PRUNCUL DIN BETLEEM

„Căci astăzi, în cetatea lui David, vi S-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul. Şi acesta este semnul pentru voi: veţi găsi un prunc înfăşat în scutece şi culcat într-o iesle.”

Luca 2:11, 12.

R 4963 W. T. 1 februarie 1912 (pag. 43-45)

DE CE ERA AŞTEPTAT ACEST PRUNC?

De ce erau toţi oamenii în aşteptare la timpul naşterii Lui? Ce avea să fie special în legătură cu El pentru a face ca Israel să aştepte naşterea Lui? Răspunsul la această întrebare este că Dumnezeu făcuse o anumită promisiune cu secole în urmă şi promisiunea nu fusese împlinită. Această promisiune conţinea ideea că un copil sfânt se va naşte, şi că într-un fel, neexplicat în promisiune, acest copil va aduce binecuvântarea de care avea nevoie lumea. De aceea fiecare mamă dintre israeliţi era foarte preocupată de gândul că ar putea fi mama unui fiu mai degrabă decât a unei fiice, că s-ar putea ca ea să fie mama acestui copil promis. Astfel chestiunea a continuat timp de ani de zile până când, în final, copilul s-a născut.

Promisiunea care stătea la baza aşteptării era cea pe care Dumnezeu i-o făcuse lui Avraam, spunând: „În tine şi în sămânţa ta vor fi binecuvântate toate familiile pământului”. De atunci înainte Avraam a început să caute Sămânţa promisă — pruncul promis. El a privit întâi la propriii săi copii şi în final a fost informat că acela nu va fi unul din copiii lui direcţi, ci că prin copiii lor, la o oarecare dată îndepărtată, se va naşte acest prunc — Sămânţa lui Avraam. De atunci încolo toţi israeliţii au aşteptat naşterea pruncului care va aduce binecuvântarea.

Dar de ce era necesar un Mesia? De ce să mai aştepte naşterea copilului? Răspunsul la această întrebare este că în lume intrase păcatul; că Dumnezeu îi pusese pe primii noştri părinţi — sfinţi, curaţi şi fără păcat — în condiţiile glorioase ale Grădinii Edenului, cu fiecare perspectivă favorabilă şi cu viaţă veşnică la îndemâna lor dacă ei continuau în armonie cu Dumnezeu. Dar din cauza neascultării au intrat sub nemulţumirea divină şi sub sentinţa morţii. Această sentinţă a morţii a adus după ea dureri, suferinţe, tristeţe, lacrimi, suspin, plâns şi moarte — toate aceste experienţe ca rezultat al păcatului.

Tatăl nostru ceresc le-a spus primilor noştri părinţi — şi aceasta a fost prima aluzie pe care le-a făcut-o la o eliberare — că „Sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui”. Şarpele în această expresie înseamnă Satan — toate puterile răului, tot ce este contra omenirii, tot ce este contra binecuvântărilor pe care Dumnezeu li le-a dat şi pe care le-au pierdut prin neascultare. Dar promisiunea era neclară şi ei au înţeles puţin despre „sămânţa femeii” şi despre „zdrobirea capului şarpelui”. Aceasta însemna doar, într-un mod alegoric, o mare victorie asupra păcatului şi a lui Satan, fără să se explice cum va veni.

Astfel omenirea a continuat să moară; a continuat să aibă dureri şi suferinţe şi necazuri; a continuat să coboare în mormânt. Oamenii şi-au dat seama că aveau nevoie să vină un Mântuitor ca să-i elibereze din puterea păcatului, să-i elibereze de pedeapsa păcatului cu moartea — un Mântuitor care să fie, cu alte cuvinte, un dătător de Viaţă. Ei mureau şi aveau nevoie de o nouă viaţă. Aceasta este însemnătatea cuvântului Mântuitor în limbajul folosit de Domnul nostru şi de apostoli. Ei sperau şi aşteptau ca Dumnezeu să trimită un Dătător de Viaţă.

