PRIMUL MARTIR CREŞTIN

Fapte 6:9-8:3

Credinciosul Sf. Ştefan — Elocvenţa şi zelul lui pentru Dumnezeu au stârnit pe vrăjmaşii săi — Ei l-au urât pentru calităţile pe care ar fi trebuit să le admire — Fiindcă au fost orbiţi de eroare — Prima sa luptă în sinagogă — A doua sa luptă în faţa Sinedriului — Biruinţa sa în moarte.

„Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii.” Apocalipsa 2:10.

W. T. 15 februarie 1916 (pag. 59-60)

Strict vorbind, Domnul nostru Isus a fost primul martir creştin; dar primul dintre urmaşii Lui care a îndurat moartea din cauza loialităţii în propovăduirea Evangheliei lui Isus a fost Sf. Ştefan, unul dintre cei şapte diaconi aleşi, numit pentru distribuirea binefacerilor Bisericii. Apostolii căutaseră să se dedice cu totul activităţii pentru Învăţătorul, şi fără îndoială n-au prea aşteptat un serviciu special de la diaconii aleşi. Totuşi, prin providenţa lui Dumnezeu, unul dintre aceştia, Ştefan, datorită iubirii şi zelului său a primit mult din harul şi binecuvântarea Domnului şi i s-a permis să-şi dea viaţa cu credincioşie pentru Adevăr.

Se pare că Sf. Ştefan a fost un om de mare putere şi un iubitor al Adevărului. Alegerea lui ca unul dintre aceşti diaconi speciali indică faptul că acei care-l cunoşteau cel mai bine îi apreciau mult puritatea caracterului şi vieţii. Elocvenţa lui în apărarea Învăţătorului şi a Evangheliei Sale este bine evidenţiată în lecţia aceasta.

Istoria spune că pe vremea aceea existau în Ierusalim patru sute şaizeci de sinagogi. Unele dintre acestea erau ebraice; adică, aceia care frecventau serviciile de închinare erau familiari cu limba ebraică şi aceasta era folosită în ele. Alte sinagogi erau numite eleniste; adică, greceşti. Pentru lumea din afară, limba cultă a vremii era greaca; şi unii evrei şi prozeliţi care trăiau în afară şi în Ierusalim preferau să aibă cărţile Legii şi Profeţilor în limba greacă.

Se presupune că Sf. Ştefan fusese ataşat de una dintre aceste sinagogi, şi aşa se explică de ce a mers el acolo să prezinte celor care se întâlneau cu el mesajul că Isus era Mesia. S-a presupus, aparent pe bune motive, că Saul din Tars frecventa aceeaşi sinagogă; şi că el era unul dintre cei angajaţi în dispută, asupra cărora Sf. Ştefan, prin harul Domnului, se pare că a avut avantaj în aceste dispute. Astfel s-a stârnit un sentiment ostil.

Conducătorilor evrei li se părea că acest mesaj, în privinţa faptului că Isus era Mesia şi a responsabilităţii evreilor pentru moartea Sa, şi în privinţa favorii lui Dumnezeu în aceea că L-a înviat din morţi, era o mare eroare care, fiind pusă în faţa poporului într-un mod măiestrit, era posibil să stârnească un spirit de împotrivire ((292)) faţă de conducătorii evrei şi să fie subversivă pentru toată legea şi guvernul Palestinei. Într-adevăr, aceşti creştini pretindeau că din cauza respingerii lui Isus naţiunea evreiască fusese respinsă din favoarea lui Dumnezeu şi asupra ei veneau calamităţi grozave. Cei angajaţi faţă de vechea ordine de lucruri refuzau să creadă aceste profeţii despre dezastrul viitor.

