nechibzuite au zis celor înțelepte: “Dați-ne din untdelemnul vostru, căci ni se sting candelele”. Dar cele înțelepte le-au răspuns: “Nu, ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă, nici vouă; ci mai bine duceți-vă la cei care vând și cumpărați-vă.” Pe când se duceau ele să cumpere, a venit mirele; cele ce erau gata au intrat cu el la nuntă și s-a închis ușa. Mai pe urmă, au venit și celelalte fecioare și au zis: “Doamne, Doamne deschide-ne!” Dar el, drept răspuns le-a zis: “Adevărat vă spun că nu vă cunosc!” Vegheați, deci, căci nu știți ziua, nici ceasul în care va veni Fiul Omului.”

“Pilda învață despre o mișcare printre moștenitorii Împărăției, în așteptarea întâlnirii Mirelui — o mișcare în care se vor manifesta două clase, numite aici “înțelepte” și “nechibzuite”. Cuvântul “fecioară” înseamnă curat; așa că cele prezentate în pildă, atât cele înțelepte cât și cele nechibzuite reprezintă “oameni sfinți”. De fapt nici un iubitor al Mirelui care dorește să-L întâlnească nu poate fi iubitor al păcatului, chiar dacă mulți dintre ei sunt «nechibzuiți”.

Mișcarea indicată de Domnul nostru în această pildă corespunde exact cu cea începută prin “Mișcarea lui Miller” … .

Se arată că toate fecioarele din pildă aveau candelele curățate și acestea le dădeau lumină. Aceste candele reprezintă Scripturile (“Cuvântul  Tău este o candelă pentru picioarele mele”); și o asemenea curățire generală a candelelor — cercetare a Scripturilor — de către toate clasele de creștini, probabil că n-a avut loc niciodată înainte. Untdelemnul reprezintă spiritul adevărului. Era deci evident în candelele tuturor, dar nu toți aveau spiritul adevărului în ei înșiși, în “vase”.

Dezamăgirea din 1844 este consemnată pe scurt în pildă prin afirmția că “Mirele întârzia” — adică celor care așteptau li s-a părut că întârzie. Și confuzia și întunericul prin care au trecut toți, și multele vederi false și iluzorii în care au intrat unii dintre cei care au fost dezamăgiți atunci, sunt arătate în pildă prin declarația: “Fiindcă mirele întârzia, au ațipit toate și au adormit”. Da, și în întunericul și somnul lor multe dintre ele au visat lucruri ciudate, neraționale.

Dar pilda arată o a doua mișcare, similară și totuși diferită, printre aceleași fecioare. Este vorba despre aceeași clasă generală, dar nu în mod necesar aceiași indivizi. După cum prima mișcare a fost rezultatul luminii asupra profeției cu privire la timpul venirii a doua a lui Mesia ca Mire al Bisericii, tot așa a fost și a doua mișcare. Dar sunt câteva diferențe. În prima, candelele tuturor fecioarelor au ars la fel, și ceata care aștepta pe Mire a fost amestecată; pe  când în a doua mișcare, deși toate se vor trezi, numai acelea vor fi conduse afară care au spiritul adevărului în inimi, precum și o cunoștință a Bibliei — o candelă curățată. Pentru prima mișcare a fost prezisă dezamăgirea și așteptarea celor 1335 de zile a fost necesară; dar a doua n-a fost o dezamăgire și n-a mai fost necesară o așteptare; pentru că împlinirea a venit exact la încheierea celor 1335 de zile profetice — în octombrie 1874. Faptul prezenței Domnului nostru, așa cum este învățat de profețiile de mai înainte, a început să fie recunoscut chiar după încheierea celor 1335 de ani, perioada “așteptării”. Când a ieșit strigătul (care sună încă) “Iată Mirele!” — nu iată vine*, Mirele, ci iată, El a venit și noi trăim acum “în prezența îparousiaș Fiului Omului”, a fost foarte devreme în dimineața veacului nou, dar în ceea ce privește somnul adânc al fecioarelor, a fost ceasul de la “miezul nopții”. Și așa este caracterul mișcării actuale, de la acea dată: o vestire a prezenței Domnului și a lucrării Împărăției acum în progres … în timp ce împărățiile și sistemele oamenilor se fărâmițează spre deplina lor distrugere.

Pilda ne avertizează că deși întreaga clasă a fecioarelor își curăță candelele, nu toate pot vedea. Numai cele care au untdelemn în vasele lor (în ele însele — cei pe deplin consacrați) pot obține lumină din candelele lor și pot aprecia faptele. Ceilalți (toți cei curați, fecioarele) vor obține untdelemnul și lumina cândva și vor fi binecuvântați de ea; dar numai cei umpluți cu untdelemn, spiritul adevărului, vor avea lumina la timp și vor obține marea binecuvântare. Numai aceștia întră cu Mirele la nuntă. Untdelemnul sau spiritul consacrării și lumina care-l însoțește nu pot fi transmise de la o fecioară la alta. Fiecare pentru sine trebuie să fie umplut de spirit; fiecare trebuie să obțină propria lui rezervă din acest untdelemn (Adevărul și spiritul lui de consacrare și sfințenie); și costul este considerabil în direcția lepădării de sine, a denaturării și încercării de foc. Experiența din marele timp de necaz va fi piața în care fecioarele nechibzuite își vor cumpăra untdelemnul lor. Dar atunci va fi prea târziu pentru a intra la nuntă, ca membre ale Miresei, soția Mielului. Scripturile indică însă că, în calitate de vase pentru “mai puțină cinste”, aceștia care se căiesc de nechibzuința lor, nu vor fi nimiciți, ci fiind pregătiți astfel pentru folosul Stăpânului, Îl vor sluji totuși în templul Său.” C 91:2-C 93:1

 

TALANȚII

MATEI 25:14-30: “Căci este ca un om care, înainte de a pleca într-o altă țară, a chemat pe robii săi și le-a încredințat avuția sa. Unuia i-a dat cinci talanți, altuia doi și altuia unul: fiecăruia după puterea lui; și a pleacat îndată din țară. Cel care primise cei cinci talanți s-a dus, i-a pus în negoț și a câștigat alți cinci talanți. Tot așa, cel care primise cei doi talanți a câștigat alți doi. Dar cel care primise un talant s-a dus și a săpat în pământ și a ascuns acolo banii stăpânului său. După mult timp, stăpânul robilor acelora s-a întors și a făcut socoteala cu ei. Cel care primise cei cinci talanți a venit și a adus alți cinci talanți, zicând: “Doamne, mi-ai încredințat cinci talanți; iată am câștigat cu ei alți cinci talanți.” Stăpânul său i-a zis: “Bine, rob bun și credincios; ai fost credincios peste puține lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău!” Cel care primise cei doi talanți a venit și el și a zis: “Doamne mi-ai încredințat doi talanți; iată am câștigat cu ei alți doi talanți.” Stăpânul său i-a zis: “Bine, rob bun și credincios; ai fost credincios peste puține lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău!” Cel care primise un talant, venind la el i-a zis: “Doamne, am știut că ești un om aspru, care seceri de unde n-ai semănat și strângi de unde n-ai vânturat; mi-a fost teamă și m-am dus și ți-am ascuns talantul în pământ; iată-ți ce este al tău.” Și răspunzând, stăpânul său i-a zis: “Rob rău și leneș! Ai știut că secer de unde n-am semănat și că strâng de unde n-am vânturat; deci ar fi trebuit să-mi fi dat banii celor ce schimbă banii și, la venirea mea, eu mi-aș fi luat înapoi cu dobândă ce este al meu. Luați-i deci talantul și dați-l celui ce are zece talanți! Pentru că celui ce are i se va da și va avea din belșug, dar de la cel ce n-are se va lua și ce are. Iar pe robul acela nefolositor aruncați-l în întunericul de afară! Acolo va fi plânsul și scrâșnirea dinților.”

“Pilda minelor a fost spusă în drum spre Ierusalim, pilda talanților cam cinci zile mai târziu, marți înainte de răstignirea Domnului nostru, dacă relatarea lui Matei este în ordine succesivă. Cele două pilde sunt diferite, deși sunt la fel în multe privințe. Fiecărui rob i-a fost dată o mină de către omul de neam mare … Pilda talanților … este diferită prin aceea că unul a primit cinci talanți, altul doi, altul unu — corespunzător condițiilor diferite ale poporului Domnului, din punct de vedere mintal, moral, fizic, social, etc. …” R 3869:7

“… talanții … fără îndoială reprezintă ocaziile și privilegiile acelor servitori consacrați ai Domnului, care de-a lungul Veacului Evanghelic sunt acceptați ca urmași ai lui Isus și lucrători în vie. Trebuie să se observe că în nici un fel pilda nu se referă la lume, ci numai la biserică. Deși lumea are unele talente, privilegii, posibilități, acestea nu sunt la dispoziția tuturor pentru că lumea prin înțelepciunea ei nu-L cunoaște pe Dumnezeu, este oarbă față de oferta Sa binevoitoare, că ei pot deveni servitorii Lui, colaboratori împreună cu Fiul Său. …

Lecții deosebit de valoroase s-au învățat prin această pildă și una dintre acestea este în legătură cu caracterul judecății bisericii. Este recunoscut că cei care au devenit robi ai Domnului prin angajament sunt posesori ai diferiților talanți, puteri, privilegii și ocazii favorabile, unele mai multe și altele mai puține și este recunoscut că acestea le-au fost încredințate lor ca fiind ale Domnului, și ei au fost făcuți administratorii Domnului după ce L-au recunoscut și acceptat pe El ca învățătorul lor și s-au consacrat în serviciul Său. …” R 3870:1, 2

“Putem privi acești talanți și folsirea lor din două puncte de vedere diferite și amândouă vor fi adevărate: (1) Talanții noștri naturali pot fi considerați mai întâi, ca reprezentând sănătate, influență, putere intelectuală, educație și vorbire publică. Persoana care a avut din toate acestea putem considera a fi într-adevăr foarte bogat înzestrată, o persoană cu cinci talanți; foarte puțini sunt în această clasă. Ei au șanse mari și proporțional responsabilități mari. Cu zelul propriu în folosirea acestor talanți, asemenea indivizi ar putea fi o putere pentru bine în corpul lui Cristos, biserica. Omul cu doi talanți, poate să aibă putere intelectuală și darul vorbirii publice, dar să fie fără educație, sănătate, influență și corespunzător abilitatea sa ar fi mai mică. Sau el ar putea să aibă sănătate și influență și să-i lipsească alte calități, sau să aibă putere mentală și educația și să-i lipsească talentul vorbirii publice, influența și sănătatea. Omul cu un talant poate avea sănătate sau educație sau influență, dar lipsindu-i celelalte calități ar putea fi mai mult sau mai puțin în dezavantaj. … Privit din acest punct de vedere, întrebuințarea talanților noștri în serviciul Domnului ar trebui să crească zilnic și fiecare din servitorii Săi să fie capabili să-I dea mai multă onoare Lui și să servească cauza Sa mai bine în toate sensurile cuvântului, în fiecare zi, în fiecare an.

(2) Acești talanți pot fi priviți din punctul de vedere al calităților spirituale, blândețea, amabilitatea, răbdarea, bunăvoința frățească, iubirea. Toți din poporul Domnului nu reușesc în aceste daruri ale spiritului datorită căderii moștenite; pentru că suntem născuți în păcat și modelați în fărădelege; pentru că egoismul de toate felurile: aroganța, violența, răutatea, nerăbdarea au distrus în mare măsură calitățile corespunzătoare acestora, care sunt asemănarea lui Dumnezeu. Deci unii care din punct de vedere natural sunt slabi și foarte egoiști, în care diferitele roade ale Spiritului sunt pipernicite, pot fi considerați că ar avea numai un talant al puterii spirituale și asemănare cu Dumnezeu; alții având mai mult ar corespunde omului cu doi talanți, și alții având această calitate mai mult ar fi cei cu cinci talanți. Din acest puct de vedere al talanților, motivul fiecărui servitor al Domnului ar trebui să fie dezvoltarea acestor roade și daruri ale spiritului în inima și viața sa și astfel câștigând victorii asupra egoismului și păcatului să fie din ce în ce mai mult o copie a Fiului iubit al lui Dumnezeu și din ce în ce mai mult pregătit pentru cooperare cu Regele în împărăție, pentru binecuvântarea și educarea lumii.

(3) Domnul așa a aranjat lucrurile încât talanții noștri, priviți din cele două puncte de vedere prezentate anterior, se combină în mare parte. Persoanele posedând numărul cel mai mare de talanți, capacități, ocazii ar fi persoana cea mai calificată să-și conducă spiritul său și să-și aducă fiecare putere în supunere la voința lui Dumnezeu și să cultive la cel mai înalt grad roadele și darurile Spiritului. Domnul ne va măsura, fără îndoială, după amândouă aceste puncte de vedere, dar putem fi siguri că în cele din urmă, cel mai important dintre toate darurile și binecuvântarile și talanții în ochii Domnului este iubirea — “cea mai mare dintre ele este dragostea”. Numai în măsura în care iubirea de Dumnezeu și de semenii noștri va fi condus folosirea talanților noștri, oricare ar putea fi ei, vom fi cel puțin acceptabili în ochii Domnului.” R 3870:7-9

“În această pildă Domnul nostru i-a învățat clar pe ucenici să nu aștepte sfârșitul Veacului Evanghelic foarte curând, pentru că declarația este: “După mult timp, stăpânul robilor acelora s-a întors și a făcut socoteala cu ei.” …” R 3870:10

Credincioșia răsplătită dublu

Pilda îl arată pe Stăpân începând cu cel mai influent și răsplătind credincioșia (1) cu o parte în favoarea Sa, “bucuriile Domnului” și (2) cu o conducere sau stăpânire a unor binecuvântări și ocazii și talanți mai mari. Această afirmație redă în linii mari ceea ce este în altă parte prezentat mai pe larg, adică, faptul că binecuvântarea principală asupra bisericii va fi manifestarea față de ei a favorii și iubirii divine, reprezentate prin slavă, cinste și nemurire, cu care vor fi îmbrăcați când vor fi primiți în prezența divină, ca participanți la întâia înviere. Dacă aceasta ar fi toată binecuvântarea, cât de bogată ar fi! Cât de minunat este gândul că pentru credincioșia în timpul scurt de câțiva ani într-un serviciu așa de convenabil — serviciul Celui care ne-a iubit și ne-a cumpărat cu sângele Său prețios — să fim considerați demni de așa mare demnitate, onoare și binecuvântare, veșnic! A doua binecuvântare sau cea suplimentară este cinstea împărăției, stăpânirea, privilegiul și ocazia de a fi participanți cu Domnul nostru Isus în lucrarea glorioasă de ridicare a lumii din starea actuală de păcat și moarte. Cât de puternică este declarația “credincios peste puține lucruri, te voi pune peste multe lucruri”. Cât de abundent răsplătește Domnul toate eforturile noastre mici în serviciul adevărului și dreptății — în serviciul Său — oricare ar fi talanții noștri, puțini sau mulți.

Talantul ascuns în pământ

Omul din pildă cu un talant este reprezentat ca fiind absolut cinstit; el nu a risipit talantul, nu l-a folosit în slujirea cărnii, în ducerea unei vieți dezordonate în vreun fel. El l-a păstrat în siguranță și a avut impresia că Domnul îl va lăuda și-i va spune: Deși nu mi-ai adus nici un câștig, apreciez faptul că ai avut mare grijă de talantul încredințat, l-ai ascuns și l-ai păstrat în siguranță, și acum poți să mi-l înapoiezi. Dar nu a fost așa. Stăpânul a fost supărat și i-a spus: “rob rău și leneș”. Semnificația acestui reproș este faptul că acești robi au reprezentat numai pe cei consacrați și nu lumea — în faptul că fiecare copil consacrat al lui Dumnezeu în votul său de consacrare a fost de acord să sacrifice și să fie cheltuit în serviciul Stăpânului, oricare i-ar fi talanții, oricare i-ar fi puterea.

Acest om a fost primit în familia Domnului, a fost făcut părtaș al Spiritului sfânt și i s-a acordat o legătură cu corpul lui Cristos numai datorită consacrării sale de a face și a servi, a folosi, a cheltui și a fi cheltuit. Prin urmare conduita care nu ar fi condamnabilă din partea lumii este o violare a legământului său din partea acestui rob. Corespunzător o pedeapsă îi este dată — talantul său, ocazia sa, privilegiul său, oricare ar fi fost va fi luat cu totul de la el și va fi permis ca el să intre în timpul de strâmtorare, cu care se va sfârși acest Veac — “acolo va fi plânsul și scrâșnirea dinților” — acolo va fi necaz, dezamăgire, întristare, în toate sensurile cuvântului. Pilda nu duce cazul mai departe ca să ne arate rezultatul acestui timp de strâmtorare asupra acestei clase a robilor necredincioși voturilor lor de cosacrare, dar alte scripturi ne arată că aceasta este o clasă numeroasă, “o mare mulțime”, care în timpul strâmtorării vor fi treziți din visul lor uimitor să înțeleagă că au greșit grav și la o pocăință serioasă și plâns și vor obține iertarea divină și în cele din urmă vor “veni din necazul cel mare, având hainele spălate și albite în sângele Mielului.” (Apocalipsa capitolul 7). Ei vor fi în fața tronului, în timp ce robii credincioși vor fi pe tron; ei vor avea ramuri de palmieri, pentru că în cele din urmă vor fi învingători, dar cei de pe tron, mai credincioși, vor purta coroanele.” R 3871:2-4

 

OILE ȘI CAPRELE

MATEI 25:31-46: “… când va veni Fiul Omului în slava Sa, cu toți sfinții îngeri, va sta pe scaunul de domnie al slavei Sale. Toate popoarele vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărți pe unii de alții, cum desparte păstorul  oile de capre; și va pune oile la dreapta, iar caprele la stânga Lui. Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: “Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, de moșteniți împărăția care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii. Căci am fost flămând și Mi-ați dat de mâncat; Mi-a fost sete și Mi-ați dat de băut; am fost străin și M-ați primit; am fost gol și M-ați îmbrăcat; am fost bolnav și ați venit să Mă vedeți; am fost în închisoare și ați venit pe la Mine.” Atunci cei drepți Îi vor răspunde: “Doamne, când Te-am văzut noi flămând și Ți-am dat să mănânci? Sau fiindu-Ți sete și Ți-am dat de băut? Când te-am văzut noi străin și Te-am primit, sau gol și Te-am îmbrăcat? Când Te-am văzut noi bolnav sau în închisoare și am venit pe la Tine?” Și răspunzând, Împăratul le va zice: “Adevărat vă spun că ori de câte ori ați făcut aceste lucruri unuia dintre acești foarte neînsemnați frați ai Mei, Mie Mi le-ați făcut.” Apoi va zice celor de la stânga Lui: “Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, pregătit Diavolului și îngerilor lui! Căci am fost flămând și nu mi-ați dat să mănânc; Mi-a fost sete și nu Mi-ați dat să beau; am fost străin și nu M-ați primit; am fost gol  și nu M-ați îmbrăcat; am fost bolnav și în închisoare și n-ați venit pe la Mine.” Atunci Îi vor răspunde și ei: “Doamne, când Te-am văzut noi flămând, sau fiindu-Ți sete, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în închisoare și nu Ți-am slujit?” Atunci El va răspunde și le va zice: “Adevărat vă spun că, întrucât n-ați făcut aceste lucruri unuia dintre acești foarte neînsemnați, Mie nu Mi le-ați făcut.” Și aceștia vor merge în pedeapsă veșnică, iar cei drepți în viață veșnică.”

“Faptul că pilda oilor și caprelor se referă la Veacul Milenar este clar indicat în versetele 31 și 32 — “… când va veni Fiul Omului în slava Sa cu toți sfinții îngeri … El îi va despărți, cum desparte păstorul oile de capre”. Așa cum în veacul prezent fiecare faptă a celor care sunt în încercare (biserica) intră ca parte a acelui caracter care, la timpul potrivit, va hotărî decizia finală a Judecătorului în cazul nostru, așa va fi și cu lumea (popoarele) în veacul care vine. Așa cum în veacul prezent încercarea majorității membrilor individuali ai bisericii se sfârșește și cazul lor se decide cu mult înainte de sfârșitul veacului (2 Timotei 4:7, 8), tot așa, sub domnia Milenară unele cazuri individuale se vor decide cu mult înaintea sfârșitului veacului (Isaia 65:20) … .

În zorile Veacului Milenar, după “timpul de strâmtorare”, va fi o adunare a popoarelor în viață înaintea lui Cristos, și la timpul și în ordinea stabilită pentru ei, morții tuturor popoarelor vor fi chemați să se înfățișeze înaintea scaunului de judecată al lui Cristos — nu să primească imediat o sentință, ci să aibă o încercare individuală corectă și imparțială (Ezechiel 18:2-4, 19, 20) sub împrejurările cele mai favorabile, al cărei rezultat va fi o sentință finală, ca vrednic sau nevrednic de viață veșnică.

Scena acestei pilde este, prin urmare, după timpul de strâmtorare, când popoarele vor fi fost supuse, Satan legat (Apocalipsa 20:1, 2) și autoritatea Împărăției lui Cristos stabilită. Înainte de aceasta, Mireasa lui Cristos (Biserica biruitoare) va fi fost așezată cu El pe tronul Său de putere spirituală și va fi luat parte la executarea judecăților din marea zi a mâniei. Atunci Fiul Omului și Mireasa Sa, Biserica glorificată, se vor descoperi și vor fi văzuți de oameni cu ochii înțelegerii, și “vor străluci ca soarele în împărăția Tatălui lor” Matei 13:43.” R 2606:6-8

“… Aici, din mijlocul tronului iese un izvor curat, cu apa vieții (adevărul neamestecat cu eroare), iar “Duhul și Mireasa zic: “Vino!” … Și celui care îi este sete să vină; cine vrea să ia apa vieții fără plată!” (Apocalipsa 22:17). Aici va începe probarea lumii, ziua cea mare de judecată a lumii — o mie de ani*.

Dar chiar în acest timp favorabil de binecuvântare și vindecare a popoarelor, când Satan va fi legat, răul restrâns, neamul omenesc în proces de eliberare din prinsoarea morții, și când cunoștința de Domnul va umple pământul, se vor dezvolta două clase, pe care Domnul nostru le aseamănă aici cu oile și caprele. El ne spune că acestea vor fi separate. Clasa oilor — cei care sunt blânzi, cu sprit de învățăcel și dispuși să fie conduși, vor fi, în timpul Veacului Milenar, adunați la dreapta Judecătorului — simbol al aprobării și favorii Sale; dar clasa caprelor, egoiste și încăpățânate, întotdeauna cățărându-se pe stânci — căutând proeminență și aprobare printre oameni — și hrănindu-se cu resturi mizerabile, în timp ce oile pasc pe pășunile bogate ale adevărului, date de către Bunul Păstor — acestea sunt adunate la stânga Judecătorului, opusul poziției de favoare — ca subiecți ai nefavorii și condamnării Sale.

Pentru împlinirea acestei lucrări de separare a oilor și caprelor se va cere tot Veacul Milenar.  În timpul acelui veac, fiecare individ, pe măsură ce va veni la o cunoștință a lui Dumnezeu și a voinței Sale, își va lua locul la dreapta de favoare, sau la stânga de nefavoare, potrivit cu folosirea potrivită sau nepotrivită a ocaziilor din acel veac de aur. …

Sfârșitul acelui veac va fi sfârșitul încercării sau judecății lumii și atunci se va face plasarea finală a celor două clase. Răsplata acestei clase a “oilor” le va fi acordată, pentru că în timpul veacului de încercare și disciplinare au dezvoltat și au manifestat frumosul caracter de iubire, pe care apostolul Pavel îl descrie ca împlinirea legii lui Dumnezeu (Romani 13:10). Ei îl vor fi manifestat unul față de altul în timpul celei mai mari nevoi; și ceea ce vor fi făcut unul pentru altul, Domnul le va socoti ca făcut Lui, considerându-i pe toți aceștia ca frații Lui — copii ai lui Dumnezeu, deși vor fi de natură umană, în timp ce El este de natură divină.

Condamnarea clasei “caprelor” este arătată a fi din cauza pierderii acestui spirit al iubirii. Sub aceleași împrejurări favorabile ca și “oile”, ei se împotrivesc în mod voit influenței modelatoare a disciplinei Domnului și își împietresc inimile. Bunătatea lui Dumnezeu nu-i conduce la adevărata pocăință; ci, asemenea lui faraon, profită de bunătătea Sa și fac rău. “Caprele”, care nu vor fi dezvoltat elementul iubirii, legea ființei și a împărăției lui Dumnezeu, vor fi considerați nevrednici de viață veșnică și vor fi distruși; în timp ce “oile”, care vor fi dezvoltat asemănarea cu Dumnezeu (iubirea), și care o vor fi manifestat în caracterele lor, vor fi instalați drept conducători subordonați ai pământului pentru veacurile viitoare.

La sfârșitul Veacului Milenar, la sfârșitul ajustării finale a rânduielilor omenești, Cristos Se va adresa astfel oilor Sale: “Veniți binecuvântații Tatălui Meu, de moșteniți împărăția care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii”.

Este evident că “oile” de aici, la încheierea Mileniului, nu sunt oile din Veacul Evanghelic, biserica evanghelică, ci acele “alte oi” la care Domnul S-a referit în Ioan 10:16. Și împărăția pregătită pentru ele în planul divin, de la întemeierea lumii, nu este împărăția pregătită pentru biserica Evanghelică. Biserica își va primi împărăția la începutul Mileniului; dar aceasta este împărăția pregătită pentru “oile” din Veacul Milenar. Împărăția lor, va fi stăpânirea pământului, care i-a fost dată la început lui Adam, dar care a fost pierdută prin păcat, și care îi va fi iarăși dată când omul va fi fost adus la perfecțiune și va fi făcut potrivit pentru a o primi și a se bucura de ea. Acea stăpânire nu va fi o stăpânire a unora din neamul omenesc peste alții, ci o stăpânire comună în care fiecare om va fi un rege, și toți vor avea drepturi și privilegii egale să-și însușească și să se bucure de toate bunurile pământești. Va fi un popor suveran — o republică mare și minunată, pe o bază de dreptate perfectă, în care drepturile fiecărui om vor fi respectate; pentru că legea de aur va fi scrisă în fiecare inimă și fiecare om își va iubi aproapele ca pe sine însuși. Stăpânirea tuturor va fi peste tot pământul și peste toată rezerva lui bogată și mărinimoasă de binecuvântări (Genesa 1:28; Psalm 8:5-8). … R 2606:10-16

“Morții, când vor fi aduși iarăși în existență, vor avea nevoie de hrană, îmbrăcăminte și adăpost. Oricât de mari se poate să fi fost averile lor în viața aceasta, moartea îi va fi adus pe toți la un nivel comun … toți vor avea ocazii din beșug pentru exercitarea bunăvoinței, și astfel vor avea privilegiul să fie conlucrători cu Dumnezeu. Ne amintim aici de ilustrația dată în cazul lui Lazăr: Isus numai l-a trezit din moarte, și apoi prietenilor care se bucurau li s-a permis să-i dezlege fâșiile de pânză și să-l îmbrace și să-l hrănească.

Mai departe, despre aceștia se spune că sunt “bolnavi și în închisoare” (mai potrivit, sub pază sau supraveghere). Mormântul este marea închisoare unde milioane din omenire au fost ținuți inconștienți în captivitate; dar când vor fi eliberați din mormânt, restabilirea la perfecțiune nu va fi o lucrare instantanee. Nefiind încă perfecți, ei vor putea pe bună dreptate să fie considerați bolnavi și sub pază … . În acel timp vor fi ocazii din belșug pentru ajutorare reciprocă, compătimire, învățare și încurajare, și orice lipsă în a ajuta va însemna o lipsă a spiritului de iubire al Domnului.

Deoarece nu toată omenirea va fi ridicată deodată, ci treptat, în timpul miei de ani, fiecare grup nou va găsi o armată de ajutoare în cei care îi vor fi precedat. Iubirea și bunăvoința pe care oamenii le vor arăta atunci unii față de alții (frații lui Cristos) va fi socotită de Împărat ca fiind arătată față de El. Ca bază a onorurilor și favorurilor conferite celor drepți nu se vor cere ceva fapte mari: ei vor trebui doar să vină în armonie cu legea lui Dumnezeu de iubire și să o dovedească prin faptele lor. …” R 2607:4-6

“Să examinăm acum mesajul către cei de la stânga — “Duceți-vă de la Mine, blestemaților (condamnați)” — condamnați ca vase nepotrivite pentru gloria și onoarea vieții, care nu vor ceda influențelor modelatoare și formatoare ale iubirii divine. Când acești “frați” au fost flămânzi și însetați, sau goi, bolnavi și în închisoare, nu le-ați servit necesitățile, astfel dovedindu-vă continuu lipsiți de armonie cu cetatea (împărăția) cerească; pentru că, în nici un caz, “nimic întinat nu va intra în ea”. Decizia sau sentința în privința acestei clase este: “Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic (simbolul distrugerii) pregătit Diavolului și îngerilor lui!”. În altă parte (Evrei 2:14) citim, fărăsă fie simbol, că Cristos “să nimicească pe cel care are puterea morții, adică pe Diavolul”.

“Și aceștia îcapreleș vor merge în pedeapsă veșnică îîn limba greacă aionios — permanentăș, iar cei drepți în viață veșnică îîn limba greacă aionios — permanentăș.” Pedeapsa va fi la fel de permanentă ca și răsplata. Amândouă vor fi veșnice.” R 2607:8, 9

 

MIRELE

MARCU 2:19, 20: “Oare pot posti nuntașii, când mirele este cu ei? Cât timp au pe mire cu ei, nu pot posti. Vor veni zile când va fi luat mirele de la ei și atunci, în ziua aceea vor posti.”

“… ar fi fost nepotrivit pentru urmașii Săi să fie triști și mâhniți când primeau asemenea binecuvântări minunate — când însuși Mirele era prezent, înveselindu-le inima, încurajându-i și întărindu-i, deschizându-le ochii înțelegerii și dându-le urechi de auzit ca să aprecieze favoarea divină care le venea. Acesta nu era un timp potrivit pentru post și întristare. După aceea când Mirele va fi plecat vor fi din abundență nedumeriri și necazuri și atunci postul va fi potrivit. Și așa a fost cu siguranță: poporul Domnului de-a lungul Veacului Evanghelic s-a simțit adesea chemat în timpul de întuneric și de greutăți să caute o strânsă apropiere de Domnul prin umilirea cărnii și în acest scop au găsit că postul era un mijloc valoros.

Dar postul are o seminficație tipică — înseamnă lepădare de sine. Atâta timp cât Învățătorul era cu poporul Său, și în special atâta timp cât era onorat de mulțime, se cerea relativ puțină negare de sine pentru a fi unul din urmașii Săi — era în multe privințe o onoare a fi chemat să-L urmeze și o onoare să jertfească ceva din interesele pământești pentru a fi un urmaș; și aceasta făcea ca acest fel de negare de sine sau de post să fie într-adevăr o sărbătoare de plăcere. Dar mai târziu au venit încercările, când Învățătorul a intrat sub intrigile vrăjmașilor, când cauza Sa a fost nepopulară, când mulțimile vociferau pentru moartea Sa — atunci s-a cerut negare de sine (post antitipic) pentru a-L mărturisi și a-L urma; și așa a fost de-a lungul întregului Veac Evanghelic — nimeni nu poate fi urmaș al Mielului fără negare de sine, post, refuzând dorințele și poftele cărnii — sacrificându-le pe unele și supunându-le pe altele în interesul noii creaturi și al dezvoltării ei spirituale.

Acum, în Prezența a doua a Domnului, am putea spune că ospățul a început din nou — că din punct de vedere spiritual sunt așa de multe și așa de mari binecuvântări, așa de multă și așa de delicioasă mâncare spirituală, încât celor care sunt invitați în casa de ospăț a Domnului, și pe care El îi pune să stea la masă, și cărora le aduce lucruri noi și vechi, servite într-un mod nou împrospătător, aproape că li se pare ca și cum timpul postului a trecut, și că sărbătoarea și “bucuriile Domnului” au început. Nu în sensul că nu mai sunt încercări și greutăți, din punctul de vedere al cărnii, dar că, în calitate de noi creaturi, poporul Său este așa de reconfortat și înviorat de hrana la timp potrivit, încât încercările, greutățile și lepădarea de sine (postul) care survin pe cale, pot fi considerate acum așa de ușoare, încât să nu fie vrednice a fi comparate cu împrospătarea spirituală de care se bucură, deși acestea sunt numai pregustări ale ospățului de nuntă, de care se vor bucura curând.” R 2592:3-5

 

CUM POATE SATAN SĂ SCOATĂ AFARĂ PE SATAN?

MARCU 3:22-27: “ … cărturarii care se coborau din Ierusalim, ziceau: “Este stăpânit de Belzebul; scoate demonii cu ajutorul prințului demonilor.” Isus i-a chemat la El și le-a zis în pilde: “Cum poate Satan să scoată afară pe Satan? Dacă o împărăție este dezbinată împotriva ei însăși, împărăția aceea nu poate dăinui. Și dacă o casă este dezbinată împotriva ei însăși, casa aceea nu poate dăinui. Și dacă Satan se răscoală împotriva lui însuși, este dezbinat și nu poate dăinui, ci i-a venit sfârșitul. Nimeni nu poate să intre în casa unui om tare și să-i jefuiască gospodăria, decât dacă a legat mai întâi pe omul acela tare; numai atunci îi va jefui casa.””

“Când vestea aceasta a ajuns la cunoștința Domnului, El i-a chemat la El pe cei care obiectau și le-a arătat absurditatea unei astfel de învățături, spunând în esență, referitor nu numai la minunea pe care tocmai o făcuse, ci la toată lucrarea Sa cunoscută cărturarilor și fariseilor și căreia i se împotriveau: “Cum poate Satan să scoată afară pe Satan?” etc. Aceea ar fi sinucidere. Ar fi ca și cum un împărat ar provoca conflict în împărația sa și ar lucra împotriva cauzei sale; sau ca un cap al unei case care ar înstrăina și ar dezmembra propria familie și s-ar împotrivi desfășurării propriilor sale planuri. Nu se poate presupune că Satan ar căuta astfel să zădărnicească propriul său scop și să se opună propriilor sale planuri, afară de cazul că a ajuns la mare strâmtoare și a găsit că împărăția îi scapă de sub control — Versetele 23-26.

Domnul nostru iarăși le explică (versetul 27), că “Nimeni nu poate să intre în casa unui om tare și să-i jefuiască gospodăria, decât dacă a legat mai întâi pe omul acela tare; numai atunci îi va jefui casa”. “Omul tare” la care se face referire aici este Satan, care este puternicul “prinț al lumii acesteia” — domeniul sau casa sa. Sigur el își va apăra domeniul și își va continua metodele atâta timp cât va fi posibil, și se va împotrivi în mod serios la fiecare influență de legare care-i amenință pierderea puterii. Lucrarea și învățăturile lui Isus au fost tocmai o astfel de influență de legare; și împotrivirea cu care au fost întâmpinate cuvintele Sale a fost ceea ce se putea aștepta ca o manifestare a mâniei lui Satan. În timpul Veacului Evanghelic, prințul întunericului, în general a avut succes, și drept urmare o mare parte a acestui veac este cunoscut ca “veacul întunecat”. Dar de la începutul timpului sfârșitului, în 1799, Dumnezeu a permis lumina în mod special — și mai ales din 1878. Cu cât “lumina” strălucește mai tare, cu atât mai activ este acest adversar să-și apere puterea; dar asigurarea lui Dumnezeu este că Cristos, ca Mesagerul puternic, va lega acum repede puterea lui Satan și va elibera omenirea de sub stăpânirea sa (Apocalipsa 20:1, 2). Atunci Cristos, deja Răscumpărător, va fi Mântuitorul și Eliberatorul tuturor celor care vor veni la Dumnezeu prin El. Aceea va fi mântuirea cea mai largă. Noi ne bucurăm acum de mântuirea prin credință și speranță (Romani 8:24, 25).

Faptul că acum casa lui Satan se dezbină împotriva ei însăși este evident în ceea ce vedem la aceia care se împotriviesc adevărului cu sofisme adânci și viclene, dând ca învățătură doctrinele lui Satan și în același timp făcând lucruri bune de vindecare, etc. Astfel, de exemplu, Știința Creștină (fals numită așa, pentru că nu este nimic nici din creștin, nici din științific în ea) neagă atât răscumpărarea prin Cristos Isus cât și existența lui Dumnezeu, și totuși adepții ei fără îndoială fac minuni, vindecând. Poate cineva pretinde că asemenea vindecări să fie de la Dumnezeu? Nu, în afară de cazul când împărăția lui Dumnezeu este dezbinată împotriva ei însăși. Care parte a dilemei o vom accepta? Este probabil ca Dumnezeu să susțină astfel doctrinele lui Satan? Nu este oare mai probabil ca Satan să-și exercite puterea ca să imite lucrările lui Dumnezeu, prin aceasta sprijinindu-și doctrinele și să înșele? Acestea trebuie să fie concluziile noastre având în vedere avertizările date nouă în sensul că așa trebuie să fie în timpurile din urmă.

Înainte ca Satan să se supună influențelor de legare din partea Prințului în drept al acestei lumi, care acum vine să-Și ia stăpânirea, noi trebuie, așa cum suntem avertizați, să ne așteptăm ca Satan să se schimbe în slujitor al “luminii” (2 Corinteni 11:14, 15), ca el să poată predica evanghelii false și să facă “semne mari și minuni”, vindecări, etc., în așa măsură “încât să înșele dacă ar fi cu putință, chiar și pe cei aleși”. Asemenea manifestări (și acum noi le vedem înmulțindu-se toate în jurul nostru — în Știința Creștină, Spiritism, Teozofie și alte înșelări despre care am fost avertizați (Matei 24:24; 2 Tesaloniceni 2:11), sunt mărturii că împărăția lui Satan este puternic presată prin adevăr și se apropie sfârșitul ei”. R 1736:3-6

 

SĂMÂNȚA ÎN PĂMÂNT

MARCU 4:26-29: “… Cu împărăția lui Dumnzeu este ca atunci când un om aruncă sămânța în pământ; fie că doarme noaptea, fie că stă treaz ziua, sămânța încolțește și crește fără să știe el cum. Pământul rodește singur: întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic; și când roada este coaptă, pune îndată secerea în ea, pentru că  a venit secerișul.”

“… Împărăția lui Dumnezeu în starea ei actuală embrionară are o dezvoltare înceată, treptată și metodică, acoperind întreaga perioadă a acestui Veac Evanghelic. Este ca sămânța aruncată în pământ, care ajunge la maturitatea ei după multe zile și diferite experiențe — când este în final recoltată. Isus și apostolii au semănat sămânța, nu numai pentru zilele lor, ci pentru întreaga clasă a grâului dezvoltată de-a lungul acestui Veac. Și cum a explicat Isus în altă pildă, “Secerișul este sfârșitul veacului”. Adunarea în grânarul ceresc va fi îndeplinită prin Întâia Înviere.” R 5049:12

 

JERTFA SĂRATĂ CU SARE

MARCU 9:49, 50: “Pentru că fiecare om va fi sărat cu foc și orice jertfă va fi sărată cu sare. Sarea este bună; dar dacă sarea își pierde gustul, cu ce o veți săra? Să aveți sare în voi înșivă și să fiți în pace unii cu alții.”

“… sarea … semnifică o calitate curățitoare, dă gust la orice este adăugată și pare să semnifice o calitate de conservare care este în detrimentul stricării, iar Domnul arată aceasta spunând că Biserica este sarea pamântului, implicând faptul că dacă pamântul ar fi să piardă Biserica ar pierde ceea ce îi dă gust și pune energie în viață și ajută să țină lucrurile într-o stare bună. Așa că dacă noi ne-am pierde puterea de a săra, aceasta ar părea să însemne că dacă noi ne-am pierde calitatea de a fi separați de lume și am avea spiritul mândriei, ne-am pierde creștinismul și am înceta să mai fim reprezentanții Domnului. Dacă ne-am pierde puterea de a săra n-ar mai fi nici o cale de a o recăpăta. Nu există posibilitate de a recăpăta puterea de a săra odată ce s-a pierdut. Așa că dacă ne pierdem Spiritul sfânt nu mai există cale prin care să fim reînnoiți.” Q 654:1

 

TRECEREA CĂMILEI PRIN URECHEA ACULUI

MARCU 10:25: “Mai ușor este să treacă o cămilă prin urechea acului decât să intre un bogat în împărăția lui Dumnezeu.”

“… Ideea nu este că toți din poporul Domnului vor fi săraci lipiți pământului, dependenți de mila altora, ci că ei toți trebuie să fie așa de deplin consacrați Domnului și serviciului Său, încât nu vor fi ai lor înșiși — că averile lor, indiferent din ce ar consta, fie că ar fi bogăție de cunoștință sau sănătate sau bogăție de bani și case și pământuri, sau bogăție de reputație și onoarea oamenilor — toate trebuie să fie consacrate Domnului pentru a fi folosite în serviciul Său, să fie sacrificate ca lucruri care ne aparțin, dacă vrem să avem o parte cu El în împărăție. Nu trebuie să fim orbi față de aceste condiții specifice; dacă vom fi, într-o zi ne vom trezi în privința faptului că ocaziile pe care le aveam vor fi trecut de la noi și le-am pierdut, iar noi vom afla că alții au intrat în împărăție și noi nu am reușit.” R 3844:6

“Când noi ne sacrificăm în întregime și fără rezerve, aceasta include nu numai inimile noastre, voințele noastre, intențiile noastre, ci tot ceea ce ele pot controla — corpurile noastre muritoare cu tot ceea ce le aparține: sănătate sau putere, timp sau talent, influență sau bani. Oricine face această consacrare are promisiunea ajutorului divin pentru a o duce la bun sfârșit — oricine nu reușește să facă o asemenea consacrare, nu poate avea nici parte, nici soartă în împărăție.

Cuvintele Domnului nostru în legătură cu cămila și urechea acului sunt ilustrate prin porțile cetăților din timpurile vechi, care aveau o mică ușă încadrată în ele. Aceste uși mici se numeau urechile acului. Când poarta orașului se închidea la apusul soarelui de frica hoților, etc. paznicul păzea numai urechea acului, și trecerea prin ea era intenționat anevoioasă pentru a impiedica intrarea nedorită a dușmanilor. Noi nu am văzut niciodată una din aceste porți, dar am auzit că este posibil ca o cămilă să se strecoare prin ea în genunchi, dacă mai întâi i se lua încărcătura de pe spate, dar nu putem garanta despre veridicitatea acestui lucru. În orice caz, gândul Domnului este evident; niciun bogat nu poate intra în împărăție. Singura cale prin care cineva poate intra este să devină sărac, să devină nimic; — să sacrifice totul, și aceasta ar cuprinde bogății, sociale, politice și financiare; și astfel, oricare ar fi fost starea sa anterioară, trebuie să înceteze a fi bogat în propriul său nume și titlu și posesie, ca să poată fi acceptat de Domnul ca potrivit pentru împărăție. Spiritul preoțimii împărătești trebuie să fie unul de sacrificiu de sine și nu unul de egoism. Marea lucrare a viitorului va fi binecuvântarea și ridicarea și ajutorarea lumii, și Domnul acum caută pe “chiar cei aleși”, aceia care manifestă o armonie a dorinței inimii în conformitate cu termenii și condițiile împărăției pe care El este pe cale să o stabilească. Toți ceilalți vor fi excluși.” R 3844:8, 9

 

CEI DINTÂI … ȘI CEI DIN URMĂ

MARCU 10:31: “Mulți din cei dintâi vor fi cei de pe urmă și cei din urmă vor fi cei dintâi.”

“… Ucenicilor li se părea că tânărul bogat, preoții, cărturarii și fariseii și cei bogați în general au mult mai bune ocazii pentru împărăție, decât cei mai puțin învățați, mai puțin nobili, mai puțin influenți și mai puțin bogații pescari și vameși, etc. Totuși, cei din urmă, deși în aparență mai puțin favorizați de Dumnezeu, în aparență dezavantajați prin lipsa de influență, etc., erau de fapt avantajați. Pentru ei a fost mai ușor să se umilească, să jertfească interesele și ambițiile pământești, să facă o consacrare completă Domnului, decât pentru cei care aveau avantaje mai mari în toate privințele. Dimpotrivă, după cum am văzut, poziția, onoarea oamenilor, bogăția și educația, toate au fost bariere pentru a deveni ucenici ai lui Isus. Astfel, cei care au fost primii sau în aparență cei mai proeminenți în ocazii favorabile, au fost de fapt cei mai puțin favorizați, în timp ce aceia care au avut mai puține ocazii favorabile, au fost de fapt primii sau cei mai favorizați din punct de vedere divin.” R 3845:7

“Pavel (Romani 11:17) vorbește despre legământul avraamic ca despre o rădăcină din care a crescut natural Israelul trupesc, dar în care au fost altoiți credincioșii dintre neamuri când ramurile naturale au fost tăiate din cauza necredinței. Aceasta dovedește dubla împlinire a făgăduinței în dezvoltarea celor două semințe: pamântească (umană) și cerească (spirituală), care vor constitui cele două faze ale împărăției. Acest legamânt-rădăcină poartă aceste două feluri distincte de ramuri, fiecare din ele aducând la înviere propriul fel distinct de roade perfecte: clasele umane și spirituale în puterea împărăției. În ordinea dezvoltării, întâi a fost cea naturală (pamântească), apoi conducătorii cerești; dar în ordinea grandorii poziției și timpului instalării, întâi va fi cea spirituală, după aceea cea naturală; și astfel cei din urmă vor fi cei dintâi și cei dintâi vor fi cei din urmă.” Matei 19:30; Luca 16:16.” A 292:3

 

MUTAREA MUNTELUI ÎN MARE

MARCU 11:23: “Adevărat vă spun că, dacă va zice cineva muntelui acesta: “Ridică-te și aruncă-te în mare” și nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce spune se va face, va avea lucrul cerut.”

“Este evident că Învățătorul nu a vrut să-i încurajeze pe evrei să încerce să poruncească muntelui să se mute în mare; ci mai degrabă a vrut ca ei să-și dea seama că dacă ar avea credința potrivită în puterea lui Dumnezeu și ar primi o poruncă de la Dumnezeu să mute muntele în mare, și ar da porunca cu credință, rezultatele ar urma. Dar Dumnezeu nu a dat o astfel de poruncă în privința munților, nici în privința copacilor. Prin urmare, credința nu ar avea nici o bază de acțiune în astfel de cazuri.

Fratele de culoare a avut gândirea potrivită. Când a fost întrebat ce ar face dacă Dumnezeu i‑ar spune să sară printr-un perete de piatră, el a răspuns: “Aș sări”. Într-un cuvânt, noi trebuie să avem încredere absolută în Cuvântul lui Dumnezeu, nu numai să ne asigurăm că am auzit și am înțeles mesajul Său. Atunci putem merge mai departe cu o credință care mută munții pentru a îndeplini poruncile Sale. Dar Dumnezeu nu poruncește schimbări nechibzuite sau care nu sunt necesare. El lasă în seama ingeniozității omului să dezrădăcineze copacii și să facă tuneluri în munți, și nu dă niciodată porunci de acest fel. Și dacă vreo ființă umană ne-ar spune ceva de genul acesta, am fi creduli dacă l-am crede. Dumnezeu nu lucrează în acest mod.” R 5446:6, 7.