Din acest motiv erau atât de tare preocupaţi cu privire la promisiunea făcută lui Avraam —„În tine şi în sămânţa ta se vor binecuvânta toate familiile pământului” — că li se va da o eliberare din păcat şi moarte. În niciun alt mod nu putea fi binecuvântată omenirea. Ar fi imposibil să se binecuvânteze omenirea altfel decât prin eliberare din păcat şi moarte. Prin urmare, Scripturile ne spun despre compătimirea lui Dumnezeu; că Dumnezeu a privit în jos din locuinţa Sa sfântă şi a văzut suferinţa noastră, şi a auzit, la modul figurat, „suspinul celor încătuşaţi” — al omenirii — tot suspinul şi suferinţa sub această pedeapsă cu moartea — unii cu puţine dureri şi alţii cu multe dureri; unii cu puţină tristeţe şi alţii cu tristeţe mai multă, dar toţi suspină şi suferă.

Dar compătimirea lui Dumnezeu a fost arătată; şi citim că „El a privit din cer şi a văzut că nu era niciun ochi cu milă şi niciun braţ să salveze”, şi cu „braţul Lui a adus mântuire”. Aceasta i-a fost promis lui Avraam — că va veni unul din urmaşii lui care va fi Mântuitorul lumii; şi deoarece această promisiune i-a fost făcută lui Avraam şi Seminţei lui, ei au fost marcaţi ca separaţi de toate celelalte naţiuni şi popoare. Numai naţiunii evreieşti i-a aparţinut această mare onoare — că prin ei va veni această mântuire. Prin urmare, de atunci încolo evreii au vorbit despre ei ca poporul lui Dumnezeu, poporul pe care Dumnezeu a promis să-l binecuvânteze şi prin care va aduce o binecuvântare tuturor celorlalţi. De aceea, toţi ceilalţi oameni au fost numiţi păgâni (sau neamuri, semnificaţia acestui cuvânt). Israel a fost astfel separat deoarece Legământul lui Dumnezeu a fost cu ei, şi nu cu alţii. Dar Legământul lui Dumnezeu cu Israel a fost pentru binecuvântarea tuturor celorlalţi: „În sămânţa ta vor fi binecuvântate toate familiile pământului”. Acum ştim „de ce” s-a născut acest minunat prunc.

CUM A FOST SPECIAL ACEST PRUNC — SFÂNT, NEVINOVAT, FĂRĂ PATĂ?

Cum putea fi El Mântuitor? În ce mod putea fi diferit de orice alt prunc? De ce nu s-a folosit alt copil prin care să vină mântuirea? Răspunsul Bibliei este că mântuirea omenirii nu putea veni decât dacă se dădea o satisfacţie Dreptăţii pentru Păcatul originar. Aceasta trebuie să fie prima consideraţie. Pedeapsa „vei muri negreşit”, pronunţată împotriva primului om, trebuie să se împlinească înainte ca lumea să poată fi binecuvântată.

De ce să nu moară vreun alt om? Pentru că toţi erau sub sentinţa condamnării originare şi nimeni nu putea fi un Preţ de Răscumpărare sau un înlocuitor. De aceea a fost necesitatea unui copil născut în mod special, diferit de oricare alt copil. În ce mod a fost acesta născut diferit? Biblia ne explică foarte clar că El n-a fost conceput de un tată pământesc. Deşi Iosif era căsătorit cu Maria, totuşi acest copil n-a fost copilul lui Iosif. Biblia explică faptul că acest copil a fost în mod special conceput de puterea divină în mamă, deşi ea era încă „fecioară” când a născut copilul.

Aceasta este afirmaţia scripturală; şi deşi nu pare clar pentru unii, totuşi Cuvântul lui Dumnezeu este sigur. Dacă Răscumpărătorul nu era perfect, atunci nu putea fi Mântuitorul lumii. Răscumpărarea promisă cerea ca Isus să fie perfect; implica să fie ca primul om înainte de a păcătui. „Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om va veni şi învierea morţilor”; „După cum în Adam toţi mor, tot aşa toţi în Hristos vor fi făcuţi vii.”

Astfel, acesta trebuia să fie, după cum declară apostolul, „sfânt, nevinovat, fără pată şi despărţit de păcătoşi” (Evrei 7:26). El trebuia să fie total deosebit şi despărţit de omenire în privinţa aspectelor păcătoase. Dacă am avea timp ar fi interesant să intrăm în aspectele ştiinţifice — cum un copil perfect putea fi născut dintr-o mamă imperfectă. Dacă am putea avea un germen de viaţă perfect, am putea avea un copil perfect dintr-o mamă imperfectă. Dacă un crescător de animale vrea să ridice standardul animalelor sale, el alege un taur frumos, un ţap sau un berbece, şi astfel îmbunătăţeşte întreaga cireadă sau turmă. Şi tot astfel, dacă am avea taţi perfecţi, curând am avea o rasă perfectă. Dar nu există niciun tată care să producă un copil perfect. Prin urmare a fost necesar în acest caz (şi Scripturile declară că aşa s-a împlinit), ca Dumnezeu să conceapă acest Fiu prin putere de sus. De aceea, cel ce a fost născut din „fecioară” a fost separat şi deosebit de toată omenirea. Viaţa Lui n-a venit de la un tată pământesc, ci de la Tatăl Ceresc.

CINE A FOST CEL CARE S-A NĂSCUT ASTFEL?

Este scris că Isus a avut existenţă înainte de a deveni trup; după cum a declarat El: „Mai înainte de a fi fost Avraam, sunt Eu”. Iarăşi, în una din rugăciunile Sale a spus: „Tată, preamăreşte-Mă la Tine Însuţi cu slava pe care o aveam cu Tine înainte de a fi lumea”. Revelatorul ne spune că El a fost „începutul creaţiei lui Dumnezeu”, iar Pavel spune că „prin El au fost făcute toate lucrurile”. Deci Domnul nostru Isus n-a fost numai începutul, ci şi agentul activ al Tatălui în toată lucrarea creatoare din lumea îngerească, şi în crearea omenirii şi în toate lucrurile care au fost create.

Întreaga chestiune este dată în rezumat de către apostolul Ioan. Vom da o traducere mai literală a expresiei „La început a fost Cuvântul”. [Această expresie, Cuvântul, în limba greacă, este Logosul. Ideea care stă la baza cuvântului Logos este că în timpurile din vechime un rege, în loc de a-şi comunica poruncile în mod direct poporului, stătea în spatele unui parvan, iar Logosul, sau mesagerul, sau cuvântul, sau reprezentantul lui, stătea în faţa paravanului şi dădea poporului mesajul regelui cu voce tare. Regele nu era văzut de popor — Logosul era văzut. Astfel, aceasta este ilustraţia pe care ne-o dau Scripturile despre felul cum Isus a fost reprezentantul expres al Tatălui Ceresc, Cel prin care Tatăl Ceresc S-a făcut cunoscut — Cuvântul, sau Logosul. Aşa citim în primul capitol din Ioan.] „La început era Logosul şi Logosul era cu Dumnezeu şi Logosul era un dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate au fost făcute prin El şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El.”

Cu alte cuvinte, Isus a fost Creatorul direct al tuturor lucrurilor. El a fost Puterea Divină, Agentul, Cuvântul, Mesagerul, Logosul lui Iehova. El a făcut toată marea lucrare a creaţiei; dar El Însuşi a fost prima creaţie directă a lui Dumnezeu, Întâiul-născut dintre toate creaturile, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietate — primul loc.

Când a venit timpul ca Tatăl nostru Ceresc să-Şi facă cunoscut marele Său scop de a binecuvânta lumea, El i-a dat ocazia acestui Întâi-Conceput — acestui singur conceput al Tatălui — să fie servitor în această mare lucrare pe care intenţiona s-o îndeplinească pentru omenire. În consecinţă, Scripturile declară că „pentru bucuria care-I era pusă înainte a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea”. Şi acum stă la dreapta Maiestăţii din înălţime. El are această mare răsplată datorită ascultării Sale chiar până la moarte, moarte de cruce.

Apostolul spune despre El că a fost bogat, dar pentru noi S-a făcut sărac, pentru ca prin sărăcia Lui noi să ne putem îmbogăţi. Ne spune cum El a lăsat slava pe care a avut-o cu Tatăl şi S-a smerit la natura umană. De ce? Pentru că, după cum deja s-a afirmat, era necesar ca cineva să devină Răscumpărătorul omului; un înger nu-l putea răscumpăra pe om, nici un animal nu-l putea răscumpăra. Legea divină este „ochi pentru ochi; dinte pentru dinte; viaţa omului pentru viaţa omului”. Aceasta a fost ca să ne înveţe o mare lecţie: că viaţa omului perfect fiind condamnată la moarte, se cerea o viaţă umană perfectă pentru a o răscumpăra. De aceea a fost necesar ca Isus să devină „Omul Isus Cristos”, pentru ca „prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru toţi”.

CARE A FOST REZULTATUL?

Rezultatul a fost că El Şi-a dovedit credincioşia. „La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce” — cea mai ruşinoasă formă de moarte. Tatălui I-a plăcut să-L încerce astfel, nu numai prin Moarte, ci prin cea mai ruşinoasă formă de moarte — murind ca vinovat, fiind răstignit între doi tâlhari. Ce ruşine îngrozitoare să mori astfel!

Aceasta ar fi destul de ruşinos pentru noi în imperfecţiunea noastră, dar pentru El, perfect, „sfânt, nevinovat, fără pată şi despărţit de păcătoşi”, trebuie să fi fost o cauză de suferinţă profundă şi amară. Completându-Şi depunerea vieţii, la sfârşitul celor trei ani şi jumătate, a strigat: „S-a sfârşit!” Ce? Nu lucrarea Sa, căci mult din aceasta stă înaintea Lui! El a terminat numai această parte a lucrării, a terminat depunerea vieţii Sale ca preţ de răscumpărare.

Ce a urmat? După moarte a venit învierea; şi citim că „Dumnezeu L-a înviat a treia zi”. Conform Scripturilor, a fost înviat din moarte o fiinţă glorioasă — „semănat în putrezire şi înviat în neputrezire; semănat în necinste şi înviat în slavă; semănat în slăbiciune şi înviat în putere; semănat trup natural şi înviat trup duhovnicesc”; „De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat foarte sus şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume, pentru ca în Numele lui Isus să se plece orice genunchi, al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ, şi orice limbă să mărturisească spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domn”. Fil. 2:9-11.

Dar noi încă nu vedem că toţi genunchii sunt plecaţi înaintea Lui. De ce nu? Scripturile ne spun că înainte de a-Şi începe marea lucrare pentru neamul omenesc, El face mai întâi o lucrare pentru cei aleşi, Biserica, aceia care doresc să meargă în urmele Lui, să adune din lume o Mireasă, ca să fie conlucrători cu El în marea lucrare a Tatălui. Aceasta este singura lucrare care se află încă în proces de împlinire, şi aceasta continuă acum de peste 18 secole. Vedem cum i-a adunat pe cei evlavioşi dintre evrei, „israeliţi cu adevărat, în care nu era viclenie”. Negăsind destui pentru a completa numărul dorit, El a început să-i adune dintre toate naţiunile, neamurile, limbile şi popoarele.

Apostolul ne spune că atunci când această clasă a Miresei va fi unită cu El, ea va face parte din Sămânţa lui Avraam; după cum citim: „şi dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi sămânţa lui Avraam, moştenitori potrivit făgăduinţei” (Gal. 3:29). Această declaraţie este legată de promisiunea făcută lui Avraam, că prin el şi prin Sămânţa lui vor fi binecuvântate toate familiile pământului. Astfel vedem lucrarea pe care Cristos o îndeplineşte acum.

Invitaţia de a deveni Mireasa lui Cristos este o invitaţie foarte specială şi cei care vor fi ai Lui trebuie să umble pe „calea îngustă”. Dacă vor să stea pe tronul Său, ei trebuie să sufere cu El. Dacă suferă cu El, vor avea parte şi de gloria Lui. Astfel „suferinţele lui Cristos şi gloria care va urma” nu numai că aveau să fie îndeplinite în Domnul nostru Isus, personal, dar că El a fost un exemplu pentru toată Biserica, îndreptăţită prin credinţă în sângele Lui. Ei au parte cu El de suferinţele Sale şi vor avea parte şi de gloria Lui; ei au de asemenea parte de Întâia Înviere; după cum declară Revelatorul: „Fericiţi şi sfinţi sunt cei care au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte nu are nicio putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani”. Apoc. 20:6.

Sfântul Pavel spune: „Privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu”, „ca să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui” (învierea specială) la natura divină. Cum? Fiind făcut asemenea morţii Sale, „Dacă răbdăm, vom şi împărăţi împreună cu El”.

CE SE POATE SPUNE DESPRE VIITOR?

Toate familiile pământului vor fi binecuvântate, cum a fost promis iniţial în Eden: „Sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui”. De asemenea, după cum afirmă sf. Pavel în capitolul 16 din Romani: „Şi Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe Satan sub picioarele voastre”. Astfel deci, următorul lucru pentru realizarea planului lui Dumnezeu va fi zdrobirea lui Satan şi distrugerea păcatului.

Când şi cum se vor face acestea? De îndată ce acest Veac se va termina, deoarece acest Veac este doar pentru dezvoltarea clasei Miresei, va veni promisul Har liber pentru toate familiile pământului. Va veni Împărăţia lui Mesia. El a promis că atunci când va domni, toţi credincioşii Lui vor domni cu El: „Celui care va birui îi voi da să stea cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi M-am aşezat cu Tatăl Meu pe scaunul Său de domnie”. Toată Biserica va fi asociată cu El în marea Sa Împărăţie Mesianică; şi „El va stăpâni de la o mare la alta şi de la Fluviu până la marginile pământului”; şi „în Numele lui Isus să se plece orice genunche…şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl”; „Pământul va fi plin de cunoştinţa slavei Domnului”. Întregul pământ va deveni ca Grădina Edenului. Paradisul Pierdut va fi Paradisul Restaurat. Chipul Divin pierdut în Adam va fi redat omului. Natura umană va fi adusă la perfecţiune. Dar răsplata glorioasă pentru Biserică va fi natura divină, să fie ca Domnul ei, să stea la dreapta Lui şi să binecuvânteze omenirea. Omul nu numai că va ajunge să fie perfect, având tot ceea ce a avut Adam, dar în plus va avea cunoştinţă şi caracter; şi există toate dovezile că aceasta va fi o binecuvântare eternă.

NIMENI NU VA FI PIERDUT?

Da, Scripturile ne spun că unii vor fi pierduţi şi că pierderea va fi o pierdere a vieţii şi deci a tuturor plăcerilor vieţii. „Şi vor fi ca şi când n-ar fi fost vreodată”; Ei vor „fi nimiciţi din mijlocul poporului”. Sf. Petru spune: „ca nişte animale să fie nimiciţi”. Fapt. 3:23; 2 Pet. 2:12.

Când? Atunci când ochii înţelegerii lor vor fi fost deschişi ca să-L vadă pe Domnul şi să înţeleagă caracterul Lui glorios, şi vor fi avut ocazia de a aprecia şi de a se bucura de binecuvântările Lui. Când aceştia vor respinge intenţionat harul lui Dumnezeu, vor muri în Moartea a Doua, de unde nu există nicio înviere, nicio speranţă de recuperare. Dar, mulţumită lui Dumnezeu, nu vor cunoaşte nicio suferinţă; vor fi nimiciţi ca nişte animale.

În măsura în care credem în acest Copil din Betleem, ne vom bucura acum. În măsura în care credem că El a fost arătat pentru noi; în măsura în care credem că a murit pentru păcatele noastre; în măsura în care Îl recunoaştem ca Mântuitorul glorificat; în măsura în care ne-am predat Lui inimile şi căutăm să facem lucrurile bine-plăcute Lui, vom avea pacea lui Dumnezeu.

Speranţa noastră pentru omenire în general este că la timpul cuvenit al lui Dumnezeu binecuvântarea Lui va ajunge la toţi — nu aceeaşi care este pentru Biserică, ci aşa cum ne spune sf. Petru în Fapt. 3:19-21: „Timpurile de înviorare să poată veni prin prezenţa Domnului şi să trimită pe Cel care a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Hristos, pe care cerul trebuie să-L primească până la timpurile restabilirii tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime”.