A doua luptă a Sf. Ştefan a fost aceea care i-a precedat moartea. Sinedriul, mânios pe el, a mituit pe martori; adică a instigat anumiţi oameni să facă plângere, acuzând pe Sf. Ştefan că ar fi hulit — declarând că Moise şi legea erau învechiţi şi că Templul nu mai era Templul lui Dumnezeu. Aceşti martori au pus laolaltă anumite cuvinte izolate de-ale Sf. Ştefan, care, lipite astfel, au făcut ca Adevărul să apară fals şi hulitor. Aşa este în orice chestiune. Forma în care se face o declaraţie are mult de-a face cu impresia pe care aceasta o face. Sf. Ştefan spusese chiar lucrurile de care ei l-au acuzat; dar punându-i declaraţiile aşa cum le-au pus, ei au răstălmăcit însăşi esenţa învăţăturii lui.

APĂRAREA SF. ŞTEFAN

După ce aceşti martori plătiţi şi-au depus mărturia în faţa Sinedriului, acuzând de blasfemie — pentru care pedeapsa era uciderea cu pietre, Sinedriul, pentru a-şi arăta corectitudinea, i-a permis Sf. Ştefan să răspundă în apărarea sa. El a făcut acest lucru într-un mod măiestrit, luând firul istoriei evreieşti şi povestind-o, arătându-şi credinţa completă în purtarea lui Dumnezeu faţă de Avraam şi în făgăduinţele făcute atunci. În manieră sistematică el a condus gândirea ascultătorilor săi până la Moise şi la darea Legii, şi le-a adus aminte că Moise spusese că la timpul cuvenit Dumnezeu va ridica un Profet mai mare decât el (Deuteronom 18:18, 19). Sf. Ştefan i-a lăsat să conchidă că acest mare Profet era Isus; şi deoarece Moise astfel se referise la Isus ca fiind mai mare, nu putea fi nici o neloialitate faţă de Moise în a-L accepta acum pe acel Profet mai mare. Astfel un aspect al acuzaţiei împotriva Sf. Ştefan a fost răsturnat. El nu era neloial lui Moise, ci dimpotrivă.

În ceea ce priveşte Templul, Sf. Ştefan le-a adus aminte ascultătorilor săi că Dumnezeu a aşezat mai întâi Tabernacolul în pustie; iar apoi, în locul lui, Dumnezeu S-a îngrijit de Templul din Ierusalim. N-a fost nici o lipsă de respect faţă de Tabernacol ca ei să creadă în Templul pe care l-a construit Solomon. Dumnezeu Se îngrijise acum de un Templu încă şi mai înalt care să ia locul clădirii făcute cu mâinile. Templul mai înalt era cel spiritual, compus din poporul lui Dumnezeu care, ca pietre vii, va fi zidit împreună ca locuinţă a lui Dumnezeu prin Duhul. După cum n-a fost blasfemie a accepta Templul lui Solomon în locul Tabernacolului lui Moise, n-ar trebui considerat ca blasfemie nici a accepta acest Templu spiritual, mai înalt, pentru care Isus este Capul sau Temelia, în locul Templului tipic, zidit din lemn şi piatră.

BIRUINŢĂ ÎN MOARTE!

Aşa de reuşite, logice, convingătoare au fost cuvintele Sf. Ştefan încât pe ascultătorii lui „îi tăia pe inimă”, nu în sensul căinţei, ci fiindcă îşi dădeau seama că pricina lor ieşea pe locul doi. Se presupune că Saul din Tars era un membru al acelui Sinedriu. Ei nu mai aveau nici o speranţă să-l acuze pe Sf. Ştefan pe drept de blasfemie. Singura lor speranţă era acum să se poată ţine de ceva despre care el spunea că este blasfemie, şi pe loc să-l trimită la moarte.

Momentul a venit. Sf. Ştefan, cu totul preocupat de subiectul său, propovăduind pe Cristos şi binecuvântările care vor veni prin El pentru Israel şi pentru lume, avea faţa strălucitoare — ca un înger al Domnului. Şi pivind în sus spre cer, el a exclamat, „Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu”. Acesta a fost un semnal pentru ca Sinedriul să scoată un strigăt de blasfemie şi să se repeadă spre mesagerul lui Dumnezeu.