 

POATE UN ORB SĂ CĂLĂUZEASCĂ PE UN ALT ORB?

LUCA 6:39, 40: “… Oare poate un orb să călăuzească pe un alt orb? Nu vor cădea amândoi în groapă? Ucenicul nu este mai presus de învățătorul său; dar orice ucenic desăvârșit va fi ca învățătorul său.”

“… Orbul care conduce pe alt orb reprezintă pe un ignorant care conduce pe alt ignorant în dificultăți, în groapă. În orbirea mintală din trecut, mulți creștini au presupus că Învățătorul învață aici că conducătorii orbi și urmașii lor orbi din zilele noastre vor cădea toți în groapa chinului veșnic, dar nu este așa. Ideea este că ei se vor poticni și vor fi păgubiți în loc de a ajunge la destinația dorită.

Destinația căutată de către evrei era părtășia și relația cu Dumnezeu — cea mai mare favoare a Lui, menționată lui Avraam, spunând: “Toate popoarele pământului vor fi binecuvântate în tine și sămânța ta”. Sfântul Pavel spune despre acea promisiune: “Israel n-a căpătat ce căuta, iar cei aleși au căpătat, pe când ceilalți au fost împietriți” (Romani 11:7). Întregul neam iudeu a fost orbit, respins și a căzut în groapă, în confuzie, în întuneric, separare de Dumnezeu. Aceasta a fost chiar chestiunea împotriva căreia Isus i-a avertizat. Ei urmau conducerea Cărturarilor, a Fariseilor și a Învățaților Legii, toți fiind conducători orbi care i-au condus greșit pe urmașii lor prea încrezători. Ucenicul sau urmașul n-o va duce mai bine decât stăpânul, conducătorul sau învățătorul său; el nu poate spera la rezultate mai bune decât conducătorul său.

Cât de important este deci, ca poporul lui Dumnezeu să-L recunoască pe Conducătorul adevărat, Isus, să-I audă vocea și să nu dea atenție vocii altora. În prezent, la sfârșitul acestui Veac Evanghelic, avem o stare de lucruri foarte asemănătoare celei care a fost la sfârșitul Veacului Iudeu. Avem mulți oameni mari, învățați și întelepți în toate denominațiile creștinătății, cum aveau evreii în zilele lui Isus în diferitele lor secte. Este la fel de important să fim atenți și să nu-i urmăm pe conducătorii orbi de astăzi — de fapt, este mult mai important. De ce am urma unele dintre crezuri când acum avem Cuvântul lui Dumnezeu într-o formă atât de convenabilă și când toți suntem în stare să-l citim? Cine nu se poate bucura de faptul că recent Papa a dat instrucțiuni ca episcopii romano-catolici să-i încurajeze pe catolici să studieze Biblia? Cât ne-am bucura să găsim că și conducătorii protestanți recomandă la fel Cuvântul lui Dumnezeu poporului lor!

Vai! dimpotrivă, găsim că multe din marile și înțeleptele amvoane principale ale lumii subminează credința poporului spunându-le că Biblia nu este inspirată divin, că Moise și Profeții n-au scris cărțile atribuite lor, și prin urmare spunând indirect că Isus și apostolii au fost înșelați când au citat din Vechiul Testament și le-au atribuit lui Isaia, Ieremia, Moise, Habacuc etc. Acești oameni mari se denumesc ei înșiși Critici Radicali și susțin teoria Evoluției, că omenirea trece printr-un proces de evoluție, de la asemănarea cu maimuța la asemănarea cu Dumnezeu. Ei spun astfel indirect poporului că n-a existat nici o cădere de la chipul și asemănarea lui Dumnezeu, că nu s-a comis nici un păcat, nici o sentință pentru păcat, nici un Răscumpărător din păcat și din sentința lui, și că nu este de sperat și de dorit restabilirea. Faptele Apostolilor 3:19-21.

În mod sigur, sfatul Marelui Învățător de a nu urma pe conducătorii orbi n-a fost niciodată mai de trebuință ca în zilele noastre. Binecuvântați vor fi cei care dau atenție avertizării, și prin ea vor fi îndrumați înapoi spre un studiu mai amănunțit al cuvintelor Marelui Învățător, ale apostolilor și ale profeților.” R 5029:1-5

 

DIN PLINĂTATEA INIMII VORBEȘTE GURA

LUCA 6:45: “Omul bun scoate lucruri bune din vistieria bună a inimii lui, iar omul rău scoate lucruri rele din vistieria rea a inimii lui; căci din plinătatea inimii vorbește gura”.

“În declarația Domnului nostru, inima este reprezentanta caracterului și gura este indicatorul acelui caracter. Cuvântul inimă este folosit uneori în Scriptură cu sensul exact al cuvântului minte. Din prisosul minții vorbește gura. Un om bun scoate lucruri bune din vistieria minții sale.  …” R 5518:11

“Lucrurile bune scoase din comoara inimii unui om bun vor fi acele lucruri pe care el le-a înmagazinat din când în când. După cum spune psalmistul despre omul evlavios: “Își găsește plăcerea în Legea Domnului și zi și noapte cugetă la Legea Lui”. Și despre sine declară: “O iau înaintea îanticipezș străjilor de noapte și deschid ochii, ca să cuget la cuvântul Tău”, la Lege, la precepte — la spiritul, la scopul acelei Legi, nu numai la forma exterioară. Așa trebuie să medităm asupra spiritului Legii lui Dumnezeu. Sentimentul inimii noastre trebuie să fie dorința de a primi Mintea Divină cât se poate de amănunțit asupra fiecărui subiect. Toți care sunt dornici să fie în armonie cu Dumnezeu și să obțină asemănarea caracterului Său se vor gândi la lucrurile care sunt bune, curate, sfinte. Psalmul 1:2; 119:148; Filipeni 4:8.

Când cineva se gândește la lucrurile care sunt bune, în minte i se înmagazinează ceea ce este bun. Oriunde se află o gură dispusă să vorbească lucruri rele, există o dispoziție rea — o minte în care s-a înmagazinat răul. Ceea ce și-a înmagazinat cineva în minte va fi lucrul cel mai important și despre acesta va vorbi în mod sigur. O comoară rea se va arăta, în ciuda tuturor străduințelor de a o ascunde; și în mod asemănător se va arăta și o comoară bună, pentru că mintea poate păstra numai o anumită cantitate. Luca 6:45”. R 5518:16, 17

“… există o relație între strângerea unei comori bune în mintea noastră și cea despre care a vorbit Domnul nostru când a zis: “Strângeți-vă comori în cer”. Când strângem comori în mintea și în inima noastră, zidim caracterul. Oricine merge în casa unui om și vede ce comori și-a adunat, poate întelege ușor direcția în care este înclinată mintea acelui om. Preferințele lui îi demonstrează caracterul. Așa este cu noi toți; lucrurile pe care le cultivăm sunt un indicator al caracterului nostru.

Când ajungem să dăm socoteală ca Noi Creaturi, caracterul va decide dacă vom fi socotiți vrednici de a face parte din Turma Mică aleasă a Domnului. Numai cei care au strâns comoara unui caracter în asemanare cu cel al Domnului Isus Cristos, Modelul nostru, vor fi potriviți pentru o moștenire în Împărăția Cerului. Deci, destinul nostru etern se va decide după modul în care ne folosim acum mintea și după gândurile pe care le strângem acum. Oricine cultivă gânduri bune va primi o binecuvântare, nu numai în viața prezentă, ci în tot viitorul.

Prima noastră preocupare deci, trebuie să fie pentru inimă — ca afecțiunile și dispozițiile ei să fie complet sub controlul Harului Divin; ca acolo să fie întronat fiecare principiu al adevărului și dreptății; ca dreptatea, mila, bunăvoința, blândețea, stăpânirea de sine, credința, amabilitatea frățească, iubirea, suprema reverență față de Dumnezeu și față de Cristos, și o iubire fierbinte pentru toate frumusețile sfințeniei, să fie ferm stabilite drept principii guvernatoare ale vieții. Dacă aceste principii sunt stabilite în inimă, nu vom avea nici o dificultate în controlarea limbii; căci din comoara bună a inimii noastre gura va vorbi cuvinte de adevăr, cumpătare, întelepciune și har.” R 5519:2-4

 

DOI DATORNICI IERTAȚI

LUCA 7:41-43: ““Un cămătar avea doi datornici: unul îi era dator cinci sute de dinari, iar celălalt cincizeci. Fiindcă n-aveau cu ce plăti, i-a iertat pe amandoi. Spune-Mi care din ei îl va iubi mai mult?” Și răspunzând, Simon I-a zis: “Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult.” Și Isus i-a zis: “Drept ai judecat.””

“… Unele dintre cele mai frumoase, dintre cele mai nobile caractere printre bărbați și femei, asemenea lui Simon fariseul, înțeleg că ei sunt de zece ori mai buni decât unii dintre semenii lor care merg la Domnul. Ei par înclinați să-și spună: “Ei bine, vecinii mei trebuie să meargă și să se pocăiască de păcatele lor; sigur ei au nevoie să se pocăiască. Sper că vor fi întâmpinați cu milă, vor întoarce o foaie nouă și vor încerca să fie diferiți, așa cum sunt eu”. Acești bieți farisei nu știu cât de mult greșesc; ei nu-și dau seama că unii dintre cei mai pătați vecini, prieteni și cunoștințe primesc iertare și binecuvântare divină, în timp ce ei pierd aceste lucruri pentru că nu sunt suficient de umiliți în inimă să ceară — să vină la Tatăl pentru iertare prin singurul nume dat sub cer și printre oameni prin care trebuie să fim mântuiți.

Noi nu-i amenințăm pe aceștia cu chinul veșnic sau cu vreo altă pedeapsă cumplită: numai le arătăm pierderea lor — că nu reușesc să primească părtășia, iertarea lui Dumnezeu, binecuvântările și privilegiile pe care le-ar putea avea, și din al căror punct de vedere ar putea obține mai mari favoruri și îndurări sub înalta chemare a acestui Veac. Prin urmare, desigur că pierderea suferită în prezent este mare, indiferent de orice altă răsplată viitoare.

Aici vedem motivul pentru care Scripturile declară că nu mulți puternici, nu mulți înțelepți, nu mulți învățați, nu mulți nobili sau bogați, după mersul acestei lumi, vor fi printre aleșii Domnului și moștenitori ai Împărăției. De ce? Pentru că aceștia mai favorizați, în ce privește condițiile naturale, apreciază mai puțin nevoia compătimirii, sprijinului, iertării și ajutorului divin. Deci noi încă găsim că Evanghelia milei și a iertării atrage cel mai mult clasa păcătoasă, și această clasă se ridică continuu din mocirla păcatului și a morții, transformându-i prin înoirea minții, schimbându-i din slavă în slavă, până când unii dintre ei prin îndurarea lui Dumnezeu vor fi moștenitorii lui Dumnezeu, împreună moștenitori cu Isus Cristos, Domnul lor, în Împărăția și gloria, onoarea și nemurirea ei. Aceasta nu înseamnă că Domnul nostru îi iubește mai puțin pe cei care sunt mai morali, mai integri, mai aproape prin natură de standardul perfecțiunii. Nu! În alte privințe fiind egali, desigur pe aceștia îi va iubi cu atât mai mult.

De exemplu, să observăm iubirea Domnului pentru tânărul care era foarte bogat și care a întrebat ce ar trebui să facă ca să moștenească Împărăția. Când Domnul i-a indicat Legea și tânărul a putut spune, “toate aceste le-am păzit din tinerețea mea”, Isus l-a privit și l-a iubit — l-a iubit, putem fi siguri, mult mai mult decât l-ar fi iubit dacă ar fi avut un caracter stricat, dacă era un risipitor. …” R 3761:9-R 3762:1

 

BUNUL SAMARITEAN

LUCA 10:25-37: “ … un învățător al legii s-a sculat să ispitească pe Isus și I-a zis: “Învățătorule, ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?” Isus i-a zis: “Ce este scris în Lege? Cum citești?” Și răspunzând el a zis: “Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta și cu toată cugetarea ta; și pe aproapele tău ca pe tine însuți.” “Bine ai răspuns” i-a zis Isus; fă așa și vei trăi. Dar el, care voia să se îndreptățească, a zis lui Isus: “Și cine este aproapele meu?” Și dând răspuns Isus a zis: “Un om se cobora din Ierusalim la Ierihon. A căzut între niște tâlhari, care l-au dezbrăcat, l-au rănit, au plecat și l-au lăsat aproape mort. Din întâmplare, se cobora pe același drum un preot și, când a văzut pe omul acesta, a trecut înainte de cealaltă parte. Un levit trecea și el prin locul acela și, când l-a văzut, a trecut înainte pe alături. Dar un samaritean, care era în călătorie, a venit la el și, când l-a văzut, i s-a făcut milă de el. S-a apropiat și i-a legat rănile, turnând peste ele untdelemn și vin; apoi l-a pus pe animalul lui, l-a dus la o casă de poposire și a îngrijit de el. A doua zi, când a pornit la drum, a scos doi dinari, i-a dat gazdei și i-a zis: “Ai grijă de el și orice vei mai cheltui, îți voi da înapoi la întoarcere.” Care din acești trei ți se pare că a fost aproapele celui ce căzuse între tâlhari? “Cel care și-a făcut milă cu el,” a zis învățătorul. “Du-te și fă și tu la fel”, i-a zis Isus.”

“… Un om al legii s-a gândit să-L prindă în cursă pe Învățătorul punându-I întrebarea: “Învățătorule, ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?” În acele zile, când singura lege a lui Israel era legea lui Dumnezeu, un avocat era unul bine versat în învățăturile cărților lui Moise. De aceea Isus i-a spus acestui doctor teologic: “Cum înțelegi chestiunea? Știi ce scrie în lege.” Avocatul a răspuns: “Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta și cu toată cugetarea ta; și pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Isus a aprobat aceasta, spunând că era adevărat. “Fă aceasta — ține legea — și vei trăi. Nu vei muri niciodată.”

Avocatul a fost prins înainte de a-și da seama. El știa că poporul Israel murea de secole, în ciuda Legii; totuși el și alții pretindeau că țin legea. Isus i-a arătat din propria lui mărturie că nu ținea Legea, așa cum pretindea el că face si cum pretindeau fariseii în general. Realitatea este că nici o ființă umană căzută, imperfectă, nu putea ține Legea perfectă a lui Dumnezeu; căci este atât de cuprinzătoare încât numai un om perfect putea să o țină complet.

Avocatul a căutat să nu-și piardă cumpătul și în loc să-și recunoască înfrângerea I-a întors din nou întrebarea lui Isus: “Cine este aproapele meu” pe care trebuie să-l iubesc ca pe mine însumi? Acesta era unul dintre punctele pe care Isus le ridicase în mod special împotriva fariseilor — că pe dinafară erau pioși, religioși, se rugau, posteau etc.; totuși în inimile lor erau nedrepți și profitau de văduve și de orfani — neiubindu-i ca pe ei înșiși. Avocatul a încercat să sugereze că Legea lui Dumnezeu nu includea pe fiecare ca semen al său, ci numai pe unii speciali.

Totuși, Isus l-a depășit iarăși, spunând: “Îti voi spune o pildă. Un om s-a coborât la Ierihon; și pe acel drum de munte pustiu a fost atacat de hoți, care l-au despuiat, l-au rănit și l-au lăsat pe jumătate mort. S-a întâmplat să treacă pe acolo un preot, unul din reprezentanții cei mai de seamă ai Legii; și când l-a văzut pe om, a trecut de cealaltă parte a drumului. La fel a trecut și un levit, următorul în legătură cu serviciul Legii, serviciul lui Dumnezeu. El s-a apropiat puțin și s-a uitat la bietul om, dar n-a făcut nimic. Apoi a venit un samaritean, un necunoscut, nu un evreu; și el a fost plin de milă. I-a legat rănile, l-a pus pe om pe animalul său, l-a adus la un han și a avut grijă de el, sacrificându-și timpul și energia în interesul omului rănit. A făcut mai mult de atât. A plătit pentru întreținerea omului rănit până când se va întoarce de la Ierusalim.

“Acum”, i-a spus Isus avocatului, “te întreb: care dintre acești oameni a împlinit rolul de aproape al acestui om care a căzut între tâlhari? Care dintre aceste moduri de a trata cazul ar împlini cerințele Legii, după judecata ta?” Avocatul a răspuns că cel care a arătat milă față de om a fost desigur cel care a făcut într-adevăr un act ca unul care este aproapele. Isus a răspuns că acesta ar trebui să fie un exemplu pentru avocat, că și el trebuia să procedeze la fel — că și el trebuia să fie bun, atent si generos față de orice ființă umană care era în nevoie — care avea nevoie de ajutor.

Iubirea împlinește legea

Facem bine dacă ne amintim scopul real al lui Dumnezeu în darea legilor, poruncilor etc. El nu Se bucură în mod special de frecvența cu care ne plecăm genunchii sau ne plecăm capul, nici de frecvența cu care participăm la închinarea divină, nici de nimic din ceea ce aparține închinării. Domnului Îi place în mod special să vadă că noi cultivăm spiritul Lui de iubire, bunătate și generozitate. “Dumnezeu este dragoste; și cine rămâne în dragoste rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu ramâne în el” (1 Ioan 4:16).  …” R 5369:10-15

“… du-te și arată milă, du-te și înțelege că oricare om în lume, prieten sau dușman, este aproapele tău și trebuie să fie iubit și servit de tine după cum ai ocazie. Așa cum ai vrea ca el să facă pentru tine, tocmai așa să faci tu pentru el; iubește-l și servește-l ca pe tine, așa cum ai vrea ca el să te iubească și să te servească pe tine când situația ar fi inversă.” R 3804:4

 

OMUL CEL TARE

LUCA 11:21, 22: “Când omul cel tare și bine înarmat își păzește casa, averile îi sunt la adăpost. Dar dacă vine peste el unul mai tare decât el și-l biruie, atunci îi ia cu sila toate armele în care se încredea și împarte prăzile luate de la el.”

“Puterea lui Isus de a scoate demoni a arătat că El era pe deplin competent să Se ocupe de prințul acestei lumi, prințul întunericului, Satan; și că, dacă Împărăția ar fi fost stabilită atunci, Satan și îngerii lui ar fi fost legați sau restricționați atunci. Totuși, având în vedere respingerea cunoscută dinainteși prezisă a lui Isus și a Împărăției, lucrarea de legare a lui Satan nu a progresat, ci a întârziat până la a Doua Venire a lui Isus. Atunci, clasa Miresei Sale fiind între timp aleasă ca să fie comoștenitori în Împărăție, El Își va lua marea Sa putere și va domni. Atunci Se va ocupa de Satan și de demonii subordonați lui; da, împreună cu toți cei ce au cultivat păcatul și spiritul lui Satan care a pus stăpânire atât de serios pe omenire în condițiile căderii.

Legarea lui Satan

Domnul nostru spune că la sfârșitul acestui Veac Evanghelic Satan va fi legat pentru o mie de ani (mia de ani a domniei glorioase a lui Mesia), ca să nu mai poată înșela omenirea, cum a înșelat-o și a amăgit-o timp de șase mii de ani, punând întunericul în locul luminii și prezentându-L pe Tatăl ceresc într-o lumină falsă, ca fiind cea mai rea ființă imaginabilă, complotând și predestinând mii de milioane de oameni să se nască și să meargăîn chinul veșnic.

Isus ilustrează controlul lui Satan asupra lumii din prezent, asemănându-l cu un om puternic, înarmat și care își păzește palatul. El își poate menține controlul până când vine unul mai puternic, îl învinge și ia în stăpânire bunurile sale pe care le-a câștigat pe nedrept. Astfel Isus a prezis că Împărăția Sa Mesianică va fi mai puternică decât aceea a lui Satan, și o va controla și îl va lega pe Satan. Rezultatul va fi eliberarea omenirii din blestemul păcatului și al morții care a stat asupra rasei de șase zile mari de câte o mie de ani fiecare. Împărăția lui Mesia va fi în cea de-a șaptea zi mare, sau în Sabat, când toți cei care Îl vor accepta pe Mântuitorul vor intra în odihnă.

Între timp Isus, conform planului Tatălui, în timpul acestui Veac Evanghelic, prin Mesajul Său și prin Mesajul apostolilor, adună din lume o clasă a Miresei, pentru a fi comoștenitori cu El în Împărăție. Lui Satan i se îngăduie libertate considerabilă în încercarea loialității tuturor acestora. Nu pot fi decât cei doi stăpâni. Cu bună științăsau din ignoranță, oamenii îl servesc fie pe Unul fie pe celălalt. După cum a spus Isus: “Cine nu este cu Mine este împotriva Mea””. R 5378:5-8

 

BOGATUL NEBUN

LUCA 12:16-21: “Pământul unui om bogat rodise mult. Și el se gândea în sine și zicea: “Ce voi face? Fiindcă nu mai am loc unde să-mi strâng roadele.” “Iată”, a zis el, “ce voi face: îmi voi strica hambarele și voi zidi altele mai mari; acolo voi strânge toate roadele și toate bunurile mele; și voi zice sufletului meu: “Suflete ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani; odihnește-te, mănâncă, bea și înveselește-te!” Dar Dumnezeu i-a zis: “Nebunule! Chiar în noaptea aceasta ți se va cere înapoi sufletul; și lucrurile pe care le-ai pregătit, ale cui vor fi?” Tot așa este și cu cel care își adună comori pentru el și nu se îmbogățește față de Dumnezeu.””

“În această pildă nu se spune că omul bogat și-a obținut bogăția prin ceva mijloace ilegale. Nu este acuzat că și-a înșelat fratele sau vecinul. Relatarea este numai că a avut binecuvântări vremelnice din abundență și că prin creștere naturală era bogat; și subiectul lecției se află în întrebarea pe care și-o pune el însuși, ce voi face cu aceste averi?

Atitudinea corectă a minții, “spiritul minții sănătoase”, ar fi răspuns la această întrebare cam în acest mod: Aceste daruri ale providenței divine sunt o responsabilitate ce mi-a fost încredințată și eu sunt un ispravnic, un administrator; poziția mea îmi va permite să fiu o sursă de mari binecuvântări pentru alți semeni de-ai mei, nu atât de generos aprovizionați; de fapt, am în mâna mea puterea să-i fac pe mulți semeni să fie confortabili și fericiți; și în îndeplinirea acestei misiuni de administrator în acest mod potrivit voi avea mult mai mare plăcere decât dacă m-aș strădui să folosesc toate aceste daruri pentru mine, sau să le păstrez pentru folosul meu în viitor.

O asemenea cale generoasă, neegoistă, ar fi avut nu numai aprobarea divină și ar fi constituit “adevăratele bogății” “depuse în cer”, dar, în plus, ar fi fost cea mai directă cale spre fericire pentru însuși individul deja favorizat. Este un proverb adevărat: “Unul care dă cu mână largă ajunge mai bogat; și altul, care reține mai mult decât trebuie, nu face decât să sărăcească”. … Dimpotrivă … cine folosește bogăția pământească încredințată grijii lui în armonie cu judecata lui cea mai bună, își câștigă astfel o răsplătă bogată de aporbare din partea tuturor celor cu care are de-a face; și, prin aranjamentul îndurător al Domnului în Cristos, această cultivare a spiritului iubirii devine un factor foarte important în privința obținerii bucuriei și binecuvântării veșnice.” R 2685:10-R 2686:1

“Domnul nostru, pentru a accentua lecția, ridică întrebarea: Ale cui, deci, vor fi aceste lucruri? Cel care le-a acumulat nu s-ar mai putea bucura de ele, oricine le-ar primi; el ar fi într-adevăr sărac, oricine s-ar bucura de ele; pentru că acestea erau tot ce a avut; el și-a dat gândirea și efortul și fiecare talent ca să facă bani și să încerce bucuriile egoiste, și nu a fost bogat față de Dumnezeu — nu a fost bogat în fapte bune — nu a adunat comori în cer. Viața sa a fost un eșec; el ar intra în viața viitoare sărac în ceea ce privește dezvoltarea mintală și morală în însușiri bune. Ar intra în ea cu o povară de egoism, cu care s-a născut într-o anumită măsură, dar la care a adăugat în mare măsură, printr-o viață de egoism. Și în viața viitoare povara sa de egoism va fi o perioadă un handicap pentru eforturile sale spre adevărata noblețe, dacă atunci va face eforturi spre perfecțiune sub condițiile binecuvântate ale Împărăției Milenare.” R 2686:3

 

STĂPÂNUL SE ÎNTOARCE DE LA NUNTĂ

LUCA 12:35-40: “Mijlocul  să vă fie încins și făcliile aprinse. Și să fiți ca niște oameni care așteaptă pe stăpânul lor să se întoarcă de la nuntă, ca să-i deschidă îndată, când va veni și va bate la ușă. Ferice de robii aceia pe care stăpânul îi va găsi veghind la venirea lui! Adevărat vă spun că el se va încinge, îi va pune să stea la masă și se va apropia să-i servească. Fie că vine la a doua strajă din noapte, fie că vine la a treia strajă, ferice de ei dacă-i va găsi așa. Să știți că dacă ar ști stăpânul casei la ce ceas va veni hoțul, ar veghea și n-ar lăsa să-i spargă casa. Și voi deci fiți gata, căci Fiul Omului va veni în ceasul în care nu vă gândiți.”

“… Domnul nostru a ales aceasta ca o ilustrație potrivită a vigilenței care trebuia să-i caracterizeze pe urmașii Săi în timp ce așteaptau venirea Sa a doua. De fapt, robii în această pildă sunt mireasa în altă pildă, dar prezintă chestiunea din alt punct de vedere. Singura lecție de aici este că hărnicia în serviciu, vegherea pentru interesele cauzei Stăpânului, credința în promisiunea Sa de a Se întoarce și așteptarea evenimentului, servesc drept un ajutor sau stimul pentru serviciu potrivit. Când stăpânul casei ar sosi împreună cu compania Sa, ar fi împotriva intereselor servitorilor Săi și a iubirii și devotamentului față de El dacă într-o asemenea ocazie ar fi găsiți adormiți, sau altfel decât gata să deschidă ușa la semnul sosirii Stăpânului.

… Prezența Sa va fi făcută cunoscut prin batere la ușă, iar baterea ar corespunde unui anunț printr-un anumit servitor special sau servitori speciali, verbal sau prin pagina scrisă, care să prezinte dovezile prezenței Stăpânului. De exemplu, publicarea profețiilor timpului, arătând că timpul s-a împlinit — că anumite profeții care marchează evenimente ce aparțin încheierii Dispensației Evanghelice și începutului Dispensației Milenare sunt împlinite și că anumite semne menționate în Scripturi sunt împlinite — astfel de mărturii sunt de natura unei bateri, care va fi auzită de către aceia dintre robii Domnului care vor fi treji în timpul acela. Nu robii în general trebuie să efectueze baterea, ci Stăpânul Însuși va pune în acțiune forțe și mijloace pe care va alege să le folosească pentru producerea acestei bateri și anunț.

… Nu este fixată o dată pentru venirea Stăpânului, dar se face în mod clar comunicarea că nu este pentru ei să știe timpurile și sezoanele, ci ei trebuie să fie atenți continuu, nu numai în timpul primei străji, ci și în timpul celei de-a doua și a celei de-a treia străji, pentru ca oricând ar fi auzită bătaia Stăpânului, ei să poată răspunde prompt. Ideea nu este, să observăm acest lucru, că servitorii nu vor ști niciodată când va veni Stăpânul: ideea este că la sosirea Sa, El se va îngriji să se facă o astfel de batere care va fi recunoscută de către toți servitorii care sunt treji și în așteptare și veghere. În ce ar consta rostul baterii dacă servitorii nu trebuiau să știe când auzeau baterea? Baterea trebuia să fie o dovadă a prezenței și servitorii nu vor ști înainte, ci vor ști la sosirea Sa și aceasta fără să-L vadă.

Stăpânul își va servi robii

Care va fi răsplata specială a acestor robi? Pilda spune: Stăpânul lor “se va încinge îel va deveni servitorul lorș, îi va pune să stea la masă și se va apropia să-i servească”. Aceasta sugerează că la a doua venire a Domnului, El va fi prezent înainte ca vreunul dintre robii Lui să știe despre sosirea Sa. El va bate sau Se va îngriji să se facă anunțul prezenței Sale. Cei care vor auzi baterea vor fi numai cei care vor fi treji și pregătiți, așteptându-L și fiind atenți la batere. Aceștia vor avea un ospăț spiritual special. Va fi special pentru că va fi o ocazie specială și va fi intenționată ca o răsplată specială pentru manifestarea interesului și devotării lor. Va fi special de asemenea, pentru că Stăpânul casei, devenit servitorul lor, va avea toate cheile tuturor bogățiilor harului și binecuvântării, și, așa cum a explicat în altă parte, va scoate din comorile Sale — cămările Sale — lucruri noi și vechi, hrană consistentă și delicatese. Cei credincioși sigur vor avea un ospăț împărătesc, așa cum nu li s-a dat niciodată înainte.

Aceste lucruri, susținem noi, s-au împlinit deja. Baterea sau vestirea prezenței Domnului, așa cum a fost arătată prin profețiile Vechiului Testament, s-a făcut începând din 1875 și se face încă. Baterea din pildă ar putea fi în mod potrivit numai pentru câteva secunde, dar împlinirea ar putea acoperi în mod potrivit o perioadă de ani. Servitorii casei iau cunoștință și fiecare deschizându-și inima și mintea la faptul prezenței Domnului, primește o împlinire a binecuvântării promise — primește un ospăț de bucate grase, spirituale — o înțelegere și apreciere a planului divin și o hrană și o întărire pentru suflet, așa cum n-a avut niciodată înainte. Că această servire a servitorilor de către Stăpân trebuie să fie înțeleasă ca o lucrare individuală și nu numai ca un serviciu și un ospăț colectiv, este dovedit de declarația Domnului în Apocalipsa 3:20. Aici Domnul prezintă același eveniment în legatură cu mesajul Său către ultima fază a Bisericii Sale nominale, faza Laodiceea. El spune: “Iată, Eu stau la ușă și bat; dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, Eu voi intra la el, voi cina cu el și el cu Mine”. R 3354:7-R 3355:2

“Referirea aici este la o venire asemenea unui hoț, și cuvântul grecesc tradus prin să se spargă, ar însemna literal “a săpa în”. Multe din casele din timpurile vechi nu erau construite din piatră sau din cărămidă, ci din lut uscat … . În astfel de case se putea intra mai repede săpând în perete, decât forțând ușa. …” R 3355:5

““Stăpânul casei” sau “gospodarul” dispensației actuale nu este Domnul nostru, ci Adversarul nostru, diavolul, “dumnezeul veacului acestuia”, “domnul puterii văzduhului”, “stăpânitorul lumii acesteia” care stăpânește acum pe fiii neascultării, orbind mintea tuturor celor care nu cred — ai căror ochi ai înțelegerii n-au fost unși cu alifia pentru ochi a Domnului (2 Corinteni 4:4; Efeseni 2:2; Apocalipsa 3:18). Acest adversar este viclean și foarte iscusit; și folosește prompt orice cunoștință ar avea despre timpuri, perioade și aranjamente divine ca să se opună planului divin, după cum spune Domnul nostru în declarația anterioară.

Metoda Tatălui ceresc față de Satan a fost să-l lase să meargă pe calea lui, în afară de cazurile în care ar veni în conflict cu planul divin, și astfel să stăpânească uneltirile lui rele încât să le folosească pentru înaintarea planului divin. Ca atare Satan, deși a cunoscut Biblia de mult, doar puțin a înțeles din ea, pentru același motiv pentru care n-a înțeles-o nici omul; pentru că este scrisă în pilde, simboluri și figuri de stil. Iar acum că acestea își au timpul să fie înțelese, înțelegerea lor este limitată la cei care au conducerea Spiritului sfânt, care, după cum a promis Domnul nostru, “vă va călăuzi în tot adevărul”, dar pe care lumea nu-l poate primi. Satan nu are Spiritul sfânt și nu este condus de el, și, prin urmare, mare parte din Cuvântul divin este nebunie pentru el. Dar fără îndoială el a învățat, așa cum a învățat și lumea într-o oarecare măsură, că — “Prietenia Domnului este cu cei care se tem de El.” (Psalmul 25:14). De aceea, putem presupune că reprezentanții lui, îngerii decăzuți, sunt adesea prezenți în micile adunări și la studiile biblice etc., ale poporului cu adevărat consacrat, ca să afle câte ceva despre planul divin.

În ce mod și-ar fi condus Satan afacerile diferit dacă ar fi știut mai devreme mai mult despre planul divin, putem numai presupune; dar avem mărturia clară a Domnului nostru că astfel de cunoștință din partea lui Satan ar fi făcut necesar un alt fel de sfârșit al Veacului Evanghelic și un alt fel de început al Veacului Milenar, decât a intenționat și a declarat Dumnezeu. Dar în loc să știe și să-și pună casa în ordine, el a fost luat prin surprindere de parousia Domnului în 1874 și de lucrarea “secerișului” începută atunci; așa că, cu toate vicleșugurile și înșelările lui, cu toate simulările luminii adevărate etc., “casa” lui, instituțiile actuale, vor suferi o prăbușire completă. Pe măsură ce își dă seama de aceasta, el depune cele mai încordate eforturi să înșele — chiar și recurgând, prin servitorii săi amăgiți, la miracolele vindecării fizice, deși el este prințul bolii, suferinței și morții (Evrei 2:14). Dar o casă dezbinată astfel împotriva ei însăși va cădea în mod sigur; și mare va fi  căderea Babilonului: va cădea ca o mare piatră de moară aruncată în mare. Apocalipsa 18:21.

“De aceea și voi fiți gata, căci Fiul Omului va veni în ceasul în care nu vă gândiți” — Matei 24:44.

Aici, “și voi”, cei care cred, credincioșii Domnului, sunt menționați în contrast cu Satan și casa lui. Timpul prezenței Domnului n-a putut fi cunoscut dinainte nici chiar de către sfinți. Nici faptul prezenței Domnului n-a fost recunoscut până după aproape un an din octombrie 1874, când bătaia Sa la ușă prin cuvântul profeților și al apostolilor, a fost recunoscută. De atunci există nenumărate semne exterioare, dovezi ale prezenței Fiului Omului; iar cei devotați Lui, pe măsură ce sunt adunați din cele patru vânturi ale cerului, sunt luați în casa Lui de ospăț și puși să se așeze la masă așa cum lumea n-a mai cunoscut, și sunt serviți, mai întâi de către Învățătorul Însuși, și suplimentar unii de către alții. Vezi Luca12:37.” D 611:2-D 612:3

 

ADMINISTRATORUL CREDINCIOS ȘI ÎNȚELEPT

LUCA 12:42-48: “Cine este administratorul credincios și înțelept pe care-l va pune stăpânul său peste servitorii săi ca să le dea partea lor de hrană la timpul potrivit? Ferice de robul acela pe care stăpânul, la venirea lui,  îl va găsi făcând așa! Adevărat vă spun că îl va pune peste toată avuția sa. Dar dacă robul acela zice în inima lui: “Stăpânul meu întârzie să vină” și începe să bată pe servitori și pe servitoare, să mănânce, să bea și să se îmbete, stăpânul robului aceluia va veni în ziua în care el nu se așteaptă și în ceasul în care nu știe și-l va despica în două; și partea lui va fi cu cei necredincioși. Robul acela care a știut voia stăpânului său și nu s-a pregătit deloc și n-a făcut voia lui, va fi bătut cu multe lovituri. Dar cine n-a știut-o și a făcut lucruri vrednice de lovituri, va fi bătut cu puține. Cui i s-a dat mult, i se va cere mult; și cui i s-a încredințat mult, îi vor cere mai mult.”

“Noi, destul de firesc, ne-am străduit să interpretăm cuvintele Domnului nostru cum că fac referire la un administrator compus — adică un anumit număr sau o clasă de frați împreună ar constitui administratorul din această pildă. În străduința de a face o astfel de interpretare, am întâmpinat totuși unele dificultăți.

  1. A presupune o asemenea clasă în Bisercă, ar însemna a recunoaște ceea ce este negat în altă parte — a recunoaște o clasă clericală sau cu autoritate, distinctă și separată de restul Bisericii, pentru că acest administrator trebuie să împartă hrană la timpul potrivit casei, servitorilor împreună cu el. Noi susținem că Biserica lui Cristos nu este formată din cler și laici, ci “toți sunteți una în Hristos Isus” și “unul singur este Îndrumătorul vostru: Hristos”. Totuși, n-ar fi nici o încălcare a principiului dacă am presupune că Domnul la timpul indicat ar folosi în mod special un membru al Bisericii Sale în calitate de canal sau instrument prin care să trimită mesajele potrivite, hrana spirituală potrivită la acel timp; pentru că în diferite timpuri din trecut Domnul a folosit indivizi în felul acesta. De exemplu, Petru a folosit “cheile” Împărăției cerurilor la Cincizecime, iar apoi în casa lui Corneliu, și în amândouă locurile a fost folosit ca slujitor special în legătură cu distribuirea adevărurilor speciale. Aceasta nu l-a făcut pe Petru domn peste ceilalți apostoli sau peste Biserică, ci numai slujitor.
  2. Oricât de mult ne-am strădui să aplicăm această imagine la poporul Domnului în mod colectiv, ar rămâne totuși faptul că diferitele detalii declarate nu s-ar potrivi la un grup de persone. De exemplu, în versetul 42, în traducerea obișnuită (engleză; nota traducătorului) este redat robul acela credincios; în versiunea revizuită (engleză; nota traducătorului), administratorul credincios, ca și cum s-ar referi la unul anume, și termenul nu este folosit în mod nedefinit pentru un număr. Mergând la textul grecesc, găsim că accentul este de asemenea acolo și în formă dublă — robul cel credincios, robul cel înțelept. Dacă ar fi un caz în care am putea aplica acest text la Cristos, n-ar fi nici o dificultate, sau dacă ar fi un caz în care ar putea fi aplicat la întregul corp al lui Cristos, n-ar fi nici o dificultate în a armoniza pe acela unu cu mulți membri ai acelui singur corp al lui Cristos; dar deoarece robul menționat trebuie să dea hrană celorlalți membri ai corpului, servitorilor împreună cu el, termenul pare să fie limitat la o anumită persoană. Totuși, întocmai cum am spus despre Petru, că n-a fost făcut domn peste frați datorită folosirii sale speciale, tot așa spunem despre oricine ar fi acela la care se referă pasajul, că în niciun sens al cuvântului nu l-ar putea constitui domn sau dictator, sau stăpân, sau să implice inspirația sa. Tot ce am putea spune este că ar fi unul privilegiat ca să fie un servitor, și nu mulți par a fi dornici să îndeplinească o asemenea poziție în adevăratul înțeles al cuvântului. Acest servitor, dacă ar fi găsit credincios, va fi însărcinat tot mai mult cu împărțirea fiecărui aspect al adevărului prezent, așa cum este înfățișat în pildă, prin faptul că i se va da să împartă hrana la timpul potrivit servitorilor. Necredincioșia din partea acestuia numit ar însemna declasarea din acest serviciu și probabil serviciul ar trece la altcineva, la un succesor al său.

Expresia, “adevărat vă spun că îl va pune peste toată avuția sa”, nu trebuie înțeleasă a se aplica la gloriile și onorurile viitoare, ci numai la o responsabilitate mai generală sau administrare în ce privește împărțirea “averilor” Domnului, sau a adevărurilor cuvenite să fie păzite sau date în timpul rămas al “secerișului”. Cu alte cuvinte, administratorul prin care Domnul va împărți adevărul prezent în acest “seceriș”, dacă va fi găsit vigilent, umilit, credincios, va continua în această administrare și va fi folosit de Domnul din ce în ce mai mult în serviciul robilor — până la terminarea secerișului.

“Nu ca fiind stăpâni peste moștenirea lui Dumnezeu” (K. J.*)

Că acest rob nu trebuie să acționeze sau să fie considerat ca un domn, este clar indicat în versetul 45, care arată că un asemenea abuz de numirea sa ar duce la căderea sa. Niciodată biserica n-a avut nevoie să fie în gardă împotriva servitorilor care s-au străduit într-adevăr să o servească și să scoată din tezaurul Domnului hrana la timpul cuvenit. Pericolele bisericii întotdeauna s-au ridicat de la cei care au căutat să stăpânească peste moștenirea lui Dumnezeu și să împartă propria lor înțelepciune sau înțelepciunea altor oameni în locul Cuvântului Domnului.

Versetele 47, 48 par să sugereze că responsabilitatea robului față de Domnul va fi în măsura cunoștinței sale în ce privește voia Domnului; și că Domnul va proceda cu el după principiul că având multă cunoștință și ocazie, cerințele de la el vor fi proporțional mari.

În timp ce îndemnul în general pare să se aplice la un anumit rob prin care alți robi vor fi aprovizionați (vezi Matei 24:45-51), putem vedea că același principiu s-ar aplica în sens general la fiecare rob pe rând, așa cum ar primi fie hrană, fie administrație. Responsabilitatea sa va fi în măsura în care a primit sau a avut ocazia să primească, și de felul în care a folosit binecuvântarea. Noi cei de astăzi, care trăim sub așa mare favoare de la Domnul, bucurându-ne de lumina adevărului prezent așa cum și vedem că este, avem fiecare motiv să-I mulțumim și tot mai mult să apreciem lucrurile noi și vechi din depozitul de adevăr al Stăpânului care ni se împarte acum, și pe care fiecare la rândul lui este privilegiat să-l împartă altora și pentru care are responsabilitate în măsura cunoștinței lui. Domnul să ne ajute pe fiecare să fim credincioși și să ne amintim că Domnul nostru a fost un rob, precum și un Fiu, și că cel mai mare privilegiu al nostru ca fii este să fim robi credincioși, administratori al harului de multe feluri al lui Dumnezeu. R 3355:10-R 3356:6

 

SMOCHINUL NERODITOR

LUCA 13:6-9: “Un om avea un smochin sădit în via sa. A venit să caute rod în el și n-a găsit. Atunci a zis îngrijitorului viei: “Iată că sunt trei ani de când vin și caut rod în smochinul acesta și nu găsesc. Taie-l! De ce să mai cuprindă și pământul degeaba?” “Domnule”, i-a răspuns el, “mai lasă-l și anul acesta, până îl voi săpa de jur împrejur și îi voi pune gunoi. Poate că de acum înainte va face roadă; dacă nu îl vei tăia.””

“… Cei trei ani și jumătate ai serviciului Domnului nostru pentru națiunea evreiască și respingerea lor de către El sunt reprezentați prin plda smochinului neroditor … .” R 2564:4

 

POARTA STRÂMTĂ

LUCA 13:24-27: “Luptați-vă să intrați pe ușa cea strâmtă. Căci vă spun că mulți vor căuta să intre și nu vor putea. Îndată ce Stăpânul casei Se va scula și va închide ușa și voi veți începe să stați afară și să bateți la ușă, zicând: “Doamne, deschide-ne!”, El vă va răspunde și va zice: “Nu vă știu de unde sunteți”. Atunci veți începe să ziceți: “Noi am mâncat și am băut în fața Ta și pe străzile noastre ne-ai învățat.” Și El va răspunde: “Vă spun că nu știu de unde sunteți; depărtați-vă de la Mine, voi toți lucrătorii fărădelegii!””.

“O anumită perioadă de timp, ușa pentru Chemarea de Sus a Bisericii stă întredeschisă. Isus a deschis această cale nouă a vieții prin văl; adică prin trupul Său — sacrificiul Său (Evrei 10:19, 20). Posibilitățile intrării pe această cale le-au fost prezentate mai întâi evreilor; și după ce au fost găsiți cei potriviți din acel popor, Dumnezeu a trimis Mesajul în toate părțile printre neamuri pe parcursul a mai bine de optsprezece secole. Se pare că adunarea Aleșilor este aproape completă. Imediat ce ultimul care să completeze numărul va fi fost calificat pentru glorie și va fi intrat pe ușă, aceasta va fi închisă.

Cam în acel timp, o mare trezire a gândirii religioase va veni pentru lume în mijlocul unui mare Timp de Necaz. Atunci mulți vor începe să spună că au neglijat marele Premiu, că n-au reușit să cumpere mărgăritarul de mare prețîn condițiile avantajoase în care le-a fost oferit — cu puținul pe care-l aveau. Atunci va fi o mare jelire printre această clasă și o strigare: Doamne, Doamne, noi nu vom fi din clasa Miresei? Dar Domnul nu-i va recunoaște ca fiind din ceata Miresei. Atunci vor fi în mare regret. Va predomina plânsul și scrâșnirea dinților. Aceasta nu va fi într-un loc de chin veșnic îndepărtat, așa cum am presupus odată, ci, așa cum dă de înțeles relatarea, va fi chiar aici pe pământ, dintr-o clasă care au neglijat privilegiile Chemării de Sus când au știut despre ea.

Aducând chestiunea la nivelul ascultătorilor Săi, dar lăsând-o totuși aplicabilă la toți care au auzit Mesajul de-a lungul Veacului Evanghelic, Domnul dă de înțeles că unii dintre aceștia au fost în strâns contact cu El și cu urmașii Săi. Ei au avut o formă de evlavie și au pretins că au făcut multe lucruri minunate, totuși Domnul nu-i va recunoaște în privința vreunui privilegiu al Împărăției. Ei nu vor avea o parte nici măcar în Împărăția pământească. Aceasta va fi dată Vrednicilor din trecut, care au trăit și au murit înainte de a se deschide Chemarea de Sus.

Avraam, Isaac, Iacov și toți profeții și credincioșii din trecut vor fi Prinți peste tot pământul, reprezentanții vizibili ai lui Mesia cel invizibil și ai Bisericii Sale în slavă. Moștenitorii Împărăției nu vor fi în întregime evrei, fiindcă evreii ca popor n-au fost destul de sfinți și fiindcă Domnul nu putea accepta decât pe sfinți. Când chemarea la comoștenire în Împărăție avea să treacă la neamuri, unii aveau să vină de la răsărit, de la apus, de la miazănoapte și de la miazăzi și să aibă parte de Împărăție. Evreii au fost primii în favoarea lui Dumnezeu, iar neamurile ultimii; totuși unii dintre primii în privilegii și ocazii vor eșua.” R 5407:3-6

“… Cu alte cuvinte, chemarea, singura chemare din acest veac al Evangheliei, este la calea îngustă a jertfirii de sine: și nici o abatere a interesului nostru n-ar trebui să ne slăbească alergarea pentru marele premiu al nemuririi oferit acum. Când numărul celor “aleși” va fi complet și marea strâmtorare de la sfârșitul acestui veac va da de veste că Biserica este completă și glorificată, mulți vor privi altfel nimicurile lumești care le împiedică acum împlinirea angajamentelor lor de consacrare.” E 401:3

 

LOCUL DE FRUNTE LA OSPĂȚ

LUCA 14:7-11: “Apoi, când a văzut că cei invitați la masă alegeau locurile dintâi, le-a spus o pildă, Și le-a zis: “Când ești invitat de cineva la nuntă, să nu te așezi la masă în locul dintâi, ca nu cumva, printre cei invitați de el, să fie altul mai vrednic de cinste decât tine și cel ce te-a invitat și pe tine și pe el, să vină să-ți zică: “Dă locul tău omului acestuia!” Atunci cu rușine vei fi pus să iei locul de pe urmă. Ci, când ești invitat, du-te și stai jos în locul cel mai din urmă, pentru ca atunci când va veni cel ce te-a invitat, să-ți zică: “Prietene, mută-te mai sus!” Lucrul acesta îți va face cinste înaintea tuturor celor ce vor sta la masă împrenă cu tine. Căci oricine se înalță va fi smerit; și cine se smerește va fi înălțat.””

“Toată lecția din pildă pare să fie o ilustrație a cursului potrivit printre oameni, așa cum este văzut din punctul de vedere divin, și deci o ilustrație pentru toți a felului în care Dumnezeu va proceda cu cei pe care îi invită la ospățul de nuntă antitipic. Locul principal nu va fi dat celor mai îndrăzneți, celor mai înclinați să uzurpe autoritatea; ci din contră, Domnul nu va uita pe bărbatul sau pe femeia cu minte umilită, care, neavând o părere prea înaltă despre el sau despre ea, ar căuta cu mulțumire și recunoștință și ar aprecia chiar cel mai umil loc în prezența divină.

Ambiția este o caracteristică foarte necesară a minții umane, fără de care lumea ar face relativ puțin progres; dar este un element foarte periculos în ceea ce privește formarea caracterului creștin. Putem fi siguri, din toate scripturile prezentate, că principiul lui Dumnezeu de a lucra cu noi în distribuirea gloriilor și onorurilor împărăției va fi pe liniile așezate de Învățătorul: oricine se înalță va fi smerit; și cine se smerește v a fi înălțat”. R 3832:2, 3

 

CINA CEA MARE

LUCA 14:16-24: “… Un om a dat o cină mare și a invitat pe mulți. La ceasul cinei, a trimis pe robul său să spună celor invitați: “Veniți, căci iată că toate sunt gata!” Dar toți, fără exepție, au început să se scuze. Cel dintâi i-a zis: “Am cumpărat un ogor și trebuie să mă duc să-l văd; te rog să mă scuzi.” Un altul a zis: “Am cumpărat cinci perechi de boi și mă duc să-i încerc; te rog să mă scuzi.” Un altul a zis: “M-am căsătorit și de aceea nu pot veni.” Când s-a întors robul, a spus stăpânului său aceste lucruri. Atunci stăpânul casei s-a mâniat și a zis robului său: “Du-te degrabă în piețele și străzile cetății și adu aici pe cei săraci, schilozi, orbi și șchiopi!” Și robul a zis: “Stăpâne, s-a făcut cum ai poruncit și tot mai este loc.” Și stăpânul a zis robului: “Ieși la drumuri și la garduri și, pe cei care îi vei găsi, silește-i să intre, ca să mi se umple casa. Căci vă spun că nici unul din cei invitați nu va gusta din cina mea.””

“Pilda descrie un ospăț mare, cu un număr mare de prieteni ai gazdei invitați dinainte, ca să poată fi pregătiți la timpul când ospățul va fi pregătit și anunțat. Dumnezeu Însuși este gazda din pildă, iar prietenii Lui au fost națiunea evreiască pe care, ca popor i-a avantajat în toate felurile, în special în aceea că lor le-au fost încredințate tainele lui Dumnezeu — multă cunoștință a planului divin pentru salvarea omului și promisiunea, că dacă ei ca sămânță a lui Avraam erau credincioși, să aibă invitația, privilegiul și ocazia acestui mare ospăț. Domnul li se adresează prin profet spunând: “Eu v-am ales numai pe voi dintre toate familiile pământului” (Amos 3:2). Numai Israel a fost invitat la acest ospăț; dar ospățul nu a fost pregătit până în ziua Domnului nostru, și deci invitația de a participa la el nu a fost făcută până atunci. În cele din urmă însă timpul a venit; Cristos, așa cum a fost reprezentat prin vițelul jertfei pentru păcat, Se dăduse pe Sine — sacrificiul fiind considerat ca îndeplinit de la timpul oferirii Sale, când Domnul nostru S-a prezentat pe Sine lui Ioan, la Iordan, făcând o deplină consacrare a întregii Sale ființe, chiar până la moarte. În vederea acestei jertfe pentru păcate, Dumnezeu putea începe imediat să cheme deja pe oaspeții cărora le era promis, la marele ospăț de binecuvântare și manifestare a favorii divine față de cei cărora îl promisese cu așa mult timp înainte prin tatăl lor Avraam.

Și așa a fost, că atunci când Isus a venit și i-a chemat pe ucenici și i-a trimis, mesajul a fost: “împărăția cerurilor s-a apropiat”; marele ospăț de lucruri grase pentru această națiune, pe care Dumnezeu îl promisese așa de mult timp, este pregătit; și oricine dorește poate veni și poate fi primit să participe la el. Mesajul lui Isus și al celor doisprezece, iar mai târziu al celor șaptezeci, în toată Iudeea, a fost invitația acelui popor favorizat să vină și să se bucure de acel ospăț mare, pe care ei îl așteptaseră cu nerăbdare și speraseră și se rugaseră timp de peste șaisprezece secole — de marile privilegii și ocazii ale împărăției.

Dar așa cum arată pilda, când oferta împărăției a fost de fapt făcută, când invitația de a se împărtăși de binecuvântările marelui ospăț a fost pusă în realitate înaintea lor, s-a dovedit că au iubit împărăția și lucrurile viitoare cu mult mai puțin decât ei sau alții s-ar fi putut gândi. Dimpotrivă, unanimitatea cu care invitația la împărăție a fost respinsă, a făcut să pară aproape ca și cum cei care au respins-o ar fi acționat la unison în acea chestiune. Scuzele lor pentru un interes așa de mic în lucrurile pe care Dumnezeu le promisese și pe care ei au pretins a le dori cu nerăbdare, a fost aparenta presiune în privința altor obligații de care trebuiau să se ocupe și care nu le lăsa deloc timp să răspundă invitației divine la împărăție. Asupra unuia presiunea a venit din direcția nevoii de a se ocupa de gospodărie, și astfel să nu fie leneș în afaceri; altul a simțit că ar putea fi foarte bine pentru oameni care nu aveau nimic altceva de făcut, să dea atenție unui ospăț spiritual, dar în ceea ce-l privea pe el, timpul său era complet ocupat cu averea, cu boii, cu oile, cu magaziile și câte altele. Altul a simțit că datoriile sale, legăturile sale sociale, soția, copiii etc., îi cereau toată atenția și de aceea nu putea accepta privilegiile împărăției.

Și acesta, care a fost sentimentul Israelului trupesc, este de asemenea în mare măsură și al Israelului spiritual, acum când este anunțată împărăția spirituală. Mulți par să simtă că ceea ce ei numesc lucrurile reale și practice ale vieții au nevoie de toată atenția lor. Ei doresc să “să reușească” în afacerile lumii și să fie cineva în aceasta, și găsesc astfel interesul în problemele sociale și materiale o mare piedică în calea unui răspuns la invitația divină pentru o parte în împărăția glorioasă Milenară, ca împreună moștenitori cu Cristos — marele ospăț, chemarea de sus care a ajuns la noi. Ei bine, într-un sens al cuvântului aceasta este bine, pentru că numai ține afară din împărăție o clasă care Domnul nu dorește să fie în ea, și care dacă ar veni, ar trebui să fie cernută afară, mai târziu. Deși Dumnezeu a invitat mulți, El caută pentru acest ospăț numai din aceia care îl vor aprecia mai presus decât orice alte privilegii — pe aceia care ar fi doritori să sacrifice orice alt lucru pentru a avea parte de el.

Prima invitație la ospăț relatată în pildă reprezintă primii ani ai misiunii Domnului nostru, care au fost în mod special îndreptați spre a trezi interesul cărturarilor și fariseilor și doctorilor în Lege, care, în calitate de conducători ai acelei națiuni, și așa cum a spus Domnul nostru, stăteau pe scaunul lui Moise, reprezentau de fapt acea națiune ca întreg; și respingerea invitației de către aceștia a însemnat respingerea ei de către acea națiune ca întreg. Astfel Domnul nostru a fost atent să aducă înaintea clasei preoțești din acel timp dovezile faptului că El era Mesia, așa încât, de exemplu, atunci când a vindecat pe cei zece leproși, El le-a cerut să nu spună nimănui, ci să meargă să se arate preoților. Astfel clasa preoțească a fost informată în privința lucrării miraculoase a Domnului nostru, probabil într-un mod mai special decât alții. Ei deci au avut invitația la ospăț într-un mod mai special în comparație cu alții. Totuși, faptul că reprezentanții principali ai lui Israel n-au fost pregătiți pentru invitație n-a fost permis să fie o piedică, și Domnul nostru, prin ucenicii Săi, a extins invitația la altă clasă.

Încercarea națiunii ca întreg, reprezentată prin conducătorii ei, s-a sfârșit la Calvar, sau mai degrabă cu cinci zile înainte de Calvar, când Domnul nostru a intrat călare pe măgar și a plâns pentru cetatea Ierusalimului spunând: “Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci și ucizi cu pietre pe cei trimiși la tine! De câte ori am dorit să adun pe copiii tăi, cum își adună găina puii sub aripi, și n-ați vrut! Iată vi se lasă casa pustie!” Ca națiune, ca popor, ați respins invitația divină la marele ospăț, și ca națiune nu puteți gusta din el. Totuși, conform intenției și promisiunii divine prin profeți, Dumnezeu Și-a continuat îndurarea față de diferiți indivizi din acea națiune, după ce națiunea ca întreg s-a dovedit nedemnă de privilegiile împărăției. Apostolii au fost trimiși să adune, nu națiunea, ci pe acei indivizi care aveau o minte umilită, ca să participe la ospăț, și la această chemare a indivizilor, în locul națiunii lui Israel, au răspuns exclusiv cei care și-au dat seama de nevrednicia lor — șchiopii, schilozii, orbii, care au recunoscut că nu erau perfecți, dar care doreau perfecțiune, și care s-au bucurat de chemarea de a se împărtăși de privilegiile împărăției și bucuroși au părăsit toate pentru ea. Printre ei, suntem asigurați, nu sunt mulți înțelepți, mulți mari, mulți învățați, ci mai ales săracii, pentru că deși săracii nu sunt întotdeauna smeriți, în niciun caz, totuși printre ei s-au găsit proporțional mai mulți care au avut caracter acceptabil; dar printre cei bogați și cei mari smerenia ar părea să fi fost întotdeauna în mod corespunzător puțină.

Aceasta, a doua invitație făcută săracilor, șchiopilor și orbilor de pe ulițele și cărările cetății, ar fi foarte greu să fie recunoscută ca ilustrație pentru timpul nostru cu spitale și azile pentru săraci etc., ținute prin impozite generale; dar în zilele Domnului nostru era într-adevăr foarte ușor să fie adunată o mare mulțime de săraci și infirmi în scurt timp.

Se va observa că ambele aceste chemări aparțin cetății — adică Israelului, împărăția nominală a lui Dumnezeu. Dar cele două chemări nu au reușit să găsească un număr suficient pe care Dumnezeu l-a predestinat să constituie clasa împărăției. El într-adevăr ar fi putut să influențeze pe alții să vină, dar din contră, El a pus intenționat invitația la ospăț în așa formă încât să-i respingă pe cei care nu erau într-o atitudine corectă a inimii — în așa formă încât să atragă pe israeliții cu adevărat, care și-au simțit și și-au recunoscut propria nevrednicie, care ar fi fericiți să intre la ospăț, să fie îmbrăcați cu haina pregătită pentru oaspeți (dreptatea simbolică a lui Cristos), ca să acopere zdrențele murdare ale imperfecțiunilor lor. Dar acum, pentru că nu s-a găsit un număr suficient în Israel ca să completeze numărul aleșilor, mesajul trebuia trimis în afara cetății, în afara Iudaismului — la Neamuri; și astfel al treilea mesaj a fost, “ieși la drumuri și la garduri și pe cei care îi vei găsi silește-i să intre”. Cuvântul “silește-i” dă însă un înțeles greșit aici; ar trebui tradus în mod potrivit îndeamnă-i, convinge-i.” R 2701:4-R 2702:3

 

TURNUL PROPUS PENTRU A FI CONSTRUIT

LUCA 14:28-30: “Căci, cine dintre voi, dacă vrea să zidească un turn, nu stă mai întâi să-și facă socoteala cheltuielilor, ca să vadă dacă are cu ce să-l sfârșească? Pentru ca nu cumva, după ce i-a pus temelia, să nu-l poată sfârși și toți cei ce-l vor vedea să înceapă să râdă de el, zicând: “Omul acesta a început să zidească și n-a putut termina!””

“… într-o împrejurare se pare că Isus a mustrat chiar și un spirit de entuziasm care ar putea să încețoșeze judecata rece, zicând: “Cine … nu stă mai întâi să-și facă socoteala cheltuielilor”. Lui Dumnezeu I-a plăcut ca prin propovăduirea Adevărului să cheme o clasă pe care El o dorește să fie comoștenitori cu Fiul Său. Ei nu trebuie să fie aduși în familia lui Dumnezeu prin rugăciuni sau prin emoții, ci prin declararea termenilor și condițiilor divine. Pentru aceștia care acceptă harul lui Dumnezeu merge mesajul urgent să nu-l primească în zadar; ca, după ce au pus mâna pe plug, să nu se uite în urmă; ca, după ce s-au înrolat ca buni soldați ai crucii să îndure greutatea, să se bucure de privilegiul serviciului și sacrificiului.” R 5454:10

 

OAIA PIERDUTĂ

LUCA 15:4-7: “Care om dintre voi, dacă are o sută de oi, și pierde pe una din ele, nu lasă pe cele nouăzeci și nouă pe islaz, și se duce după cea pierdută, până când o găsește? După ce a găsit-o, o pune cu bucurie pe umeri;  și când se întoarce acasă, cheamă pe prietenii și pe vecinii săi, și le zice: “Bucurați-vă împreună cu mine, căci mi-am găsit oaia cea pierdută.” Tot așa vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăiește, decât pentru nouăzeci și nouă de oameni neprihăniți care n-au nevoie de pocăință” (traducerea Cornilescu; nota traducătorului).

“Pilda adevăratului păstor care, iubindu-și oile și având grijă de ele, le-a lăsat pe cele nouăzeci și nouă bine îngrijite de către păstori subordonați “pe islaz” (nu în deșert) și a mers după oaia pierdută până a găsit-o, ne dă o ilustrație a grijii divine. Probabil că Domnul nostru nu a intenționat să luăm din cuvintele Sale altă lecție decât aceasta; dar dacă vom presupune că pilda a fost intenționată să fie aplicată în diferitele ei particularități și să ilustreze aspecte ale planului divin de mântuire, am fi obligați să presupunem că oaia care a fost pierdută l-a reprezentat pe Adam și familia umană, iar cele nouăzeci și nouă care nu au fost pierdute niciodată ci au rămas sub grija păstorului, au fost îngerii și alte ființe spirituale, care nu s-au rătăcit niciodată în păcat și nu s-au depărtat de Dumnezeu, și care întotdeauna au fost sub supravegherea și grija Sa. În această interpretare, păstorul care merge după oaia rătăcită ar reprezenta pe Domnul nostru Isus, care a părăsit gloria avută cu Tatăl înainte de întemeierea lumii și a venit în stările omenești în interesul neamului omenesc.” R 2706:7

“Considerând că acea oaie ar reprezenta întreaga omenire căzută în Adam și care rătăcește departe de la căile dreptății, și considerându-L pe Isus, ca Bunul Păstor, ca reprezentant al Tatălui, Marele Păstor (Psalmul 23:1), vedem că lucrarea mersului după oaia pierdută a început la prima venire a Domnului nostru. Vedem prețul pentru Mântuitorul nostru legat de începutul recuperării oii, dar încă nu vedem oaia recuperată; pentru că în nici un sens al cuvântului nu a fost adus neamul omenesc înapoi în armonie cu Dumnezeu. Vedem totuși că în timpul acestui Veac Evanghelic Dumnezeu alege din omenire o biserică aleasă, ca să fie corpul lui Cristos — membri ai Bunului Păstor, sub Isus drept Cap; și vedem că pe fiecare membru al corpului îl costă ceva ca să se pregătească pentru a se alătura în această lucrare de căutare a oii pierdute — omenirea în general — în timpul Veacului Milenar.

Deja oaia este găsită, în sensul de a-i fi determinat locul; de fapt, în acest sens al cuvântului ea nu a fost pierdută. Dar așa cum a fost pierdută în sensul că s-a abătut de la Dumnezeu, în păcat și degradare, în același sens al cuvântului trebuie să fie regăsită sau adusă înapoi, prin procesele restabilirii (Faptele Apostolilor 3:19-21) din degradare, din noroiul păcatului și din groapa oribilă a nedreptății și morții. Se va cere tot Veacul Milenar pentru a aduce înapoi oaia în sensul deplin, perfect al pildei; dar între timp Domnul nostru ne asigură că fiecare pas al acestui mare plan pentru salvarea omenirii este privit cu interes de către oastea cerească …”. R 2706:9, 10

 

DRAHMA PIERDUTĂ

LUCA 15:8-10: “… care femeie, dacă are zece bani de argint  (“grecește: drahme”, la subsol; nota traducătorului) și pierde unul din ei, nu aprinde o lumină, nu mătură casa și nu caută cu grijă până când îl găsește? După ce l-a găsit, cheamă pe prietenele și vecinele ei, zicând: “Bucurați-vă împreună cu mine, căci am găsit banul pe care-l pierdusem!” Tot așa, vă spun că este bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se pocăiește.”

“… Energia femeii în căutarea banului de argint pierdut, este dată de Domnul ca o ilustrație a energiei divine pentru omenirea pierdută. Și aici … vedem că Scripturile folosesc cuvântul “pierdut” cu referire la pierderea originară și nu cu referire la cei care vor fi distruși în moartea a doua — despre aceștia din urmă nu se spune că sunt pierduți; ei încetează să existe; nu sunt deloc în socoteala divină și nu sunt vrednici să fie menționați. Ei nu sunt nicidecum ca originalul care a fost pierdut, pe care Dumnezeu l-a recunoscut și Și-a propus să-l recupereze.

Cei zece bani de argint, nu numai că aveau valoare, ci fiecare avea marcat pe el, așa cum se face cu monedele, o imagine sau o asemănare. Și așa este cu toți fiii lui Dumnezeu, îngeri, arhangheli și nu știm câte alte ordine de ființe spirituale, au fost făcute în chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Una dintre acestea s-a pierdut — cea umană, omul. Și cea care a fost pierdută a fost căutată și în cele din urmă găsită.

Casele din timpurile vechi, luminate în special prin ușă, cu podeaua din pământ (argilă sau nisip sau piatră), cu mai multe sau mai puține gunoaie, murdării, reprezintă bine starea de păcat și degradare în care s-a pierdut neamul omenesc, așa cum este reprezentată prin tatăl Adam, care a avut chipul și asemănarea lui Dumnezeu, reprezentate prin drahma pierdută. Pilda nu reprezintă procesul restabilirii, ci numai pierderea originară și recuperarea finală a aceluiași lucru care a fost pierdut, și energia folosită în acest scop. Aprinderea luminii și măturarea cu grijă reprezintă lucrarea lui Dumnezeu prin Cristos, care va fi îndeplinită până la sfârșitul Veacului Milenar, când ceea ce a fost pierdut și căutat va fi complet recuperat.” R 2707:3-5

Marele timp de bucurie în cer și pe pământ va veni la sfârșitul Veacului Milenar, când toate lucrurile din cer și de pe pământ vor fi auzite lăudându-L pe Cel ce stă pe tron și pe Miel; dar acum, înainte de bucuria completă, Domnul nostru ne asigură că toate oștile cerești se bucură de fiecare dovadă a împlinirii marii lucrări; se bucură pentru un păcătos care se pocăiește — care se întoarce complet de la păcat la armonie cu Dumnezeu. Și dacă îngerii din ceruri se bucură, tot așa, în măsura în care sunt în armonie cu Dumnezeu și cu ființele cerești, se vor bucura toți care declară a fi poporul lui Dumnezeu pe pământ, pentru recuperarea semenilor din capcana și orbirea păcatului și a lui Satan.” R 2707:7

 

FIUL RISIPITOR

LUCA 15:11-32: “Un om avea doi fii. Cel mai tânăr dintre ei a zis tatălui său: “Tată dă-mi partea de avere ce mi se cuvine.” Și tatăl le-a împărțit averea. Nu după multe zile, fiul cel mai tânăr a strâns totul și a plecat într-o țară depărtată, unde și-a risipit averea, trăind în destrăbălare. După ce a cheltuit totul, a venit o foamete mare în țara aceea și el a început să ducă lipsă. Atunci s-a dus și s-a lipit de unul din locuitorii țării aceleia, care l-a trimis pe ogoarele lui să-i pască porcii. Mult ar fi dorit el să se sature cu roșcovele pe care le mâncau porcii, dar nimeni nu i le dădea. Și-a venit în fire și a zis: “Câți argați ai tatălui meu au belșug de pâine, iar eu mor aici de foame! Mă voi scula, mă voi duce  la tatăl meu și-i voi zice:  “Tată, am păcătuit împotriva cerului și înaintea ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău; fă-mă ca pe unul din argații tăi.” Și s-a sculat și a plecat la tatăl său. Când era încă departe, tatăl său l-a văzut și a fost cuprins de milă față de el, a alergat și a căzut pe gâtul lui și l-a sărutat mult.” Fiul i-a zis: “Tată, am păcătuit împotriva cerului și împotriva ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău.” Dar tatăl a zis robilor săi: “Aduceți repede haina cea mai bună și îmbrăcați-l cu ea; puneți-i un inel în deget și încălțăminte în picioare! Aduceți vițelul cel îngrășat și tăiați-l! Să mâncăm și să ne înveselim, căci acest fiu al meu era mort și a înviat, era piedut și a fost găsit.” Și au început să se înveselească. Fiul cel mai mare era la ogor. Când a venit și s-a apropiat de casă, a auzit muzică și jocuri. A chemat pe unul din robi și a întrebat ce este. Robul acela i-a răspuns: “Fratele tău a venit și tatăl tău a tăiat vițelul cel îngrășat, pentru că l-a primit sănătos și bine.” Dar el s-a mâniat și nu voia să intre în casă. Tatăl său a ieșit și l-a rugat să intre. Dar răspunzând, el a zis tatălui său: “Iată eu îți slujesc ca un rob de atâția ani și niciodată nu ți-am călcat vreo poruncă; și mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied ca să mă înveselesc cu prietenii mei. Iar când a venit acest fiu al tău, care ți-a mâncat averea cu femeile desfrânate, i-ai tăiat vițelul cel îngrășat!” “Copile!” i-a zis tatăl, “tu totdeauna ești cu mine și tot ce am eu este al tău. Dar trebuia să ne înveselim și să ne bucurăm, pentru că acest frate al tău era mort și a înviat, era pierdut și a fost găsit.””

“… Pilda … poate fi explicată în armonie cu ea însăși și în armonie cu alte scripturi în două feluri:

(1) O putem interpreta … că fratele cel mare reprezintă pe acei care au fost întotdeauna în armonie cu Dumnezeu, cu îngerii sfinți; că fratele mai tânăr a fost neamul omenesc etc.

(2) O altă interpretare pare mult mai potrivită. Fratele mai mare reprezintă bine pe Farisei și pe Învățații Legii, care în aparență și teoretic erau în armonie cu Dumnezeu. Pavel, care fusese unul din această clasă, declară că el ca fariseu a slujit pe Dumnezeul părinților săi cu toată conștiința curată. Fără îndoială au fost și alții din clasa ale căror intenții și dorințe au fost să rămână credincioși și supuși Tatălui ceresc — care au căutat zilnic prin supunere la lege să rămână acasă cu Dumnezeu și care au rămas acasă până la timpul când Domnul nostru le-a adresat această pildă. Ei au avut partea lor bună din această viață de acum, precum și în viitor promisiunea marelui Legământ făcut prin Jurământ.

Fiul mai tânăr ar reprezenta acea parte din națiunea lui Israel care, în timp ce era conștientă de Legământul prin Jurământ și de binecuvântările și privilegiile relației cu Dumnezeu, a pribegit totuși pe căile păcatului ca vameși și păcătoși și nepăsători. Aceștia și-au dat seama în mare măsură de propria lor nevrednicie și uneori se băteu în piept spunând: “Dumnezeule, ai milă de mine păcătosul”. Toți aceștia au fost renegați de către Farisei și de către Învățății Legii care-i declarau a nu fi în nici un sens al cuvântului participanți la promisini, îi considerau risipitori, păcătoși și nu mâncau cu ei, nu-i salutau și nu aveau nici o relație cu ei. Domnul nostru, din contră, respectându-L pe Tatăl, era dispus să le vorbească, dispus să-i primească, le-a spus despre iubirea Tatălui, despre prevederea Sa de a le da haina dreptății lui Cristos, îndreptățirea; despre bunăvoința Sa de a-i face participanți la marele ospăț de bucate grase, binecuvântările împărăției; despre bunăvoința Sa de a le da inelul ca o pecete a milei, iertării și iubirii Sale veșnice, binecuvântarea Cincizecimii.

Fariseii etc., ca fiul mai mare, observând această favoare divină față de oamenii obișnuiți săraci, vameși și păcătoși, erau furioși. Ei au respins mesajul Tatălui prin Fiul, nu au vrut să meargă la același ospăț. Ei au arătat astfel că le lipsea o calitate foarte importantă a inimii — le lipsea spiritul amabilității iubitoare, și ca atare nu erau deloc pregătiți pentru ospăț. Ei au părăsit casa Tatălui, și-au lăsat partea în Legământul făcut prin Jurământ și favorurile minunate legate de acesta, pentru că nu aveau spiritul Tatălui, pentru că le lipsea spiritul amabilității frățești, iubirea. Ca rezultat, Domnul i-a îndepărtat ca națiune și ei au pierdut privilegiul  binecuvântării principale și au fost orbiți.

Deși Tatăl ceresc a îndepărtat pentru un timp națiunea reprezentată prin acest frate mai mare, totuși printre cei cu care El are acum relații (Israelul spiritual) se află clase asemănătoare — unii care sunt îndreptățiți prin ei înșiși și se încred în ei înșiși, din punct de vedere moral și religios, dar care, asemenea Fariseilor, nu au destul din spiritul iubirii ca să aprecieze conducerea Tatălui și să rămână în dragostea Sa. Pe de altă parte, se află încă clasa Lazăr, clasa risipitorului care s-a întors, căreia Tatăl binevoiește să-i acorde din bogățiile de har, îndurare și adevăr, haina îndreptățirii, ospățul de lucruri grase și inelul, simbolizând iubirea și mila Sa veșnică.

Lecția pentru noi toți este că, chiar și după ce am fost favorizați de către Tatăl ceresc, fiind acceptați în calitate de copii ai Săi, sunt două căi de a ne îndepărta de El. O cale este aceea a păcatului vizibil și a destrăbălării, cealaltă este lipsa de a ajunge la asemănarea divină în inimă. Pilda pare să dea de înțeles că este mai multă speranță din partea celor care au intrat în păcat și degradare, să se întoarcă la Dumnezeu, să fie acceptați de El și primiți în binecuvântările Sale și să devină moștenitori ai favorurilor viitoare, decât din partea unora care în timp ce în aparență sunt morali și religioși, nu dobândesc spiritul iubirii și milei Domnului. “Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui”; și nefiind al Lui, nu-i va fi permis să se împărtășească de roadele și harurile spiritului din timpul prezent, dragostea, bucuria, pacea etc., nici de lucrurile nespus de mari și scumpe ale prevederilor divine care sunt încă în viitor: glorie, onoare și nemurire.” R 3835:7-R 3836:4

 

ADMINISTRATORUL NEDREPT

LUCA 16:1-15: “Și Isus a mai spus ucenicilor Săi: “Era un om bogat care avea un administrator și acesta a fost învinuit înaintea lui că-i risipește bunurile. El l-a chemat și i-a zis: “Ce aud eu vorbindu-se despre tine? Dă socoteala de serviciul tău, pentru că nu mai poți fi administrator.” Și administratorul și-a zis: “Ce voi face, căci stăpânul îmi ia administrația? Să sap, nu pot; să cerșesc, mi-e rușine. Știu ce voi face ca, atunci când voi fi scos din administrație, să fiu primit în casele lor.” A chemat pe fiecare din datornicii stăpânului său și a zis celui dintâi: “Cât ești dator stăpânului meu?” “O sută de măsuri de untdelemn”, a răspuns el. Și i-a zis: “Ia-ți contractul și stai degrabă și scrie cincizeci.” Apoi a zis altuia: “Dar tu cât ești dator?” “O sută de măsuri de grâu”, a răspuns el. Și i-a zis: “Ia-ți contractul și scrie optzeci.” Stăpânul lui a lăudat pe administratorul nedrept, pentru că lucrase cu prudență. Căci fiii veacului acestuia, față de generația lor, sunt mai înțelepți decât fiii luminii. Și Eu vă zic: Faceți-vă prieteni cu ajutorul bogățiilor nedrepte, pentru ca, atunci când veți termina cu toate, să fiți primiți în corturile veșnice. Cine este credincios în cele mai mici lucruri, este credincios și în cele mai mari; și cine este nedrept în cele mai mici lucruri este nedrept și în cele mari. Deci, dacă n-ați fost credincioși în bogățiile nedrepte, cine vă va încredința adevăratele bogății? Și dacă n-ați fost credincioși în ce este al altuia, cine vă va da ce este al vostru? Nici o slugă nu poate sluji la doi stăpâni; căci sau va urî pe unul și va iubi pe celălalt, sau va ține numai la unul și va disprețui pe celălalt. Nu puteți sluji lui Dumnezeu și lui Mamona.” Fariseii care erau iubitori de bani, ascultau și ei toate acestea și-și băteau joc de El. Și Isus le-a zis: “Voi sunteți cei care vă îndreptățiți înaintea oamenilor, dar Dumnezeu vă cunoaște inimile: pentru că ce este înălțat între oameni este o urâciune înaintea lui Dumnezeu.””

“… Această pildă a fost spusă ca o mustrare a spiritului fariseilor, care puneau poveri grele pe alții dar ei le evitau, în timp ce pretindeau ascultare de Lege din inimă.

În vechime, mai mult ca acum, era obiceiul ca bogații să numească administratori. Un astfel de administrator avea control la fel de deplin al bunurilor stăpânului ca și stăpânul însuși; avea, cum ar fi, împuternicire. Unii administratori erau credincioși, altii extravaganți. Cel menționat de Domnul nostru în pildă era extravagant, nesatisfăcător. Stăpânul lui hotărâse să-l elibereze din funcție și-i ceruse să dea socotelile.

În registrele lui erau socotelile anumitor datornici care se pare că rămăseseră fără nici o șansă de a putea să-și plătească obligațiile. Administratorul a decis să reducă aceste datorii, așa încât datornicii să le poată plăti probabil înainte de a preda funcția celui care-i urma. Așa a făcut. Unuia care datora o sută de măsuri de untdelemn i-a spus că îi putea reduce datoria la cincizeci. Altuia care datora o sută de măsuri de grâu i-a spus că o putea reduce cu douăzeci de procente. Și a mers mai departe cu lista. O astfel de folosire a autorității i-a făcut prieteni pe cei pe care-i favorizase; și stăpânul lui l-a lăudat pentru întelepciunea pe care o arătase.

Aplicând această pildă, Isus i-a condamnat în aceeași măsură pe farisei pentru că au luat o cale opusă. El spusese că fariseii și cărturarii stăteau în scaunul lui Moise ca interpreți ai Legii mozaice și că, dacă ar fi urmat cursul acestui administrator, și-ar fi făcut prieteni pe bieții vameși și păcătoși, încercând să le micșoreze neajunsurile și să-i încurajeze să facă tot ce puteau ca să respecte cerințele Legii. În loc de aceasta, ei au pus poveri grele asupra poporului și l-au descurajat.

Totul era ipocrizie din partea lor; căci nu se putea să nu știe că nici ei nu erau capabili să respecte cerințele Legii, care este măsura deplină a capacității unui om perfect. Atitudinea potrivită a lor ar fi fost să-și mărturisească neajunsurile, să se străduiască să facă tot ce pot, să apeleze la Dumnezeu pentru milă și să învețe poporul de rând să facă același lucru. Facând astfel ar fi fost mai bine pregătiți să fie primiți în favoarea evanghelică la sfârșitul Veacului lor. Așa cum a fost, prin ipocriziile lor, ei s-au împiedicat singuri de a deveni ucenicii lui Isus și de a căuta harul și iertarea păcatelor. Ei împiedicau și pe alții să devină ucenici, pretinzând că era posibil să aibă favoarea lui Dumnezeu prin tinerea Legii.

Aplicarea pildei

Isus le-a spus apoi ucenicilor Săi: Faceți-vă prieteni cu ajutorul bogățiilor nedrepte; pentru ca atunci când veți termina cu toate — la sfârșitul administrării voastre, la moarte — rezultatul bunăvoinței voastre să poată face ca să fiți primiți, la înviere, în locuințele veșnice. Versetul 9 parafrazat.

Există loc de discuții în privința învățăturilor acestei pilde, dar nouă ni se pare clar că Isus a vrut să spună că înțelepciunea administratorului nedrept ar trebui exercitată de către ucenicii Săi în procedurile lor cu mamona, bogațiile vieții actuale. Din momentul când poporul lui Dumnezeu se predă Lui, ei își dau și drepturile și interesele pamântești, și devin numai administratori ai timpului, talentului, influenței, bogăției etc. “Voi nu sunteți ai voștri. Căci ați fost cumpărați cu un preț. Slăviți deci pe Dumnezeu.” Folosiți tot ce aveți cu energie în serviciul divin.

Acești administratori ai îndurărilor lui Dumnezeu au aprobarea Lui în folosirea tuturor lucrurilor pământești pentru propășirea intereselor lor spirituale; ei nu vor fi socotiți ca risipitori nedrepți, când își vor folosi ocaziile pământești pentru înaintarea intereselor cerești. Dimpotrivă, aceasta le va fi socotită ca administrare înteleaptă; și fiind găsiți credincioși în folosirea lucrurilor pământești în serviciul lui Dumnezeu, li se vor putea încredința fără pericol lucrurile mai mari ale viitorului. Vor fi primiți în locuințele veșnice și li se va acorda o parte cu Mesia în Împărăția Sa glorioasă. Lor li se vor încredința toate favorurile lui Dumnezeu ca să fie acordate omenirii. Lipsa lor de egoism în prezent, dispoziția lor de a sacrifica, vor fi bazele aprobării divine și a gloriei care urmează.

Necredincioșia din prezent în privința lucrurilor de valoare comparativ neînsemnată, ar însemna necredincioșie în lucrurile mari viitoare. Oricine, prin urmare, își însușește în mod egoist lucrurile pe care le administrează, nu i se vor încredința lucrurile mari din viitor; și oricine este sacrificator, își va demonstra astfel credincioșia, loialitatea față de Dumnezeu, și acestora li se vor încredința lucrurile mai mari. Ar încredința Dumnezeu bogățiile vieții viitoare, ale gloriei și onoarei, unora care se dovedesc acum necredincioși, egoiști, acaparatori, care-și folosesc binecuvântările actuale numai pentru mulțumirea de sine? Desigur că nu!

Isus întreabă: “Dacă n-ați fost credincioși în ce este al altuia, cine vă va da ce este al vostru?” Pentru urmașii lui Isus toate lucrurile din prezent sunt ale lui Dumnezeu — lucrurile vieții actuale aparțin lui Dumnezeu, fiindcă le-am consacrat sau le-am devotat. Lucrurile vieții viitoare ne aparțin, fiindcă Dumnezeu ni le-a promis. Dar sunt condiții, și anume, credincioșia noastră, loialitatea noastră. Dacă nu suntem credincioși în administrarea lucrurilor pe care le-am devotat lui Dumnezeu, El nu ne va da în curând lucrurile pe care ni le-a promis că vor fi ale noastre condiționat. Dacă, deci, ne-am însuși în mod greșit lucrurile consacrate lui Dumnezeu, dacă am abuza de administrarea noastră și am folosi acele ocazii în mod egoist, am putea aștepta ca Dumnezeu să ne dea lucrurile pe care le-a promis să le dea numai celor credincioși?” R 5436:6-15

 

BOGATUL ȘI LAZĂR

LUCA 16:19-31: “Era un om bogat, care se îmbrăca în purpură și în in subțire și în fiecare zi ducea o viață plină de veselie și de strălucire. La ușa lui era pus un sărac, numit Lazăr, plin de bube, dorind mult să se sature cu fărâmiturile care cădeau de la masa bogatului; până și câinii veneau și-i lingeau bubele. A venit timpul când săracul a murit și a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. A murit și bogatul și l-au îngropat. Pe când era el în Locuința Morților, în chinuri, și-a ridicat ochii, și a văzut de departe pe Avraam și pe Lazăr în sânul lui și strigând, a zis: “Părinte Avraam, fie-ți milă de mine și trimite pe Lazăr să-și înmoaie vârful degetului în apă și să‑mi răcoreasacă limba, căci mă chinuiesc în văpaia aceasta!” Dar Avraam a zis: “Copile, adu-ți aminte că, în viața ta, tu ți-ai primit din plin cele bune și Lazăr pe cele rele; acum, aici, el este mângâiat, iar tu ești chinuit. Pe lângă toate acestea, între noi și între voi este stabilită o prăpastie mare, așa că cei care ar vrea să treacă de aici la voi sau de acolo la noi, să nu poată.” Și bogatul a zis: “Te rog atunci, părinte, să trimiți pe Lazăr în casa tatălui meu, căci am cinci frați, și să le mărturisească aceste lucruri, ca să nu vină și ei în acest loc de chin.” Dar Avraam i-a răspuns: “Au pe Moise și pe proroci; să asculte de ei.” “Nu, părinte Avraam”, a zis el; “ci, dacă se va duce la ei cineva dintre cei morți, se vor pocăi.” Și Avraam i-a zis: “Dacă nu ascultă pe Moise și pe proroci, nu vor fi înduplecați nici chiar dacă ar învia cineva dintre cei morți.””.

“Marea greutate pentru mulți care citesc această scriptură este că, deși o privesc ca o pildă, totuși ei o judecă și trag concluzii din ea ca și cum ar fi o expunere literală. A o privi ca o expunere literală ar însemna a implica niște absurdiăți; de exemplu, că bogatul a mers în “iad” din cauză că s-a bucurat de multe binecuvântări pământești și nu i-a dat nimic lui Lazăr, decât fărâmituri. Nici un cuvânt nu se spune despre răutatea lui. Apoi, Lazăr a fost binecuvântat, nu pentru că a fost un copil sincer al lui Dumnezeu, plin de credință și încredere, nu pentru că el a fost bun, ci numai pentru că a fost sărac și bolnav. Dacă acestea ar fi interpretate literal, singura învățătură logică ce s-ar putea scoate din ea este că, dacă nu suntem niște bieți cerșetori plini de bube, nu vom intra niciodată în fericirea viitoare; și că dacă acum purtăm in subțire și purpură, și avem hrană din belșug  în fiecare zi, suntem siguri de un chin viitor. De asemenea, râvnitul loc de favoare este “sânul lui Avraam”; și dacă toată declarația este literală, sânul trebuie să fie și el literal, și desigur n-ar încăpea în el foarte mulți din milioanele de bolnavi și de săraci de pe pământ.

… în această pildă “bogatul” reprezintă o clasă de oameni și “Lazăr” o altă clasă.

… După înțelegerea noastră, Avraam a reprezentat pe Dumnezeu, iar “bogatul” a reprezentat pe poporul lui Israel. Pe vremea când s-a spus această pildă, și o vreme îndelungată înainte, evreii se îmbrăcau “în purpură și în in subțire și în fiecare zi duceau o viață plină de veselie” — fiind primitorii speciali ai favorurilor lui Dumnezeu. După cum spune Pavel: “Care este atunci avantajul iudeului sau care este folosul circumciziei? Oricum sunt mari; și mai întâi, că lor le-au fost încredințate cuvintele îLegea și Profețiaș lui Dumnezeu”. Făgăduințele făcute lui Avraam și lui David și organizarea lor ca Împărăție tipică a lui Dumnezeu au investit pe acel popor cu regalitate, cum este reprezentat prin “purpura” bogatului. Jertfele tipice ale Legii au făcut din ei, în sens tipic, o națiune sfântă (dreaptă), lucru reprezentat prin “inul subțire” al bogatului ­— simbol al îndreptățirii (“inul subțire sunt faptele drepte ale sfinților”). — Apocalipsa 19:8.

Lazăr a reprezentat pe cei de sub lege, îndepărtați din favoarea divină, care, bolnavi de păcat, flămânzeau și însetau după dreptate. “Vameșii și păcătoșii” din Israel, căutând o viață mai bună și neamurile flămânde după adevăr, care-L “căutau pe Dumnezeu”, au constituit clasa Lazăr. Aceștia, la vremea când a fost spusă pilda, erau cu totul lipsiți de acele binecuvântări divine de care se bucura Israel. Ei zăceau la poarta bogatului. Nu aveau nici o făgăduință bogată, de regalitate; nu erau curățați nici măcar tipic, ci în boală morală, murdărie și păcat ei erau tovarăși ai “câinilor”. În zilele acelea câinii erau priviți ca niște creaturi detestabile, iar evreul curățat în mod tipic îi numea pe cei dinafară “păgâni” și “câini”, și niciodată n-ar fi mâncat și nu s-ar fi căsătorit cu ei, și nici n-ar fi avut vreun fel de legătură cu ei. — Ioan 4:9.

În privința întrebării cum mâncau aceștia din “fărâmiturile” favorii divine care cădeau de la masa înbelșugată a lui Israel, ne dau o cheie cuvintele Domnului către femeia sirofeniciană. El a zis către această femeie dintre neamuri: “Nu este bine îpotrivitș să iei pâinea copiilor îa israelițilorș și s-o arunci la căței îla neamuriș”; iar ea a răspuns: “Da, Doamne … dar și cățeii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor” (Matei 15:26, 27). Isus i-a vindecat fiica, dându-i astfel fărâmitura de favoare dorită.

A venit însă o mare schimbare dispensațională în istoria Israelului, când ca națiune ei L-au respins și L-au răstignit pe Fiul lui Dumnezeu. Atunci dreptatea lor tipică a încetat ­— atunci promisiunea de regalitate a încetat să mai fie a lor, și împărăția a fost luată de la ei pentru a fi dată unui popor care să aducă roadă din ea — Bisericii Evanghelice, “o seminție aleasă … un neam sfânt” (Tit 2:14; 1 Petru 2:7, 9; Matei 21:43). Astfel “bogatul” a murit față de toate aceste avantaje speciale, și curând el (poporul evreu) s-a găsit într-o stare de părăsire — în necaz și suferință. În astfel de stare acest popor a suferit din zilele acelea până astăzi.

A murit și Lazăr: starea bietelor neamuri și a celor “împrăștiați” din Israel care-L căutau pe Dumnezeu a suferit o mare schimbare, fiind duși de îngeri (mesageri — apostoli etc.) în sânul lui Avraam. Avraam este reprezentat ca părintele credincioșilor, și-i primește pe toți copiii credinței, care sunt astfel recunoscuți ca moștenitori ai tuturor făgăduințelor făcute lui Avraam; căci copiii după trup nu sunt copiii lui Dumnezeu, ci fiii “făgăduinței” se socotesc în sămânța (copiii lui Avraam); “seminței tale, care este Hristos” ­­și “dacă sunteți ai lui Hristos îcredincioșiș, sunteți sămânța îcopiiiș lui Avraam moștenitori potrivit făgăduințeiîavraamiceș.” — Galateni 3:16, 29.

Da, terminarea stării de lucruri care a existat atunci a fost bine reprezentată printr-o ilustrație, moartea, descompunerea statului național evreu și retragerea favorurilor de care Israel se bucurase atâta timp. Atunci ei au fost respinși și nu li s-a mai arătat nici o favoare, în timp ce bietele neamuri, care înainte fuseseră “fără drept de cetățenie îstrăini de întocmirile stataleș în Israel, străini de legămintele făgăduinței îdate până atunci numai lui Israelș, fără nădejde și fără Dumnezeu în lume”, au fost “apropiați prin sângele lui Hristos”, împăcați cu Dumnezeu. — Efeseni 2:12, 13.

La simbolurile morții și îngropării folosite pentru a arăta descompunerea lui Israel și îngroparea sau ascunderea lor printre alte neamuri, Domnul nostru a mai adăugat o ilustrație: “Pe când era el în Locuința Morților îîn iad, hades, mormântș, în chinuri și-a ridicat ochii, a văzut de departe pe Avraam” etc. Cei morți nu-și pot ridica ochii, nu pot vedea aproape sau departe, nici nu pot sta de vorbă; căci este clar declarat că, “în Locuința Morților, în care mergi, nu este nici lucrare, nici plan, nici cunoștință, nici înțelepciune” și despre morți se spune că sunt “coborâți în locul tăcerii” (Eclesiastul 9:10; Psalmul 115:17). Domnul însă a voit să arate că peste ei ca popor aveau să vină mari suferințe și “chinuri” după dezmembrarea lor națională și după îngroparea lor printre alte popoare moarte în greșeli și păcate; și că în zadar vor cere eliberare și mângâiere de la clasa Lazăr care înainte fusese disprețuită.

Iar istoria a confirmat această profeție alegorică. Timp de optsprezece secole, evreii au fost nu numai în suferință mintală pentru respingerea lor din favoarea lui Dumnezeu și pentru pierderea templului lor și a altor lucruri necesare aducerii jertfelor, dar au fost și persecutați necontenit de către toate clasele, inclusiv de către creștinii declarați. De la aceștia din urmă, evreii au așteptat milă, așa cum se spune în pildă: “trimite pe Lazăr, să-și înmoaie vârful degetului în apă și să-mi răcorească limba”; dar “prăpastia mare” stabilită între ei a împiedicat lucrul acela. Cu toate acestea, Dumnezeu recunoaște încă legătura stabilită în legământul Său cu ei și îi numește fii ai legământului (versetul 25). Aceste “chinuri” au fost pedepsele venite din cauza călcării legământului lor, și ele aveau să vină peste ei tot atât de sigur cum aveau să vină și binecuvântările promise pentru ascultare. — Vezi Leveticul 26.  

“Prăpastia mare” reprezintă marea deosebire dintre Biserica Evanghelică și evrei — cei dintâi bucurându-se de harul liber, de bucurie, mângâiere și pace, în calitate de copii adevărați ai lui Dumnezeu, iar cei din urmă ținând la lege, care-i condamnă și-i chinuie. Prejudecata, mândria și eroarea, din partea evreiască, formează zidul de netrecut al acestei prăpastii care-i împiedică pe evrei să vină în starea de fii adevărați ai lui Dumnezeu, acceptând pe Cristos și Evanghelia harului Său. Zidul de netrecut al acestei prăpastii care-i împiedică pe fiii adevărați ai lui Dumnezeu să meargă la evrei — sub robia Legii — este cunoștința lor că prin faptele Legii nimeni nu poate fi îndreptățit înaintea lui Dumnezeu, și că dacă cineva ține Legea (i se supune pentru a încerca să se recomande lui Dumnezeu prin ascultare de ea) aceluia Cristos nu-i folosește la nimic (Galateni 5:2-4). Astfel deci, noi care suntem din clasa Lazăr, să nu încercăm să amestecăm Legea cu Evanghelia, știind că ele nu pot fi amestecate, și că nu-i putem ajuta cu nimic pe aceia care se agață încă de Lege și resping jertfa pentru păcate dată de Domnul nostru. Iar aceștia, nevăzând schimbarea de dispensație care a avut loc, susțin că a nega Legea ca putere care mântuiește ar înseamna a nega toată istoria trecută a poporului lor, precum și a nega toate relațiile speciale ale lui Dumnezeu cu “părinții” lor (promisiuni și relații care, din cauza mândriei și a egoismului, ei nu le-au putut înțelege și folosi); ca atare ei nu pot veni în sânul lui Avraam, în odihna și pacea adevărată — partea tuturor copiilor adevărați ai credinței. — Ioan 8:39; Romani 4:16; Galateni 3:29.

Este adevărat, în decursul Veacului Evanghelic câțiva evrei au venit probabil în credința creștină, dar atât de puțini încât au fost ignorați într-o pildă care reprezintă poporul evreu ca întreg. După cum la început bogatul reprezintă pe evreii ortodocși (evreii religioși care țin legea; nota traducătorului), și nu pe cei “răspândiți ai lui Israel”, tot așa, până la sfârșitul pildei el continuă să reprezinte o clasă similară, și ca atare nu reprezintă pe acei evrei care au renunțat la Legământul Legii și au îmbrățișat Noul Legământ, sau pe aceia care au devenit necredincioși.

Cererea “bogatului” ca “Lazăr” să fie trimis la ceilalți cinci frați ai săi o interpretăm în felul următor:

Poporul din Iudeea, pe vremea când Domnul nostru a spus această pildă, era în mod repetat numit “Israel”, “oile cele pierdute ale casei lui Israel”, “cetățile lui Israel” etc., deoarece toate semințiile erau reprezentate acolo; dar de fapt majoritatea poporului era din cele două seminții, Iuda și Beniamin, doar puțini din cele zece seminții întorcându-se din Babilon sub permisiunea generală a lui Cir. Dacă poporul evreu (în principal cele două seminții) a fost reprezentat prin acel singur “bogat”, ar fi o armonie numerică să înțelegem că cei “cinci frați” reprezintă pe cele zece seminții împrăștiate peste tot. Cererea referitoare la cei cinci frați a fost fără îndoială adusă în discuție pentru a arăta că toată favoarea specială a lui Dumnezeu a încetat față de tot Israelul (cele zece seminții, precum și față de cele două cărora li se adresa mai direct). Ni se pare clar că numai la Israel se referă, deoarece nici un alt popor n-avea pe “Moise și pe proroci” ca instructori (versetul 29). Majoritatea din cele zece seminții au nesocotit atât de mult pe Moise și pe profeți, încât nu s-au mai întors în țara făgăduinței, ci au preferat să locuiască printre idolatri; și ca atare era inutil a încerca să mai comunice cu ei, chiar și prin unul dintre morți — clasa Lazăr moartă figurativ, dar acum înviată figurativ. — Efeseni 2:5.

Deși pilda nu menționează nici o punte de trecere a acestei “prăpastii mari”, alte scripturi arată că prăpastia trebuia să fie “stabilită”  numai de-a lungul Veacului Evanghelic și că la sfârșitul lui, “bogatul” primindu-și măsura de pedeapsă pentru păcatele sale,* va trece din aceste necazuri înfocate peste puntea făgăduințelor lui Dumnezeu, încă neîmplinite față de acest popor.

Cu toate că, de secole, evreii au fost amarnic persecutați de păgâni, de mahomedani și de creștinii pretinși, totuși ei se ridică acum treptat la libertate și influență politică; și deși mare parte din “strâmtorarea lui Iacov” este acum aproape, totuși ca popor ei vor fi foarte proeminenți printre popoare la începutul Mileniului. “Vălul” (2 Corinteni 3:13-16) prejudecății lor există încă, dar treptat va fi ridicat, pe măsură ce răsare lumina dimineții Milenare; nu trebuie să fim surprinși auzind despre mari treziri printre evrei și că mulți ajung să-L recunoască pe Cristos. Ei vor părăsi astfel starea de hades (moartea națională) și chinul, și vor ajunge, primii dintre popoare, să fie binecuvântați de către sămânța adevărată a lui Avraam, care este Cristos, Cap și corp. Zidul de netrecut al prejudecății și mândriei lor naționale cade în unele locuri, iar cei smeriți, cei săraci în spirit încep, deja, să se uite spre Acela pe care L-au străpuns și să întrebe: Nu este acesta Cristosul? Și pe măsură ce privesc, Domnul revarsă peste ei spiritul îndurării și al rugăciunii (Zaharia 12:10). De aceea, “Vorbiți inimii Ierusalimului și strigați-i că timpul lui de suferință s-a sfârșit”. — Isaia 40:2.

Pe scurt, această pildă pare să învețe exact ceea ce explică apostolul Pavel în Romani 11:19-32 (traducerea King James; nota traducătorului). Din cauza necredinței, ramurile naturale au fost rupte, iar ramurile sălbatice au fost altoite în butucul făgăduinței lui Avraam. Pilda lasă pe evrei în necazul lor și nu se referă la restabilirea lor finală în favoare — fără îndoială, fiindcă aceasta nu era legată de aspectul subiectului tratat; dar Pavel ne asigură că atunci când va intra plinătatea neamurilor — numărul deplin dintre neamuri necesar ca să completeze Mireasa lui Cristos — “prin îndurarea voastră îa Bisericiiș să capete și ei îIsraelul naturalș îndurare”. El ne asigură că acesta este legământul lui Dumnezeu cu Israelul trupesc (care a pierdut făgăduințele mai înalte spirituale, dar sunt totuși posesorii anumitor făgăduințe pământești), ca să devină națiunea de căpetenie a pământului. Ca dovadă la această declarație, el citează din profeți zicând: “Salvatorul va veni din Sion îBiserica glorificatăș și va îndepărta nelegiuirile de la Iacov îsămânța trupeascăș”. … “În ce privește Evanghelia îchemării de susș ei sunt vrăjmași îrespinșiș, spre binele vostru; dar în ce privește alegerea, sunt iubiți din cauza părinților lor. … Fiindcă Dumnezeu a închis pe toți în neascultare, ca să aibă milă de toți. O, adâncul bogăției înțelepciunii și cunoștinței lui Dumnezeu!” — Romani 11:26-33. R 2603:17-R 2605:3

 

STĂPÂNUL ȘI ROBUL

LUCA 17:7-10: “Cine dintre voi, dacă are un rob care ară sau paște oile, îi va zice când vine de la câmp: “Vino îndată și stai la masă”? Nu-i va zice mai degrabă: “Gătește-mi să mănânc, încinge-te și slujește-mi până voi mânca și voi bea eu; după aceea, vei mânca și vei bea și tu”? Va rămâne el îndatorat față de robul acela, pentru că robul a făcut  cei i s-a poruncit? Tot așa și voi, când veți face tot ce vi s-a poruncit, să ziceți: “Suntem niște robi netrebnici: am făcut ce eram datori să făcem.””

“… în serviciul Domnului trebuie să căutăm răsplățile credinței, manifestările speciale ale favorii divine, în îndepărtarea obstacolelor și dificultăților care se găsesc în calea progresului nostru în serviciul Său, prin cultivarea caracterului creștin în noi înșine și în alții și în slujirea în general pentru înaintarea planurilor divine. Nu putem aștepta aceste răsplăți ale favorii divine numai dacă ne angajăm în serviciu. Și când sunt primite nu trebuie să le considerăm ca dovezi că noi am făcut ceva mai mult decât ce eram datori să facem. Ca robi ai lui Dumnezeu Îi datorăm măsura deplină a capacității noastre; prin urmare, nu putem gândi că am meritat sau am câștigat marile binecuvântări ale moștenirii cerești și ale moștenirii împreună cu Cristos. Numai ne-am făcut datoria; dar Dumnezeu, cu bogății de har nespuse a pregătit pentru cei care-L servesc cu iubire, răsplăți cu mult mai presus de ceea ce au putut ei cere sau spera. Noi nu putem face lucruri care să fie mai presus de datorie; chiar când facem cel mai bine, serviciul nostru este defectuos din cauza multor imperfecțiuni și n-ar putea găsi niciodată acceptare din partea lui Dumnezeu dacă n-ar fi suplimentat de lucrarea perfectă și terminată a lui Cristos.” R 1967:12

 

JUDECĂTORUL NEDREPT

LUCA 18:1-8: “Și El le-a spus o pildă, ca să le arate că trebuie să se roage neîncetat și să nu se lase. Le-a zis: “Într-o cetate era un judecător care de Dumnezeu nu se temea și de oameni nu se rușina. În cetatea aceea era și o văduvă care venea des la el și-i zicea: “Răzbună-mă pe potrivnicul meu!” Un timp n-a vrut să-i facă dreptate. Dar până la urmă și-a zis: “Măcar că de Dumnezeu nu mă tem și pe oameni nu-i respect, totuși pentru că văduva aceasta mă tot necăjește, o voi răzbuna, ca să nu vină mereu să-mi bată capul.” Și Domnul a spus: “Auziți ce zice judecătorul nedrept? Și Dumnezeu nu va răzbuna pe aleșii Săi care strigă zi și noapte către El, și pentru care rabdă îndelung? Vă spun că îi va răzbuna îndată. Dar când va veni Fiul Omului, va găsi El oare credință pe pământ?””

“… dacă un judecător nedrept ar acorda în final eliberare doar din motive egoiste, cu siguranță Tatăl ceresc, care nu este nici nedrept, nici neiubitor, nici nepăsător față de interesele poporului Său, va fi atent la rugăciunile lor. Așadar, dacă o problemă potrivit judecății noastre este foarte deranjantă, necesitând rugăciunile noastre serioase, și dacă răspunsul la acele rugăciuni nu ar veni repede, să nu tragem concluzia că Dumnezeu este un judecător nedrept căruia nu-i pasă de noi pentru că nu-L putem mitui sau să-I facem altfel un avantaj, nici să nu gândim că este nepăsător față de interesele noastre dacă nu insistăm; dar trebuie să ne gândim la El ca la Părintele nostru ceresc iubitor, al cărui braț nu este scurt ca să nu ne poată ajuta, a cărui iubire pentru noi nu este neîdestulătoare, ci tare, care ne iubește așa cum un tată are milă de copiii Săi, și, în virtutea cunoștinței noastre despre caracterul lui Dumnezeu și a încrederii în credincioșia Sa, trebuie să avem răbdare și să încredințăm împlinirea cererilor noastre înțelepciunii, iubirii și puterii Sale, știind că toate lucrurile vor fi făcute să lucreze împreună spre binele celor care-L iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemați după planul Său.

Domnul nostru … spune: “Și Dumnezeu nu va răzbuna pe aleșii Săi care strigă zi și noapte către El?” … Lecția este că noi trebuie să avem încredere în Dumnezeu și în promisiunea Sa că în cele din urmă dreptatea va triumfa. Această încredere trebuie să crească până la o credință absolută care își va însuși promisiunile, niciodată nu se va îndoi, ci doar va aștepta. Cei care astfel vin la Dumnezeu cu credință și încredere, pot veni de multe ori și pot fi întăriți de fiecare dată, pentru că ei nu vin cu speranța de a-L schimba pe Atotputernicul, modificând vreunul din planurile și aranjamentele Sale, pe care ei le recunosc a fi cu totul drepte; ci din contră, ei vin pentru că cred promisiunile Sale și pentru că doresc să-și odihnească și să-și mângâie inimile prin comuniune cu El, asigurându-și inimile în rugăciune că Tatăl Însuși ne iubește și El are un timp cuvenit pentru eliberarea celor care sunt ai Lui din robia adversarului, a păcatului și a morții. Timpul poate părea lung, dar dacă va fi exercitată credință corespunzătoare, o binecuvântare va veni la fiecare pas al întârzâierii, care va fi mai mult decât compensatoare.

Domnul nostru încheie această pildă spunând: “Vă spun că îi va răzbuna îndată”. Aceasta poate însemna că atunci când va veni timpul Domnului pentru eliberarea poporului Său, El va face o lucrare scurtă cu marele adversar și cu toată mașinăria nedreptății care, sub prințul acestei lumi, a ajuns să ocupe un loc așa de proeminent în chestiunile vieții — opunându-se adevărului, dreptății etc. Sau, pe de altă parte, s-ar putea înțelege a însemna că Domnul de fapt nu va întârzia mult în a introduce Împărăția Sa a dreptății. Din punct de vedere omenesc, cele mai mult de optsprezece secole de la timpul când Domnul nostru a răscumpărat lumea și până acum, timpul pentru așezarea Împărăției pare un timp lung: Cum s-ar putea spune că este “îndată”? Noi răspundem “că, pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani”, deci din acest punct de vedere întreaga perioadă ar fi mai puțin decât două zile. De ceea ce avem noi nevoie astăzi este să adoptăm punctul de vedere al Domnului în examinarea subiectelor. Amândouă opiniile sunt scripturale și nu este nevoie să disputăm care dintre ele a fost intenționată de Domnul. Este posibil că El a vrut să le acceptăm pe amândouă.

Va găsi El credință?

Separat și distinct de pildă, Domnul introduce declarația: “Dar când va veni Fiul Omului, va găsi El oare credință pe pământ?”. Aluzia este că la a doua venire a Domnului pentru stabilirea Împărăției Sale, credința adevărată va lipsi în mod serios, va fi aproape stinsă — întocmai cum despre prima venire citim: “A venit la ai Săi îpoporul Săuș și ai Săi nu L-au primit”. Tot așa, la sfârșitul acestui Veac, la a doua prezență a Domnului pentru stabilirea Împărăției Sale, în mod asemănător va încerca și va verifica pe Israelul spiritual nominal. Iarăși va veni la ai Săi și ai Săi nu-L vor primi — nu va găsi credința necesară pe pământ. Însă în legătură cu prima venire citim: “Dar tuturor celor ce L-au primit … le-a dat dreptul să fie copii ai lui Dumnezeu” etc. Tot așa la a doua venire, tuturor celor care au credință și Îl primesc, acestora în mod asemănător le va da o binecuvântare specială”. R 3841:4-7

 

FARISEUL ȘI VAMEȘUL

LUCA 18:9-14: “A mai spus și pilda aceasta pentru unii care se încredeau în ei înșiși că sunt drepți și disprețuiau pe ceilalți: “Doi oameni s-au suit la templu să se roage; unul era fariseu și altul vameș. Fariseul sta în picioare și se ruga în sine astfel: “Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni: apucători, nedrepți, adulteri sau chiar ca vameșul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din tot ce câștig.” Vameșul sta departe și nu voia nici ochii să și-i ridice spre cer, ci se bătea în piept zicând: “Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!” Eu vă spun că mai degrabă omul acesta s-a coborât acasă îndreptățit, decât celălalt. Căci oricine se înalță va fi smerit; și oricine se smerește va fi înălțat.””

“Fariseii erau o clasă de oameni foarte morali printre evrei, cucernici, cel puțin în aparență, foarte corecți, cu toate că în interior Domnul ne spune că erau departe de a fi drepți. El singur a fost competent să facă teribila acuzație că ei erau asemenea mormintelor frumos văruite pe dinafară, dar înăuntru plini de stricăciune. Există astăzi o clasă asemănătoare în creștinătate care pe dinafară sunt morali, foarte deosebiți, corecți, meticuloși, și totuși nu sunt plăcuți Domnului. Ei sunt mândri de neprihănirea lor, și par să nu-și dea seama că dacă de la natură sunt mai puțin degradați decât alții nu au nimic cu ce să se laude, fiindcă sunt totuși departe de a fi de fapt perfecți. Această pildă este intenționată ca să arate că Dumnezeu va privi cu mai multă înțelegere, cu mai multă compasiune pe cel mai degradat om dacă ar fi mai cinstit și mai umilit, decât pe cel mai cinstit dar mai puțin umilit.

Pilda descrie doi oameni care s-au suit la Templu să se roage după obiceiul evreiesc: unul era un Fariseu mulțumit de sine, moral, în multe privințe un om bun, dar foarte conștient de toate faptele sale drepte și de respectarea de formă a regulilor divine; celălalt era dintr-o clasă mai de jos și respinsă, care avea mai multe slăbiciuni și cusururi și care își dădea seama de starea sa. Fariseul ni se spune că stătea în picioare și se ruga lui însuși; se pare că rugăciunile lui nu s-au înălțat la Domnul și ar fi absolut adevărat, așadar, să spunem că se ruga lui însuși, se auzea rugându-se, se felicita în rugăciune și se bucura în general de încrederea sa în sine. Rugăciunea sa nu era de felul pe care Tatăl o încurajează, pentru că El caută astfel de închinători care I se închină în duh și în adevăr; și pare imposibil ca cineva să vină în fața Domnului într-un mod potrivit, dacă nu-și recunoaște propriile sale slăbiciuni, imperfecțiuni, defecte, și să recunoască și să caute mijloacele aranjate divin pentru acoperirea lor.

… Toți creștinii, în virtutea relației lor cu Dumnezeu, a acoperirii păcatelor, a conceperii de spirit, a lucrării transformatoare care progresează în inimile lor, au toate motivele să mulțumească Domnului că ei sunt deosebiți de majoritatea semenilor lor. Dar ei nu au nimic cu ce să se laude, pentru că, așa cum remarcă apostolul, ce lucru ai pe care să nu-l fi primit de la Domnul? Căci cine ne face să ne deosebim? (1 Corinteni 4:7). Prin urmare, dacă deosebirea dintre noi și alții este recunoscută ca fiind de la Domnul și lucrarea harului Său este în noi și nu de la noi înșine, aceasta este atitudinea potrivită a inimii, și toți cei care-și dau seama de aceasta pot în mod destul de potrivit să mulțumească Domnului că în această privință ei sunt deosebiți de alții pentru că El ne-a făcut să ne deosebim, pentru că prin harul Său suntem ceea ce suntem.

… Suntem în atitudinea potrivită când ne dăm seama că îndestularea noastră este de la Dumnezeu, care ne-a făcut să ne deosebim și care ne ține prin puterea Sa, ne acoperă cu haina dreptății lui Cristos și ne pregătește pentru gloria, onoarea și nemurirea pe care ni le-a promis, dacă suntem credincioși în ascultarea de învățăturile și îndrumarea Sa.” R 3841:11-R 3842:3

 

MINELE

LUCA 19:12-27: “Un om de neam mare s-a dus într-o țară depărtată ca să-și ia o împărăție și să se întoarcă. A chemat zece din robii săi, le-a dat zece mine și le-a zis: “Puneți-le în negoț până mă voi întoarce.” Dar cetățenii lui îl urau și au trimis după el o solie să-i spună: “Nu vrem ca omul acesta să împărățească peste noi.” Când s-a întors el, după ce își primise împărăția, a dorit să cheme pe robii aceia cărora le dăduse banii, ca să știe ce câștigase fiecare prin negoț. Cel dintâi a venit zicând: “Doamne, mina ta a mai adus zece mine.” El i-a zis: “Prea bine, rob bun; fiindcă ai fost credincios în foarte puțin, primește stăpânirea peste zece cetăți.” A venit al doilea și a zis: “Doamne, mina ta a mai adus cinci mine.” El i-a zis și lui: “Primește și tu stăpânirea peste cinci cetăți.” A venit un altul și i-a zis: “Doamne, iată-ți mina pe care am păstrat-o învelită înt-un ștergar, căci m-am temut de tine, fiindcă ești un om aspru: iei ce n-ai pus și seceri ce n-ai semănat.” Stăpânul i-a zis: “Rob rău, te voi judeca după cuvintele tale! Știai că sunt un om aspru, care iau ce n‑am pus și secer ce n-am semănat; atunci de ce nu mi-ai dat banii schimbătorilor de bani, pentru ca, la întoarcerea mea, să-i fi luat înapoi cu dobândă?” Apoi a zis celor care erau de față: “Luați-i mina și dați-o celui care are zece mine.” “Doamne”, i-au zis ei, “el are zece mine.” “Vă spun că celui ce are, i se va da; dar, de la cel care n-are, se va lua chiar și ce are. Cât despre acei vrăjmași ai mei, care n-au vrut să împărățesc eu peste ei, aduceți-i încoace și tăiați-i înaintea mea.””

“… fiecare servitor a primit o mină — aproximativ 16 dolari. Această pildă, de aceea, se ocupă de ceva care este comun tuturor din clasa la care se face referire.

Scopul prezentării pildei este declarat în lecție. Domnul și ucenicii Săi se apropiau de Ierusalim, unde El trebuia sa fie răstignit nu peste mult timp. Ucenicii presupuseseră că, dimpotrivă, Împărăția Mesianică va fi stabilită imediat în putere si onoare mare. Această pildă a fost intenționată să-i informeze că va trece o perioadă de timp considerabilă înainte ca Împărăția să fie stabilită.

“… El (Isus), era Persoana numită pentru Împărăția Mesianică a lumii; dar El avea să meargă în cer și acolo să Se înfățișeze înaintea Tatălui Ceresc, marele Suveran sau Împărat al Universului. El avea să fie învestit de Tatăl cu autoritate conducătoare și mai târziu să Se întoarcă pe Pamânt și să-Și exercite domnia.

Exact aceasta este prezentarea chestiunii dată nouă în mod profetic (Psalmul 2:8). Reglementarea divină este că Mesia, după ce-Și va termina lucrarea, va solicita în cer o Împărăție pe care providența divină o pregătise deja și pe care profeția divină o prezisese deja. “Cere-Mi și-Ți voi da popoarele de moștenire și marginile pamântului în stăpânire.”

„Puneți-le în negoț până mă voi întoarce”

În perioada interimară a absenței Învățătorului — în cer, așteptând învestitura divină pentru guvernarea pamântului — El a încredințat ucenicilor Săi, servitorilor Săi, altfel numiți frații Săi, fiecăruia câte o mină. I-a lăsat cu libertate deplină să-și folosească cea mai bună judecată și să-și arate iubirea și zelul în serviciul Său. La întoarcerea Sa, Se va socoti cu toți acești servitori, și gradul zelului și al eficienței lor ca servitori va fi arătat prin rezultate; și răsplățile date lor vor fi proporționale.

Pilda face deosebire între acești servitori consacrați ai lui Dumnezeu și masele poporului. Ea arată că maselor poporului nu le-a fost încredințat nimic; și că nu se face nici o judecată, nici o răsplată în cazul lor la întoarcerea Stapânului ca Împărat. El a dat minele numai servitorilor Săi — numai servitorii Săi au avut responsabilitatea acelor mine și numai cu acei servitori Se va socoti sau îi va considera răspunzători, fie pentru răsplată fie pentru pedeapsă în privința acestei chestiuni.

Analizând ce înseamnă sau ce simbolizează mina, trebuie să ținem minte faptul că deoarece aceeași sumă a fost dată fiecăruia, împlinirea trebuie să arate ceva binecuvântare sau responsabilitate dată în fiecare caz în mod egal întregului popor consacrat al lui Dumnezeu — tuturor celor care sunt servitorii Săi. Există doar un singur lucru la care ne putem gândi că este dat tuturor din poporul Domnului exact în aceeași masură.

Mina este la fel pentru toți; ea reprezintă îndreptățirea. Lucrul pe care îl face Rascumpărătorul pentru toți cei care devin urmașii Lui este să-i îndreptățească de toate lucrurile în mod generos. Aceasta îi pune pe toți pe o bază de egalitate exactă; căci îndreptățirea compensează pentru fiecare individ în măsura în care el este deficitar — în măsura în care de la natură îi lipsește perfecțiunea, standardul divin.

“Fii credincios până la moarte”

Toți cei care în prezent devin copii ai lui Dumnezeu, servitori ai Lui Dumnezeu, urmași ai Lui Cristos, trebuie să primească de la Domnul ca bază pentru această relație, mine — iertarea fără plată a păcatelor — îndreptățirea. Pe această bază el are o poziție în fața lui Dumnezeu și orice face sau se străduiește să facă va fi spre onoarea sa. Pentru că toți sunt calificați în mod egal prin îndreptățire, rezultatele vor arăta gradul de zel iubitor care stăpânește pe fiecare servitor. Cei care iubesc mult vor servi mult. Cei care iubesc puțin vor neglija să-și folosească ocaziile. După cum cel din pildă a câștigat zece mine, tot așa astfel de caractere nobile ca sf. Petru, sf. Pavel, sf. Ioan și alții s-au sacrificat tot mereu în serviciul divin. În zelul lor ei au socotit toate lucrurile pământești numai ca pierdere și gunoaie, ca să fie plăcuți Învățătorului lor, viitorul Împărat.

Aceștia, și toți cei ca ei, care cu bucurie s-au cheltuit zeloși în serviciul Domnului, vor avea cele mai mari răsplăți, după cum este arătat prin cuvintele Domnului: “Prea bine, rob bun; fiindcă ai fost credincios în foarte puțin, primește stăpânirea peste zece cetăți”. În pildă a venit altul care a raportat un câștig de cinci mine. El nu făcuse atât de bine ca și primul, dar făcuse bine. El a primit aceeași laudă: fusese credincios, deși mai puțin credicios decât primul. A primit de la stapânul său totuși acel “Bine”; dar răsplata a fost mai mică — stapânire peste cinci cetăți. Aceasta va însemna un loc mai puțin influent în Împărăția Mesianică.

Apoi a venit un servitor spunând: “Doamne, iată-ți mina pe care am păstrat-o învelită întrun ștergar”. Acesta reprezintă o clasă care spune: “M-am străduit să-mi păstrez îndreptățirea. M-am străduit să trăiesc drept și cinstit, dar nu m-am sacrificat. Sunt bucuros să pot spune că nu am pierdut nimic. Mi-a fost frică să-mi folosesc ocazia, să-mi folosesc privilegiul; pentru că mi-am dat seama că vei aștepta profit considerabil din suma pe care mi-ai dat-o”.

În pildă stăpânul i se adresează totuși acestuia ca unui servitor, dar unul rău, care a știut voia stăpânului său, care se angajase în serviciu, dar care a fost găsit necredincios în privința acestuia. Dacă n-ar fi pretins că este un servitor, n-ar fi primit nici o mină și n-ar fi avut nici o responsabilitate. El ar fi trebuit să-și folosească privilegiul și ocazia. Ar fi trebuit să trăiască pentru stăpânul său. Dacă nu atât de activ și atât de direct ca ceilalți, ar fi trebuit cel puțin să folosească mina încredințată lui, așa încât ar fi avut ceva rezultate de arătat.

Putem presupune că acesta reprezintă o clasă considerabilă a acelora care au intrat într-un legământ cu Domnul ca să fie servitorii Lui și care au primit îndreptățirea de la El, dar care au neglijat să-și respecte angajamentele de sacrificiu de sine în serviciul Său. Această neglijare indică lipsa lor de zel iubitor; și toate acestea înseamnă că ei nu vor fi potriviți să aibă parte în Împărăție. Domnul Se referă la această clasă în câteva ocazii; de exemplu, ei sunt reprezentați prin fecioarele nechibzuite, care n-au intrat la nuntă; și astfel aceștia nu vor deveni membri ai Miresei, Soția Mielului.” R 5492:5-R 5493:2

“Frica exprimată de acest servitor care spune, “Căci m-am temut de tine”, ne amintețte de cuvintele apostolului cu privire la aceeași clasă. El spune că Cristos la a Doua Venire a Sa va elibera pe aceia care în tot timpul vieții lor au fost supuși robiei de frica morții. Consacrarea servitorilor Domnului este spre moarte, și cei care se tem de moarte se tem să-și îndeplinească votul lor de consacrare. Ei nu vor fi vrednici de aprobarea Domnului ca servitori credincioși. Cu toate acestea, există multe vase în casa Împaratului — unele de onoare mai mare și altele de onoare mai mică. 2 Timotei 2:20, 21.

“Acei vrăjmași ai mei”

Gloriosul Mesia nu va începe lucrarea cu lumea și în special cu dușmanii Săi, până când nu va fi terminat lucrarea cu servitorii Săi la a Doua Venire a Sa. Aceasta este declarația pildei și este susținută de numeroase Scripturi. Când Isus S-a rugat în noaptea dinaintea răstignirii Sale, El a spus: “Nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi i-ai dat Tu … și pentru cei care vor crede în Mine prin cuvântul lor” (Ioan17:9, 20). Astfel vedem lucrarea Veacului Evanghelic schițată de Domnul nostru. Este numai pentru alegerea servitorilor Săi și pentru încercarea și probarea acestora. Aceasta este cu scopul de a stabili care dintre ei vor fi găsiți vrednici de a fi asociați cu El în marea Împărăție Milenară pe care a decretat-o Dumnezeu, și a cărei lucrare va fi pentru binecuvântarea și ridicarea întregii omeniri.” R 5493:6, 7

“Tăiați-i înaintea mea”

Primul gând ar putea fi să deducem că aceste cuvinte înseamnă că Împăratul Gloriei va fi neînduplecat — crud și lipsit de compătimire cu dușmanii Săi. Ne-am putea întreba cum arată acest lucru compătimire! El ne sfătuiește să ne iubim dușmanii și să facem bine acelora care ne tratează rău. Treptat vom ajunge să înțelegem că aceasta va fi tactica pe care o va urma marele Împărat. El va face cel mai mare bine pentru dușmanii Lui aducând asupra lor pedepse pentru cursul lor greșit — rușine, anunțarea lor publică, dispreț. Aceste lucruri vor fi necesare pentru a-i trezi la o apreciere a adevăratei lor condiții și pentru a le arăta privilegiile lor.

Nu trebuie să uităm că în timpul acestui veac procedeul Domnului cu servitorii Săi credincioși este să le permită încercări înfocate pentru a-i proba și instrui. Să nu ne mire prin urmare că judecățile înfocate asupra lumii sunt planul Stapânului, nu pentru a-i aduce daune, ci pentru a o binecuvânta. Citim că drept rezultat al predicării sf. Petru la Cincizecime, adevărurile au lovit din plin inimile ascultătorilor — “au rămas străpunși în inimă”. Dar ne dăm seama că aceasta a fost o mare binecuvântare, în aceea că i-a pregătit pentru Mesajul Milei Divine. Astfel citim aici despre uciderea de către Domnul a dușmanilor Lui; ei vor fi tăiați la inimă. O imagine a acestui măcel este dată în Apocalipsa, unde Domnul este prezentat în maiestate glorioasă, cu o sabie ieșind din gura Sa, pentru a lovi cu ea națiunile (Apocalipsa 19:15). Binecuvântată lovire! Cu cât va începe mai curând, cu atât va fi mai bine pentru lume, am putea spune; totuși ne amintim că pentru toate lucrurile timpul lui Dumnezeu este cel mai bun.” R 5493:10, 11

 

NUNTA DIN CANA

IOAN 2:1-11: “A treia zi s-a făcut o nunta în Cana din Galileea și mama lui Isus era acolo. Și la nuntă a fost invitat și Isus cu ucenicii Săi. Când s-a terminat vinul, mama lui Isus I-a zis: “Nu mai au vin.” Isus i-a zis: “Femeie, ce am Eu cu tine? Nu Mi-a venit încă ceasul.” Mama Lui a zis celor care serveau: “Să facți orice vă va zice.” Și acolo erau șase vase de piatră pentru apă, puse după obiceiul de curățire al iudeilor; și în fiecare încăpeau câte două sau trei măsuri. Isus le-a zis: “Umpleți vasele cu apă!” Și le-au umplut până sus. “Scoateți acum” le-a zis El “și aduceți mai-marelui mesei”. Și i-au adus. Mai-marele mesei după ce a gustst apa devenită vin (el nu știa de unde vine vinul acesta dar cei care serveau, care scoseseră apa, știau), a chemat pe mire și i-a zis: “Orice om pune mai întâi vinul cel bun: și după ce oamenii au băut bine, atunci pune pe cel mai slab; dar tu ai ținut vinul cel bun până acum.” Isus a făcut acest început al semnelor Lui în Cana din Galileea. El și-a arătat slava și ucenicii Lui au crezut în El”.

“Cana din Galileea a fost cetatea natală al lui Natanael, unul dintre cei din urmă adăugați la numărul ucenicilor Domnului. El a fost unul din cei șase care și-au dat adeziunea față de Isus ca Mesia. Se pare că Natanael L-a invitat pe Domnul nostru și pe ceilalți ucenici să fie oaspeții săi în Cana, unde urma să aibă loc un ospăț de nuntă. Maria, mama lui Isus, a fost prezentă la ospăț, fără îndoială ca prieten foarte apropiat al familiei, așa cum este indicat prin faptul că a știut dinainte că rezerva de vin se termina. Ospitalitatea obișnuită a evreilor în asemenea ocazii ar fi făcut din aceasta o încălcare a regulii de comportare, a nu se pune la dispoziție din abundență pentru oaspeții lor, precum și pentru vecini și trecători, care, în numele mirelui, erau îndemnați să intre și să se ospăteze fără rezerve. Isus și ucenicii Săi au fost printre oaspeții invitați în mod special.

Mama Domnului nostru I-a adus la cunoștință lipsa de vin, și din aceasta s-a presupus că ea a anticipat minunea. Noi nu putem fi de acord că această sugestie ar fi rezonabilă, deoarece este în mod special declarat că transformarea miraculoasă a apei în vin cu această ocazie a fost începutul minunilor lui Isus. Trebuie să presupunem, prin urmare, că timpul lung al Mariei petrecut cu fiul său și încrederea în El a făcut-o să-și dea seama de superioritatea judecății Lui și de capacitatea de a găsi soluții la toate cazurile și în toate împrejurările. Problema o depășea, și cum era cazul adesea cu cei în împrejurări moderate, mirele cheltuise tot ceea ce își putuse permite să cheltuie în privința pregătirilor. Probabil, de asemenea, așteptându-se să fie prezent Domnul nostru la ospățul de nuntă, chemase de aceea un număr mai mare de vecini — să-L vadă pe necunoscutul despre care auziseră mai mult sau mai puțin de la Natanael și de la alții.

Isus a fost sociabil în societate

Această relatare ne dă o mică idee despre latura socială a caracterului Domnului nostru, și ne convinge că ascetismul ilustrat prin călugări și călugărițe nu a făcut parte din învățăturile Sale prin cuvânt sau exemplu. Viața Sa consacrată a trăit-o în mijlocul condițiilor sociale obișnuite ale oricărui membru al unei comunități morale și religioase. Nu există nici o sugestie de petreceri sau nechibzuințe în comportamentul Domnului nostru, dar este rezonabil să presupunem că El a luat parte la bucuriile potrivite și la părtășia și buna dispoziție socială cu astfel de ocazii. Aceasta a fost în armonie cu îndemnul pentru urmașii Săi: “Bucurați-vă cu cei care se bucură; plângeți cu cei care plâng””. R 3484:1-3

“Răspunsul Domnului nostru la sugestia mamei Sale pare mai degrabă a fi rece și aspru, dar aceasta este în mare măsură rezultatul traducerii. În timp ce cuvântul “femeie” este o traducere corectă, aceasta nu dă nuanța elegantă a cuvântului original grec, care s-ar apropia mai mult de semnificația cuvântului doamnă. Cuvântul este același, de exemplu, pe care împăratul Romei l-a folosit în adresarea politicoasă către regina Egiptului: “Ai curaj, o femeie”. Putem fi siguri că nici prin cuvânt, nici prin faptă Domnul nostru n-a încălcat porunca Legii, “să cinstești pe tatăl tău și pe mama ta!” Putem fi siguri că în toate cuvintele și în comportarea Sa a fost un adevărat model de blândețe și amabilitate, de răbdare și iubire pe care învățăturile Sale le-au insuflat.

Expresia “Ce am Eu cu tine?” ar părea să însemne mai potrivit, “Nu încerca să-mi dai ordine — Voi ști ce să fac atunci când va veni timpul potrivit”. Maria probabil era concentrată să ascundă lipsa vinului: Isus, pe de altă parte, a recunoscut că minunea pe care era pe cale să o facă era mai puțin pentru cei care erau oaspeții mirelui cu acea ocazie, decât ca o mare învățătură care prin servitori a devenit probabil cunoscută tuturor celor prezenți. De aceea Isus a așteptat până când rezerva nu numai că a scăzut, dar s-a epuizat, până când nu a mai fost deloc vin, așa încât minunea să nu fie minimalizată prin amestecul vinului nou cu cel vechi.

Cuvintele Mariei către servitori, “Să faceți orice vă va zice”, au fost încă o mărturie că ea era în relații foarte apropiate cu acea casă. Servitorii pe bună dreptate au avut nevoie, în mare măsură, de asemenea instrucțiuni, pentru că altfel nu ar fi fost pregătiți să accepte ordine de la unul dintre oaspeți. Maria probabil nu a știut ce le va cere Domnul servitorilor să facă, dar, așa cum a fost sugerat înainte, ea a avut încredere în capacitățile și înțelepciunea fiului său, și că fiind unul dintre oaspeții care au contribuit la terminarea vinului, Lui I-ar plăcea să facă ceva pentru a ajuta să se completeze rezerva.

Se ridică o întrebare în ce privește felul de vin care a fost dat de către mire, din care Isus și ucenicii Săi au consumat, și de asemenea în ce privește felul de vin pe care Domnul l-a produs după aceea și din care probabil El a consumat. Nu știm nimic ce să indice că acesta a fost doar suc de struguri nefermentat. Toate lucrurile par să arate contrariul, că a fost ușor alcoolic — alcoolul fiind produs în vin prin procesul fermentației, rezultând ceea ce este cunoscut ca “vin ușor”. Remarca conducătorului ospățului, că vinul pe care l-a făcut Isus a fost mai bun decât cel adus întâi, ar sprijini, gândim noi, această teorie, dar nu ar implica faptul că oamenii au fost amețiți, beți, și că își pierduseră astfel gustul sau judecata.” R 3484:9-12

“Prima minune a fost făcută ca să reprezinte acest ultim obiectiv al operei în care intra atunci, care era de a glorifica biserica Sa, și apoi să întindă un ospăț de lucruri grase (de binecuvântări bogate) și de vin (de bucurie) pentru toți oamenii. Cât de potrivit este ca o asemenea prefigurare a gloriei viitoare să fie prima dintre lucrările Sale minunate.

Observând aspectul tipic al minunii remarcăm:

(1) Că indeplinirea ei a fost cu ocazia unei nunți, urmând ceremoniei nunții. La fel bucuria și binecuvântările Împărăției lui Cristos, atât pentru biserică, mireasa Sa, precum și pentru lume, vor urma căsătoriei Mielului.

(2) Apoi observăm că această nuntă tipică a fost în “a treia zi” (versetul 1), amintindu-ne declarația foarte puternică a Domnului nostru către unii dintre farisei (Luca 13:32): “Duceți-vă”, le-a răspuns El, “și spuneți vulpii aceleia (Irod): “Iată, scot demoni și fac vindecări astăzi și mâine, iar a treia zi sfârșesc.”“ Și din nou (Ioan 2:19, 21): “Dărâmați templul acesta îtemplul trupului Său — bisericaș și în trei zile îl voi ridica”. Cele trei zile la care S-a referit au fost zile de o mie de ani fiecare — a cincea, a șasea și a șaptea zi de o mie de ani de la creare. Isus a trăit în a cincea; și acum, în dimineața zilei a șaptea, trupul Său va fi “desăvârșit” și “ridicat” la puterea și gloria împărăției. Căsătoria Mielului va fi în a treia zi a existenței sale ca trup al lui Cristos și în a șaptea zi a istoriei lumii.

(3) Observăm că minunea a constat în schimbarea apei din vasele pentru curățire în băutura dorită “vinul bun”. Apa este un simbol al adevărului (Efeseni 5:26), care se folosește pentru înviorarea și curățarea poporului Domnului; și chiar prin acest mijloc de curățire biserica va fi glorificată și lumea binecuvântată. Lucrarea curățitoare a adevărului divin prin inspirația sa binecuvântată spre evlavie și sfințire va fi în mod glorios îndeplinită în binecuvântările și bucuriile împărăției.

(4) Răspunsul Domnului dat Mariei, care L-a informat despre lipsa vinului, este de asemenea semnificativ: “Isus i-a zis: “Femeie, ce am eu cu tine? Nu Mi-a venit încă ceasul.”“ “Femeia”, biserica, nu are nevoie încă să pună întrebări despre noul vin al bucuriei. Ora pentru înălțare și glorie nu a venit încă, și acum noi avem de-a face numai cu drojdiile paharului de umilință și sacrificiu. Și dacă ne împărtășim acum din paharul Său, vom bea în mod sigur vinul cel nou cu El în împărăție. Să luăm recomandarea Mariei — “să faceți orice ce vă va zice” și la timpul potrivit, supunerea credincioasă la toate instrucțiunile Sale vor fi din abundență răsplătite prin privilegiul părticipării cu El la bucurille Împărăției, “vinul nou”. Și după aceea va veni pentru toți oamenii ospățul de lucruri grase și de vinuri bine limpezite.” R 1695:8-12 

 

DĂRÂMAREA ȘI RIDICAREA TEMPLULUI

IOAN 2:19-21: “Isus a răspuns și le-a zis: “Dărâmați templul acesta și în trei zile îl voi ridica”. Iudeii au zis deci: “În patruzeci și șase de ani a fost construit templul acesta, și Tu îl vei ridica în  trei zile?” Dar El le vorbea despre templul trupului Său.”

“Când Domnul nostru le spusese mai înainte: “Dărâmați templul acesta și în trei zile îl voi ridica … El le vorbea despre templul trupului Său” (Ioan 2:19, 21). Dar despre care trup a vorbit El — despre trupul de carne? — despre trupul pe care l-a luat ca să poată fi sacrificiul pentru păcat, despre trupul pe care l-a consacrat la moarte? Acela era trupul la care S-a referit, zicând că-l va ridica a treia zi? Răspundem că nu acel trup a fost templul Său, ci numai cortul Său. Trupul înviat al Domnului nostru n-a fost cel pe care evreii l-au distrus, ci acela a fost un trup spiritual pe care ei nu l-au văzut niciodată, dar care i-a fost arătat apostolului Pavel, “ca unei stârpituri” când, în drumul său spre Damasc Isus i-a apărut ca “o lumină din cer, a cărei strălucire întrecea pe cea a soarelui”.

Este mai rațional să presupunem că Domnul nostru a vorbit despre trupul Său care este biserica și al cărei cap a fost și este El. Evreii au distrus Capul și toate membrele trupului lui Cristos de-a lungul Veacului Evanghelic au fost chemate “să sufere … cu El”, “să moară cu El”, “să-și dea viața pentru frați”. Trupul a fost în proces de distrugere din vremea lui Isus până acum, și foarte curând, credem noi, ultimul membru se va dovedi “credincios până la moarte”. Acum să vedem cum va ridica Domnul acest Templu, a cărui mare piatră de temelie a fost El, și despre care apostolul Petru declară că fiecare din ucenicii Săi credincioși este o piatră vie (1 Petru 2:4, 5). Considerând timpul din punctul de vedere al Domnului — “o zi este ca o mie de ani” — Domnul nostru a murit în anul 4161 — după ce trecuseră patru zile și începuse a cincea zi.

Distrugerea tempului lui Dumnezeu, care este biserica, a început atunci prin distrugerea pietrei principale din capul unghiului, și de atunci a progresat — în timpul rămas din ziua a cincea, în toată ziua a șasea și noi suntem acum la începutul zilei a șaptea ­— “dimineața foarte devreme”. Și promisiunea Domnului este că învierea Domnului va fi terminată cam în acest timp — “Dumnezeu o ajută în revărsatul zorilor” (Psalm 46:5). Astfel înțelegem noi, că Domnul a fost câte o parte din cele trei zile mort și a înviat a treia zi dimineața devreme, și că la fel întâia  înviere va fi completată — tot corpul lui Cristos va fi înviat în a treia zi, dimineața devreme.

Evident, problema învierii a depășit înțelegerea mintală a apostolilor, la vremea când a avut loc. Isus prezisese că va învia în a treia zi, dar ei nu înțeleseseră însemnătatea cuvintelor Sale: Niciunul dintre ei nu s-a gândit nici un moment la învierea Sa, ci numai la ceea ce ar putea face în privința îmbălsămării corpului Său și cum să arate față de acest corp, ca rămășițele Sale pământești, aceeași simpatie și iubire cum ar fi arătat față de rămășițele oricărui prieten, frate sau soră dragă. Astfel că fiind împiedicați să vină la mormânt în ziua sabatului de Legea evreiască, care interzicea munca de orice fel în acea zi, prietenii Domnului au început să se adune la mormânt, probabil prin înțelegere anterioară, cam când se crăpa de ziuă, după Sabat — în prima zi a săptămânii. Erau câțiva din Galilea, și probabil ei au fost găzduiți cu alți prieteni în diferite părți ale cetății, și probabil cu unii în Betania; deci ei au mers pe drumuri diferite. Relatările diferă și totuși toate sunt în acord perfect și toate adevărate. Ele sunt relatate din diferitele puncte de vedere ale fiecărui scriitor, și toate sunt cu atât mai convingătoare ca mărturii, prin aceea că ele arată că nu a fost nici o înțelegere secretă între scriitorii Evangheliior — nici o strădanie să expună lucrurile exact prin aceleași expresii, așa cum sigur ar fi fost, dacă relatarea ar fi fost una născocită, o relatare inventată. R 3375:2-5

 

ISUS ȘI NICODIM

IOAN 3:1-13: “… între farisei era un om cu numele Nicodim, un fruntaș al iudeilor. El a venit noaptea la Isus și I-a zis: “Învățătorule, știm că ești un învățător venit de la Dumnezeu, căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el.” Isus a răspuns și i-a zis: “Adevărat, adevărat îți spun că, dacă un om nu este născut din nou, nu poate vedea împărăția lui Dumnezeu.” Nicodim I-a zis: “Cum se poate naște un om bătrân? Poate el să intre a doua oară în pântecele mamei sale și să se nască?” Isus i-a răspuns: “Adevărat. adevărat îți spun că, dacă cineva nu este născut din apă și din Duh, nu poate să intre în împărăția lui Dumnezeu. Ce este născut din carne este carne; și ce este născut din Duh este duh. Nu te mira că ți-am zis: Trebuie să fiți născuți din nou. Vântul suflă încotro vrea și-i auzi vuietul, dar nu știi de unde vine, nici încotro merge. Tot așa este cu oricine este născut din Duhul.” Nicodim a răspuns și I-a zis: “Cum se poate face așa ceva?” Isus a răspuns și i-a zis: “Tu ești învățătorul lui Israel și nu înțelegi aceste lucruri? Adevărat. adevărat îți spun că noi  vorbim ce știm și mărturisim ce am  văzut și voi nu primiți mărturia noastră. Dacă v-am vorbit despre lucruri pământești și nu credeți, cum veți crede când vă voi vorbi despre cele cerești. Nimeni nu s-a suit în cer, afară de Cel care S-a coborât din cer, Fiul Omului, care este în cer.””

“Nicodim a fost evident un om bun și nu “departe de împărăție” — nu departe de atitudinea inimii necesare dobândirii împărăției. El era un om  învățat și cu influență, un membru proeminent al sectei principale a evreilor și unul dintre judecătorii Curții lor principale sau Supreme, Sinhedrinul. Bogăția sa, cultura sa, etc., i-au adus avantaje asupra multora din cei săraci și neînvățați, și totuși i-au adus și dezavantaje, așa cum a spus Domnul cu altă ocazie: “Greu îcu greutateș va intra un bogat îîn vreun felș în împărăția cerurilor”. În mod natural ar fi mai greu pentru un om cu mare influență și stare socială să primească învățături de la Isus și să devină urmașul Său, decât pentru pescarii modești; mândria, casta socială, gândul la ceea ce oamenii ar gândi și spune etc., toate ar contribui să-l împiedice. Din aceste motive, precum poate și în speranța de a avea o conversație mai liniștită, Nicodim L-a vizitat pe Isus noaptea — cumva în secret.

… Ca evreu, el avea desigur ideea evreiască obișnuită în ce privește împărăția lui Dumnezeu, adică, Israel era acea împărăție, doar deposedat de puterea sa de către Neamuri până când venea Mesia pentru eliberarea lor și supunerea tuturor națiunilor lui Israel, pentru ca legea evreiască să poată deveni legea lumii, care va ieși cu putere din Ierusalim. Nicodim a înțeles diferența mare între aceste speranțe și felul de împărăție vestită de Isus și de ucenicii Săi. Putem deci în mod rezonabil presupune că întrebările sale, deși nu sunt declarate, au fost pe această linie, iar răspunsurile Domnului nostru, menționate în detalii mai mari, așa dau de înțeles.

Nicodim a auzit cu mirare de la marele Învățător că El și alții din națiunea evreiască nu puteau intra în impărăție fără să se nască din nou; și în mod firesc mintea lui a mers la nașterea naturală și s-a întrebat cum era posibil ca un om matur să se nască din nou. O astfel de întrebare a dorit Domnul nostru, și I-a dat posibilitatea să explice că prima naștere pe care am avut-o cu toții, adică nașterea din carne prin care neamul omenesc este născut la natura umană și cu un corp de carne, este un tip, o figură, o ilustrație a unei nașteri spirituale mai înalte, la o natură spirituală cu un corp spiritual. “Ce este născut din carne este carne; și ce este născut din Duh este duh.” Așa cum un om nu poate vedea copaci, case, flori etc., nici să se bucure de acestea până după ce s-a născut din carne, la fel nimeni nu poate vedea sau intra în împărăția cerurilor, dacă nu este născut din spirit. Cu alte cuvinte, o ființă omenească poate vedea lucrurile pământești, dar numai una cerească sau născută din duh poate vedea și avea parte de lucrurile cerești: și împărăția de mult promisă a lui Dumnezeu, Veacul Milenar, pe care o așteapta Israel, este o împărăție spirituală și nu una pământească, formată din ființe spirituale și nu din ființe de carne; și numai cei născuți din apă și din Duh vor putea vedea vreodată sau vor intra în acea împărăție.

Referirea la apă a fost probabil sugerată de vreo întrebare a lui Nicodim în privința lui Ioan și a botezului său spre pocăință — fie că aceasta a avut de-a face sau nu cu nașterea din nou. Răspunsul Domnului nostru asociază botezul cu apă a lui Ioan spre pocăință cu conceperea de spirit care a început la Cincizecime. Pocăința de păcat era esențială pentru starea potrivită a inimii care să-l pregătească pe un evreu pentru trecerea de la împărăția pământească tipică, și să-l facă gata pentru conceperea Spiritului sfânt, prin care, dacă era ascultător, va fi născut în cele din urmă în împărăția cerească prin “întâia înviere”. Această întrebuințare a cuvântului “născut”, care reprezintă învierea, este scripturală, pentru că nu citim noi oare că Domnul nostru Isus la învierea Sa a fost “Cel întâi-născut dintre cei morți” — “cel întâi-născut dintre mai mulți frați”, și nu în privința acestor “frați” care vor fi participanți împreună cu El în împărăție i-a vorbit El lui Nicodim? Romani 8:29; Coloseni 1:15, 18.

În timp ce noi considerăm că această Scriptură în înțelesul său deplin, fundamental, vorbește despre întâia înviere a clasei împărăției în puterea, gloria și nemurirea împărăției, cu toate acestea noi recunoaștem că acest cuvânt genao este uneori redat conceput. Recunoaștem, de asemenea, că oricine va fi născut din spirit prin întâia înviere, trebuie mai întâi să fie conceput de spirit în viața prezentă. Recunoaștem, de asemenea, că despre viața nouă începută acum se spune adesea ca și cum noua creatură ar fi deja născută printr-o înviere figurativă la înnoirea vieții. “Măcar că eram morți în greșelile noastre îElș ne-a adus la viață îprintr-o înviere figurativăș”. Dar aceste întrebuințări parțiale și figurative ale cuvintelor “adus la viață” și “înviere” și “născut” nu ar trebui să permită să nesocotim ideea noastră cu privire la realitățile și puterile și gloriile care pot fi dobândite numai printr-o participare în întâia înviere reală — “născut dintre morți”.

În timp ce Isus vorbea cu Nicodim, foarte probabil vântul șuera prin încăperea în care stăteau, zăngănind ușile etc., și Isus a folosit prilejul ca o bună ilustrație prin care să transmită minții lui Nicodim diferența între ființele omenești și ființele spirituale, și să-i dea o idee mai clară despre natura și puterile clasei care va forma împărăția spirituală, când va fi stabilită în putere și glorie mare. El a spus: Vântul suflă încotro vrea; îi auzi vuietul, dar nu poți ști de unde vine, nici încotro merge; și așa va fi cu cei născuți din Spirit — toți moștenitorii împărăției cerești: ei vor fi nevăzuți și pot merge și veni precum vântul, și oamenii de carne nu vor putea să-i vadă, așa cum nu pot să vadă vântul, deși ei vor fi prezenți și influenți oriunde, așa cum este vântul.

Nicodim a fost uluit la gândul că împărăția lui Dumnezeu va fi așa de diferită de ceea ce el și alții s-au așteptat. Toate acestea n-ar fi trebuit să fie așa ciudate pentru Nicodim: el ar fi trebuit să-și amintească faptul că puterile pe care le-a descris Domnul nostru ca acele care ar aparține clasei celor născuți de Spirit erau chiar puterile care în trecut s-au manifestat din când în când prin sfinții îngeri, care, fiind trimiși în misiuni speciale, au apărut pe neașteptate, și când misiunea lor era îndeplinită, dispăreau tot așa pe neașteptate, venind și mergând asemenea vântului — nimeni nu știa de unde veneau sau încotro mergeau. Nicodim, ca un învățător al Legii, trebuia să aibă aceste lucruri în minte, și Domnul nostru l-a mustrat mai degrabă pentru că n-a înțeles repede subiectul: Tu ești un învățător al lui Israel și nu știi despre aceste lucruri? Este greu pentru tine, care ești informat în ce privește Legea, să înțelegi aceste învățături? Eu ți-am spus numai niște lucruri care sunt cunoscute și în măsură considerabilă demonstrate printre oameni prin slujirea îngerilor, totuși nu ești dispus să primești mărturia. Cum te-ai putea aștepta să crezi, dacă aș începe să-ți explic lucruri cerești și spirituale în legătură cu acea împărăție? Desigur că ai fi nepregătit pentru astfel de informații. Nicodim n-ar fi fost de blamat pentru că nu înțelegea lucrurile spirituale, dacă Domnul nostru I-ar fi spus despre ele; pentru că numai cei concepuți de spirit pot înțelege clar acele lucruri. Domnul nostru îi explica faptul că el nu trebuia să se aștepte la o înțelegere mai largă a unor asemenea lucruri la acel timp, ci să se aștepte numai la o înțelegere parțială, suficientă tutuși ca o bază a credinței; o înțelegere mai clară va veni la botezul cu spirit la Cincizecime. “… omul natural nu primește lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; și nici nu le poate cunoaște, pentru că ele se înțeleg duhovnicește. Nouă îcelor concepuți de Spiritul sfântș însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin prin Duhul Său” (1 Corinteni 2:14, 10) și noi putem intra în realitatea lor când ne vom naște din morți în asemănarea Sa.” R 2572:6-R 2573:3

APA VIEȚII

IOAN 4:7, 9-15: “O femeie din Samaria a venit să scoată apă. “Dă-Mi să beau” i-a zis Isus … Femeia samariteancă I-a zis, deci: “Cum, Tu, fiind iudeu, ceri să bei de la mine, femeie samariteancă?” (căci iudeii n-au legături cu samaritenii). Isus a răspuns și i-a zis: “Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu și Cine este Cel care-ți zice: “Dă-Mi să beau”, tu ai fi cerut de la El și El ți-ar fi dat apă vie.” “Domnule”, I-a zis femeia, “n-ai cu ce să scoți și fântâna este adâncă; de unde ai putea să ai apa cea vie? Ești Tu oare mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat fântâna și a băut din ea el însuși și fiii lui și vitele lui?” Isus i-a răspuns și i-a zis: “Oricui bea din apa aceasta îi va fi iarăși sete. Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ci apa pe care i-o voi da Eu, se va face în el un izvor de apă, țâșnind în viață veșnică.” “Domnule”, I-a zis femeia, “dă-mi această apă, că să nu-mi mai fie sete și să nu mai vin aici să scot.””

“Samaritenii erau descendenți ai acelor popoare păgâne aduse în Palestina de către stăpânirea babiloniană, când israeliții au fost deportați în ținuturile Babilonului. Treptat acest popor amestecat, “samaritenii”, au ajuns să iubească țara în care locuiau, iar istoria ei antică a ajuns să fie a lor. Ei își dădeau seama că evreii erau poporul favorizat al lui Dumnezeu, dar considerau că aceștia erau respinși din favoarea divină, iar ei au devenit urmașii lor, nu numai în posedarea acelei părți din teritoriul israeliților numit Samaria, ci și într-o anumită măsură succesorii lor la binecuvântările lui Arvaam, Isaac și Moise. Ei acceptau cele cinci cărți ale lui Moise, pentateuhul, dar respingeau restul Scripturilor Vechiului Testament, pe care evreii le recunoșteau.

Era o antipatie religioasă încă și mai mare între samariteni și evrei decât între evrei și alte popoare păgâne, deoarece credința samariteană era mai aproape de credința evreiască, și, prin urmare, era în unele privințe în mod mai activ antagonistă față de aceasta decât față de unele dintre credințele păgâne care nu permiteau nicio competiție. Pentru aceste motive nu exista nicio relație între evrei și samariteni. Adică, ei puteau face comerț unii cu alții, dar nicio comuniune socială. Evreii îi considerau pe samariteni impostori, și sub nici o formă ca fii ai lui Iacov. …” R 3495:7, 8

Domnul nostru și apostolii Săi, călătorind din Iudeea spre Galileea, au trecut printr-un teritoriu locuit de samariteni. Probabil erau în călătorie de dimineața devreme și la vremea amiezei Isus S-a odihnit la fântâna lui Iacov, în timp ce ucenicii au mers într-un sat apropiat să cumpere mâncare. Fântânile de apă în Palestina, ca în multe părți ale lumii, sunt relativ rare. Fântâna lui Iacov, săpată cu paisprezece secole înainte de zilele Domnului, era una remarcabil de bună, adâncă și cu apă din abundență și bine împrejmuită deasupra, cu o mică deschidere cam de 40 cm. diametru. Pare să fi fost considerată aproape o minune în zilele acelea, și chiar în timpul nostru este în mod clar localizată, deși este mult umplută și într-o oarecare măsură distrusă.

O femeie samariteană a venit la fântână să ia apă în timp ce Isus Se odihnea acolo, și relatarea întrevederii Domnului cu ea constituie una dintre cele mai remarcabile prezentări ale adevărului divin găsite în Evanghelii. Este remarcabil că în așa multe împrejurări Domnul nostru a spus lucruri remarcabile unor oameni nu foarte remarcabili, în împrejurări nu foarte remarcabile. Este o încurajare în aceasta pentru toți urmașii Lui; într-adevăr găsim că principalele comunicări ale Domnului în timpul acestui Veac Evanghelic au fost cu cei umili — “nu sunt mulți înțelepți în felul lumii, nici mulți puternici, nici mulți de neam ales” ci “cei care sunt săraci față de lume, ca să fie bogați în credință și moștenitori ai împărăției”. …

Cererea Domnului nostru făcută femeii, să-i permită să bea din apa pe care o scosese, a fost cea mai cu tact metodă de apropiere de inima ei. Făcând așa, El Și-a creat într-o măsură o obligație față de ea. Astfel, într-o propoziție El a dărâmat bariera de gheață care existase întotdeauna între evrei și samariteni. Evreii pretindeau superioritate, în timp ce samaritenii nu o recunoșteau, deși simțeau aceasta într-o anumită măsură, întocmai cum oamenii de culoare ar putea simți față de albi. Femeia era acum pregătită să vorbească, dar păstrându-și demnitatea, nu s-a grăbit să-I dea să bea, ci a dus tratative întrebând de ce un evreu care părea să aibă un caracter așa de bun ar cere în mod așa de diferit de cum era obiceiul — ar cere apă de la o femeie samariteană, ar fi dispus să Se oblige față de unul dintre aceia tratați de obicei ca inferiori.

Isus, în timp ce probabil Îi era sete, era mai dornic să dea cuvântul adevărului decât să primească apa naturală, și în loc de a-Și permite să fie atras prin întrebarea femeii într-o discuție despre cele bune și cele rele ale samaritenilor, El a schimbat direcția conversației spunând: “Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu și Cine este Cel care-ți zice: “Dă-mi să beau”, tu ai fi cerut de la El și El ți-ar fi dat apă vie”. Forța acestei expresii este văzută numai parțial, până când aflăm că aceste cuvinte folosite de către Domnul nostru, “darul lui Dumnezeu”, erau tocmai cuvintele folosite foarte obișnuit de către cărăușii de apă care, cu burdufuri de piele umplute cu apa din asemenea fântâni, umblau prin cetăți strigând în propria lor limbă: “Darul lui Dumnezeu! Darul lui Dumnezeu!” Apa era astfel numită darul lui Dumnezeu, și femeia a presupus că gândul Domnului era: Dacă ai fi cunoscut apa, darul lui Dumnezeu etc.

Desigur, femeia nu a discernut o însemnătate mai adâncă — cum ar fi putut ea discerne? Imediat a replicat că El nu avea găleată de piele, cu frânghie din păr de cămilă, cu care să scoată apă, și de aceea nu i-ar putea da ei să bea — “De unde ai putea să ai apa cea vie? Ești Tu oare mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat fântâna și a băut din ea el însuși și fiii lui și vitele lui?”. Există vreo apă așa bună ca aceasta? Au evreii o fântână așa de bună în toată țara lor? R 3495:9-R 3496:3

Răspunsul dat de către Domnul femeii a fost: “Oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ci apa pe care i-o voi da Eu, se va face în el un izvor de apă, țâșnind în viață veșnică”. Ce minunată a trebuit să i se pară femeii această declarație! Ce minunată ni se pare aceasta nouă, chiar și după ce am aflat adâncimea și însemnătatea ei reală. Cum aflăm noi continuu, tot mai mult despre această apă a vieții — apreciind-o tot mai mult în fiecare zi în care trăim și găsind încă mai mare împrospătare în ea pe măsură ce continuăm să ne împărtășim din ea?

Așa cum organismul nostru fizic are nvoie de apă continuu și nu poate funcționa fără ea, tot așa noi avem dorințe și ambiții și sete de un ordin intelectual mai înalt. Toată lumea se străduiește să și le satisfacă pe acestea, dar setea pentru bogăție, pentru influență, pentru putere nu poate fi satisfăcută. … Ceea ce întreaga lume caută și nu reușește să obțină, Domnul nostru Isus dă poporului Său — apa vieții, satisfacție. Cei care primesc binecuvântarea Sa, au în ei izvoare de apă care ies din inima lor, “un izvor de apă țâșnind în viață veșnică”. Setea lor arzătoare este satisfăcută, așa cum nimic nu-i poate satisface. Ei au mai mult decât ar putea cere ambiția. Bunătățile divine acordate lor sunt nespus de mari și mai abundente decât ar fi putut ei cere sau gândi. R 3496:5, 6

 

VINDECAREA FIULUI UNUI SLUJBAȘ ÎMPĂRĂTESC

IOAN 4:46-53: “Isus S-a întors deci în Cana din Galileea, unde prefăcuse apa în vin. Și în Capernaum era un slujbaș împărătesc, al cărui fiu era bolnav. Acesta, când a aflat că Isus venise din Iudeea în Galileea, s-a dus la El și L-a rugat Să se coboare și să vindece pe fiul lui, care era pe moarte. Isus i-a zis deci: “Dacă nu vedeți semne și minuni, cu nici un chip nu credeți.”. Slujbașul împărătesc I-a zis: “Doamne coboară-Te până nu moare copilul meu!” “Du-te” i-a zis Isus, “fiul  tău trăiește.” Și omul acela a crezut cuvântul pe care îl spusese Isus și a pornit la drum. Și pe când se cobora el, l-au întâmpinat robii lui și i-au adus vestea, spunând: “Fiul tău trăiește”. El i-a întrebat de ceasul în care a început să-i fie mai bine. Și ei i-au zis: “Ieri în ceasul al șaptelea, l-au lăsat frigurile”. Tatăl a cunoscut că tocmai în ceasul acela îi zisese Isus: “Fiul tău trăiește”. Și a crezut el și toată casa lui.”

“… presupunerea unora este că acesta a fost Cuza, administratorul sau șambelanul lui Irod, a cărui soție, Ioana, era una dintre femeile care apoi L-au slujit pe Isus. Luca 8:3.

Manifestarea credinței lui Cuza

Esența acestei lecții este credința și aceasta ilustrează bine treptele și dezvoltarea credinței. Cunoștința este necesară ca bază pentru credință, și acest Cuza a avut-o. Credința sa s-a manifestat prin faptul că a venit la Domnul și a recunoscut public încrederea sa în puterea Domnului de a-i vindeca fiul. Putem bine să ne gândim că aceasta a indicat o bună măsură de credință pentru început, dar Domnul nostru — nu din lipsă de compătimire pentru interesul tatălui față de fiul muribund, ci din dorința de a dezvolta credința lui Cuza — a ezitat să meargă cu el și în aparență s-a opus să facă aceasta, spunând: “Dacă nu vedeți semne și minuni, cu nici un chip nu credeți” (versetul 48). Dacă credința lui Cuza ar fi fost mică, dacă i-ar fi lipsit umilința, el ar fi putut avea ocazia să-și arate lipsa de încredere și indignarea.

El ar fi putut să spună, oricum eu n-am crezut în Tine. A fost numai o întâmplare, pentru că medicii nu mai pot face nimic pentru fiul meu, și am gândit că venirea ta ar putea face ceva. Dar acum, domnule, văd ezitarea ta și o interpretez a însemna că ocazional alegi cazuri unde poți face o vindecare, unde se pare că poți face o vindecare miraculoasă; dar că în mersul general al bolilor, unde moartea este la ușă, ești la fel de neputincios ca și medicii noștri. Eu cel puțin am demonstrat înșelătoria pretențiilor tale în general. Adio. Dar nu; atitudinea inimii lui Cuza a fost diferită. Întârzierea Domnului nostru numai a crescut insistența lui. El L-a rugat fierbinte și în final a spus: “Doamne”, Rabi, “coboară-te până nu moare copilul meu!”. Nu, te rog nu aștepta pentru a discuta o chestiune de credință, dacă înțelegi situația mea ca tată și interesul meu în acest subiect, dar vino acum și ajută-mă, și discută filosofia credinței și spune-mi despre alte nevoi ale mele după aceea.

Punctul de interes al Domnului nostru a fost câștigat. El a probat credința slujbașului împărătesc și i-a îndrumat mintea în sus, de la simpla operațiune de vindecare la ceva mai înalt, la puterea divină din spatele acesteia și la faptul că minunile Domnului nostru au avut ca scop numai ca să-L prezinte pe El ca Mesia. Dar încercarea credinței nu era încă terminată, pentru că Domnul nostru, în loc să-l însoțească pe Cuza la patul fiului său și acolo să facă vindecarea, i-a spus numai: “Du-te … fiul tău trăiește” — nu va muri acum, va fi vindecat (versetul 50). Cuvântul a fost crezut, insistența supărătoare a încetat, și în schimb, fără îndoială, au fost exprimate recunoștință, mulțumire. Este de notat că minunea a avut loc în ceasul al șaptelea — ora 1:00 după-masă. Se poate presupune că acest Cuza a venit cele douăzeci și cinci de mile (aproape 37 km; nota traducătorului) călare chiar în acea dimineață, în grabă mare. Este remarcabil însă că în timp ce putea să se fi întors în aceeași seară, cu aceeași viteză,  el n-a sosit acasă până în ziua următoare — în mod evident călătorind fără grabă. Între timp robii lui l-au întâmpinat cu informația plăcută că fiul său era în afara pericolului. El i-a întrebat în mod special despre timp, iar ei au răspuns prompt: “Ieri în ceasul al șaptelea l-au lăsat frigurile”, astfel Cuza a știut că vindecarea a fost rezultatul cuvântului și puterii Domnului.

Un alt fel de credință

Citim despre Cuza că “a crezut el și toată casa lui”. Dar n-a crezut înainte, la început, când L-a văzut pe Învățătorul, când a vorbit cu El, când I-a acceptat răspunsul și a pornit spre casă? Da, toți aceia au fost pași de credință, de încredere și de supunere în armonie cu aceasta, și care o confirmă; dar când a sosit acasă și a înțeles minunea, aceasta l-a condus la o încredere în Domnul, de un fel încă mai înalt și mai adânc. Acum a crezut nu numai că Isus era în stare să facă minuni, ci că El era într-adevăr Răscumpărătorul, Mesia. Credința sa în cele din urmă a ajuns la inimă. Fără îndoială ca rezultat al acestui fapt, soția sa Ioana, în armonie cu dorințele lui, a devenit una dintre susținătoarele active ale slujirii Domnului nostru.

Ce lecții de credință pot fi învățate astăzi din această învățătură? Răspundem că credința astăzi are diferitele ei grade sau pași. Mai întâi, noi n-am putea avea nici o credință dacă nu ne-ar servi ca temelie a ei o anumită cunoștință. Este scris: “… fără credință este cu neputință să fim plăcuți Lui” îlui Dumnezeuș (Evrei 11:6), și numai cei care-I sunt plăcuți lui Dumnezeu, care au aprobarea Sa, vor avea viață veșnică. …

Dar o cunoștință elementară și o credință elementară zidită pe acea cunoștință nu este suficientă — credința trebuie să crească, și înainte ca aceasta să poată crește, trebuie să conducă la vreun fel de fapte. Credința de început a lui Cuza l-a condus să facă o călătorie la Domnul nostru, prin care el și-a dovedit credința. Dar în general trebuie să existe o necesitate, ca și în cazul lui Cuza — boala fiului său. Unii ar putea auzi despre Cristos, deși ar putea să nu se apropie niciodată dacă nu și-ar înțelege necesitatea; dar același mesaj care spune despre Cristos Îl arată ca Mântuitor, și sugerează că toți oamenii sunt păcătoși. Numai cei care își dau seama că sunt păcătoși, numai cei care doresc să scape de păcat și de moarte vor fi conduși să cerceteze și să se apropie de Domnul, ca să poată găsi ușurare de povara sufletului lor.” R 4132:8-R 4133:5

 

VINDECAREA BOLNAVULUI DE TREIZECI ȘI OPT DE ANI

IOAN 5:2-14: “În Ierusalim, lângă Poarta Oilor este o scăldătoare numită în evreiește Betesda, având cinci pridvoare. În acestea zăceau o mulțime de bolnavi: orbi, șchiopi, uscați, așteptând mișcarea apei. Căci un înger se cobora din când în când în scăldătoare și tulbura apa. Și cel ditâi care se cobora în ea după tulburarea apei, se făcea sănătos. orice boală ar fi avut. Acolo se afla un om care suferea de treizeci și opt de ani. Isus când l-a văzut zăcând și fiindcă știa că este bolnav de mult timp, i-a zis: “Vrei să te faci sănatos?”” “Domnule” I-a zis bolnavul, “n-am pe nimeni să mă arunce în scăldătoare când se tulbură apa și, până să mă duc eu, se coboară altul înaintea mea.” “Scoală-te”, i-a zis Isus, “ridică-ți patul și umblă!” Îndată omul acela s-a făcut sănătos, și-a luat patul și umbla. Și ziua aceea era sabat. Iudeii ziceau deci celui care fusese vindecat: “Este ziua sabatului; nu-ți este îngăduit să-ți ridici patul.” El le-a răspuns: “Cel care m-a făcut sănătos mi-a zis: “Ridică-ți patul și umblă!” Ei l-au întrebat: “Cine este Omul Acela care ți-a zis: “Ridică-ți patul și umblă”? Dar cel care fusese vindecat nu știa cine era, căci Isus se retrăsese din mulțimea care era în locul acela. După aceea, Isus l-a găsit în templu și i-a zis: “Iată te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple ceva mai rău.””

“Cuvântul Betesda înseamnă “Casa Milei”. Acesta era numele dat unei construcții mari cu cinci pridvoare care comunicau cu un bazin cu apă, situat lângă zidurile Ierusalimului. Bazinul era alimentat de un izvor, în ale cărui rezervoare subterane erau captate anumite gaze. Când gazul se acumula în aceste rezervoare, apa era împinsă afară cu putere, în același fel în care puțurile de petrol aruncă uneori afară conținutul lor. Aceste jeturi de apă împregnată cu gaze ieșeau la intervale neregulate, și atunci apa din bazin era agitată sau făcută să clocotească prin afluxul jetului precum și datorită gazelor pe care le conținea.

Fenomenul nefiind înțeles, mulți considerau că agitarea apei din scăldătoare era miraculoasă, atribuind-o unui înger din cer. În parte prin influența energizantă a credinței și în parte poate prin unele calități medicinale ale gazelor din apă, se făceau vindecări, ceea ce făcea ca scăldătoarea să aibă faimă peste tot în acea zonă. Binefacerea gazelor este sugerată de faptul că numai cei care intrau în apă imediat după tulburarea ei beneficiau de ea. Gazele din apă, odată ce ajungeau în bazin, se combinau repede cu aerul din atmosferă, și cei care intrau primii în apă bineficiau nu numai asupra corpului lor de apa impregnată cu gaze, dar și inhalau din gazele emanate — ozon, sau câte altele. …” R 3500:4, 5

“Casa Milei cu cele cinci pridvoare ale ei a fost construită pentru a fi un sanatoriu public, în folosul și pentru confortul celor care doreau să folosească bazinul cu apă tulburată, și aceasta explică de ce o mare mulțime de bolnavi, orbi, șchiopi, neputincioși stăteau în acele pridvoare așteptând o ocazie ca să se folosească de tulburarea apei. În legătură cu aceasta trebuie să observăm că vechile manuscrise grecești omit ultimele șapte cuvinte din versetul 3 și tot versetul 4 (aceste cuvinte sunt scrise cu litere italice în traducerea Cornilescu Revizuită; nota traducătorului). Acestea nu sunt cuvinte inspirate, n-au fost scrise de apostolul Ioan, ci au fost adăugate la relatarea lui mai târziu — foarte probabil ca o notă marginală explicativă a felului cum vedeau oamenii situația, sau poate au fost gândul copistului care a făcut nota marginală. Un copist de mai târziu, gândind că nota marginală a fost omisă din text, a adăugat-o în text, iar manuscrisul lui, copiat la rândul lui, a ajuns până la noi. …” R 3500:8

“Nu este nepotrivit pentru noi să spunem despre omul care a fost unul favorizat dintr-o mare mulțime, ales sau selectat de Domnul, ca fiind persoana prin care să-Și manifeste puterea și gloria viitoare. Relatarea nu ne spune de ce Domnul l-a ales pe acesta, preferându-l față de alții. Putem presupune însă în mod rațional că cei treizeci și opt de ani de infirmitate au dezvoltat în el considerabilă căință pentru păcat, considerabilă dorință după dreptate; că a învățat unele lecții valoroase în timpul celor treizeci și opt de ani de suferință; și că astfel a ajuns într-o stare în care vindecarea ar fi în avantajul lui. În mod asemănător, acest lucru este adevărat în privința favorurilor îndurării pe care Domnul le împarte în timpul acestui Veac, și care sunt într-adevăr cu mult mai valoroase decât orice binecuvântări fizice care ar putea fi acordate.

La început poate nu vedem de ce Dumnezeu favorizează pe unii mai mult decât pe alții cu cunoștința îndurării Sale și adevărului Său, dar cu siguranță putem presupune că există o lecție și că acea lecție este în ceea ce privește sinceritatea inimii, a căinței de păcat și a dorinței după Dumnezeu, sau “să caute pe Domnul”. Când Dumnezeu are ceva favoruri speciale de acordat, putem cu siguranță presupune că ele nu sunt date întâmplător, ci potrivit unor condiții parțiale de credință sau de vrednicie. În cazul acestui om care a fost vindecat, să observăm că nu există nici o mărturie că el a avut mai multă credință în Domnul decât ceilalți din jurul lui. Din contră, contextul arată că n-a avut credință — că nici măcar nu L-a cunoscut pe Domnul și n-a aflat până după aceea cine a fost cel care l-a vindecat.

… remarcăm că așa cum Domnul nostru l-a întrebat pe cel pe care l-a vindecat, “Vrei să te faci sănătos?” și așa cum a lăsat problema să depindă de voința sa, așa este și cu cei care sunt acum vindecați de boli morale, cu cei care sunt acum luminați spiritual etc. — ajutorul depinde de ei. Dacă au ureche să audă și ochi să vadă, să aprecieze, să înțeleagă darul lui Dumnezeu în Cristos, întrebarea este: “Vrei să te faci sănătos?”” R 3501:7-9

“… Numai cu acei care răspund la această întrebare afirmativ, merită să ne cheltuim efortul. Voința trebuie arătată față de Domnul, altfel binecuvântarea Sa nu poate veni asupra inimii și vieții; noi nu putem spera că Domnul va face o minune de îndurare în inimile celor bolnavi de păcat, dacă ei nu vor fi pregătiți să răspundă afirmativ la această întrebare, “Vrei să te faci sănătos?” Numai cei care vreau aceasta pot beneficia în acest Veac, pentru că aceasta este ordinea divină — Domnul caută pe aceia și numai pe aceia care să I se închine în duh și în adevăr. Domnul nostru la prima Sa venire a dat mărturie tot mereu în aceste privințe, spunându-le multora dintre cei care au auzit predicile Sale: “nu vreți să veniți la Mine ca să aveți viața!”. A veni la Domnul înseamnă a accepta aranjamentele Sale, a răspunde la întrebarea Sa: Da, Doamne, vreau să mă fac sănătos.

Vindecarea acestora nu este instantanee, ci treptată. Ei cresc în har, în cunoștință și în iubire, și completarea lucrării harului va fi la “schimbare” prin învierea dintâi, pe care Domnul o promite tuturor celor care în prezent răspund afirmativ la această întrebare, și arată că ei sunt serioși în căutarea lor de a umbla de atunci încolo nu după trup, ci după spirit. Aceștia vin sub grija Medicului Bun, și în cele din urmă El îi va face sănătoși, compleți, desăvârșiți și în asemănarea Sa.” R 3501:11, 12

“Făcând minunea, Domnul nostru i-a spus celui vindecat să-și ia patul și să umble, iar el a făcut astfel. Patul probabil a fost o saltea foarte ușoară sau un pled, după obiceiul acelui timp, și nu era de fapt vreo osteneală în legătură cu porunca dată. De aceea n-a fost o încălcare a restricțiilor Legii Sabatului evreiesc, pe care Domnul nostru nici n-a încălcat-o, nici n-a învățat pe alții să o încalce, pentru că El a fost evreu și deci supus tuturor termenilor și condițiilor acelei Legi, la fel ca oricare evreu. Scopul Său în faptul că i-a spus omului să-și ducă patul a fost probabil dublu: —

1) Fapta în sine era o mărturie a acelei minuni; nu numai direct, ci

2) Indirect, aceasta atrăgea atenția cărturarilor și fariseilor asupra legii, deoarece ei formulaseră unele restricții în ceea ce privește ziua (sabatului; nota traducătorului), care nu erau cerințele legii mozaice. Domnul nostru folosea această ocazie pentru a da o învățătură, nu numai în privința puterii Sale, ci și în privința respectării corespunzătoare a legii — că era intenționată de Domnul să fie în folosul omenirii și nu un jug moral. Domnul nostru a explicat aceasta într-o împrejurare, spunându-le cărturarilor și fariseilor că interpretarea legii dată de ei au făcut-o apăsătoare pentru masele poporului — că ei au exagerat pe nedrept micile aspecte ale legii, iar principiile mai mari ale ei, în ceea ce privește dreptatea, justiția, iubirea și mila le-au trecut în întregime cu vederea.

Din această relatare vedem că tocmai acest rezultat a fost obținut. Cărturarii și fariseii l-au mustrat pe om pentru că își ducea patul, dar el a răspuns că era pe deplin îndreptățit să facă aceasta, pentru că persoana care îl vindecase de boala pe care o avea de treizeci și opt de ani trebuia să fie destul de înțeleaptă și destul de bună pentru a fi o autoritate în această problemă, iar el doar Îi urma îndrumările. Astfel minunea Domnului nostru a fost făcută proeminentă pentru clasa de care în mod special El a dorit să fie recunoscut, și anume, conducătorii și reprezentanții națiunii, care în mod special erau atunci în încercare dacă Îl vor primi sau nu; și în al doilea rând, deosebirea între învățăturile și faptele Sale bune, și învățăturile și lipsa de fapte a fariseilor era mai evidentă, pe de altă parte.

S-ar părea că omul vindecat a fost așa de uimit de incidentele legate de eliberarea lui, încât pentru moment a uitat să caute sau să întrebe în mod deosebit despre cel care făcuse minunea: și Domnul nostru, nedorind să refuze marea mulțime a celor bolnavi adunați acolo, S-a retras în liniște, așa că atunci când minunea a ajuns să fie cunoscută, vindecătorul nu era de găsit. El făcuse minunea pentru gloria lui Dumnezeu, ca să atragă atenția la noua dispensație și la El Însuși ca reprezentantul divin al ei, și în legătură cu aceasta l-a vindecat, putem presupune, pe cel mai vrednic din acea mulțime. Faptul că Isus l-a întâlnit iarăși pe acel om în Templu, unde probabil mersese să-I aducă mulțumiri și laudă Domnului pentru eliberarea sa, sugerează că El văzuse în acel om ceva mai mult decât un caracter obișnuit, ceea ce nu numai că L-a determinat să-l vindece, ci și să i Se descopere.

“De acum să nu mai păcătuiești”

Salutul Domnului adresat omului vindecat în Templu, trebuie să fi fost foarte semnificativ, arătându-i acestuia că El a fost nu numai în stare să-l vindece, ci și că a avut cunoștință de păcatele care au dus la îmbolnăvire înainte cu treizeci și opt de ani. El i-a spus: “Iată, te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple ceva mai rău”. Este o lecție valoroasă în sfatul Răscumpărătorului nostru — folositoare nu numai pentru acel biet om, dar încă mai valoroasă și mai folositoare pentru cei care prin îndurarea Domnului au fost vindecați de boala păcatului, pentru cei care au fost îndreptățiți, cei care au fost acceptați în familia lui Dumnezeu, ca fii ai lui Dumnezeu. Pedeapsa pentru păcatul originar a fost severă și i s-a aplicat fiecărui membru al rasei lui Adam; totuși pentru acest păcat originar Dumnezeu a pregătit o mare ispășire, și în cele din urmă fiecare creatură va avea ocazie deplină să scape de toate pedepsele și plățile lui. Dar când suntem astfel eliberați, o nouă responsabilitate este asupra noastră. Așa cum declară apostolul, dacă păcătuim cu voia după ce am primit o cunoștință a Adevărului, nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate, ci doar o așteptare sigură și înfricoșată a judecății și văpaia unui foc care ne va mistui ca potrivnici (Evrei 10:26, 27). Plata păcatului originar pe care toată rasa a gustat-o este moartea, cu însoțitorii ei, durerea și suferința — moartea. Plata păcatului voit, intenționat, premeditat, după ce am fost îndreptățiți de toate păcatele — acea pedeapsă ar fi un lucru mai rău, cu foarte mult mai rău decât pedeapsa originară; pentru că, deși ar fi aceeași pedeapsă a morții, aceasta ar fi a doua moarte, pentru care Dumnezeu ne-a asigurat că n-a mai prevăzut nimic pentru recuperare — Cristos nu mai moare. Dacă păcătuim cu voia după ce am fost eliberați și îndreptățiți, și totuși cu o măsură de slăbiciune și imprefecțiune suntem ispitiți, ne putem aștepta la lovituri; dar dacă păcătuim cu voia și intenționat, fără o ispită specială sau slăbiciune, nu ne putem aștepta la nimic mai departe în privința milei și iertării divine, pentru că, după ce ne-am bucurat de acestea în legătură cu păcatul originar, am veni astfel sub o nouă și personală condamnare, pentru o nouă și de neiertat încălcare a dreptății, a cărei pedeapsă este moartea fără speranță de recuperare.” R 3502:3-8

ÎNMULȚIREA PÂINILOR ȘI PEȘTILOR

IOAN 6:1-14: “… Isus S-a dus dincolo de Marea Galileii, numită Marea Tiberiadei și o mare mulțime mergea după El, pentru că vedea semnele pe care le făcea cu cei bolnavi. Isus S-a suit pe munte și stătea acolo cu ucenicii Săi. Dar Paștile, sărbătoarea  iudeilor, era aproape. Isus deci Și-a ridicat ochii și a văzut că o mare mulțime vine spre El. Și a zis lui Filip: “De unde avem să cumpărăm pâini ca să mănânce aceștia?” Spunea lucrul acesta ca să-l încerce, pentru că știa ce avea să facă. Filip I-a răspuns “Pâinile pe care le-am putea cumpăra cu două sute de dinari n-ar ajunge ca fiecare să ia puțintel din ele”. Unul din ucenicii Săi, Andrei, fratele lui Simon Petru I-a zis: “Este aici un băiețel care are cinci pâini de orz și doi pești: dar ce sunt acestea la atâția?” Isus a zis: “Spuneți oamenilor să stea jos.” În locul acela era multă iarbă. Deci bărbații s-au așezat, în număr de aproape cinci mii. Și Isus a luat pâinile, a mulțumit, le-a împărțit ucenicilor, iar ucenicii le-au împărțit celor ce ședeau jos; de asemenea, le-a dat și din pești cât au voit. După ce s-au săturat, a zis ucenicilor Săi: “Strângeți fărâmiturile care au rămas, ca să nu se piardă nimic.” Le-au adunat deci și au umplut douăsprezece coșuri cu fărâmiturile care rămăseseră din cele cinci pâini de orz, după ce mâncaseră toți. Oamenii aceia, când au văzut semnul pe care îl făcuse Isus ziceau: “Cu adevărat, acesta este Prorocul cel așteptat în lume.””

“… Minunea hrănirii celor cinci mii … rămâne proeminentă pentru noi, ca minunea care este în mod particular descrisă în toate cele patru Evanghelii. Relatarea lui Ioan aduce în atenția noastră unele aspecte care nu sunt atât de clar prezentate în celelalte.” R 3502:9

“… În acest sezon special, mulți își făcuseră astfel aranjamente încât erau în călătorie suindu-se la Ierusalim pentru sărbătoare. În asemenea ocazii era o aglomerație neobișnuită pe toate drumurile care duceau la Ierusalim, și oamenii — provocați de comportamentul lui Irod, și nedumeriți și punându-și întrebări în privința lui Mesia — s-au abătut de la călătoria lor ca să asculte mai mult de pe buzele acestui mare Profet, Isus, și să vadă ei înșiși dacă în gândirea lor El poseda însușirile care să-L facă potrivit pentru funcția de Mesia, pentru eliberarea națiunii lor, pentru stabilirea mult promisei Împărății a lui Dumnezeu. Isus stătea pe coasta muntelui cu ucenicii când a sosit această mare mulțime de oameni care Îl căuta; destul de probabil, El și apostolii învățaseră mulțimea cu un timp înainte de a fi făcut minunea hrănirii lor. Trebuie să ne amintim că relatările Evangheliei sunt foarte concise și trec peste detaliile mici și neînsemnate.

Domnul nostru, care plănuise deja minunea, îndrumase mințile ucenicilor până la acel punct întrebând: “De unde avem să cumpărăm pâini, ca să mănânce aceștia?” Această întrebare i-a fost adresată lui Filip, unul dintre aposoli, care locuia nu la mare depărtare. El era persoana potrivită în acea împrejurare, dar probabil că Domnul a avut alt motiv ca să-l întrebe pe el. Probabil că Filip avea mai degrabă o minte înclinată spre calcul și afaceri, și chiar dacă existența acestei dispoziții printre ucenicii Domnului este excelentă, totuși acea minte este înclinată să gândească mai degrabă la mijloace pământești decât să exercite credință în Domnul. Probabil că Domnul a vrut să trezească gândirea lui Filip și în special să-i dea o învățătură folositoare și credință prin această minune. Răspunsul lui Filip, că ar fi nevoie de două sute de pâinișoare de un leu (cam 32 $), ca să ofere mulțimii chiar și o mică gustare, arată însușirea lui practică. În timp ce toate felurile de minți se găsesc printre poporul Domnului, cea pentru afaceri este printre cele mai folositoare dacă este ținută sub restrângerile potrivite, ale iubirii și ale credinței — iubirea, care nu poate permite instinctelor pentru afaceri să ia singure responsabilitatea afacerilor spirituale; și credința, care este în stare să-și dea seama că deși metodele de afaceri sunt excelente în toate lucrurile vieții, nu trebuie să li se permită să ignore credința în Domnul și în puterea tăriei Lui, și în interesul iubitor pe care El îl adoptă în toate afacerile bisericii Sale, noua creație.

Folosirea mijloacelor

Andrei, a cărui minte pare să fi fost mai puțin practică decât cea a lui Filip, a sugerat că cineva din mulțime avea cinci pâinișoare de orz și doi peștișori, dar de-abia a spus aceasta, că s-a și simțit rușinat de cele spuse și a adăugat: “Dar ce sunt acestea la atâția?” Filip era prea practic, prea mult un om de afaceri ca să se și gândească sau să menționeze o asemenea cantitate mică de hrană, în legătură cu necestitatea pentru o așa mare mulțime; dar Domnul nostru a folosit nu numai mintea mai largă a lui Filip, ci și cea mai simplă și mai puțin logică a lui Andrei, și a folosit sugestia celui din urmă, cerând cantitatea mică. Este o lecție pentru noi aici: ea ilustrează ceea ce mulți dintre noi au văzut în legătură cu afacerile poporului Domnului, adică, toate sugestiile bune, toate sugestiile folositoare, toate acele sugestii care sunt în interesul bisericii, nu vin întotdeauna dintr-o singură parte — că Domnul adesea folosește buzele bâlbâite și raționamentele ilogice ale unora din urmașii Săi ca bază pentru binecuvântarea lor și a altora, întocmai cum în acest caz a folosit remarca aparent nechibzuită a lui Andrei.

Alt gând în legătură cu aceasta este că Domnul nostru se pare că întotdeauna S-a folosit de orice era la îndemână. El ar fi putut schimba pietrele în pâine și astfel să fi hrănit mulțimea; ar fi putut să ignore mica rezervă pe care o avea la îndemână ca neînsemnată, dar nu aceasta a fost metoda Sa. Toți urmașii Săi trebuie să învețe din aceasta, să nu disprețuiască lucrurile mici, ci să le folosească atât cât este posibil. De asemenea este un principiu implicat aici — după cum îl exprimă Domnul nostru: “Cine este credincios în cele mai mici lucruri, este credincios și în cele mari”. Altă lecție este că minunile pot fi așteptate numai după ce noi am făcut tot ce ne stă în putere cu mijloacele pe care le avem la îndemână. … Așa este și cu noi în toate afacerile vieții: trebuie să fim siguri că suntem pe calea Domnului, că urmăm îndrumările Sale, și atunci să lăsăm toate rezultatele în grija Lui, asigurați de capacitatea Sa de a face cele mai mari minuni. Cu toate acestea, cele mai mari minuni cu care cineva dintre noi are de-a face, sunt cele de felul liniștit și neostentativ. În natură vedem aceste minuni în creșterea cerealelor, care prin grija Domnului servesc pentru nevoile noastre ca răsplată a muncii noastre. Înmulțirea celor cinci pâini de orz și a celor doi peștișori, putem fi siguri, n-a fost o minune mai mare decât aceea pe care o vedem continuu în natură, numai că este de un fel diferit, cu care nu suntem obișnuiți. Totuși, așa cum Domnul a folosit pâinile de orz și peștii ca bază pentru minunea Sa, tot așa în natură El folosește sămânța de grâu ca bază pentru minunea recoltei adunată în seceriș. Cu alte cuvinte, El întotdeauna folosește mijloace pentru un scop, și faptul că noi putem vedea și înțelege mijloacele, nu face minunea mai mare sau mai mică. …

“După ce s-au săturat”

Ni se spune că mulțimea a stat jos în grupuri sau cete de câte cincizeci și de câte o sută, și ucenicii le-au împărțit cele cinci pâinișoare și cei doi peștișori în bucăți, care în mod vizibil creșteau pe măsură ce erau rupte, în mare măsură asemănător cu ulciorul de ulei al văduvei, care a curs neîncetat până când toate vasele s-au umplut. Tot așa a crescut și acea cantitate mică sub binecuvântarea Domnului, nu numai ca să dea o masă ușoară mulțimii, ci până când toți “s-au săturat”, au fost mulțumiți și n-au mai dorit. A fost o minune care nu numai că i-a uimit pe ucenici, ci și pe miile de oameni; aceasta a fost ceea ce Ioan a numit semn, mărturie și dovadă a puterii și a autorității supranaturale a Domnului nostru — o dovadă că El a fost într-adevăr Trimisul lui Dumnezeu, Mesia. Acesta a fost obiectivul minunii — nu hrănirea mulțimii. În același timp au fost fără îndoială oameni flămânzi în difertele părți ale lumii, pe care Domnul i-ar fi putut hrăni fără nici un deranj pentru Sine; dar El n-a venit să hrănească lumea, n-a venit să oprească durerea și suferința și moartea, ci să răscumpere lumea și să dea dovada care să le permită apostolilor și tuturor israeliților adevărați în care nu era vicleșug, să-L accepte prin credință ca Mesia — de asemenea dovada care, venind la noi și la alții din acest Veac Evanghelic, a fost temelie pentru credința noastră.

Unii au zis, o, dacă am fi putut fi acolo și să vedem minunea cu pâinile și peștii! Credința noastră s-ar fi întărit atât de mult, încât am fi putut fi ucenicii lui Isus în orice împrejurări și condiții. Ce mirare este ca unii din cei cinci mii să se fi îndoit vreodată de faptul că Domnul a fost Mesia! Noi răspundem că acei care sunt într-adevăr poporul Domnului văd minuni asemănătoare astăzi, fiindcă El ne comunică prin Cuvânt, și fiindcă mâncând din Cuvânt ne împărtășim din spiritul Domnului, spiritul adevărului.

Având în vedere aceasta, cine din poporul Domnului poate nega faptul că în experiențele sale și în experiențele altor creștini, El face continuu un miracol mai mare decât cel relatat în lecția noastră? Cine din poporul Domnului, care a gustat că El este binevoitor, care a fost flămând și însetat după dreptate — după adevăr — și a avut tot mereu mângâierea acestuia spre ajutor, ar putea să mai simtă că ar fi preferat să fi trăit în zilele primei veniri a Domnului nostru și să fi văzut și simțit din minunile făcute atunci? În ceea ce ne privește, noi preferăm minunile mai mari, și considerăm că avem o bază mai puternică pentru credință în acestea decât puteau avea bieții evrei în toate favorurile acordate lor, mari cum au fost acele favoruri.

Bogăția și economia combinate

Chiar dacă Domnul nostru a fost bogat înainte de a veni în lume, și chiar dacă Și-a dat seama că prin puterea lui Dumnezeu din El a putut avea tot ce era necesar pentru binele Său, și a putut să se îngrijească și de urmașii Săi, așa cum este arătat nu numai în minunea pe care o avem în discuție, înmulțirea pâinilor și a peștilor, dar cum este arătat și cu altă ocazie, când a făcut pentru ucenici marea captură de pești chiar din lacul din fața lor — cu toată această bogăție la porunca Sa, Domnul nostru a fost un mare econom; din punctul Său de vedere nimic nu trebuie să fie irosit. În armonie cu aceasta, după ce mulțimea a fost bine hrănită, Domnul le-a spus apostolilor să adune fărâmiturile, pentru ca nimic să nu fie risipit, și ei au adunat douăsprezece coșuri pline — fiecare din ei a umplut sacul sau traista sau ranița sa, în textul nostru numite coșuri.

Pentru noi sunt două lecții în aceasta, una o lecție practică în ce privește economia, că niciuna din binecuvântările și îndurările Domnului nu trebuie să fie risipite. Pentru unii această lecție poate fi mai ușoară decât pentru alții, dar este o experiență obișnuită în viață că risipa voită aduce lipsă jalnică. Foarte probabil unii dintre ucenicii dragi ai Domnului din prezent au nevoie să învețe lecția economiei, la fel cum au învățat-o ucenicii și mulțimea cu această ocazie. Aceasta însă nu ne învață lecția zgârceniei, pentru că Scripturile declară: «Unul care dă cu mână largă ajunge mai bogat; și altul, care reține mai mult decât trebuie, nu face decât să sărăcească» (Proverbele 11:24). Prima lecție a fost generozitatea, a doua lecție a fost economia. Așa trebuie să fie și cu noi: generozitatea noastră trebuie să fie egală cu dispoziția noastră de a economisi. Domnul nu este zgârcit, ci generos; și niciunul dintre urmașii Săi nu trebuie să fie zgârcit. Domnul a fost econom și la fel trebuie să fie și ucenicii Săi.

Cei care au dat la alții au fost cei care au avut coșurile pline la sfârșit și au câștigat provizii pentru ei înșiși.

Putem aplica aceeași lecție la lucrurile spirituale: poporul Domnului trebuie să fie distribuitori. Noi am primit gratuit din darul, îndurarea și adevărul Domnului; noi trebuie să-l distribuim gratuit. Cei care îl distribuie vor avea privilegiul să-l adune pentru ei înșiși, încât fiecare va avea mai mult decât a dat. Cât de adevărat este că acei care sunt cei mai serioși în a-i hrăni pe alții cu pâinea vieții sunt ei înșiși aprovizionați cel mai generos. Așadar, să căutăm să fim generoși în ceea ce privește hrana spirituală, ca și în ceea ce privește hrana naturală. Să dăm altora cuvântul vieții și apa vieții. Atâta timp cât facem aceasta din inimi bune, oneste, sincere, cu o dorință de a-L onora pe Domnul și a-i binecuvânta pe oameni, și fără egoism sau mândrie personală, putem fi siguri că El ne va da din ce în ce mai multă bogăție pentru creșterea și susținerea noastră spirituală.

Mulțimea a luat cunoștință de miracol și L-au aclamat pe Domnul nostru, marele Profet. Totuși, de către mulți dintre ei minunea a fost numai în parte apreciată. Fără îndoială ei au privit-o ca un semn că dacă Isus era proclamat împărat, El putea aproviziona soldații cu mâncare fără un departament însărcinat cu aceasta; și dacă El a putut da mâncare susținătorilor și urmașilor Lui, va fi în stare și să le dea izbândă în toate împrejurările și în toate condițiile. Aceste lucruri sunt adevărate, dar nu în felul în care a presupus Israelul natural. Domnul nostru ne dă izbândă acum asupra păcatului și egoismului, și ne conduce de la o realizare la alta, după cum căutăm să umblăm în urmele pașilor Săi, și pe tot parcursul căii El ne hrănește cu pâinea vie din cer. La timpul cuvenit El va deveni marele Împărat peste lume, și puterea Sa de a stăpâni, de a hrăni și de a-l nimici pe Satan și toate puterile răului, va fi manifestată pe deplin. Atunci mulți dintre ochii orbiți vor fi deschiși — ochi care nu pot vedea lucrurile credinței, urechi care nu pot auzi mesajul credinței. Să-I mulțumim Domnului din ce în ce mai mult pentru că ochii noștri văd și urechile noastre aud mesajul pe care până acum lumea nu-l vede, nu-l apreciază. …” R 3503:2-R 3504:4

 

PÂINEA DIN CER

IOAN 6:32-35: “… Isus le-a zis: “Adevărat, adevărat vă spun, nu Moise v-a dat pâinea din cer, ci Tatăl Meu vă dă adevărata pâine din cer. Căci Pâinea lui Dumnezeu este Acela care Se coboară din cer și dă lumii viața”. “Doamne”, I-au zis ei, “dă-ne totdeauna această pâine.” Isus le-a zis: “Eu sunt Pâinea vieții. Cine vine la Mine nu va flămânzi niciodată și cine crede în Mine nu va înseta niciodată””.

“Noi nu mâncăm în mod literal, trupul lui Isus — noi îl mâncăm prin credință; ceea ce înseamnă că ne însușim prin credință meritul, valoarea care a fost în trupul Său și care El a dat-o la moarte în favoarea noastră. …

… Mâncarea trupului Domnului nostru trebuie să fie o chestiune individuală din partea tuturor celor care doresc să beneficieze de jertfa Sa. … Astfel, când cineva ajunge la o înțelegere a răscumpărării și crede în ea și merge la Dumnezeu în rugăciune și prin credință primește iertarea păcatelor și împăcarea cu Dumnezeu, acesta făcând așa, mănâncă trupul Fiului Omului; el se împărtășește din foloasele sau avantajele pe care le asigură trupul sau sacrificiul Domnului nostru.

… În plus, aceia care sunt influențați cum se cuvine prin mâncarea acestuia — aceia care sunt atrași mai aproape de Domnul și sunt conduși să-I consacre Lui pe deplin tot ce au — aceia primesc o invitație specială în timpul Veacului Evanghelic să bea din sângele Său. Sângele în limbaj biblic este viața, și de aceea evreii în mod obișnuit nu trebuiau să bea sânge; dacă făceau, aceasta îi făcea vinovați sau răspunzători pentru moartea persoanei sau a ființei. Așa au spus evreii despre Domnul nostru: “Sângele Lui să fie asupra noastră și asupra copiilor noștri!” — noi ne asumăm responsabilitatea morții Sale.

Și de asemenea așa explică apostolul, că acei care se împărtășesc în mod simbolic de sângele lui Cristos din paharul părtășiei, se reprezentă pe ei înșiși ca fiind vinovați de sângele lui Cristos, vinovați de moartea lui Cristos — dacă nu se împărtășesc din el în înțelesul cuvenit, intenționat. Care este înțelesul intenționat? Răspundem că Domnul nostru a explicat chestiunea la ultima Cină, spunându-le ucenicilor Săi: “Beți toți din el, căci acesta este sângele Meu, al legământului celui nou”. Acest pahar din rodul viței reprezintă sângele Meu, moartea Mea; prin aceasta va fi sigilat în cele din urmă Legământul Nou, și vă invit pe voi care credeți în Mine, să vă împărtășiți din acesta cu Mine, să vă împărtășiți din acesta nu ca aceia care mi-au cauzat moartea, ci ca aceia care în mod voluntar au renunțat la viața lor și s-au unit cu Mine în această moarte, în acest sacrificiu de sine. Când vă împărtășiți cu Mine din acest pahar, înseamnă că vă predați viața așa cum Mi-am predat-o Eu și că deveniți perticipanți cu Mine la acest pahar, care spune, care înseamnă marele sacrificiu, marea viață dată, prin care va fi stabilit Noul Legământ, sub care vor fi binecuvântate toate familiile pamântului.” R 4147:1-4

 

VINDECAREA ORBULUI DIN NAȘTERE

IOAN 9:1-34: “Și pe când trecea, Isus a văzut pe un orb din naștere. Ucenicii Lui L-au întrebat zicând: “Învățătorule, cine a păcătuit: omul acesta sau părinții Lui, de s-a născut orb?” Isus a răspuns: “N-a păcătuit nici omul acesta, nici părinții lui, ci s-a născut așa ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. Cât este ziuă, trebuie să împlinesc lucrările Celui care M-a trimis; vine noaptea, când nimeni nu mai poate să lucreze. Cât sunt în lume, sunt Lumina lumii.” Spunând acestea, a scuipat pe pământ și a făcut tină din scuipat și i-a uns ochii cu tina aceasta și i-a zis: “Du-te și spală-te în scăldătoarea Siloamului” (care înseamnă: Trimis). El s-a dus și s-a spălat și s-a întors văzând … fariseii l-au întrebat … cum și-a căpătat vederea. Și el le-a zis: “Mi-a pus tină pe ochi, m-am spălat și văd” … Ei l-au insultat și i-au zis: … “Tu ești născut cu totul în păcat … și tu ne înveți pe noi?” Și l-au dat afară.””

“În diferitele aspecte ale acestei întâmplări, noi găsim astăzi o lecție pe un plan mai înalt. Unii dintre noi au fost născuți orbi — orbi față de Domnul și adevăratul Său caracter, orbi față de adevărul cuvântului divin. Orbirea noastră n-a fost nici din vina noastră, nici din vina părinților noștri. Ei și noi am fost cinstiți în inimă față de Domnul. Orbirea noastră, prin urmare, nu a fost o pedeapsă pentru păcate. Întunericul, orbirea care atâta vreme s-a răspândit peste creștinătate, ne-a prins în cursă și pe noi ca și pe alții, dar Domnul a avut milă de noi, a trecut pe drumul nostru și a făcut pentru noi unguentul și alifia pentru ochi. El a luat din lutul uman și l-a amestecat cu Cuvântul Său, rodul buzelor Sale, și din acea combinație ne-a uns ochii înțelegerii și ne-a spus să ne spălăm în apele Siloamului, Cuvântul adevărului și harului Său. Noi i-am urmat recomandarea și acum vedem. Înaintea noastră s-a deschis o lume nouă, “Lucruri minunate vedem în Biblie!”. Cărturarii și fariseii din zilele noastre se miră, critică și încearcă să-și explice binecuvântarea care ne-a venit, și desigur vor găsi cusur pentru fiecare mijloc pe care Domnul l-a folosit în legătură cu binecuvântarea noastră, pentru că inimile lor nu sunt într-o atitudine corespunzătoare pentru a aprecia lumina favorii lui Dumnezeu.

Acum noi trebuie să luăm o poziție asemănătoare aceleia pe care a luat-o acest orb, să mărturisim adevărul, să mărturisim lumina, să mărturisim minunea pe care Domnul a făcut-o cu ochii înțelegerii noastre și să-I dăm Lui inimile noastre. Și de asemenea, noi trebuie să constatăm că aceasta va aduce împotriva noastră mânia, întristarea, răutatea cărturarilor și a fariseilor zilelor noastre. Noi trebuie să constatăm că aceasta îi va face pe oameni să ne separe de compania lor, să ne scoată afară din sinagogile lor. Prin profet, Domnul a prezis aceasta spunând: “Iată ce zic frații voștri, care vă urăsc și vă izgonesc … : “Domnul să fie slăvit și să vă vedem bucuria!” înoi riscăm această alungare pentru binele cauzei Domnului, ca să-L putem glorifica pe Elș. Dar ei vor rămâne de rușine!” (Isaia 66:5). Câți din poporul Domnului au găsit că cea mai mare parte a binecuvântării lor a venit după ce au recunoscut adevărul, l-au apărat și au îndurat unele persecuții pentru el! Apoi Domnul îi găsește pe aceștia, El știe unde sunt ei și totul despre ei și întotdeauna, dar apoi li Se descoperă în mod special, ca să-L poată cunoaște, ca să poată avea părtășie cu El, ca să poată primi de la El o binecuvântare, ca în cazul acestui om orb.” R 4150:3, 4

 

PĂSTORUL CEL BUN

IOAN 10:7-18:  “Isus, deci le-a zis iarăși: “Adevărat, adevărat vă spun, Eu sunt ușa oilor. Toți cei care au venit înainte de Mine sunt hoți și tâlhari; dar oile n‑au ascultat de ei. Eu sunt ușa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mântuit, va intra și va ieși și va găsi pășune. Hoțul nu vine decât să fure, să înjunghie și să distrugă. Eu am venit ca oile să aibă viață și s-o aibă din belșug. Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun Își dă viața pentru oi. Dar cel plătit, care nu este păstor și ale cărui oi nu sunt ale lui, când vede lupul venind, lasă oile și fuge; și lupul le răpește și le împrăștie. Cel plătit fuge, pentru că slujește pentru plată și nu-i pasă de oi. Eu sunt Păstorul cel bun. Eu cunosc pe cele ce sunt ale Mele și sunt cunoscut de cele ce sunt ale Mele, așa cum Tatăl Mă cunoaște pe Mine și cum Eu cunosc pe Tatăl; și Eu Îmi dau viața pentru oi. Mai am și alte oi, care nu sunt din staulul acesta; și pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu și va fi o singură turmă, un singur Păstor. Din pricina aceasta Tatăl Mă iubește: pentru că Îmi dau viața, ca iarăși s-o iau. Nimeni nu Mi-o ia, ci o dau Eu de la Mine Însumi. Am putere s-o dau și am putere s‑o iau iarăși. Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu.”

“… Domnul este “ușa” oilor — ușa prin care oile adevărte au intrat în staulul adevărat. Toți care au fost înainte de Isus, care au pretins a fi păstori ai oilor au fost înșelători (hoți și tâlhari). Cuvântul tradus aici hoți conține ideea de șiretenie, delapidare, în timp ce cuvântul tâlhari conține gândul de violență deschisă, jaf. Combinând aceste două cuvinte, Domnul nostru îi descrie pe dușmanii turmei, unii ditre ei fiind vicleni, lupi “în haine de oi” și unii dintre ei sunt vizibil obraznici, agresivi. Atacurile adversarului au fost întotdeauna pe amândouă liniile, și oile au nevoie încă să se păzească împotriva ambelor clase de înșelători, dar în principal împotriva dușmanilor înșelători care-și ascund intențiile lor ambițioase sub haina de slujitor, adoptând o atitudine de îngrijitor al turmei, în timp ce în realitate conduita lor arată că interesul egoist îi stăpânește.”  R 3527:4

“Păstorul prefăcut, egoist, este numit un hoț pentru că nu numai că fură sau denaturează titlul de Păstor sau de Pastor, dar în lăcomia lui carieristă este dispus să riște distrugerea vieții spirituale a oilor pentru ca liniile sectare să fie păstrate, pentru ca interesele sale personale să poată fi servite. Vedem lucrul acesta ilustrat astăzi. Câți dintre Păstorii Protestanți ai turmei Domnului din toate denominațiile par dispuși să denatureze mesajul secerișului și pe oricine și orice în legătură cu acesta, pentru a-și putea păstra stăpânirea asupra oilor, a-și menține poziția și influența în denominație, și prin acesta să primească părți bune din lâna de aur a turmei.

Păstorul cel bun este opusul tuturor acestora — tot gândul Lui este pentru oi, pentru bunăstarea lor. Domnul nostru Însuși a fost Păstorul adevărat și El Și-a demonstrat devotamentul față de slujba Sa prin sacrificarea a tot ce a avut, însăși viața, pentru oi. Domnul ar vrea ca oile Sale adevărate să recunoască deosebirea între păstorii adevărați și falși, și ar vrea ca oile Sale de azi în mod asemănător să-i recunoască pe cei numiți de El, reprezentanți în turmă, prin aceleași semne. Acei bătrâni care astăzi în biserică manifestă o dispoziție necontrolată în vorbire trebuie să fie evitați, să nu fie încurajați, să fie mustrați; în timp ce acei a căror credincioșie față de Domnul și de turmă este continuu demonstrată, trebuie să fie recunoscuți, și datorită asemănării lor cu adevăratul Păstor ei trebuie să fie iubiți “pentru lucrarea lor”, ca și pentru valoarea lor intelectuală. Spiritul jertfirii de sine împreună cu umilința trebuie recunoscute de toate oile, ca spiritul adevăratului Păstor, și numai de la unii ca aceștia trebuie să se aștepte conducerea pe care Bunul Păstor a promis-o turmei de-a lungul Veacului Evanghelic.

Domnul nostru a apărat interesele oilor împotriva spiritelor false și a lupilor din zilele Sale, și aceasta L-a costat viața. Și la fel urmașii credincioși ai Domnului de-a lungul acestui Veac Evanghelic au fost obligați fie să lupte cu lupii în piei de oi și astfel și-au atras ura, răutatea, opoziția lor în sinoade, tribunale bisericești, concilii etc., sau altfel, în fața lor să scape în mod înjositor prin tăcere și permițând ca oile să fie înfometate și induse în eroare. Domnul nostru ar fi putut să urmeze acest curs: ar fi putut să Se abțină de la a Se opune cărturarilor și fariseilor și mai marilor preoților. El ar fi putut spune: “De ce M-aș expune la dispreț și persecuție și la toate felurile de rușine și la moarte, împotrivindu-Mă acestor conducători orbi ai orbilor”? Să fi făcut așa, ar fi fost pentru El să fugă de responsabilitate și de datorie. Iubirea Sa pentru oi nu I-a permis aceasta, și credincioșia Sa L-a dovedit a fi adevăratul Păstor ai turmei. Prin aceasta a arătat clar că nu a fost unul “plătit”, nici nu a servit numai de dragul lânii de aur, ci dintr-o inimă adevărată, cu iubire adevărată pentru oi.

Păstorul adevărat se recomandă astfel tuturor celor care sunt oi adevărate, și aceștia admiră spiritul Învățătorului lor oriunde îl găsesc. Cu alte cuvinte, oricine este oaie adevărată va iubi și va aprecia un asemenea spirit și nu altul, și va deosebi astfel pe cei care sunt numai urmași ai oamenilor, partizani, sectari. Domnul îi cunoaște pe cei care sunt ai Săi și ei Îl cunosc. Domnul apreciază pe cei care astfel recunosc principiul, și aceea clasă recunoaște, cunoaște pe Domnul din ce în ce mai apropiat zi de zi, și găsește iubirea și devotamentul lor pentru El crescând continuu. Cuvintele Domnului nostru în această chestiune sunt mai clar prezentate în versiunea revizuită (a Bibliei în limba engleză; nota traducătorului), adică, “Eu le cunosc pe ale Mele, așa cum Tatăl Mă cunoaște pe Mine, întocmai cum Eu cunosc pe Tatăl”. Această intimitate a cunoașterii, această părtășie divină este ceva ce nu poate fi explicat altora, dar care desigur este apreciată de către toate oile adevărate care-L cunosc pe Păstorul adevărat, și care au fost călăuziți prin grija Sa, conduși la pășuni verzi și la ape liniștite și de asemenea în staul pentru siguranță.

Alte oi din alte turme

Când Domnul nostru a spus “Mai am și alte oi, care nu sunt din staulul acesta; și pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu și va fi o singură turmă, un singur Păstor”, El a spus același adevăr, care a fost după aceea detaliat de către apostolul Pavel sub conducerea Spiritului sfânt, spunând că Tatăl ceresc Și-a propus ca în dispensația plinătății timpurilor să-Și unească toate lucrurile în Cristos — lucrurile din cer și de pe pământ — Efeseni 1:10.

Turma pe care Domnul o aduna la timpul acestei pilde, nu era Israelul natural, ci Israelul spiritual. Israelul natural existase sub Moise și sub Lege timp de secole, dar Legea nu a făcut nimic perfect și nu le-a putut da libertatea și binecuvântarea necesare ajungerii la viață veșnică. Ei au fost “închiși” sub Legământul Legii, cum a spus apostolul Pavel. Au venit diferiți prefăcuți pretinzând că ei erau păstori cuveniți ai oilor și în stare să le conducă la hrana necesară, la pășunile verzi și la apele liniștite ale adevărului, dar toți au fost necredincioși, hoți și tâlhari care au căutat onoare personală și avantaje sociale pe socoteala oilor. Domnul nostru a devenit ușa (versetele 7, 9) staulului; cei care L-au acceptat au fost turma adevărată, El i-a cunoscut și ei L-au cunoscut, și I-au auzit vocea și L-au urmat. Ei au fost într-adevăr o turmă mică, comparată cu sistemul mare nominal evreiesc, majoritatea cărora i-a urmat pe învățătorii falși, deoarece nu aveau spiritul adevărat al oilor.

Toți “cu adevărat israeliți” au auzit și au recunoscut vocea adevăratului Păstor și au devenit urmașii Lui. Domnul nostru ca “ușa” reprezintă toate privilegiile și binecuvântările oilor adevărate. Prin El intrăm în odihnă în staul sau în locul de odihnă prevăzut pentru oile adevărate ­— odihna credinței. Prin El, de asemenea, putem ieși să ne bucurăm de libertățile și înviorările la care El, ca păstor al nostru, Își conduce turma. Noi intrăm și ieșim continuu, bucurându-ne de libertățile și privilegiile asigurate nouă de către Păstorul nostru. Astfel ne bucurăm că “Hristos ne-a eliberat ca să fim liberi” — Galateni 5:1.” R 3527:8-R 3528:1

“Evident, aceste “alte oi” menționate în această pildă sunt cei care vor deveni oile Domnului după ce “turmă mică” de acum va fi fost completată. Va fi nevoie de tot Veacul Milenar pentru a găsi oile adevărate ale Domnului în societatea neamului omenesc, incluzându-i pe acei israeliți care, din cauză că au fost orbiți de păcat și eroare, au fost nevrednici să fie oi ale turmei din prezent și au fost dați la o parte și orbiți, dar a căror orbire va fi înlăturată la timpul cuvenit al Domnului.

Domnul se referă la această altă turmă de oi și ne spune clar despre adunarea acelor oi în favoarea Sa, în subordinea Sa ca marele Păstor. El fixează precis timpul și arată că pilda oilor și caprelor nu aparține de Veacul prezent, ci de Veacul Milenar, prin declarația cu care începe, și anume: “Când va veni Fiul Omului în slava Sa, cu toți sfinții îngeri, va sta pe scaunul de domnie al slavei Sale. Toate popoarele vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărți pe unii de alții, cum desparte păstorul oile de capre”.” R 3528:5, 6

“Din pricina aceasta Tatăl Mă iubește: pentru că Îmi dau viața, ca iarăși s-o iau”

La iubirea specială a Tatălui pentru Fiul, mai mult decât față de toți alții, se face referire aici. Motivul acelei iubiri speciale a fost încrederea deplină a Fiului în Tatăl și totala armonie și supunere la voința divină. … Domnul nostru a fost întotdeauna supus Tatălui, dar El a învățat semnificația supunerii, a învățat să aprecieze cât de mult ar putea costa, prin lucrurile pe care le-a suferit — abnegația Sa, umilirea, moartea. Nu este de mirare că toate inimile nobile Îl iubesc pe acest nobil Păstor, și ce este de mirare că noi care suntem oile Sale și care primim așa mare binecuvântare și avantaj datorită sacrificiului Său pentru noi, Îl vom iubi în schimb.

… Apostolul ne îndeamnă să avem același gând care a fost în Cristos Isus — nu numai bătrânii bisericii, care sunt păstori subordonați, pastori care caută să apere interesele turmei pe toate căile, ci toată biserica, căutând să obțină, și obținând tot mai mult o asemănare cu marele Păstor — să aibă tot mai mult din spiritul Său. Apostolul îndeamnă astfel, spunând: “Noi trebuie să ne dăm viața pentru frați”. Acest spirit trebuie să fie manifestat în toate oile Domnului și trebuie să fie considerat ca o condiție esențială pentru a fi recunoscut ca unul dintre păstorii subordonați.

Însărcinarea Domnului nostru a fost nu numai să-Și dea viața, ci și să o primească din nou. Evident, El a avut promisiunea Tatălui pentru o înviere din morți. El a dat de înțeles aceasta în rugăciunea Sa, “Tată preamărește-Mă la Tine Însuți cu slava pe care o aveam cu Tine înainte de a fi lumea”. Fără îndoială Învățătorului I se promisese o glorie și o onoare încă mai mari, dar a renunțat la toată răsplata și a fost mulțumit să-I fie plăcut Tatălui și să îndeplinească scopurile Sale pentru omenire. Tatăl nu a fost mulțumit să-I redea numai poziția Sa înaltă de dinainte, ci L-a făcut participant la natura divină în cel mai deplin și absolut sens. Aceeași promisiune, prin Domnul nostru, ne este deschisă dacă suntem credincioși — “dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim și slăviți împreună cu El”, împărtășindu-ne de “slava, cinstea și neputrezirea” Lui, natura divină. 2 Petru 1:4.

Domnul nostru a vrut să fie înțeles că viața Sa, care avea să fie dată nu peste mult timp, a fost prezentată de bună voie. A fost necesar ca ucenicii Lui să știe aceasta, nu numai ca ei să-L poată aprecia pe Domnul lor mai mult, dar în special pentru a înțelege că El era Răscumpărătorul al cărui sacrificiu voluntar l-a răscumpărat pe tatăl Adam și întreaga lui rasă. Pentru a avea încredere în rezultat, ei trebuiau să creadă în învierea Sa — că Tatăl așa binevoise și Îi dăduse aprobarea sau autoritatea sau puterea în acest scop. Domnul nostru a recunoscut că toată autoritatea, toată puterea în legătură cu învierea Sa a fost de la Tatăl. El S-a încrezut fără rezerve în Tatăl, și făcând astfel a fost în stare să-Și dea chiar și viața pentru turmă. Același lucru va fi adevărat despre toți cei care vor vrea să umble în urmele Sale. Pentru a fi credincioși în depunerea vieții, trebuie să avem credință în Tatăl și în marele plan de mântuire care depinde de sacrificiul Domnului nostru. Cu aceste lucruri clar în mintea noastră putem avea har și putere pentru orice timp de nevoie. R 3528:9-12

 

MOARTEA ȘI ÎNVIEREA LUI LAZĂR

IOAN 11:1-46: “Și un oarecare Lazăr din Betania, satul Mariei și al Martei, sora ei, era bolnav. Și Maria era aceea care a uns pe Domnul cu mir și I-a șters picioarele cu părul capului ei și Lazăr cel bolnav era fratele ei. Surorile au trimis la Isus, spunând: “Doamne, iată că acela pe care-l iubești  este bolnav.” Dar Isus, când a auzit a zis: “Boala aceasta nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie slăvit prin ea”. Și Isus iubea pe Marta și pe sora ei și pe Lazăr. Deci, când a auzit că Lazăr este bolnav, a mai rămas două zile în locul în care era și apoi a zis ucenicilor: “Hai să ne întoarcem în Iudeea!” “Învățătorule”, I-au zis ucenicii, “acum de curând, iudeii cătau să Te ucidă cu pietre și Te întorci aolo?” … După aceste cuvinte le-a zis: “Lazăr, prietenul nostru doarme, dar Mă duc să-l trezesc din somn.” Ucenicii deci I-au zis: “Doamne, dacă doarme, se va face bine.” Isus vorbise despre moartea lui, dar ei credeau că vorbește despre odihna venită prin somn. Atunci Isus le-a spus pe față: “Lazăr a murit. Și Mă bucur că n-am fost acolo, pentru voi, ca să credeți. Dar hai să megem la el.” … Când a auzit Marta că vine Isus, I-a ieșit înainte … deci a zis lui Isus: “Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu! Dar și acum, știu că orice vei cere de la Dumnezeu, Îți va da Dumnezeu.” Isus i-a zis: “Fratele tău va învia.” “Știu,” I-a zis Marta, “că va învia la înviere, în ziua de pe urmă.” Isus i-a zis: “Eu sunt învierea și viața.  … “Da, Doamne”, i-a zis ea, “eu cred că Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, care trebuia să vină în lume.” Și spunând aceste cuvinte, s-a dus și a chemat în ascuns pe sora ei, Maria, și i-a zis: “A venit Învățătorul și te cheamă.” Maria cum a auzit, s-a sculat repede și a venit la El. … Maria, deci, când a ajuns unde era Isus și L-a văzut, s-a aruncat la picioarele Lui și I-a zis: “Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu!” Deci Isus, când a văzut-o plângând, pe ea și pe iudeii care veniseră cu ea, S-a înfiorat în duhul Lui și S-a tulburat. Și a zis: “Unde l-ați pus?” “Doamne”, I-au răspuns ei, “vino și vezi!” Isus plângea. Atunci iudeii au zis: “Iată cât de mult îl iubea!” Și unii dintre ei ziceau: “El, care a deschis ochii orbului, nu putea face ca nici omul acesta să nu moară?” Isus S-a infiorat din nou în Sine și a venit la mormânt. Și era o peșteră și o piatră era așezată pe ea. “Dați piatra la o parte!” a zis Isus. Marta, sora celui mort, I-a zis: “Doamne, miroase greu, căci este acolo de patru zile.” … Au luat deci piatra din locul unde zăcea mortul. Și Isus a ridicat ochii și a zis: “Tată Îți mulțumesc că M-ai ascultat. Știam că totdeauna Mă asculți, dar vorbesc astfel pentru mulțimea care stă împrejur, ca să creadă că Tu M-ai trimis.” După ce a zis aceste cuvinte, a strigat cu glas tare: “Lazăre vino afară!” Și mortul a ieșit, fiind legat la mâini și la picioare cu fâșii de pânză, și fața îi era înfășurată cu un ștergar. Isus le-a zis: “Dezlegați-l și lăsați-l să meargă!” Mulți din iudeii care veniseră la Maria, când au văzut ce a făcut Isus, au crezut în El. Dar unii din ei s-au dus la ferisei și le-au spus ce făcuse Isus”.

“Unii au presupus că tânărul bogat care a venit la Isus pentru sfaturi și apoi a plecat foarte întristat, a fost prietenul Său Lazăr, cel care împreună cu surorile sale Marta și Maria, locuia în Betania, aproape de Ierusalim, și în a cărui casă Domnul nostru a fost de multe ori oaspete — un oaspete binevenit. Lazăr s-a îmbolnăvit pe neșteptate, probabil de o formă de febră obișnuită în acea parte a țării, ca aceea de care Domnul nostru a vindecat-o pe soacra lui Petru. Boala a avansat foarte rapid, și cam atunci când trimisul din Betania a ajuns la Domnul dincolo de Iordan, o distanță de numai cam treizeci de mile, Lazăr a murit. Chiar și atunci, Domnul nostru nu S-a grăbit să ajungă în Betania, ci din contră, a întârziat două zile. Conform declarației Sale, această problemă a morții lui Lazăr a făcut parte din programul divin, așa cum a fost și trezirea sa ulterioară din mormânt.

Mesajul trimis lui Isus a fost: “Acela pe care-l iubești este bolnav”. N-a fost o rugăminte să vină în ajutorul lui, nici să-Și exercite puterea pentru însănătoșirea lui; a fost numai o declarație de fapte care Îi prezentau Domnului întreaga problemă. Acest mesaj doar ne spune despre o adâncă lucrare a harului divin în inimile familiei din Betania — că relațiile lor cu Domnul au fost folositoare, că au învățat de la El. Recomandăm cuvintele mesajului lor tuturor israeliților spirituali, ca formă potrivită pentru a aduce în atenția Domnului diferitele noastre greutăți și necazuri. Noi nu suntem destul de înțelepți ca să-I spunem Domnului ce ar trebui să se facă în privința problemelor noastre. Dacă I-am încredințat Lui tot ceea ce este al nostru, o credință potrivită ne cere să ne încredem în El, ne cere să ne bazăm pe înțelepciunea, iubirea și puterea divină, care promite să facă așa încât toate lucrurile să lucreze împreună pentru binele nostru — mai bine decât am putea noi cere. A fost destul să spună,

“Acela pe care-l iubești, este bolnav”.

Să facă Domnul așa cum I se pare Lui a fi cel mai bine. Și așa este chiar destul cu privire la cei dragi ai noștri care sunt bolnavi, să ne mângâiem inimile mergând la Domnul în rugăciune și spunându-I faptele, chiar dacă suntem siguri că El le știe. Poverile noastre să fie lăsate la picioarele Domnului și credința noastră să se încreadă ferm în El, vie orice ar veni, și să acceptăm rezultatele ca de la providența divină — între timp, desigur, făcând tot ceea ce știm să facem în mod rezonabil și potrivit spre ajutorul celor bolnavi, sau să îndreptăm necazurile, așa cum suntem siguri că surorile întristate, în timp ce au trimis mesajul la Domnul, n-au neglijat să facă tot ce era în puterea lor pentru ușurarea fratelui lor de boală, pentru a-i liniști durerea.

Aceasta vorbește convingător în favoarea caracterului lui Lazăr, ca un om care a fost iubit de Domnul Isus. Ne amintim că în relatarea despre tânărul bogat este scris că după ce i-a spus Domnului că păzise cel puțin la exterior toate poruncile din tinerețea sa, Isus uitându-Se la el, l-a iubit — chiar dacă nu era în starea inimii să facă o deplină consacrare și astfel să devină ucenic adevărat. Așa trebuie și noi să-i iubim pe toți cei în care vedem frumusețile unui caracter nobil, fie că sunt dintre consacrați sau nu — dar desigur, iubirea și stima noastră pentru ei crește când îi vedem recunoscând “slujirea lor înțeleaptă” și prezentându-și corpurile sacrificii vii Celui care ne-a răscumpărat.

Să cultivăm cu toții din ce în ce mai mult acele elemente ale caracterului care ne vor face iubitori și demni de a fi iubiți în aprecierea nu numai a fraților, care trec cu vederea imperfecțiunile noastre și le acoperă cu haina dreptății lui Cristos, ci și în aprecierea lumii, ca ei să poată vedea caracterele noastre bune și să-L preamărească pe Tatăl nostru din ceruri pentru noi. Aceasta ne-a făcut să deducem că mai târziu Lazăr a devenit un urmaș consacrat deplin al Domnului.

“Lazăr, prietenul nostru doarme”

Deși mesagerul a adus vestea că Lazăr era bolnav, Domnul nostru a comunicat vestea ucenicilor Săi în conformitate cu împrejurarea reală a cazului, fiindcă Lazăr deja murise. El a spus: “Lazăr, prietenul nostru doarme”. Ucenicii la început n-au înțeles semnificația acestor cuvinte și au gândit că El se referea la faptul că Lazăr se odihnea dormind; și apoi exprimând pe înțelesul lor, Isus le-a spus pe față: “Lazăr a murit”. Aici avem cele două moduri în care se poate privi moartea: de fapt, “pe față”, moartea este încetarea completă sau întreruperea vieții, a ființei, și această întrerupere ar fi fost moarte veșnică, inexistență veșnică pentru întreaga familie umană, dacă n-ar fi fost favoarea divină care a dat prețul de răscumpărare pentru Adam, și în același timp pentru toată rasa lui, prin Cristos Isus Domnul nostru.

În vederea acestui scop al lui Dumnezeu ca în cele din urmă să-i cheme pe morți afară din mormânt, El îi vorbește în mod constant poporului Său despre moarte ca despre un somn — o stare în care încetează a fi conștienți dar care nu va fi veșnică, ci din care își vor reveni la viață și conștiență în glorioasa dimineață a învierii, pe care Tatăl a hotărât-o în Sine Însuși de la început. Toți aceia care au arătat credință deplină și încredere în învierea promisă au vorbit din punctul de vedere al Domnului, și de aceea peste tot în Scripturi găsim că moartea este menționată în mod repetat ca un somn — Avraam a adormit cu părinții săi, la fel și profeții și împărații lui Israel, acea națiune având mare avantaj în toate privințele față de alte națiuni, prin aceea că Domnul le-a descoperit prin făgăduințele și profețiile legământului că deși plânsul durează o noapte, dimineața vine veselia.

Întârziind două zile pentru ca minunea să poată fi mai convingătoare, Domnul nostru și apostolii au petrecut părți din două zile până să ajungă în Betania. Marta aflând despre venirea Sa, I-a ieșit în cale ca să-L întâlnească mai repede. În timp ce-L saluta, greutatea salutului ei arăta o măsură de dezamăgire. Ea era încă supărată pentru pierderea fratelui său, și inima ei era îndurerată în plus la gândul că Domnul ar fi putut împiedica această nenorocire, totuși nu făcuse aceasta. Ea a spus: “Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu!” Cât de iscusiți suntem cu toții, în timp ce suferim sub greutatea întristării, a dezamăgirii și a încercării, să privim la Domnul și să ne întrebăm de ce puterea Sa atotputernică nu intervine în favoarea noastră ca să ne salveze de unele experiențe obișnuite, comune lumii — considerând că, deoarece suntem prietenii Săi speciali, ar fi trebuit să primim grijă specială.

“Nu fi necredincios, ci credincios”

Să învățăm o lecție la acest punct, din experiența Martei și a Mariei. Să învățăm să ne încredem în Domnul chiar și acolo unde nu putem discerne providențele Sale în toate afacerile noastre. Să ne amintim de iubirea divină care a făcut deja așa de mult pentru noi, răscumpărându-ne și introducându-ne în favoarea divină, și dându-ne promisiuni nespus de mari și scumpe în privința lucrurilor nevăzute încă. “Crede numai” a fost cuvântul cheie din răspunsului Domnului nostru dat Martei. Și tot așa, fiecare dintre noi, în multele experiențe care afectează interesele noastre, trebuie să învățăm lecția credinței, încrederii în înțelepciunea, iubirea și puterea Domnului. Lecția învățată în cele din urmă de Marta și de Maria a fost mai mult decât compensatoare pentru toată suferința lor, și așa va fi și cu noi dacă vom permite credinței noastre să se încreadă cu tărie în El. La sfârșit vom fi mai puternici în credința noastră, mai aproape de Domnul și mai plini de apreciere a favorurilor Sale.

În răspunsul la expresia de încredere a Martei în puterea Domnului nostru de a-l fi ferit pe fratele său de moarte, Domnul nostru a sugerat marea consolare pe care a avut-o de oferit, nu numai surorilor îndurerate, ci întregului neam omenesc, și anume, că puterea divină din El era nu numai de așa natură încât putea menține bolnavii să nu moară și putea să-i vindece, ci o putere a învierii — o putere de a-i aduce din mormânt și, mai mult decât atât, o putere de a-i ridica din toate imperfecțiunile stării căzute, sus, sus, sus la perfecțiunea originară, la plinătatea vieții care era înainte ca blestemul morții să vină asupra rasei noastre.

Toate acestea se află în cuvintele: “Eu sunt învierea și viața” …”   R 3529:1-12

“S-a presupus că între Domnul nostru și Maria exista o părtășie specială a inimii, și este în acord deplin cu acest gând faptul că ea a rămas în casă până când a primit mesajul că Domnul a întrebat de ea. … ea a venit la Domnul și s-a aruncat la picioarele Lui, inima ei împovărată exprimând același gând pe care Marta l-a spus: “Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu”. Dacă aceste cuvinte au conținut o măsură de dojană sau o sugestie de speranțe rănite, acea sugestie a fost foarte delicată.” R 3529:14

 

“Când Isus a privit scena de durere, putem bine presupune că I-a adus viu în minte suferința și disperarea cumplită a creaturii gemânde — “Isus plângea.” Desigur, putem presupune că, fiind perfect, toate împrejurările și condițiile omenirii decăzute erau mult mai grele și mai accentuate pentru Domnul decât pentru cei ale căror minți erau mai puțin pătrunzătoare în privința situației respective. Suntem bucuroși pentru aceste cuvinte care constituie cel mai scurt verset din toată Biblia — “Isus plângea”. Ele ne spun, așa cum nici o explicare amănunțită nu ne-ar fi putut spune, despre sentimentele inimii Învățătorului nostru; ne spun că avem un Mare Preot care poate simți, care a simțit, care încă poate simți cu slăbiciunile noastre, un simțământ compătimitor. Cât de diferit este cu toți cei mari din această lume, a căror mărime adesea este reprezentată prin răceala, indiferența lor, și care de fapt reprezintă lipsa lor de iubire, lipsa lor de compătimire. Domnul prezentat nouă în Scripturi este singurul Emanuel mare și compătimitor, cunoscut lumii — “Pentru noi El este prețios”.

Este totuși vrednic de notat, că acest cuvânt grecesc tradus plângea, când se referă la Domnul nostru nu este același cuvânt folosit în legătură cu plânsul surorilor îndurerate și al prietenilor evrei. Plânsul lor a fost o tânguire sau emoție, al Domnului nostru au fost lacrimile de compătimire tăcută. Prietenii surorilor, care încă nu credeau în Isus ca Mesia, au observat lacrimile Lui și au spus: “Iată cât de mult îl iubea!”, și s-au întrebat de ce nu intervenise cumva ca să-l salveze de la moarte.

Lacrimile de compătimire nu trebuie înțelese ca un semn de slăbiciune. Lacrimile Învățătorului nostru au dovedit aceasta, și în plus avem îndemnul Său că noi trebuie să fim mișcați de compătimire pentru alții în necazurile lor, ca și în bucuriile lor. El Însuși ne-a spus să plângem cu cei ce plâng și să ne bucurăm cu cei ce se bucură. Inimile indiferente, reci, care nici nu plâng nici nu se bucură, nu sunt după exemplul marelui nostru Model. Să fim din ce în ce mai mult asemenea Lui și să permitem sentimentelor noastre să se exprime într-o măsură rezonabilă. Totuși, să ne amintim că tânguirea și plângerea mare nu sunt  potrivite pentru noi, căci, așa cum spune apostolul, “noi să nu ne întristăm ca ceilalți, care n-au nădejde”; speranța noastră binecuvântată, încrederea, moderează expresia atât a întristărilor cât și a bucuriilor noastre pământești.

“Dați piatra la o parte!”

Ni se spune că mormântul lui Lazăr era o grotă, a cărei ușă a fost închisă cu o piatră mare, pe care Domnul nostru a cerut să o dea la o parte. Ca răspuns la chemarea Sa, Lazăr a ieșit afară, învelit în pânza de înmormântare sau în fâșiile obișnuite pe vremea aceea. El era într-o oarecare măsură legat, deși nu era strâns tare — ceea ce am putea numi înfășurat. Domnul nostru a cerut celor prezenți să-l dezlege. Această minune uimitoare, prin care Domnul Isus a fost dovedit a fi trimisul special și reprezentantul Tatălui ceresc și autorizat să folosească puterea divină, n-a fost nicidecum micșorată, ci mai degrabă intensificată prin faptul că a permis celor din jurul Lui să facă tot ceea ce puteau în legătură cu minunea — mai întâi să răstogolească piatra și apoi să dezlege fâșiile de pânză. Fără îndoială, aceeași putere care a putut să-i redea mortului viața putea mult mai ușor să rostogolească piatra și apoi să-i dezlege fâșiile de pânză.

O lecție pentru noi în acest caz este să nu cerem nici să nu așteptăm intervenția divină în lucrurile pe care noi suntem în stare să le stăpânim. Pentru noi este să facem orice ne stă în putere pentru protecția noastră rezonabilă în ce privește boala și sărăcia și nenorocirea. De asemenea este pentru noi să facem orice ne stă în putere în legătură cu revenirea din oricare din acestea, dar și să privim la Domnul și să ne încredem în Domnul în privința tuturor experiențelor noastre, și să ne dăm seama că El este în stare să facă așa încât toate lucrurile să lucreze împreună pentru binele nostru; căci cu El limitele noastre devin ocaziile favorabile ale Domnului, așa cum poporul Său a constatat adesea prin experiență. În plus, credința adevărată se întipărește și se dezvoltă în felul acesta — o credință care nu este numai credulitate.

“Recunoașțe-L în toate căile tale”

Înainte de a face minunea, Domnul nostru a ridicat ochii spre cer în recunoașterea puterii Tatălui și că El a acționat ca agentul și reprezentantul Tatălui. Ce manifestare a adevăratei umilințe avem în aceasta. Așa a fost în toate declarațiile Domnului nostru; El a recunoscut fără rezerve că a venit să facă voia Tatălui, nu a Sa proprie; că Tatăl era mai presus de toți, și că ceea ce a făcut El în lucrările minunate a fost numai puterea Tatălui. Rugăciunea Sa a fost de felul unei conversații, ca între un Fiu și Tatăl Său: “Știam că totdeauna Mă asculți, dar vorbesc astfel pentru mulțimea care stă împrejur”.

Din aceasta putem presupune că ar fi fost cu totul potrivit din partea Domnului nostru să înceapă a vorbi ca reprezentantul Tatălui fără a Se ruga, dar că El a făcut cererea prin recunoașterea puterii Tatălui pentru ascultători, ca ei să știe că El nu făcea nimic de la Sine Însuși, că nu pretindea nimic a fi de la Sine. Noi, ucenicii Lui, avem în aceasta un minunat exemplu de felul cum trebuie să fie comportamentul nostru în fiecare ocazie. În toate căile noastre trebuie să-L recunoaștem pe Domnul — nu numai dacă mâncăm sau bem sau facem orice altceva trebuie să facem spre slava Domnului și într-un mod plăcut Lui, ci trebuie să fim atenți să-L slăvim, să facem cunoscut că nu pretindem nimic a fi de la noi, fie înțelepciune sau talent în expunerea planului divin. Comportamentul nostru să fie simplu, modest, fără laudă, manifestând în orice lucru umilința și simplitatea inimii.” R 3530:7-13

“Așa cum ne-am fi putut aștepta, această minune extraordinară, învierea unui om mort de mai mult de trei zile, a provocat mare agitație. Nu este mirare când cititm că mulți dintre evrei văzând aceste lucruri au crezut. Ar fi surprinzător într-adevăr ca ei să nu fi crezut în asemenea condiții. Ne amintim, de asemenea, că după aceea evreii au căutat mai mult să-I ia viața lui Isus datorită faimei acestei minuni. Într-adevăr, adevărul lui Dumnezeu este fie o mireasmă de la viață spre viață, fie de la moarte spre moarte. Tot ceea ce știm despre puterea și bunătatea divină ne afectează fie favorabil, fie nefavorabil, să ne atragă mai aproape de Domnul sau să ne despartă mai mult de El, dacă nu suntem dispuși din inimă pentru dreptate, ci suntem stăpâniți de motive invidioase sau răutăcioase.

“Toți cei din morminte … vor ieși din ele”

Lazăr n-a fost înviat — a fost numai trezit din somnul morții — învierea ar însemna ridicarea completă din stările păcatului și morții la stările perfecțiunii și vieții. Prin urmare, chemarea afară a lui Lazăr este o bună imagine a ceea ce se poate aștepta devreme în domnia Milenară, după ce națiunile în viață vor fi fost în oarecare măsură luminate și aduse sub influența Împărăției cerești. Atunci toți cei care sunt în mormintele lor, rând după rând, clasă după clasă, generație după generație, vor veni ca și Lazăr la o măsură de sănătate și de putere, dar nu la perfecțiune a ființei. Cazurile lor vor fi însă diferite de cel al lui Lazăr, prin aceea că eliberarea lui din moarte a fost numai temporară: mai târziu el a murit din nou. Cei din Veacul Milenar, dimpotrivă, care vor veni afară sub noile condiții ale Împărăției Milenare, nu va mai fi nevoie să moară, dar în schimb, auzind vocea Fiului Omului, supunându-se acesteia, mergând înainte pas cu pas, ei vor ieși treptat din toată greutatea blestemului, din toate slăbiciunile și imperfecțiunile condiției muribunde prezente, la viață și perfecțiune deplină și la bucuria condiției vieții veșnice, la sfârșitul Veacului Milenar.” R 3530:15, 16

Învierea lor va fi prin judecată, prin disciplinări, prin corecții în dreptate — prin ajungerea lor treptată, sub sistemul răsplăților și a pedepselor atunci în vigoare — la toate perfecțiunile slăvite ale naturii umane, așa cum a declarat Domnul nostru, “chiar dacă ar fi murit, vor trăi” …” R 3531:1

 

MULTE LOCUINȚE

IOAN 14:2: “În casa Tatălui Meu sunt multe locuințe. Dacă n-ar fi așa, v-ași fi spus, căci Eu Mă duc să vă pregătesc un loc.”

“Casa Tatălui este de fapt universul, și, figurativ vorbind, cerul este tronul Său, pământul așternutul picioarelor Sale. Providența divină a făcut un aranjament abundent pentru fericirea veșnică a tuturor fiilor lui Dumnezeu. În aranjamentul divin a fost făcută o pregătire pentru om când era în armonie cu Dumnezeu, înainte de cădere, dar din cauza păcatului toate drepturile omului la un loc în casa veșnică a celor drepți au fost pierdute, și pe timpul predicii Răscumpărătorului nostru drag, El era în lume chiar pentru scopul răscumpărării omului și a tuturor drepturilor și posesiunii pierdute (Luca 19:10, Efeseni 1:14). Cumpărarea nu era încă dusă la bun sfârșit — Domnul nostru a intenționat, prin urmare, să termine planul, pentru ea, peste câteva ore la Calvar. Dar aceasta Îl va costa jertftirea Sa — deplina predare a omului Isus Cristos ca om, și nu mai putea fi cu ei ca om. Speranța era că omul Isus Cristos, prin ascultare de voința divină, nu numai îl va răscumpăra pe Adam și rasa Lui prin jertfa Sa, dar că va fi înviat din moarte la o natură nouă, pe un plan mai înalt — natura divină. Astfel a fost necesar ca El să plece de la ei ca omul Isus Cristos, și ei să nu-L mai vadă ca om, dar la timpul cuvenit, la a doua venire a Sa, și ei să fie “schimbați” din condițiile umane la cele spirituale, și “să fie ca El, pentru că Îl vor vedea așa cum este.” — 1 Ioan 3:2. R 2454:4

 

VIȚA

IOAN 15:1-11: “Eu sunt adevărata viță și Tatăl Meu este viticultorul. Pe orice mlădiță care n-aduce roadă în Mine, El o taie; și pe orice mlădiță care aduce roadă, o curățește, ca să aducă și mai multă roadă. Acum voi sunteți curați din cauza cuvântului pe care vi l-am spus. Rămâneți în Mine și Eu voi rămâne în voi. După cum mlădița nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viță, tot așa nici voi nu puteți, dacă nu rămâneți în Mine. Eu sunt vița, voi mlădițele. Cine rămâne în Mine și în cine rămân Eu, aduce multă roadă; căci despărțiți de Mine nu puteți face nimic. Dacă cineva nu rămâne în Mine, este aruncat afară ca mlădiță și se usucă; și ele sunt strânse, aruncate în foc și ard. Dacă rămâneți în Mine și cuvintele Mele rămân în voi, cereți orice veți vrea și vi se va da. În aceasta Tatăl Meu este preamărit: să aduceți roadă multă și să fiți ucenici ai Mei. Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, așa v-am iubit și Eu pe voi. Rămâneți în dragostea Mea! Dacă păziți poruncile Mele, veți rămâne în dragostea Mea, după cum și Eu am păzit poruncile Tatălui Meu și rămân în dragostea Lui. V-am spus aceste lucruri, pentru ca bucuria Mea să fie în voi și bucuria voastră să fie deplină. Aceasta este porunca Mea: să vă iubiți unul pe altul, așa cum v-am iubit Eu.”

“Domnul nostru S-a prezentat pe Sine ca Vița adevărată și pe Tatăl Său ca Viticultorul care a plantat vița adevărată, iar pe ucenicii Săi ca mlădițele adevărate ale acestei vițe. Expresia “adevărata viță” sugerează că este și o vie falsă, iar acest gând este accentuat și dezvoltat în ultimul mesaj al Domnului nostru către poporul Său în simbolurile Apocalipsei. Acolo El vorbește despre strângerea roadelor “viei pământului” și aruncarea lor în teascul mâniei lui Dumnezeu la sfârșitul acestui veac (Apocalipsa 14:19). Prin urmare, a existat un sens mai adânc în cuvintele Domnului nostru, “adevărata viță”, decât au putut înțelege din ele apostolii. Noi care trăim într-un timp când s-au dezvoltat atât via adevărată, plantată de Tatăl, cât și via falsă a pământului, via pământească, avem ocazia să observăm deosebirea dintre aceste două vii, și să observăm de asemenea că via pământului este o contrafacere a viei cerești. În măsura în care vedem clar această chestiune, ne va ajuta nu numai să înțelegem pilda Domnului, ci și s-o aplicăm în viața noastră zilnică. Noi vom fi în mai mic pericol de a înțelege greșit, de a interpreta greșit și de a fi amăgiți de via falsă, sau de mlădițele false și de principiile false reprezentate în legătură cu dezvoltarea ei, deoarece ea nu este sub îngrijirea Viticultorului divin.

Via pământului

Via pământului este sistemul creștinătății nominale, organizat după înțelepciunea pământească. Coardele ei sunt diferitele secte și partide ale creștinătății. Roadele ei sunt catedralele, templele, tabernacolele, capelele, orfelinatele, spitalele etc., puterea politică, onoarea oamenilor, bogăția, poziția socială. Ea este mare și influentă în lume și are spiritul lumii, care curge prin toate mlădițele ei și guvernează toate afacerile ei, și produce roadă care nu este cu totul rea, dar care este cu totul pământească, și care este savurată și apreciată pentru că este pământească și practică, mai degrabă decât cerească. Această vie a crescut minunat și are cam trei sute de mlădițe și pretinde patru sute de milioane de aderenți, și prin averea și proprietatea ei nespusă și prin aderenții ei se poate spune că practic controlează bogăția lumii.

Mare este via pământului, minunată în ochii oamenilor. Dar timpul secerișului va arăta că aceste sisteme nominale nu sunt via plantată de dreapta lui Iehova (Isaia 60:21), și de aceea este sistemul despre care Domnul declară că îl va dezrădăcina cu totul și-l va distruge, și a cărui distrugere este atât de viu descrisă în Apocalipsa.  …

Să analizăm cu grijă “Vița adevărată” și relația noastră ca și coarde ale ei, și caracterul roadelor pe care le așteaptă marele Viticultor, pentru ca această ultimă pildă a Domnului nostru să ne poată fi de mare folos, să ne întărească, să ne încurajeze, să ne ajute, așa cum a fost intenționat.

Via adevărată

În Via adevărată coardele nu sunt secte, partide, și numai prin amăgirile Adversarului unii din poporul Său recunosc aceste sisteme ale oamenilor. După cum apostolii n-au fost presbiteriani, metodiști, luterani etc., tot așa nici unul din poporul Domnului să nu fie așa, și numai fiindcă au fost orbiți de învățăturile greșite ale Adversarului unii dintre copiii adevărați ai lui Dumnezeu sunt în astfel de eroare, și așa înțelegem noi această pildă și alte învățături din Cuvânt. Apostolii nu s-au atașat unii altora, ci fiecare apostol a fost unit în inimă, în credință, în speranță, în iubire, în devotare cu Domnul Însuși. Și astfel noi nu trebuie să ne atașăm apostolilor, nici să nu spunem, eu sunt al lui Pavel, eu sunt al lui Petru etc., ci fiecare în mod individual trebuie să se atașeze Domnului ca membru, ca mlădiță; fiecare trebuie să aibă seva viței dacă dorește să aducă roade. Seva sectară este fără valoare în producerea roadelor adevărate pe care le dorește Domnul — este numai o piedică. Prin aceasta nu înțelegem că nici una din mlădițele Viei adevărate nu este asociată din greșeală cu sistemul bisericii nominale, via pământului. Recunoaștem că este așa, și de asemenea recunoaștem vocea Domnului — “Ieșiți din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiți părtași la păcatele ei și să nu primiți din pedepsele ei!” — din marile necazuri care vin asupra ei, a mamei și a ficelor.

După cum mlădițele nu reprezintă denominații și secte, ci indivizi care sunt uniți cu Domnul, tot așa învățătura pildei este că Domnul nostru nu curăță sectele și denominațiile, ci pe creștinii individuali, pe oricine și de oriunde ar fi ei — “Domnul cunoaște pe cei care sunt ai Săi”. Cuvântul Domnului nostru în legătură cu acest subiect este: “Pe orice mlădiță care n-aduce roadă în Mine El o taie; și pe orice mlădiță care aduce roadă, o curățește, ca să aducă mai multă roadă”. Totul din Scripturi ne învață că mântuirea noastră și relația noastră cu Domnul sunt probleme individuale, personale; că noi nu suntem mântuiți prin adunări și secte și partide și familii, ci că individual și personal trebuie să fim uniți cu vița, dacă vrem să avem sevă, dacă vrem să avem viață, dacă vrem să fim socotiți membri ai Bisericii, care este corpul Său.” R 3544:3-8

În măsura în care primim Spiritul sfânt în inimi bune și oneste, rezultatul va fi o tendință de a aduce roade, dar ilustrația pe care o dă Domnul nostru învață că unii pot deveni mlădițe adevărate în viță și totuși să neglijeze și să nu aibă dispoziția de a produce roade. Uneori o mlădiță sănătoasă, puternică se dezvoltă dintr-un butuc bun și o rădăcină bună, dar nu are calități de producere a roadei. Viticultorul cu un ochi încercat face deosebire între mugurii care vor produce ciorchini de struguri și mugurii care vor avea numai frunze. Cei care nu au muguri de fruct sunt cunoscuți ca “sterpi” — pentru că ei numai sug sucurile viței și nu aduc nici o roadă așa cum cere viticultorul. Acestea sunt curățate sau tăiate, așa încât puterea viței să nu fie risipită numai în asemenea splendoare exterioară, ci să fie păstrată pentru scopul ei de a produce roadă. În mod evident, o clasă din aceia care se declară că practică credința se aseamănă cu aceste mlădițe sterpe, care în mod egoist își atrag cât este posibil de mult din dreptatea Viței și fac o frumoasă impresie exterioară în lume, cu frunze sau declarații, dar nu se gândesc deloc să producă roada pe care o cere Domnul și care poate fi produsă numai prin sacrificiu.

Scopul curățării

Pe lângă mlădițele sterpe sunt unele care, deși au muguri de fruct, nu ar duce niciodată rodul la o dezvoltare bună, la coacere, dacă ar fi lăsate să-și urmeze cursul lor și să se dezvolte numai ca mlădițe, și de aceea viticultorul înțelept, observând mugurul, este mulțumit de el și scurtează lăstarul viței care depășește mugurul, nu pentru a-i dăuna mlădiței, ci pentru a o face mai roditoare. Așa este și cu noi, care nu numai că ne-am unit cu Domnul prin credință și consacrare și am fost acceptați ca mlădițe, ci ca mlădițe dorim să producem roadă bună, ceea ce Domnul caută în noi — avem nevoie de grija Viticultorului ca să putem aduce roada cea multă, așa încât roada pe care o producem să fie mai mult spre plăcerea Lui, roadă mare, roadă bogată, roadă bună, roadă valoroasă. Metodele curățării Domnului trebuie să fie înțelese de către toate mlădițele, altfel ele pot fi descurajate și se pot veșteji, și pot să n-aducă roada cuvenită.

S-ar părea că marele Viticultor curăță mlădițele Cristosului uneori luându-le bogăția sau proprietatea pământească, sau uneori împiedicându-le proiectele și planurile îndrăgite. Uneori El ne curăță permițând persecuții și pierderea renumelui și faimei, iar uneori El ne curăță permițând pierderea prieteniilor pământești către care cârceii inimilor noastre se întind prea puternic, și care ne-ar împiedica de la aducerea rodului cel mult pe care El îl dorește. Uneori El poate permite să ne mâhnească boala, ca una dintre aceste curățări, după cum a declarat profetul: “Până când n-am fost adânc mâhnit rătăceam” (Psalm 119:67). Mulți alții din poporul drag al Domnului au găsit unele dintre cele mai valoroase lecții pe patul suferinței.

… Deci, departe ca adevăratele mlădițe să considere aceste curățări ale Viticultorului ca lezări și răniri, ei trebuie să tragă concluzia că, în conformitate cu promisiunile bune ale Cuvântului, toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care Îl iubesc pe El — al mlădițelor cu adevărat producătoare de roadă din Vița adevărată. Aceste curățări, în loc să producă descurajări, trebuie să fie pentru noi, dacă sunt bine înțelese, surse de încurajare. Noi înțelegem că lumea este lăsată în voia ei; că via pământului nu are curățări speciale din partea Domnului, și că atunci când noi avem aceste curățări speciale, este un semn că Tatăl Însuși ne iubește și că Se îngrijește de cele mai bune interese ale noastre.

… Lucrul necesar să fie amintit este că binecuvântarea și acceptarea noastră finală de către Tatăl va depinde de rămânerea noastră continuă în această binecuvântată relație strânsă de mlădițe în Viță.

Dacă nu aducem roadă, nu putem rămâne în această relație; dacă aducem roadă, dacă avem acel spirit și dispoziție, și dorim harul și puterea și ajutorul Domnului, harul Său ne va fi de ajuns pentru fiecare timp de nevoie și vom ieși biruitori și mai mult decât biruitori prin Cel care ne-a iubit și ne-a cumpărat cu sângele Său prețios. Producerea roadelor pe care le dorește Tatăl nu poate fi îndeplinită, noi nu putem să-I fim plăcuți decât dacă suntem înrudiți cu Cristos și dacă roada Lui este produsă în noi prin relația noastră cu El și prin puterea Spiritului Său și a Cuvântului Său care lucrează în noi ca să voim și să facem buna Sa plăcere. Asigurarea este că, dacă rămânem în El vom aduce multă roadă și că fără El nu putem face nimic, nu avem roada pe care Tatăl s-o accepte.

Care este natura acestor roade? Cum putem cunoaște roada pe care o caută Tatăl? Răspundem că mulți, sub conducerea greșită și exemplul greșit al viei pământului, înclină să creadă că marile temple pământești, orfelinate etc. sunt roadele pe care Domnul dorește să le vadă bine dezvoltate. Noi răspundem, nu. Dacă acestea ar fi roadele, atunci Isus și apostolii n-au produs deloc roade: ei n-au construit biserici sau catedrale sau temple, nici n-au construit, nici n-au fondat orfelinate sau aziluri sau spitale. Dacă acestea ar fi roadele pe care le caută Tatăl, atunci Domnul și apostolii au greșit total. Dar noi susținem că ei n-au greșit, că eroarea a venit mai degrabă din altă parte; că via pământului condusă de spiritul lumii a luat o direcție utilitară și produce roadele pe care le aprobă lumea.” R 3545:2-8

… Spiritul Viței trebuie să pătrundă toate mlădițele și roada Viței trebuie să fie în fiecare mlădiță. Aceste roade ale spiritului sunt enumerate — dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea, stăpânirea de sine; dacă avem din belșug în noi aceste lucruri, apostolul spune că ele nu ne vor lăsa să fim nici leneși, nici neroditori în cunoașterea Domnului și Mântuitorului nostru.” R 3545:10

… Vedem deci, ideea este că trebuie să cultivăm în inimile noastre harurile Spiritului sfânt: blândețea, amabilitatea, răbdarea etc., dragostea, și că trebuie să le avem pe acestea în măsură îmbelșugată ca să fim plăcuți Domnului, să aducem “multă roadă”. Dovada acestor roade, prin urmare, va fi făcută fără îndoială prin diferite canale, poate acela de a da averea săracilor, poate printr-o astfel de credincioșie în prezentarea Adevărului care ne-ar putea duce la martiraj, încât corpurile să ne fie arse. Dacă arderea corpurilor sau pierderea întregii noastre averi vine în astfel de mod prin credincioșia noastră față de principiile dreptății, prin iubirea și loialitatea noastră față de Domnul, atunci suntem într-adevăr fericiți.

Mlădițele veștejite sunt arse

Declarația că acelea care nu vor aduce roada Viței vor fi tăiate ca să nu mai fie mlădițe și se vor veșteji și în cele din urmă vor fi arse, pare să implice Moartea a Doua, distrugerea completă a clasei indicate. Aceasta nu este clasa lumească, pentru că cei lumești niciodată n-au fost uniți cu Cristos, niciodată n-au fost mlădițe în Viță și prin urmare niciodată n-au fost în încercare în această privință. Declarația se referă numai la cei care au mers până acolo încât au făcut o deplină consacrare Domnului, o deplină unire cu El, o deplină consacrare și o concepere de Spirit sfânt. Aceste cuvinte deci, par să corespundă cu declarația apostolului: “Înfricoșător lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului Celui viu!”.

Lumea nu este “în mâinile Dumnezeului Celui viu”, ci este socotită a fi în prezent moartă în Adam, sub sentința adamică, nefiind judecată de Domnul. Numai Biserica este socotită a fi liberă de condamnarea adamică și pusă la încercare sau judecată, și prin urmare numai aceștia ar putea cădea din mâinile lui Cristos, Mijlocitorul* și în mâinile Tatălui în sensul indicat aici. Fiind excluși din Cristos, cazul lor este fără speranță; pentru unii ca aceștia nu putem aștepta în continuare nimic mai bun decât Moartea a Doua. Chiar și în acest caz, suntem bucuroși că teoria chinului veșnic nu este adevărată; că atunci când mor cu moartea stingerii complete, ei vor fi suferit tot ce a pronunțat Dumnezeu, îngrozitoare cum va fi acea pierdere pentru cei care apreciază viața veșnică.” R 3546:2-4

Roadele celor ce sunt membri în Viță

Domnul nostru continuă să ne spună care vor fi unele din roadele acestei uniri cu El: —

Întâi, aceștia pot cere orice doresc și li se va îndeplini cererea. Există numai o condiție sau limitare, și anume, că înainte de a fi astfel pregătiți să ceară, ei trebuie să caute să dea atenție Cuvântului Domnului ca să poată recunoaște care este voința Lui și ce pot cere potrivit voinței Lui. Cei care rămân în Cristos nu trebuie să aibă voința lor proprie, voința lor trebuie să fie voința Capului lor, și Capul lor a declarat deja că voința Sa este voința Tatălui. Acestea sunt deci limitările, ca noi să avem voința Tatălui în inimile noastre și promisiunile Tatălui în inimile noastre; atunci cererile noastre vor fi în conformitate cu acestea și Domnul va binevoi să ni le acorde pe toate.

A doua roadă sau al doilea rezultat va fi că Tatăl va fi glorificat cu atât mai mult cu cât roadele noastre se înmulțesc, și în aceste condiții situația

noastră de ucenici va continua, și anume, că noi în mod obișnuit vom căuta să cunoaștem și să facem voia Tatălui și să-L glorificăm și onorăm pe El prin vieți ascultătoare de voința Sa. Orice mai puțin de atât ne va pierde starea de ucenici. Nu înseamnă că se va pierde instantaneu, ca și cum Domnul S-ar folosi de ocazie ca să ne respingă repede, dar că parte din relația noastră de legământ este ca noi să creștem în har, să creștem în cunoștință, să creștem în armonia cu Dumnezeu, să creștem în roadele Spiritului, și dacă ne întoarcem de la acest angajament sau contract, nu putem fi considerați că ne păstrăm relația ca ucenici, ca membri.

Al treilea rod sau dovadă a acestei calități de membru în Viță și a creșterii noastre continue ca mlădițe este enunțat în versetul 9, și anume, că așa cum Tatăl L-a iubit pe Domnul Isus, Vița, tot așa Răscumpărătorul nostru ne iubește pe noi, mlădițele Sale sau membrii Săi. Ce gând minunat este acesta, că Învățătorul nostru are față de noi același fel de iubire cum are Tatăl față de El! Dacă credința noastră ar putea pătrunde întotdeauna acest gând și l-ar putea menține, noi într-adevăr n-am avea nimic ce să dorim sau de ce să ne fie frică — vara noastră ar dura tot anul. Următorul gând sugerat este că, după ce am ajuns, după ce am obținut această poziție înaltă în favoarea Domnului, dacă suntem ucenicii Lui și într-adevăr apreciem ceea ce a făcut El pentru noi în această privință, noi vom dori să continuăm în iubirea Lui. Apoi vin la rând termenii și condițiile pe baza cărora putem continua în acea iubire, și anume, ca noi să păzim poruncile Sale.

Arătându-ne că aceasta nu este o propunere nerațională, Domnul nostru a declarat că acestea sunt aceleași condiții pe baza cărora Tatăl lucra cu El, și anume, “după cum și Eu am păzit poruncile Tatălui Meu și rămân în dragostea Lui”. Noi nu putem aștepta să rămânem în dragostea Domnului și să fim nepăsători față de poruncile Sale. Măsura credincioșiei noastre față de El va fi indicată prin supunerea noastră față de El, după cum măsura iubirii Lui pentru Tatăl a fost indicată prin supunerea Lui față de Tatăl. Apostolul sugerează acest gând și adaugă puțin la el, zicând: “Căci aceasta este dragostea de Dumnezeu, să păzim poruncile Lui. Și poruncile Lui nu sunt grele” (1 Ioan 5:3). Nu este destul să păzim poruncile, ci să le păzim cu iubire și cu loialitate, din plăcere, să nu le considerăm apăsătoare, ci mai degrabă să fim bucuroși a fi în acord, în armonie cu toate prevederile și aranjamentele drepte ale Domnului. Să căutăm tot mai mult acest spirit al deplinei armonii a inimii cu toate principiile dreptății așezate de către Domnul nostru Isus — cu poruncile Lui.

Poruncile Domnului nostru nu sunt cele zece porunci ale lui Moise, decât mai mult sau mai puțin după punctul de vedere al expresiei. Ele sunt mai puțin în sensul cerințelor asupra cărnii noastre; ele sunt mai mult în privința cerințelor asupra inimilor noastre. În rezumat, El ne spune că legea Sa este iubirea cu toată inima, mintea, sufletul și puterea noastră pentru Tatăl și pentru aproapele nostru ca pentru noi. Acest lucru este posibil pentru inimile noastre regenerate, deși nu este posibil pentru carnea noastră imperfectă. Cerința Domnului este deci, ca noi să servim cu inimile această lege a lui Dumnezeu și cu trupurile să facem cum putem mai bine, și avem asigurarea că la înviere vom avea corpurile noi în care vom fi capabili să-I servim Domnului în toate amănuntele, complet, satisfăcător.

Bucuria Mea rămâne, bucuria voastră va fi deplină

Domnul nostru a încheiat această lecție mică, atât de scurtă și totuși atât de plină de sens și de profunzime, printr-o ilustrație a motivului pentru care a dat-o, spunând: “V-am spus aceste lucruri, pentru ca bucuria Mea să fie în voi și bucuria voastră să fie deplină”. “Aceasta este porunca Mea: să vă iubiți unul pe altul, așa cum v-am iubit Eu.” Minunate cuvinte ale vieții sunt acestea care au ajuns la noi după secole, care au ajutat să învioreze și să încurajeze pe așa de mulți urmași ai Domnului pe calea îngustă!” R 3546:6-12

… Acei care într-adevăr au făcut un legământ cu Domnul, care într-adevăr L-au acceptat, care într-adevăr și-au sacrificat viețile la picioarele Lui și au devenit urmașii Lui în sinceritate, sunt plini de bucuria Lui, care zi de zi, an de an, ajunge tot mai aproape de împlinire — o bucurie care însă nu va fi completă până când va veni ceea ce este desăvârșit și ceea ce este în parte se va sfârși, până când în starea învierii vom vedea așa cum suntem și noi văzuți și vom cunoaște așa cum suntem și noi cunoscuți, și vom aprecia deplin bucuriile Domnului nostru, auzind invitația Sa de bun venit: “Intră în bucuria stăpânului tău!”.

Noi intrăm acum în acele bucurii prin credință, prin anticipare, prin odihna inimii, dar în curând vom intra în ele în sensul real. Între timp lumea, care nu s-a supus Domnului, care nu are aprecierea bucuriilor Domnului, care este plină de egoism și ambiție, conflicte și invidie, nu ne cunoaște după cum nu L-a cunoscut nici pe El; nu cunoaște bucuriile noastre în serviciul Învățătorului, întocmai cum n-a apreciat niciodată bucuriile pe care le avea Domnul nostru când făcea voința Tatălui, chiar cu sacrificiul vieții Sale.” R 3547:1, 2

 

MÂNGÂITORUL … VA DOVEDI LUMEA VINOVATĂ

IOAN 16:7-11: “Mângâitorul … când va veni El va dovedi lumea vinovată în ce privește păcatul, dreptatea și judecata. În ce privește păcatul: fiindcă ei nu cred în Mine; în ce privește dreptatea: fiindcă Mă duc la Tatăl și nu Mă veți mai vedea; în ce privește judecata: fiindcă Prințul lumii acesteia este judecat.”

“… Biserica, concepută de Spirit sfânt și astfel iluminată, trebuie să lase lumina lor să strălucească înaintea oamenilor așa încât să dovedească lumea vinovată. Sfințenia Bisericii este cea care dovedește lumea vinovată …

… aceasta va face lumea conștientă de starea sa păcătoasă; va arăta lumii tot mai mult gravitatea peste măsură a păcatului. Mulți din lume au pierdut atât de mult din chipul lui Dumnezeu și sunt atât de lipsiți de conștiință, încât nu pot să deosebească foarte clar între cinste și necinste, între adevăr și falsitate, între dreptate și păcat …

… lumea … trebuie să înțeleagă ceva despre dreptate, opusul păcatului; că o măsură considerabilă de dreptate este posibilă și că dificultatea în atingerea ei se datorează naturii căzute. Lumea trebuie să fie convinsă că dreptatea este standardul cuvenit, singurul pe care Dumnezeu îl poate recunoaște, și că în minunatul Său plan El a aranjat ca viața veșnică să le fie dată numai celor drepți …

… Spiritul Domnului în cei din poporul Său îi va convinge pe semeni, pe toți cei care vin în sfera luminii și a mesajului lor, că viața prezentă nu este tot ce există, că în aranjamentul lui Dumnezeu este intenționată o încercare pentru întreaga lume, o judecată, o probă. Oricine aude acest mesaj trebuie să încuviințeze caracterul lui rațional … . Cei care sunt corect și bine deprinși prin aceste convingeri, vor căuta pe Domnul și diferitele Sale mijloace de har în viața prezentă, pentru ca și ei să fie judecați și încercați ca parte a Bisericii. Dar cei care nu sunt astfel deprinși sau influențați trebuie să fie instruiți prin Biserică; dar în măsura în care au lumină sau cunoștință, au și responsabilitate. În planul Său, Dumnezeu a pregatit o zi de judecată în viitor pentru omenire, în care toți vor avea ocazie deplină să fie judecați, să fie încercați în privința loialitații lor față de Domnul. Totuși, comportamentul lor din viața prezentă are de-a face cu acea judecată sau încercare viitoare. În măsura în care își calcă conștiința și nu urmează îndrumările adevărului în viața prezentă, vor avea lovituri, dificultăți de biruit în viitor, și în măsura în care ei caută acum să trăiască în acord cu dreptatea, își vor aduna o binecuvântare care-i va ajuta în acea zi de judecată.” R 4165:9-R 4166:3

 

PILDE ȘI PROFEȚII DIN VECHIUL TESTAMENT

 

MIELUȘEAUA SĂRACULUI

2 SAMUEL 12:1-7:  “Și Domnul a trimis pe Natan la David. Și Natan a venit la el și i-a zis: “Într-o cetate erau doi oameni, unul bogat și altul sărac. Bogatul avea foarte multe turme și foarte multe cirezi. Săracul n‑avea nimic, decât o mielușea, pe care o cumpărase; o hrănea și o creștea la el, împreună cu copiii lui; ea mânca din aceeași bucată de pâine cu el, bea din același pahar cu el, dormea la sânul lui și o privea ca pe fiica lui. A venit un călător la omul acela bogat. Și bogatul nu s-a îndurat să se atingă de oile sau de boii lui, ca să pregătească un prânz călătorului care venise la el; ci a luat mielușeaua săracului și a gătit-o pentru omul care venise la el.” Atunci mânia lui David s-a aprins foarte tare împotriva omului acestuia și el i-a zis lui Natan: “Viu este Domnul că omul care a făcut lucrul acesta este vrednic de moarte. Și să dea înapoi patru miei, pentru că a făcut fapta aceasta și pentru că n-a avut milă. Și Natan i-a zis lui David: “Tu ești omul acesta!””

“… Cu greu ne putem închipui cum cineva cu loialitatea împăratului David față de principiu a putut face un astfel de plan, sau cum a putut avea pace în aceste împrejurări. …

… Profetul Natan … aducând cu înțelepciune mustrarea lui în forma unei pilde … împăratul a fost ultragiat și a spus că omul care a făcut fapta aceea trebuia să restituie de patru ori mai mult și trebuia de asemenea să fie omorât. … Profetul Natan, indicând spre împărat, a spus: “Tu eși omul acesta!” și a dus prompt lecția până la capăt. Aceasta a necesitat curaj; dar oricine are un mesaj de la Domnul trebuie neapărat să aibă curajul să îl transimtă — cât de înțelept posibil, bineînțeles, dar cu credincioșie.” R 5681:5, 6

“Aici observăm un principiu de guvernare divină cu privire la cei care sunt poporul lui Dumnezeu și sunt în relație de legământ cu El. S-ar fi cerut dreptate în privința păcatelor; dar sufletului care se pocăia îi era acordată totuși favoarea Domnului. Mulți creștini au avut experiență în această direcție. Dumnezeu nu continuă să-i trateze ca păcătoși, ci, acceptând căința inimii lor, El îi iartă în acel sens al cuvântului; dar credincios aranjamentului Său, “Ce seamănă omul, aceea va și secera”. În acest aranjament divin nu există nimic care să încurajeze păcatul, ci dimpotrivă, totul ca să încurajeze dreptatea; și dacă cineva cade în păcat, ca să-l încurajeze pe păcatos să accepte iertarea divină și să-și reformeze viața, chiar dacă va fi obligat să suporte unele pedepse aspre — probabil pănă la mormânt.” R 5681:8

 

BEȚIVUL

PROVERBELE 23:29-35: “Ale cui sunt vaietele? Ale cui sunt oftările? Ale cui sunt neînțelegerile? Ale cui sunt plângerile? Ale cui sunt rănile fără motiv? Ai cui sunt ochii roșii? Ale celor ce întârzâie la vin și se duc să golească paharul cu vin amestecat. Nu te uita la vin când curge roșu și face mărgăritare în pahar; el alunecă ușor, dar pe urmă mușcă întocmai ca un șarpe și înțeapă ca o viperă. Ochii ți se vor uita după femei străine și inima îți va vorbi lucruri stricate. Vei fi ca un om culcat în mijlocul mării, ca un om culcat pe vârful unui catarg. “M‑au lovit … dar nu mă doare! … M-au bătut … dar nu simt nimic! Când mă voi trezi? Mai vreau vin!””

“Deși nu se poate spune că Biblia impune o abținere totală de la băuturile îmbătătoare, se poate spune că peste tot, de la Genesa la Apocalipsa, ea dezaprobă beția și indică spre efectele ei degradante, ca fiind dăunătoare atât fizic cât și spiritual. Noi ne gândim că probabil condițiile climatice din centrele civilizației și tensiunea nervoasă a zilelor noastre, fac relele lipsei de cumpătare deosebit de supărătoare în acest timp. Aceste fapte ne-ar îndreptăți pe deplin, ca urmași ai lui Isus și ai apostolilor, dacă am merge chiar mai departe și am îndemna la abținere totală în privința tuturor băuturile alcoolice. Urgențele și condițiile speciale cer a fi în mod special tratate.

Ca exemplu, în timp ce copiii lui Adam fiind aproape de perfecțiune au putut și s-au căsătorit între rude, nimic de acest fel n-ar fi înțelept sau nu s-ar justifica acum, pentru că marea depravare a rasei noastre prin ereditate a pătruns astfel natura noastră pe anumite linii ale slăbiciunilor noastre, încât chiar căsătoria a doi verișori este periculoasă în privința sănătății urmașilor lor. Cu alte cuvinte, împrejurările modifică situațiile. Fără îndoială, în intervalul de aproape nouăspezece secole, mari schimbări au avut loc în unele privințe, și cei mai înțelepți și mai nobili din omenire sunt în mod practic de acord, că, cel puțin în zilele noastre, băuturile alcoolice sunt extrem de neînțelepte, extrem de dăunătoare. Ele sunt periculoase pentru cei tari în caracter, și sunt ispite îngrozitoare, irezistibile pentru cei slabi care ar trebui să aibă încurajarea celor tari în purtarea poverii slăbiciunilor moștenite. Numărul nelegiuirilor și al păcatelor care sunt direct sau indirect puse pe seama influenței alcoolului să-i facă pe toți oamenii buni să se îngrozească de el și să-și folosească influența împotriva acestuia. Prin aceasta noi nu condamnăm pe toți care mai mult sau mai puțin participă la valul de crime și de păcate produse de alcool. Fără îndoială printre cei care fabrică și distribuie aceste băuturi, ca și printre cei care dețin acțiuni în distilerii și fabrici de bere, sunt persoane nobile, care mai degrabă ar face bine decât rău. Prin ceva proces de gândire, pe care noi nu-l înțelegem pe deplin, ei aruncă responsabilitatea de pe umerii lor pe umerii fraților lor mai slabi și ai surorilor lor mai slabe din familia umană. Indiscutabil, banii sunt la baza acestui comerț. Așa cum declară apostolul, “iubirea de bani este o rădăcină a tot felul de rele”.

Imaginea bețivului

… Înțeleptul Solomon ne dă imaginea bețivului — roșața ochilor; vaiul; regretul; cearta; plângerea. El recomandă: “Nu te uita la vin când curge roșu și face mărgăritare în pahar; el alunecă ușor, dar pe urmă mușcă întocmai ca un șarpe și înțeapă ca o viperă”. Se pare că este un farmec sau momeală legate de stimulentele alcoolice, care treptat distrug pe cei tari și înrobesc repede pe cei cu voință slabă. Înțeleptul asociază puterea diabolică a băuturii alcoolice cu sora lui geamenă, dorința carnală și imoralitatea generală spunând: “Ochii ți se vor uita după femei străine și inima îți va vorbi lucruri stricate”. El adaugă: “Vei fi ca un om culcat în mijlocul mării îasemenea resturilor unui vas care plutescș ca un om culcat pe vârful unui catarg” — în pericol iminent de distrugere. El descrie starea celor care devin bețivi îngrozitori. Ei sunt inconștienți de rău și se pare că plăcerea lor principală este în inconștiență, așa că revenindu-și dintr-o beție, dorința lor este să caute din nou stimularea. Acestea sunt lanțurile robiei la un obicei foarte degradant care s-a făurit treptat și a înrobit treptat natura umană, și perspectivele pământești, să nu spunem speranțele cerești, dispar pâlpâind.

Este scris în Scripturi că “bețivii … nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu”, deci nici un bețiv nu poate spera să fie un membru al corpului lui Cristos, al bisericii alese. Îi mulțumim lui Dumnezeu că aceasta nu va mai însemna pentru noi pierzarea absolută, dar înseamnă mare pierdere. Totuși, să nu uităm niciodată că o dată ce unul a fost bețiv și s-a întors de la aceea condiție deplorabilă, individul nu va mai fi bețiv. Să ne amintim că numai “învingătorilor” li se promite o parte la tronul și la Împărăția Sa milenară. Cel care își pierde stăpânirea asupra cărnii sale până acolo încât este bețiv, în mod sigur nu este un învingător și în timpul acela nu este în poziția de a fi împreună moștenitor cu Cristos. …” R 4600:5-8

 

VIA NEROITOARE

ISAIA 5:1-12 “Voi cânta Preiubitului meu, cântarea Preiubitului meu despre via Lui. Preaiubitul meu avea o vie, pe un deal foarte roditor. I-a săpat pământul, l-a curățit de pietre și a sădit în el vițele cele mai alese. A zidit un turn în mijlocul ei și a săpat un teasc; aștepta să-I facă struguri buni, dar a făcut struguri sălbatici. “Acum, locuitori ai Ierusalimului și bărbați ai lui Iuda, judecați, vă rog, între Mine și via Mea. Ce aș mai fi putut face viei Mele și nu i-am făcut? Pentru ce a făcut ea struguri săbatici, când Eu mă așteptam să producă struguri buni? Vă voi spune acum ce voi face viei Mele: îi voi smulge gardul, ca să fie păscută de vite; îi voi surpa zidul ca să fie călcată în picioare; o voi pustii; nu va mai fi curățită, nici săpată, spini și mărăcini vor crește în ea! Voi porunci și norilor să nu mai dea ploaie peste ea.” Via Domnului oștirilor este casa lui Israel, și bărbații lui Iuda sunt planta plăcerii Lui. El Se aștepta la judecată și iată, sânge vărsat; la dreptate și, iată, strigăte de apăsare! Vai de cei ce înșiră casă lângă casă și lipesc ogor lângă ogor, până nu mai rămâne loc, ca să fiți voi singuri în mijlocul țării! La urechile mele, Domnul oștirilor a zis: “Hotărât aceste case multe vor fi pustiite, aceste case mari și frumoase nu vor mai fi locuite. Chiar zece pogoane de vie nu vor produce decât un bat, și un omer de sămânță nu va produce decât o efă. Vai de cei care aleargă dis-de-dimineață după băuturi amețitoare și stau până noaptea târziu și se înfierbântă de vin! Harpa și lira, toba, flautul și vinul sunt în ospețele lor; dar nu iau seama la lucrarea Domnului și nu văd lucrul mâinilor Lui””.

“… avem o cheie inspirată divin, pentru că cuvintele au fost citate de marele Învățător și aplicate de El națiunii evreiești, așa cum de fapt explică profetul însuși. Ceea ce profetul numește “Cântare”, noi o putem numi în mod potrivit pildă sau istorioară. Dumnezeu este reprezentat ca Acela care a sădit națiunea lui Israel ca propria Sa vie. El a adunat pietrele, sau a îndepărtat dificultățile, și a sădit în ea cea mai aleasă vie, cele mai bogate promisiuni — promisiunile Împărăției Mesianice și binecuvântarea lui Israel și a tuturor familiilor pământului. El a făcut un turn de strajă pentru ea în profeții și un gard în jurul ei, în lege și în profeți, și în toate aranjamentele făcute pentru acel popor sfânt. Era potrivit ca El să caute roade alese de la o vie așa de favorabil situată, dar rezultatele au fost nemulțumitoare. Roadele n-au fost în armonie cu promisiunile pe care El le sădise, ci au fost struguri sălbatici, acri, mici.

Această stare a predominat până la timpul lui Isus. Deși din când în când au fost permise de Domnul necazuri asupra poporului, ramurile au fost întotdeauna vindecate și poporul a fost protejat. Zidurile protecției și îndrumării divine și turnul de strajă au fost menținute. Ioan Botezătorul a fost ultimul dintre profeți. Domnul, începând din zilele Sale, a îndeplinit pentru Israelul natural lucrurile menționate în această profeție. Gardurile au fost dărâmate. A fost pustiit. Nimeni n-a mai avut grijă de el. Fiarele câmpului, neamurile, au devastat această vie și prin intenție divină n-a mai venit peste poporul evreu nici o ploaie de binecuvântare divină, de mângâiere, încurajare și rodire în tot acest timp de mai bine de optsprezece secole.

Rodul potrivit

Care a fost rodul potrivit pe care Domnul a avut dreptul să-l aștepte de la această vie și de ce nu l-a găsit? El ne spune chiar în această profeție: “Via Domnului oștirilor este casa lui Israel, și bărbații lui Iuda sunt planta plăcerii Lui. El Se aștepta la judecată și iată, sânge vărsat; la dreptate și, iată, strigăte de apăsare!” Cu alte cuvinte, Legământul lui Dumnezeu cu Israel a fost ca ei să aibă privilegiul binecuvântat de a fi poporul Său, și posesia favorii divine depindea de respectarea cu credincioșie a legii divine. El a știut că ei nu vor putea să țină legea perfect. El a știut că ei nu vor produce struguri perfecți, dar a avut dreptul să aștepte mult mai bine decât a găsit — să aștepte străduința inimii, chiar dacă au fost imperfecțiuni ale cărnii.

Cerințele Legii au fost iubire perfectă față de Cel Atotputernic, stăpânirea fiecărui gând, cuvânt și faptă, și o iubire pentru aproapele ca pentru sine însuși — o iubire neegoistă. Cerința a fost respectarea acestei legi, în spiritul ei cel puțin, în măsura posibilității trupului. Dacă ar fi fost asemenea roade în Israel în timpul când Isus S-a prezentat la ei cu optsprezece secole în urmă, ei ar fi fost pregătiți să constituie împărăția spirituală, care ar fi fost stabilită atunci și acolo, conform promisiunii divine. Dar faptul că n-au fost pregătiți a dus la distrugerea întregului lor sistem. Ei n-au avut destulă iubire pentru Dumnezeu, nici destulă iubire pentru semenii lor.

Nu trebuie să înțelegem din aceasta că Israel a fost mai decăzut decât restul lumii. Credem că tocmai contrariul este adevărat. Dar să înțelegem că celelalte popoare n-au fost în mod special sădite, în mod special împrejmuite și în mod special udate și în mod special păzite. De unde s-a dat mai mult s-a cerut mai mult. Și când nu s-a găsit mai mult, puținii credincioși au fost adunați de acolo și via a fost pentru un timp părăsită. Suntem într-adevăr fericiți să observăm din Scripturi că vine timpul când aceeași vie va fi restaurată sub condiții încă mai favorabile, în timpul domniei Mesianice de slavă și putere cerească. Dar această vie este încă în dezordine.

Versetele care urmează în lecție deplâng dispoziția israeliților de a profita unul de altul; și rezultatul acesteia a fost mari bogății pe de-o parte și mare sărăcie pe de altă parte. Această profeție ne amintește de cuvintele Marelui Învățător, când a spus: “Vai de voi cărturari și farisei fățarnici! Pentru că voi mâncați casele văduvelor” — voi puneți stăpânire pe proprietățile săracilor, poate uneori printr-un procedeu legal. Nu sunteți plini de acea iubire pentru aproapele vostru ca pentru voi, care v-ar face să-l ajutați pe sărac, pe văduvă și pe orfan și să fiți generoși față de toți. Păcatul egoismului, al zgârceniei, indică o lipsă a spiritului Domnului și al bunăvoinței către toți. Majoritatea evreilor din zilele Domnului nostru Isus erau atinși de astfel de egoism și prin urmare nu erau într-o stare a minții acceptabilă pentru Domnul ca să constituie clasa spirituală, clasa miresei — cu excepția a puțini, “rămășița” menționată de profet.

Domnul a indicat cum îi va pedepsi pe cei egoiști. Ruina va veni peste marile proprietăți și pământul nu-și va da rodul pentru muncă. Astfel egoismul își va avea mustrarea și pedeapsa în ceea ce privește lucrurile vremelnice, precum și pierderea privilegiilor spirituale.

Aplicarea la Israelul spiritual

Relațiile lui Dumnezeu cu Israelul după trup reprezintă nu numai principiile guvernării și a cerințelor divine, ci și cerințele serviciului Israelului natural, așa cum arată Scripturile, și acesta simbolizează Israelul spiritual. Așa cum Israelul natural n-a fost pregătit să-L accepte pe Isus la prima Sa prezență — exceptând “rămășița” — tot așa Israelul spiritual, numit “Creștinătate”, nu va fi pregătit să-L primească în calitate de marele Mesia la stabilirea împărăției Sale. Să observăm grija cu care Domnul a sădit biserica Sa, îndepărtând toate piedicile la timpul stabilirii ei. Să observăm promisiunile cerești, spirituale, nespus de mari și scumpe, cu care El a înconjurat biserica, în calitate de vie a Sa. Să observăm că este din sădirea dreptei Tatălui. Să observăm turnul de strajă al harului și al adevărului stabilit de apostoli. Să observăm binecuvântarea Spiritului sfânt.

La sfârșitul acestui Veac vine un timp de seceriș pentru Israelul spiritual, așa cum la sfârșitul Veacului Iudeu a fost un timp de seceriș pentru Israelul natural. Aici, ca și acolo, numai “o rămășiță” va fi găsită vrednică de împărăție — marea masă nominală va fi găsită nevrednică. Și de ce? Pentru că spiritul lumesc și egoist este cel care predomină, în locul spiritului Domnului, spiritului blândeții, amabilității, iubirii. Numai pentru puțini Dumnezeu este mai întâi. Numai la puțini este un spirit al deplinei consacrări de a face voia divină. Numai la puțini este iubire frățească și o dispoziție de a-și da viața unul pentru altul (Ioan 15:13). Numai la puțini este cinste, dreptate chiar și în afaceri. Astăzi egoismul îngrămădește comori, și rezultatele, putem fi siguri, vor fi nesatisfăcătoare — “un timp de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt popoarele” (Daniel 12:1).

Pe lângă acestea, așa cum profetul continuă să arate, acumularea bogăției are în general un efect dăunător asupra celor bogați — inactivitate, muzică și vin și nesocotirea lucrurilor divine. “Rămășița” acum va fi un număr suficient să completeze “aleșii”. Împărăția slavei va fi stabilită și toate familiile pământului vor începe, la scurt timp după timpul de mare strâmtorare, să recunoască binecuvântarea promisă de mult timp. De fapt, “timpul de strâmtorare” va fi folosit de Domnul să umilească lumea — să pregătească neamul omenesc pentru a primi cum se cuvine binecuvântarile împărăției. R 4794:8-R 4795:7

 

PLUGARUL

ISAIA 28:23-29: “Plecați-vă urechea și ascultați glasul meu! Fiți cu luare aminte și ascultați cuvântul meu! Cel care ară pentru semănătură, ară oare necontenit? Toată ziua își brăzdează și își grăpează el pământul? Oare după ce a netezit fața pământului, nu aruncă el măzăriche și nu seamănă chimen? Nu pune el grâul în rânduri, orzul într-un loc anumit și secara pe margini?  Dumnezeul lui l-a învățat să facă așa, El i-a dat aceste învățături. Măzărichea nu se treieră cu leasa și roata carului nu trece peste chimen; ci măzărichea se bate cu bățul și chimenul cu nuiaua. Grâul se bate, dar nu se bate necontenit; se împinge peste el roata carului și caii, dar nu-l sfărâmă. Și lucrul acesta vine de la Domnul oștirilor; minunat este planul Lui și mare este înțelepciunea Lui.”

“Din cauza miopiei lor oamenii sunt în stare să creadă că lucrările lui Dumnezeu nu au nici un scop, și nici un obiectiv și un timp definit; dar profetul ne arată că timpurile și perioadele și planurile lui Dumnezeu sunt definite și sistematice. Aici el prezintă scenele familiare ale vieții la țară, spunând că așa cum Dumnezeu îl învață pe țăran să respecte întocmai succesiunea în munca sa, tot așa și El respectă aceeași ordine în planurile și metodele Sale. El întâi pregătește pământul omenirii și-l sfărâmă și-l pregătește pentru sămânța adevărului. Apoi urmează semănarea seminței și secerișul fiecăreia în sezonul ei.

Acest Veac Evanghelic a fost un timp de semănat. Cel ce a semănat sămânța bună este Fiul Omului (Matei 13:37), iar ucenicii Săi au ajutat sub îndrumarea Sa. Acesta va fi urmat de un “seceriș” așa cum a fost precedat de un veac de sfărâmare și pregătire a oamenilor pentru plugul și grapa experiențelor amare cu păcatul și Legea. Tot așa, sunt tot atâtea secerișuri câte feluri de semințe (1 Corinteni 15:38-44), dar ordinea guvernează totul.

Dar, deși toți recunosc că este un timp potrivit pentru semănat, uită în general că va veni un timp de recoltat, un seceriș. Dar pentru același motiv pentru care Dumnezeu nu a pregătit veșnic pământul, El nu va semăna veșnic sămânța, ci la timpul cuvenit se va concentra asupra recoltatului și treieratului.

Aceasta este punctul ilustrației: timpul de strâmtorare care vine asupra Bisericii trebuie să fie recunoscut ca secerișul, timpul treieratului, timpul pentru separarea grâului adevărat de pleavă și neghină. Secerișul scoate în evidență două clase generale, cu unele varietăți în fiecare. Măzărichea și chimenul (versetul 27) erau semințe mici aromatice, folosite uneori pentru hrană, dar mai obișnuit pentru scopuri medicinale. Acestea creșteau în păstăi mici foarte ușor de zdrobit, și ca atare se cerea o treierare blândă, cu o nuia sau băț pentru a le separa. Acestea, presupunem, reprezintă o clasă de sfinți care, nefiind strâns atașați de lume și de sistemele ei, pot fi repede și ușor separați de ele.

Celelalte cereale menționate, din care cresc cantități mai mari, toate sunt lipite strâns de pleavă, unele mai mult ca altele; și prin urmare era necesar să se folosească mijloace mai aspre pentru a le separa. Se trecea cu roțile carului peste ele de mai multe ori până se făcea separarea. Tot așa, unii dintre copiii Domnului sunt lipiți așa de tare de lume, de formalitățile și instituțiile ei, etc., încât trebuie trecuți prin suferințe grele; și fiecare bob adevărat va fi salvat prin vreun anume proces (1 Corinteni 3:15).

Aceasta este arătat mai clar în altă traducere: “Pentru că măzărichea nu va fi treierată cu o unealtă de treierat îcu dinți ca de ferăstrăuș, nici peste chimen nu va trece roata carului; ci măzărichea se bate cu un băț și chimenul cu o nuia. Dar grâul pentru pâine îmăcar că la urmăș se va sfărâma mărunt îsau măcinaș; îtotușiș treierul nu-l va treiera veșnic, nici roata carului nu-l va strica, nici nu-l va sfărâma cu dinții lui îai treieruluiș. Și aceasta vine de la Domnul Dumnezeul oștirilor, să facă sfatul Său minunat și să-I mărească dreptatea” (Versetele 28, 29).

Aceasta ne arată că deși Domnul va folosi măsuri mai aspre și mai puternice ca să separe pe unii din copiii Săi decât este necesar pentru alții, totuși nu este intenția Sa ca timpul de strâmtorare să-i distrugă, ci mai degrabă să-i binecuvânteze, pregătindu-i prin acestea pentru serviciul Său viitor.

Dacă ne dăm seama că astfel este planul ordonat al lui Dumnezeu, aceasta ne permite să înțelegem treieratul și cernerea prezentă printre copiii lui Dumnezeu, și prin aceasta să fim conlucrători cu El, în loc să fim găsiți luptând împotriva lucrării Sale, cuvenite acum și în progres. Dacă înțelegem aceasta, înseamnă de asemenea a prinde o sclipire din bunătatea și dreptatea lui Dumnezeu.” R 576:2-9

 

PĂSTORII LUI ISRAEL

EZECHIEL 34:1-26: “Și cuvântul Domnului a venit la mine zicând: “Fiu al omului, prorocește împotriva păstorilor lui Israel! Prorocește și spune-le lor, păstorilor: “Așa vorbește Stăpânul Domnul: “Vai de păstorii lui Israel, care se pasc pe ei înșiși! Nu trebuie păstorii să pască turma? Voi mâncați grăsimea, vă îmbrăcați cu lâna, tăiați ce e gras, dar nu pașteți turma. Nu întăriți pe cele slabe, nu vindecați pe cea bolnavă, nu legați pe cea rănită; n-aduceți înapoi pe cea rătăcită, nu căutați pe cea pierdută, ci le stăpâniți cu asuprire și cu asprime. Astfel ele s-au risipit, pentru că nu aveau păstor; au ajuns hrana tuturor fiarelor câmpului și s-au risipit. Turma Mea rătăcea pe toți munții și pe toate dealurile înalte; oile Mele au fost risipite pe toată întinderea țării și nimeni nu îngrijea de ele, nici nu le căuta.” “De aceea, păstorilor ascultați cuvântul Domnului!”Viu sunt Eu, “zice Stăpânul Domnul pentru că oile Mele au ajuns de jaf și sunt de pradă tuturor fiarelor câmpului, din lipsă de păstor, pentru că păstorii Mei n-au avut grijă de oile Mele, ci s-au păscut numai pe ei înșiși și n-au păscut turma Mea, de aceea, păstorilor, ascultați cuvântul Domnului! Așa vorbește Stăpânul Domnul: “Iată sunt impotriva păstorilor. Îmi voi cere înapoi oile din mâinile lor, nu îi voi mai lăsa să-Mi pască turma și nu se vor mai paște nici pe ei înșiși; căci Îmi voi scăpa oile din gura lor, să nu le mai fie hrană.” Căci așa vorbește Stăpânul Domnul: “Iată Mă voi îngriji Eu Însumi de oile Mele și le voi căuta. Cum își îngrijește un păstor turma când este în mijlocul oilor sale împrăștiate, așa Îmi voi îngriji Eu oile și le voi strânge din toate locurile pe unde au fost risipite în ziua plină de nor și de negură. Le voi scoate dintre popoare și le voi strânge din diferite țări și le voi aduce înapoi în țara lor; le voi paște pe munții lui Israel, de-a lungul râurilor și în toate părțile locuite ale țării. Le voi paște pe o pășune bună și stâna lor va fi pe munții cei înalți ai lui Israel; acolo se vor odihni într-un staul plăcut și vor avea pășuni grase pe toți munții lui Israel. Eu Însumi Îmi voi paște oile, Eu le voi duce la odihnă,” zice Stăpânul Domnul. “Voi căuta pe cea pierdută, voi aduce înapoi pe cea rătăcită, voi pansa pe cea rănită și voi întări pe cea bolnavă. Dar voi nimici pe cele grase și pline de vlagă: le voi paște cu dreptate.” “Și voi oile Mele, așa vorbește Stăpânul Domnul: “Iată voi judeca între oaie și oaie, între berbeci și țapi. Este prea puțin pentru voi că pașteți în pășunea cea bună, de mai călcați în picioare și cealaltă parte a pășunii voastre? că beți o apă limpede, de mai tulburați și pe cealaltă cu picioarele? Și oile Mele trebuie apoi să pască ce ați călcat voi cu picioarele voastre și să bea ce ați tulburat voi cu picioarle voastre!” De aceea așa vorbește Stăpânul Domnul: “Iată Eu voi judeca între oaia grasă și oaia slabă. Pentru că ați izbit cu coasta și cu umărul și ați împuns cu coarnele voastre toate oile slabe, până le-ați risipit, Eu voi veni în ajutorul oilor Mele ca să nu mai fie de jaf și voi judeca între oaie și oaie. Voi pune peste ele un singur păstor care le va paște, pe slujitorul Meu David; El le va paște, El va fi păstorul lor. Eu, Domnul, voi fi Dumnezeul lor și slujitorul Meu David va fi un prinț în mijlocul lor. Eu, Domnul, am vorbit! Voi încheia cu ele un legământ de pace și voi îndepărta din țară toate fiarele sălbatice; ele vor locui în siguranță în deșert și vor putea dormi în mijlocul pădurilor. Le voi face, pe ele și împrejurimile dealului Meu, o binecuvântare; le voi trimite ploaie la timp: vor fi ploi de binecuvântări.””

“… este o pildă care se aplică, credem noi, timpului prezent. Ea începe cu o acuzare a păstorilor, a pastorilor turmei Domnului. Îi acuză că au neglijat oile în favoarea lor. Declară că ei își însușesc lâna și că devorează ce este mai bun în turmă, dar că neglijează să pască turma — neglijează să o conducă la “pășunile verzi” ale Cuvântului lui Dumnezeu și la “apele liniștite” ale Adevărului divin. Pilda ilustrează turma Domnului, risipită pe ici și colo, unele oi rănite, altele sfâșiate, altele slabe și înfometate, toate neglijate din partea păstorilor falși.

Nu putem înțelege că aceasta îi ilustrează pe creștinii nominali, ci pe adevărații sfinți ai lui Dumnezeu. Creștinătății nominale îi merge destul de bine, dar Domnul nu recunoaște pe creștinii nominali ca turmă a Sa. Ei sunt neghina, nu grâul; ei sunt caprele, nu oile. Păstorii care neglijează îngrijirea oilor, aprovizionarea lor cu hrană spirituală și ajutorarea lor ca să o găsească, să și-o însușească, sunt adesea destul de ocupați cu caprele — membrii pământești ai adunărilor lor …

Dar păstorii nu au fost stabiliți de Domnul pentru a avea grijă de capre și de clasa neghină, ci pentru a avea grijă de grâu, de oile Domnului. Aceștia sunt pastori sau păstori necredincioși; și această profeție este o mustrare pentru ei. Adevărata turmă a Domnului este împrăștiată, unii aici, alții dincolo, în multe denominații și în afara tuturora. Ei ajung prada celor din lume cu caracter de fiară și sunt prinși în capcana diferitelor doctrine false, dar păstorii “n-au avut grijă de oile Mele, ci s-au păscut numai pe ei înșiși și n-au păscut turma Mea, de aceea, păstorilor, ascultați cuvântul Domnului! Așa vorbește Stăpânul Domnul: “Iată, sunt împotriva păstorilor. Îmi voi cere înapoi oile din mâinile lor, nu îi voi mai lăsa să-Mi pască turma și nu se vor mai paște nici pe ei înșiși; căci Îmi voi scăpa oile din gura lor, să nu le mai fie hrană.”

Păstorul adunându-și turma

Mulți din cei care studiază Biblia cred că această scriptură este în curs de împlinire — că trăim în Parousia lui Cristos și că El este prezent în lume de câțiva ani, căutând pe adevărații consacrați din poporul Său și adunându-i din toate sistemele sectare și din lume, la Sine. Cu siguranță este adevărat că păstorii încetează a hrăni turma; pentru că foarte puțini din turma poporului consacrat al Domnului mai caută încă hrană spirituală la ei. Ei rătăcesc într-o stare de înfometare și în mare pericol de a cădea în diferitele curse ale Adversarului.

Totuși, Marele Păstor Însuși este cu turma Sa și face ca glasul Lui să fie auzit; și oile vor fi adunate la El din fiecare popor și din fiecare denominație. Într-adevăr, Isus a spus: “Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc și ele vin după Mine”; și “ele nu merg după un străin, ci fug de el, pentru că nu cunosc glasul străinilor” (Ioan 10:27, 5). Glasul Domnului, al Marelui Păstor printre oile Sale trebuie să fie auzit acum pentru că este timpul prezenței Sale a doua. El este pe punctul de a-Și completa turma Sa din acest Veac Evanghelic și de a-i glorifica împreună cu El în Întâia Înviere. Cu siguranță, fericirea și îndurarea îi vor însoți; ei vor locui în casa Domnului pentru totdeauna.

“Căci așa vorbește Stăpânul Domnul: “Iată, Mă voi îngriji Eu Însumi de oile Mele și le voi căuta. Cum își îngrijește un păstor turma când este în mijlocul oilor sale împrăștiate, așa Îmi voi îngriji Eu oile și le voi strânge din toate locurile pe unde au fost risipite în ziua plină de nor și de negură. Le voi scoate dintre popoare, le voi strânge din felurite țări și le voi aduce înapoi în țara lor; le voi paște pe munții lui Israel, de-a lungul râurilor și în toate părțile locuite ale țării”. Versetele 11-13.

Patria oilor Domnului din acest Veac Evanghelic este însuși cerul, și aducerea lor acolo va însemna schimbarea învierii lor. Atunci ei vor fi în Împărăție cu Isus Însuși — tot ca oi ale Lui, tot ca turmă a Lui, tot ca Mireasă a Lui, tot ca membri ai Lui. Dar El spune de asemenea: “Mai am și alte oi, care nu sunt din staulul acesta; și pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu și va fi o singură turmă, un singur Păstor”. Ioan 10:16.

Cea de-a doua turmă și staulul ei

Aceste alte oi ale Domnului, credem noi, vor include pe toți din omenire care, în timpul Împărăției Milenare, vor fi bucuroși să se folosească de marea pregătire pe care Domnul a făcut-o pentru ei în planul Său. Ei sunt alte oi în sensul că vor fi de natură diferită de a turmei pe care Domnul o alege pe parcursul acestui Veac Evanghelic  …

Celelalte oi vor fi marea turmă a Domnului, marea familie a lui Adam, cumpărată de Isus. Timp de o mie de ani lucrarea de chemare și adunare a omenirii și de despărțire între oi și capre va înainta, așa cum este schițată în Matei 25:31-46 …”.  R 5693:9-R 5694:3

“Eu Însumi Îmi voi paște oile, Eu le voi duce la odihnă”, zice Stăpânul Domnul. “Voi căuta pe cea pierdută, voi aduce înapoi pe cea rătăcită, voi pansa pe cea rănită și voi întări pe cea bolnavă. Dar voi nimici pe cele grase și pline de vlagă: le voi paște cu dreptate”. Versetele 15, 16.

Turma este de asemenea criticată

Nu numai păstorii, pastorii, predicatorii, slujitorii sunt mustrați de Domnul, ci și unii din turma Lui care nu se află în poziții oficiale. În Ziua prezenței Domnului, și de aceștia se va ocupa, după cum citim:

“Și voi, oile Mele, așa vorbește Stăpânul Domnul: Iată voi judeca între oaie și oaie, între berbeci și țapi. Este prea puțin pentru voi că pașteți în pășunea cea bună, de mai călcați în picioare și cealaltă parte a pășunii voastre? că beți o apă limpede, de mai tulburați și pe cealaltă cu picioarele? Și oile Mele trebuie apoi să pască ce ați călcat voi cu picioarele voastre și să bea ce ați tulburat voi cu picioarele voastre!” De aceea, așa vorbește Stăpânul Domnul: “Iată, Eu voi judeca între oaia grasă și oaia slabă. Pentru că ați izbit cu coasta și cu umărul și ați împuns cu coarnele voastre toate oile slabe, până le-ați risipit, Eu voi veni în ajutorul oilor Mele ca să nu mai fie de jaf și voi judeca între oaie și oaie”. Versetele 17-22.

Aici ne este adusă în atenție Noua Ordine de lucruri inerentă Împărăției lui Mesia. Aceasta a început deja cu privire la Biserica Evangheliei. Unii care au fost considerați destul de proeminenți în creștinătate, sprijinindu-i și administrându-i afacerile, și desconsiderând pe adevăratele oi ale Domnului ca popor deosebit, vor fi mustrați de Domnul în această zi. Cei săraci, cei exilați, cei deosebiți, sunt cei pe care El i-a numit turma Sa și pe care El trebuia în mod deosebit să-i adune, să-i hrănească în mod deosebit și să-i vindece în mod deosebit în prezent. Nu este oare așa? Nu hrănește și nu binecuvântează Domnul pe oile Sale fără a ține seama de orice sectarism, oriunde ar fi ele, în orice țară? Adevărat, El le adună și le hrănește; și în curând, odată ce timpul Secerișului va fi încheiat, aceștia vor fi adunați în staulul ceresc. Între timp, lucrarea bună începută cu oile Evangheliei va fi extinsă printre oameni.

Niciodată Domnul nu-Și va mai lăsa oile fără păstor. Din aceasta nu trebuie să înțelegem că El a făcut o greșeală când a spus: “Mă duc și voi veni la voi”, ci mai degrabă că lăsarea turmei Sale pentru un timp a fost legată de încercarea, probarea și dezvoltarea lor, pentru ca cei loiali Domnului, principiilor dreptății și învățăturilor Cuvântului Său să se poată manifesta, chiar dacă erau împrăștiați, și pentru ca și alții să se poată manifesta ca necredincioși. Totuși, este înviorător să știm că de-a lungul întregului Veac Milenar, până când toată lucrarea de desăvârșire a oilor va fi fost împlinită, Păstorul va fi cu ei. Astfel citim:

“Voi pune peste ele un singur păstor care le va paște, pe slujitorul Meu David; El le va paște, El va fi păstorul lor. Eu, Domnul voi fi Dumnezeul lor și slujitorul Meu David va fi un prințîn mijlocul lor. Eu, Domnul, am vorbit! Voi încheia cu ele un legământ de pace și voi îndepărta din țară toate fiarele sălbatice; ele vor locui în siguranță în deșert și vor putea dormi în mijlocul pădurilor”. Versetele 23-25.

Nu trebuie să înțelegem din aceasta că profetul David din vechime va fi făcut reprezentantul lui Iehova și că i se va da grija oilor în viitor. Cuvântul David înseamnă preaiubit, și credem că este vorba despre antitipul lui David. Isus este cu precădere preaiubit de Tatăl; iar clasa Mireasă, Biserica, vor fi membri ai Cristosului, Capul lor — membri ai Celui Preaiubit. Astfel Domnul Isus a spus despre poporul Său: “Căci Tatăl Însuși vă iubește”.

Vedem atunci că Cristosul, Cap și Corp — Isus și Biserica — vor fi David cel antitipic, sau Cel Preaiubit al lui Dumnezeu, în grija căruia vor fi încredințați toți care sunt oile Sale sau care doresc să devină oile Sale în timpul Veacului Milenar. Fiarele sălbatice, reprezentându-i pe făcătorii de rău, cei care ar devora, ar nimici și ar face rău, vor fi oprite; și întreaga lume va deveni “staulul”. Nu va mai fi nevoie să se facă un staul special, să se construiască garduri împotriva dușmanilor, pentru că oile vor fi într-o stare de liniște și odihnă — “în păduri”.

Cu alte cuvinte, sfârșitul Mileniului va fi martorul celor declarate de Domnul nostru, că nu se va face nici un rău și nici o pagubă în întrega Sa Împărăție sfântă (Isaia 11:9). Va fi de asemenea martorul celor spuse de Isus; și anume, că de atunci înainte nu va mai fi suspin, nici plâns, nici moarte, nici blestem, pentru că lucrurile dintâi vor fi trecut. “Cel care stătea pe scaunul de domnie a zis: “Iată, Eu fac toate noi” (Apocalipsa 21:3-5). Chiar Satan va fi legat, ca să nu mai înșele lumea până când Mesia își va fi îndeplinit complet lucrarea desăvârșirii turmei.” R 5694:6-14

 

VALEA OASELOR USCATE

EZECHIEL 37:1-22: “Mâna Domnului era peste mine și Domnul m-a luat în Duhul și m-a pus în mijlocul unei văi pline de oase. M-a făcut să trec pe lângă ele, de jur împrejur; și iată, erau foarte multe pe fața văii și erau foarte uscate. El mi-a zis: “Fiu al omului, vor putea oare oasele acestea să trăiască?” Și eu am răspuns: “Stăpâne Doamne, Tu știi lucrul acesta!” Și El mi-a zis: “Prorocește despre oasele acestea și spune-le: “Oase uscate, ascultați cuvântul Domnului! Așa vorbește Stăpânul Domnul, către oasele acestea: “Iată voi face să intre în voi un duh și veți trăi. Vă voi pune tendoane, voi face să crească pe voi carne, vă voi acoperi cu piele, voi pune un duh în voi și veți trăi. Și veți ști că Eu sunt Domnul.” Am prorocit cum mi se poruncise. Și, pe când proroceam, a fost un vuiet și iată, s-a făcut o mișcare și oasele s-au apropiat unele de altele, os de os. M-am uitat și iată, li s-au pus tendoane, carnea a crescut și le-a acoperit pielea pe deasupra; dar nu era duh în ele. El mi-a zis: “Prorocește și vorbește duhului! Prorocește, fiu al omului, și zi duhului: “Așa vorbește Stăpânul Domnul: “Duhule, vino din cele patru vânturi, suflă peste morții aceștia ca să trăiască!” Am prorocit, cum îmi poruncise El. Și  duhul a intrat în ei și ei au prins viață și au stat în picioare: o armată foarte mare. Și El mi-a zis: “Fiu al omului, oasele acestea sunt întreaga casă a lui Israel. Iată, ei zic: “Ni s-au uscat oasele, ni s-a dus nădejdea; suntem pierduți!” De aceea, prorocește și spune-le: “Așa vorbește Stăpânul Domnul: “Iată vă voi deschide mormintele, vă voi scoate din mormintele voastre, poporul Meu, și vă voi aduce în țara lui Israel. Și veți ști că Eu sunt Domnul, când vă voi deschide momintele și vă voi face să ieșiți din mormintele voastre, poporul Meu! Voi pune Duhul Meu în voi și veți trăi; vă voi așeza iarăși în țara voastră și veți ști că Eu, Domnul, am vorbit și am făcut,” zice Domnul. Cuvântul Domnului a venit la mine zicând: “Fiu al omului, ia o bucată de lemn și scrie pe ea: “Pentru Iuda și pentru fiii lui Israel, însoțitorii lui”, ia apoi o altă bucată de lemn și scrie pe ea: “Pentru Iosif, toiagul lui Efraim, și pentru toată casa lui Israel, însoțitorii lui.” După aceea împreună-le una cu alta, într-o singură bucată, așa încât să fie una în mână ta. Și când îți vor zice fiii poporului tău: “Nu vrei să ne lămurești ce înseamnă lucrul acesta?”, să le răspunzi: “Așa vorbește Stăpânul Domnul: “Iată voi lua toiagul de lemn al lui Iosif care este în mână lui Efraim și al semințiilor lui Israel, însoțitorii lui, le voi uni cu toiagul lui Iuda și voi face un singur lemn, și vor fi una în mâna Mea.” Bucățile de lemn, pe care vei scrie, să le ții astfel în mâna ta, sub ochii lor. Și să le spui: “Așa vorbește Stăpânul Domnul: “Iată voi lua pe fiii lui Israel din mijlocul popoarelor la care s-au dus, îi voi strânge din toate părțile și-i voi aduce în țara lor. Voi face din ei un singur popor în țară, pe munții lui Israel; toți vor avea un singur împărat și nu vor mai fi două popoare, nici nu vor mai fi împărțiți în două împărății”.”

“Pasajul din Scriptură … i-a fost adresat de către Domnul prin profet Israelului natural când era în captivitatea Babilonului. Oasele uscate i-au reprezentat pe israeliți. Ca popor își pierduseră inima, își pierduseră speranța și au zis: “Ni s-au uscat oasele, ni s-a dus nădejdea; suntem pierduți!” — de la toată unitatea semințiilor și a națiunii. Dacă se uitau la starea lor de atunci, ei erau străini într-o țară străină, înstrăinați, fără ocazie pentru manifestarea simțămintelor patriotice, dacă priveau în urmă și își aminteau intervenția divină în favoarea lor, eliberarea din Egipt, favoarea lor ca națiune sub David și Solomon etc., ei se puteau gândi la acestea numai ca lucruri trecute, binecuvântări și ocazii pierdute; dacă priveau înainte, nu puteau vedea nici o speranță posibilă ca să mai devină iarăși o națiune; și în privința tuturor așteptărilor mari pe care le nutriseră cândva referitor la națiunea lor, ca popor favorizat al lui Dumnezeu și moștenitor al promisiunilor făcute lui Avraam, că ei vor conduce și vor binecuvânta toate familiile pământului — aceste speranțe erau moarte, trecute, nu mai puteau avea nimic de felul acesta în viitor. Starea lui Israel, împrăștiat peste tot în Babilon, a fost într-adevăr bine ilustrată prin viziunea oaselor uscate.

Mâna (puterea) Domnului a fost asupra lui Ezechiel, făcându-l să vadă această viziune — nu a fost in mod literal dus în vreo vale literală a oaselor uscate. În viziune a fost pus să treacă printre oasele uscate, ca să poată avea o vedere completă a situației, așa cum erau împrăștiate peste toată valea, foarte uscate. Apoi vine explicația Domnului, că acele oase uscate sunt, sau reprezintă, întreaga casă a lui Israel. Ele nu reprezintă numai pe cele două seminții care au mers ultimele în robie, nici numai pe cele zece seminții care au mers mai devreme, ci întreaga casă a lui Israel, cele douăsprezece seminții. Ei nu mai trebuiau să fie considerați ca două națiuni distincte, așa cum s-au considerat în timpul celor patru sute de ani precedenți. Ei trebuiau să înțeleagă că în providența divină erau de atunci înainte o națiune reunită, și reunirea este descrisă în acest capitol (versetele 15-22) prin unirea miraculoasă a celor două lemne într-unul, în mâna profetului.

Și a fost așa: de când Cir a dat decretul ca toți copiii lui Israel să fie eliberați, și să se poată întoarce în țara lor dacă voiau, împărțirea în două popoare n-a mai fost recunoscută. Oamenii care s-au întors, cu toate că erau în principal din seminția lui Iuda, i-au reprezentat pe toți aceia din diferitele seminții care au avut credință în promisiunile Domnului și au dorit să se întoarcă în Palestina. Numele Israel a fost aplicat la cei întorși și restabiliți, nu numai în timpul celor mai bine de cinci sute de ani dinaintea primei prezențe a Domnului nostru, ci de asemenea au fost recunoscuți astfel de către Domnul nostru în tot timpul misiunii Sale și de către apostoli în toate scrierile lor, care constituie Noul Testament. Nu există zece seminții pierdute, la care se referă continuu unii oameni bine intenționați dar induși în eroare, și în care se pare că își pun speranța, în locul speranței puse în fața noastră în Evanghelie.

Domnul a pus întrebarea: Este posibil să mai aibă vreodată viață aceste oase uscate? Există speranță pentru poporul împrăștiat al lui Israel care nu numai în inimă, ci și cu voce a spus:  Suntem împrăștiați și nu mai suntem un popor omogen, suntem amestecați și combinați cu cei care ne-au luat robi, care sunt păgâni, în relații de afaceri, sociale și de căsătorie — nu este nici o speranță de restaurare a națiunii lui Israel?

Profetul, cu o încredere vie în Cel Atotputernic, Îi transmite întrebarea lui Dumnezeu, sugerând astfel că orice speranță ar putea fi de o reorganizare a lui Israel trebuie să vină de la Dumnezeu — n-ar putea fi așteptată din altă parte.

Domnul l-a îndrumat pe Ezechiel să profețească, adică, să declare mesajul divin, și mesajul divin era o prezicere a lucrurilor care se vor întâmpla, sub providența divină. Mesajul care trebuia să fie declarat a fost că Dumnezeu avea putere și o va exercita, prin care aceștia care erau morți și uscați în privința speranțelor lor naționale, vor fi reînsuflețiți treptat, vor deveni treptat un popor omogen, o națiune în propria lor țară. Acest lucru nu se va face dintr-o dată, ci treptat, și aceasta prin atenția dată mesajului divin, pe care profetul l-a dat. Mai întâi, cei uscați și fără speranță se vor aduna, apoi vor începe să se asocieze unul cu altul și treptat își vor asuma existență națională, și în cele din urmă li se va insufla spiritul Domnului, ca respirația sau energia vieții naționale, concepută de credința în promisiuni, și vor fi din nou o națiune.

Speranțele oamenilor, care au fost astfel moarte, au fost reprezentate de Domnul ca fiind îngropate în diferitele provincii ale Babilonului, și deci această ilustrație este combinată cu ilustrația oaselor uscate, și Domnul transmite mesajul: “Iată vă voi deschide mormintele, vă voi scoate din mormintele voastre, poporul Meu, și vă voi aduce în țara lui Israel. Și veți ști că Eu sunt Domnul”. Ca o parte în continuare a acestei descrieri simbolice, profetului i se arată în viziune procesul prin care oasele uscate vor fi adunate, reorganizate și reînsuflețite. El spune că “a fost un vuiet și iată, s-a făcut o mișcare”. Versiunea revizuită (engleză; nota traducătorului) se pare în mod potrivit, redă aceasta prin “bubuit și cutremur”. După această demonstrație oasele s-au apropiat unele de altele.

Fără îndoială un lucru care a contribuit la deznădejdea lui Israel a fost puterea imperiului care i-a luat captivi. Babilonul în acel timp a fost cel mai mare imperiu cunoscut vreodată printre oameni. Răsturnarea lui părea imposibilă și scăparea de puterea lui nu putea fi imaginată. Bubuitul și marele cutremur de pământ din ilustrație reprezintă fără îndoială zguduirea care a însoțit căderea Babilonului și transferarea imperiului la Mezi și Perși. Ca rezultat al acestui fapt, speranțele lui Israel în promisiunile divine au început să se însuflețească și nu după mult timp au fost eliberați.” R 2505:3-10

“În timp ce recunoaștem această primă împlinire a profeției, nu trebuie să uităm a doua împlinire pe o scară mult mai mare, care este în progres în prezent. Speranțele stinse ale lui Israel, împrăștiați prin toate provinciile Babilonului, înlăturați de la părțile lor, unul de altul, de la unitatea semințiilor și de la coeziune națională, a fost numai o prefigurare a unei împrăștieri mai generale a acelei națiuni printre toate națiunile lumii civilizate (Babilonul mistic) în timpul acestui Veac Evanghelic. Pentru marea majoritate toate speranțele împlinirii promisiunii lui Avraam muriseră, se stinseseră și nu aveau mai multă vitalitate decât un os uscat. Dar acum, la sfârșitul acestui Veac Evanghelic, a venit timpul cuvenit pentru ca aceste oase uscate, împrăștiate prin Babilonul mistic, să fie adunate parte cu parte, restaurate și readuse la viață cu speranța în promisiunile făcute părinților. Zgomotul mare este “trâmbița a șaptea” care a început să sune; cutremurul de pământ este marea revoluție viitoare în care Babilonul mistic va cădea înaintea marelui Prinț pe care Cirus L-a simbolizat într-o măsură. Între timp, uitându-ne la oasele uscate ale lui Israel, observăm că ele sunt deja în mișcare, că ele deja se apropie unele de altele și se organizează ca “Sioniști” în vederea reorganizării naționale și a întoarcerii în țara promisiunii. Probabil că speranțele israeliților au început să reînvie imediat ce au aflat că armata lui Cir a început cucerirea Babilonului, astfel că acum speranțele lui Israel reînvie când văd mersul evenimentelor, și își dau seama că o zi mare de necaz vine peste națiunile creștinătății. Speranțele lor se îndreaptă tot mai mult spre Palestina și spre reorganizare națională, pe măsură ce tulburările zilei de mânie se apropie.

De asemenea s-ar putea lua o lecție din această scriptură pentru israeliții spirituali. Să ne amintim că Israelului spiritual de asemenea i s-a permis să meargă în Babilon ca să fie înghițit de spirit lumesc, așa cum este reprezentat în pilda Domnului nostru cu țarina de grâu înăbușit de “neghină”. Țarina a devenit de fapt o țarină de neghină, deși cu numele era țarină de grâu, deoarece promisiunile trebuiau să fie pentru “grâu”. Timp de veacuri “Evanghelia Împărăției” pe care Domnul nostru a anunțat-o, sămânța bună pe care El a semănat-o (Matei 13:37-42), a fost pierdută din vedere și speranțele împărăției și-au pierdut vigoarea, și multele promisiuni ale Scripturilor legate de Împărăția lui Dumnezeu, de comoștenire cu Cristos și de o binecuvântare viitoare a lumii, au devenit speranțe moarte, promisiuni moarte; și în ceea ce privește aceste promisiuni, Israelul spiritual a fost îndepărtat de la părțile lui și a fost amestecat cu babilonienii, și a ajuns să fie interesat de speranțele Babilonului mai degrabă decât de împărăția lui Dumnezeu, în care s-au concetrat și s-au dezvoltat toate speranțele și promisiunile originare.

Dar acum, la sfârșitul acestui Veac, a venit timpul pentru ca Dumnezeu să-Și cheme poporul afară din Babilon, și vocea Unuia mai mare ca Cirus este auzită de toți care au urechi de auzit, spunând: “A căzut, a căzut Babilonul cel mare! … Ieșiți din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiți părtași la păcatele ei și să nu primiți din pedepsele ei!” (Apocalipsa 18:2-4) În legătură cu acest mesaj este o agitație printre oasele uscate, printre cei care sunt israeliți cu adevărat, ale căror speranțe în împărăție pieriseră, și speranțele împărăției sunt reînviate și promisiunile lui Dumnezeu legate de ea devin mai distincte. Totuși, nu trebuie să așteptăm ca clasa “neghinei”, babilonienii, să fie reprezentată în mișcarea oaselor uscate, ci numai adevărații israeliți consacrați într-adevăr. Babilonienii vor fi interesați de cealaltă parte a problemei ­— interesați în continuarea măreției Babilonului și în continuarea robiei israeliților adevărați.

Speranțele împărăției nu au legătură numai cu cei în viață. Organizația credincioșilor Domnului va cuprinde adunarea nu numai a celor vii, ci a tuturor membrilor corpului lui Cristos, pentru că “întâi vor învia cei morți în Hristos. Apoi, noi cei vii care rămânem, vom fi răpiți împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh” — în putere spirituală. Toți câți sunt în stare să facă așa să-și aplice acest aspect al lecției și să se străduiască să fie din aceia care vor fi curând organizați ca “trup al lui Hristos”, “sămânța lui Avraam”, Împărăția lui Dumnezeu, să binecuvânteze lumea”. R 2506:1-4

 

RÂUL DIN TEMPLU

EZECHIEL 47:1-12: “După aceea (în traducerea K. J. sunt cuvintele “După aceea”; nota traducătorului) m-a dus înapoi la ușa casei. Și iată, ieșea apă de sub pragul casei, dinspre răsărit; căci fața casei era spre răsărit. Apa se cobora de sub partea dreaptă a casei, înspre partea de miazăzi a altarului. M-a scos pe poarta de miazănoapte și m-a făcut să ocolesc pe dinafară până la poarta de răsărit. Și iată, apa curgea din partea dreaptă. Când omul acela a înaintat spre răsărit, cu sfoara în mână, a măsurat o mie de coți și m-a trecut prin apă; apa era până la glezne. A mai măsurat o mie de coți și m-a făcut să trec prin apă; și apa era până la genunchi. A măsurat iarăși o mie de coți și m-a făcut să trec prin ea; și apa era până la șolduri. A măsurat o mie de coți: era un râu pe care nu-l puteam trece, căci apa era atât de adâncă încât trebuia să înot, era un râu care nu se putea trece. Și el mi-a zis: “Ai văzut fiu al omului?” Și m-a luat și m-a dus înapoi pe malul râului. Când m-a dus înapoi, iată pe malul râului erau o mulțime de copaci pe amândouă părțile. Și el mi-a zis: “Apa aceasta curge spre ținutul de răsărit, și coboară în câmpie și se varsă în mare; și vărsându-se în mare, apele mării se vor vindeca. Orice făptură vie, care se mișcă, va trăi pretutindeni pe unde vor curge cei doi torenți și vor fi o mulțime de pești; căci pe oriunde va ajunge apa aceasta, apele se vor face sănătoase și pretutindeni pe unde va ajunge râul acesta va fi viață. Pescarii vor sta pe malurile lui, de la En‑Ghedi până la En-Eglaim, și vor întinde mrejele; vor fi pești de felurite specii, ca peștii Mării celei Mari, foarte mulți. Mlaștinile și gropile ei nu se vor vindeca, ci vor fi lăsate pradă sării. Dar lângă râul acesta, pe malurile lui, de amândouă părțile, vor crește tot felul de pomi roditori. Frunza lor nu se va veșteji și roadele lor nu se vor sfârși; în fiecare lună vor fi roade noi, fiecare după luna lui, pentru că apele vor ieși din sfântul locaș. Roadele lor vor fi ca hrană și frunzele lor ca doctorie.””

“… Ezechiel a avut libertate mare și a profețit pentru evreii din captivitatea Babilonului — exilații. Mărturia Domnului prin acest profet a fost fără îndoială intenționată să încurajeze și să mângâie pe aceia din poporul Său care erau adevărați israeliți și să aprindă scânteia credinței care a mai rămas încă în inimile lor — să-i conducă, ca și în cazul lui Daniel, la speranța întoarcerii favorii lui Dumnezeu și a sfârșitului captivității lor la terminarea celor șaptezeci de ani stabiliți de pustiire a țării.

Subiectul lecției noastre, așa cum a fost auzit de către evreii din exil, fără îndoială a fost o descriere referitoare la Ierusalimul pământesc, iar binecuvântările au aparținut evreilor ca națiune. Restabilirea Ierusalimului și a Templului sunt clar și explicit prevestite și fără îndoială inimile captivilor săltau de bucurie când se gândeau la binecuvântările viitoare, și fără îndoială credința și speranța le-au fost de asemenea întărite. Dar după cum este sigur că profeția lui Ezechiel a fost Cuvântul Domnului, tot așa de sigur este că profeția n-a fost legată de binecuvântările care să fie acordate acelui popor la timpul înapoierii lor din ținutul Babilonului, căci prezicerile profeției lui Ezechiel n-au fost niciodată împlinite. Este tot așa de sigur că ele aparțin viitorului. Israeliții spirituali își pot da seama că profeția nu avea legătură numai cu Israelul natural, ci și cu Israelul spiritual, nu numai cu o eliberare din Babilonul literal, ci și cu o eliberare din Babilonul mistic, “Babilonul cel mare, mama prostituatelor” a cărui putere va fi în curând răsturnată complet, ca un precedent al unei eliberări depline a tuturor celor care sunt israeliți adevărați și a stabilirii împărăției. — Apocalipsa 18.

… descrierea este în așa strânsă armonie cu binecuvântările Veacului Milenar din Apocalipsa 21 și 22 încât nu lasă nici o îndoială că se referă la același lucru. În Apocalipsa vedem că biserica este mireasa și că biserica glorificată este simbolizată prin Ierusalimul ceresc și prin râul a cărui apă este apa vieții, apa vie și prin pomul vieții, ale cărui frunze sunt pentru vindecarea neamurilor, și al cărui fruct este pentru menținerea vieții. Nu poate fi nici o îndoială că cele două râuri sunt identice. Și deoarece biserica nu este încă completă și prin urmare nu a fost încă glorificată, râul vieții n-a pornit încă de la biserica glorificată, și deci întregul subiect trebuie să fie în viitor.

În această lecție este același gând cu cel pe care ni-l dă Ezechiel. El vede întâi Templul și apoi privește gloria Domnului intrând în Templu prin poarta de răsărit, și acea poartă s-a închis după Domnul. Aceasta reprezintă închiderea ușii la sfârșitul acestui Veac, așa cum Domnul nostru a descris-o în pilda celor zece fecioare. Ușa va fi închisă, gloria Domnului va fi intrat în Templu. După această închidere a ușii, profetului i se arată ieșirea apei de sub prag. Lecția, prin urmare, este clară și explicită în sensul că numai când gloria Domnului va fi intrat în Templul Său, numai când biserica va fi glorificată, numai atunci ușa va fi închisă pentru totdeauna, numai atunci va ieși apa vieții.

Se arată că râul crește repede. Ieșind ca un râuleț, devine repede adânc până la gleznă, puțin mai departe până la genunchi, puțin mai departe până la brâu și puțin mai departe întrece înălțimea unui om. Astfel este indicată creșterea rapidă a binecuvântărilor Domnului de îndată ce timpul Său va fi venit; dar cum am arătat până aici, nu există un asemenea râu al vieții acum, Învățătorul nostru Însuși fiind autoritatea pentru aceasta în declarația Sa cu privire la ucenicii Săi: “Apa pe care i-o voi da Eu, se va face în el un izvor de apă, țâșnind în viață veșnică”. Noi nu avem invitația să bem din râul vieții, ci invitația ca din inimile noastre să iasă un izvor de apă a vieții, prin împărtășirea din Spirit sfânt. Așa cum am arătat deja, după ce izvorul apei vieții va curge de la biserica glorificată, Spiritul și mireasa vor zice neamului omenesc: Vino. Atunci oricine va vrea va putea veni, în timp ce acum nimeni nu poate veni “dacă nu-l atrage Tatăl care M-a trimis”.

O ilustrație înviorătoare

Astfel văzute lucrurile, Dumnezeu are în păstrare binecuvântări bogate pentru neamul omenesc, în general, în ziua când Împărăția Sa va fi stabilită printre oameni, în ziua lui Emanuel. Restabilirea din acel timp este ilustrată prin frunzele pomilor; abundența instruirii și hrănirii mintale, morale și fizice este reprezentată prin roadele pomilor. Mai mult decât atât, oriunde a ajuns apa râului vieții a produs viață, până când în cele din urmă s-a vărsat în Marea Moartă, având efectul că apele acesteia din urmă au fost vindecate. Peștilor le merge bine în apa mării, dar apa Mării Moarte este cam de cinci ori mai tare impregnată cu sare și în consecință peștele luat din Marea Mediterană și pus în Marea Moartă moare în câteva minuate — de aceea este numită Marea Moartă.

Nu ne va surprinde deloc dacă la începutul Veacului Milenar, nu numai națiunea lui Israel va primi binecuvântarea Domnului pierdută la începutul Veacului Evanghelic și va deveni poporul Său reprezentativ în lume — biserica fiind luată din lume, ființe spirituale glorificate — dar nici nu ne va surprinde dacă în providența Domnului s-ar face unele minuni prin care Marea Moartă va ajunge să comunice cu Marea Mediterană, poate împrospătată și de vreun astfel de râu cum este descris aici de Ezechiel, o imagine a unui râu simbolic al vieții curgând de la Noul Ierusalim. Dar oricât de interesați am putea fi de ideea unei asemenea împliniri literale a acestei profeții, interesul nostru este încă mai mare în împlinirea ei ca un simbol în acord cu râul din Apocalipsa. Din acest punct de vedere simbolic, Marea Moartă reprezintă lumea moartă, și venirea apelor dătătoare de viață ar reprezenta puterea învierii Domnului și a bisericii exercitată printre oameni în timpul Veacului Milenar. Așa cum exprimă apostolul, aceasta ar însemna pentru neamuri viață din morți.

Dar în timp ce este înviorător și înveselitor să privim în viitor și să ne gândim la binecuvântările care vor veni, este important să luăm lecții practice și să ni le aplicăm nouă înșine, și să căutăm să facem acum tot ce ne stă în putere ca să ne întărim chemarea și alegerea, ca să putem fi din clasa Noului Ierusalim, mireasa glorificată, de la care va izvorî râul de apă a vieții. Nu este nici o îndoială că acest lucru va fi împlinit, pentru că cuvântul Domnului a spus-o. Toată problema pentru noi este dacă noi sau alții vom fi slujitorii, servitorii, agenții onorați pentru a face ca binecuvântarea Domnului să umple tot pământul. Cu cât iubim mai mult glorioasele perspective puse înintea noastră în Cuvânt, cu atât mai mult ne vom strădui pentru participarea în prezent la suferințele lui Cristos, dându-ne viața pentru frați, și pentru participarea viitoare la gloriile lui Cristos, binecuvântând toate familiile pământului. R 3624:17-R 3625:5

 

Prefață

 

În cei aproape patruzeci de ani de slujire, pastorul Charles Taze Russell a explicat în articolele sale multe pilde și minuni ale Domnului nostru drag, precum și unele pilde și profeții din Vechiul Testament.

Majoritatea acestor pilde, minuni și profeții explicate le publicăm în această carte, sperând să fie un ajutor pentru copiii lui Dumnezeu în înțelegerea Sfintelor Scripturi.

La sfârșitul cărții se găsește un index al referințelor scripturale.

Majoritatea versetelor citate din Sfinta Scriptură sunt redate după versiunea Cornilescu Revizuită, publicată în anii 1989, 1990, iar unde s-au citat din alte versiuni sau traduceri s-a menționat traducerea sau versiunea.

Mulțumim tuturor celor care au contribuit în vreun fel la apariția acestei cărți și dorim ca binecuvântarea Domnului să meargă împreună cu această carte către toți cititorii.

 

Prescurtările folosite sunt:

R urmat de cifre reprezentă Articolul din “Turnul de Veghere” retipărit, numărul paginii și al paragrafului.

A, B, C, D, E urmate de cifre reprezintă Volumele I, II, III, IV, V al Studiilor în Scripturi, numărul paginii și al paragrafului.

SM urmat de cifre reprezintă “Cartea de predici” urmat de  numărul paginii și al paragrafului.

Q urmat de cifre reprezintă cartea “Ce a spus Pastorul Russell” urmat de numărul paginii și al paragrafului.

 

Editorii, 2017