Exact ce a vrut el să spună prin acele cuvinte, nu putem spune prea sigur. Aducându-ne aminte că cea mai bună vedere a noastră este cea a ochilor înţelegerii, noi am putea folosi aceleaşi cuvinte — nu referindu-ne la vederea noastră naturală, ci doar la vederea mintală şi la convingerea noastră despre adevărul ei. Astfel, un om fără vedere, prinzând esenţa unui argument, ar putea spune cu adevărat, „O, da. Acum văd!”

Putem fi siguri că gloata era gata sa urmeze sugestia Sinedriului. Gloatele acum, ca şi atunci, par gata de orice fel de violenţă dacă au un conducător şi un pretext, în special când conducătorul şi pretextul sunt pe linie religioasă şi din partea celor recunoscuţi ca autorităţi. În natura căzută se află o dispoziţie sălbatică, animalică, ce pare setoasă de sânge, aşteptând numai ocazia favorabilă.

Împingând pe servul lui Isus în afara porţilor — căci nici o execuţie nu era îngăduită înăuntru — gloata şi-a aruncat hainele la picioarele tânărului Saul din Tars. Astfel el a devenit autoritatea lor pentru uciderea cu pietre. Apoi l-au ucis pe Ştefan cu pietre, el strigând atunci, „Doamne Isuse, primeşte duhul meu!” — viaţa mea — şi, „Doamne, nu le ţine în seamă păcatul acesta!” Acesta a fost punctul culminant al biruinţei lui Ştefan — credincioşia până la moarte, şi, cu aceasta, spiritul iubitor cu care el a primit moartea prin vrăjmaşii săi — spiritul Învăţătorului, acelaşi spirit pe care noi trebuie să-l cultivăm şi să-l manifestăm.

EROISMUL DIN TRANŞEE

Sf. Ştefan a lăsat un exemplu. Într-adevăr, exemple care arată ce fel de oameni ar trebui să fim nu sunt greu de găsit. Dificultatea pare să fie că nimeni nu va profita de exemple în afară de cei cu spirit fierbinte şi bine instruiţi de Domnul. De exemplu, lumea dă astăzi Bisericii o lecţie minunată în privinţa credincioşiei până la moarte. Când urmaşii lui Isus se uită dincolo, peste apă, şi văd milioanele de oameni părăsindu-şi casa, familia, afacerile, plăcerea şi orice considerente, pentru a se supune conducătorilor ţării lor — pentru a se duce în tranşee ((293)) şi a suferi greutăţi şi a se expune la rănire şi moarte, pare cu adevărat minunat.

Ne spunem nouă înşine, „Ce fel de oameni ar trebui să fim noi creştinii?” Noi n-am fost chemaţi să ne ucidem semenii, ci să le facem bine. Noi n-am fost chemaţi pentru o plată de câţiva cenţi pe zi, sau poate pentru o cruce de fier sau un nume pe vreo listă de onoare, ci ni s-a făgăduit glorie, onoare, nemurire, comoştenire cu Domnul nostru în Împărăţia Sa. Mai mult, privilegiul nostru nu este numai de a-i ajuta acum pe oameni în loc de a-i distruge, ci privilegiul nostru binecuvântat este şi de a-i ajuta în Vârsta viitoare, să iasă din imperfecţiune spre chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. O, ce fel de oameni ar trebui să fim noi creştinii! Cât de credincioşi, cât de loiali!

Textul nostru de bază este impresionant. Înrolarea noastră nu este pentru câteva zile, ci este întreprinsă cu o înţelegere deplină că pentru a câştiga marele premiu trebuie să ne punem viaţa în serviciul Domnului — credincios, loial. Câţi creştini au înţeles corect ce înseamnă consacrarea inimii lor faţă de Domnul şi luarea crucii lor ca să-L urmeze pe Domnul prin reputaţie bună sau prin reputaţie rea? Încă nu este târziu să ne învăţăm lecţiile mai amănunţit şi să hotărâm că prin harul lui Dumnezeu noi vom fi credincioşi până la moarte faţă de Cel care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată.