Vol. 21, Septembrie-Octombrie 2014, Nr. 6 


RESPONSABILITATEA NOILOR CREATURI FAŢĂ

DE LEGEA DIVINĂ

PARTEA A 3-A — ÎNVIEREA BISERICII DIFERITĂ DE CEA A LUMII

R 5107 a W. T. 1 octombrie 1912 (pag. 308-310)

Vom analiza acum unele texte care în general nu sunt înţelese, dar care ne vor permite să arătăm clar deosebirea exactă între învierea Bisericii şi cea a lumii în general.

În 1 Tesaloniceni 4:14, 16 apostolul Pavel menţionează două clase — „cei care au dormit în Isus” şi „cei morţi în Hristos”. Sacrificiul Domnului nostru ca Preţ de Răscumpărare împlinit la Calvar a schimbat viitorul rasei adamice, astfel încât se poate spune că rasa „doarme în Isus”. Lumea deci nu trebuie considerată ca stinsă, moartă pentru totdeauna, ci adormită, aşteptând timpul preorânduit de Tatăl, când „toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui îglasul Fiului lui Dumnezeuş şi vor ieşi din ele”. Ioan 5:28, 29.

„Morţi în Cristos” însă este o expresie aplicabilă numai Bisericii Alese. Chemarea de a fi botezaţi în Cristos (Unsul) este o ofertă care este limitată la Biserica „chemată, aleasă şi credincioasă” din Veacul Evanghelic. Apostolul se referă aici la cei care au fost concepuţi de Spirit sfânt şi mai târziu au adormit în moarte.

Dar ei nu trebuie consideraţi morţi în acelaşi sens în care lumea este moartă în Adam. „Morţii în Cristos” sunt morţii care vor avea Învierea din morţi — Întâia Înviere — învierea principală. Ceilalţi vor avea o înviere ulterioară. Nu trebuie să înţelegem însă că aceşti „morţi în Cristos” au murit ca Noi Creaturi, dar că moartea a fost pe deplin împlinită în ceea ce priveşte carnea lor.

Termenul „adormiţi” se aplică la ambele clase. Cei din lume care merg în moarte sunt încă în starea nesatisfăcătoare în care au murit şi vor veni afară în aceeaşi stare, pentru a se putea ridica din ea. Dar cei care acum aparţin lui Cristos vor avea o înviere instantanee şi vor primi corpuri noi, asemenea corpului glorios al Domnului.

Biserica de fapt începe să învie de când devin Noi Creaturi; şi dacă nu începem să înviem acum, nu vom avea parte de schimbare — „într-o clipă, într-o clipeală din ochi”, la sfârşitul cursului nostru (1 Cor. 15:51, 52). Aceştia nu vor veni afară la o judecată sau încercare viitoare, ci în schimbarea lor vor trece pe deplin din moarte la viaţă — în răsplata glorioasă, natura divină.

„DUHUL se Întoarce la Dumnezeu”

„Şi ţărâna se întoarce în pământ cum a fost, şi duhul se întoarce la Dumnezeu, care l-a dat.” Ecles. 12:7.

Acest text nu face referire specială la Biserică. Are o aplicare generală la toată omenirea când moare. Nu poate fi nici o discuţie în privinţa semnificaţiei primei părţi a textului, căci corpurile umane se descompun în ţărână de secole. Ultima parte a textului este total greşit înţeleasă de mulţi creştini. Nu se referă la suflare sau la altceva care se întoarce prin aer la Dumnezeu.

Ideea este aceasta: Când Dumnezeu l-a creat pe Adam, i-a dat o viaţă care să continue pentru totdeauna dacă va fi ascultător. Când Adam a păcătuit, Dumnezeu nu i-a luat duhul vieţii imediat. El i-a permis omului să-şi menţină acel duh al vieţii câţi ani a putut, luptându-se cu spinii şi pălămida până la „ruperea funiei de argint”.

Adam a transmis o parte din acel duh de viaţă copiilor lui, care a continuat în unii dintre ei timp de secole. Dar omenirea nu are nici un drept la acel duh de viaţă; acesta este doar ceva transmis lor de către părinţi. Dumnezeu nu recunoaşte pe nimeni ca având drept de a trăi cu excepţia celor care sunt în armonie cu El — cei care sunt perfecţi. De la cădere toată omenirea a trăit fără drept de a trăi. De aceea, din punct de vedere divin, despre întreaga lume se spune că legal este moartă. Orice drept la viaţă din punct de vedere divin este pierdut. Nimeni nu poate să-I spună lui Dumnezeu: „Eu am dreptul să trăiesc”. Dumnezeu ar putea spune: „Nu ai dreptul să trăieşti; căci primii tăi părinţi au păcătuit şi astfel au pierdut acest drept”.

Adam nu putea să dea descendenţilor lui ceea ce pierduse. Când Adam a murit, el şi-a dat duhul vieţii; adică, n-a mai deţinut acea parte de viaţă pe care o deţinuse timp de nouă sute treizeci de ani. Unde a mers acel duh de viaţă? S-a întors la Dumnezeu de unde venise iniţial. Totul merge înapoi la Dumnezeu. Adam nu le-a putut spune copiilor săi, „Vă las moştenire dreptul meu la viaţă”; pentru că nu avea niciunul. Nimeni în afară de Dumnezeu nu poate da dreptul la viaţă.

„Duhul se întoarce la Dumnezeu care l-a dat.” Când unul care a posedat dreptul la viaţă l-a pierdut, nu mai poate spune că are vreun drept la viaţă sau la altceva. Nu există alt mod de a primi viaţă decât prin Cristos.

„NU AL CELOR MORŢI, CI AL CELOR VII”

„Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov … nu este un Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii.” Luca 20:37, 38.

Când observăm contextul, vedem că Domnul nostru combătea teoria saducheilor şi dovedea că Avraam, Isaac şi Iacov vor avea o înviere. Isus a spus: „Dar că morţii înviază, a arătat însuşi Moise, în locul unde este vorba despre „rug”, când numeşte pe Domnul: „Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov”” (Luca 20:37). Dacă ei erau morţi în sensul în care este mort un animal, Dumnezeu n-ar fi putut vorbi niciodată despre ei în acest mod. Ei intraseră într-un acord cu Dumnezeu şi El a vorbit despre ei în armonie cu Planul general. Sf. Pavel spune: „Va fi o înviere a celor drepţi şi a celor nedrepţi” (Fapt. 24:15). Vrednicii din Vechime au avut această mărturie, că au fost plăcuţi lui Dumnezeu; şi ştim că ei au avut promisiunea unei învieri mai bune decât dacă nu I-ar fi fost plăcuţi lui Dumnezeu. Evrei 11:35.

Aceşti Vrednici din Vechime au trăit exact în acelaşi sens cum trăiesc Noile Creaturi concepute. Dacă Dumnezeu nu ne-ar învia din morţi, n-ar fi nici o înviere. Acelaşi lucru care se aplică la Noile Creaturi în Cristos se aplică şi la lume în general. Ei pot gândi că cei din morminte sunt absolut morţi: dar Dumnezeu intenţionează să-i trezească. Astfel apostolul vorbeşte nu numai despre cei care dorm în Cristos, ci şi despre cei care sunt adormiţi în Isus. Cei care dorm în Cristos sunt cei care au devenit Noi Creaturi în Cristos, moştenitori ai lui Dumnezeu, părtaşi naturii divine şi care au trecut în moarte. Despre aceştia se spune că sunt „morţi în Hristos” care vor învia întâi.

Isus nu este numai Mântuitorul Bisericii, ci şi Mântuitorul lumii (Ioan 4:42; 1 Ioan 4:14). El este ispăşirea nu numai pentru păcatele noastre, „ci şi pentru ale întregii lumi” ( Ioan 2:2). De aceea, cei care cred această afirmaţie — că va fi o înviere a morţilor, atât a celor drepţi cât şi a celor nedrepţi — vorbesc despre întreaga lume exact în acelaşi mod în care vorbesc despre cei care au adormit în Cristos.

Dar la trezire, cei din lume care dorm în Isus vor avea natură pământească şi cei care au dormit în Cristos vor avea natură mai înaltă. Cristos Şi-a dat viaţa ca preţ corespunzător pentru viaţa omului. Dar noi, care am intrat în Biserică, am intrat cu totul sub alte condiţii decât cei din lume. După cum a spus Isus: „Voi nu sunteţi din lume” (Ioan 15:19). Noi suntem separaţi şi deosebiţi de restul lumii. Apostolul ne spune că viaţa noastră vine de la Tatăl — „Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos”. 1 Petru 1:3.

Nu face Isus nimic pentru Biserică? Ba, da! Ca Avocat, El atribuie meritul Său Bisericii, ca să putem fi socotiţi părtaşi cu El în sacrificiul Său, căci „dacă răbdăm îcu Elş, vom şi împărăţi împreună cu El” (2 Tim. 2:12). Această voinţă de a suferi este Legământul de sacrificiu pe care îl facem cu Domnul nostru. Fără El nu putem face nimic. Noi nu putem ajunge niciodată la standardele divine la care a ajuns El; dar ca Avocatul nostru, El completează pentru lipsurile noastre. Noi avem aceeaşi concepere a Spiritului sfânt de către acelaşi Tată şi vom avea parte de aceeaşi Înviere, fiind făcuţi asemănători morţii Sale. Învierea lui Cristos este la natură divină, prin care şi noi vom fi „schimbaţi, într-o clipă, într-o clipeală din ochi”. 1 Cor. 15:51, 52.

Lumea va avea o înviere pământească. Dătătorul de Viaţă, Isus, le va da tot ceea ce au pierdut — natura umană şi condiţia edenică. Astfel deci, despre lumea moartă se spune că doarme, dar va fi trezită. Somnul lor este la fel ca al nostru; dar Biserica a adormit ca Noi Creaturi, iar lumea nu.

„DUMNEZEU ÎI DĂ UN TRUP”

„Şi ce semeni, semeni nu trupul care va fi, ci doar un grăunte, fie de grâu, fie de altă sămânţă. Apoi Dumnezeu îi dă un trup, după cum voieşte.”

Iată ideea: Omenirea aparţine naturii adamice. Felul de natură pe care Dumnezeu a binevoit s-o dea rasei adamice este natura pământească. Dar dacă noi aparţinem naturii spirituale, vom învia potrivit acelei naturi. Dacă semeni porumb, vei secera porumb; dacă semeni grâu, vei secera grâu; dacă semeni orz, vei secera orz. Aşa este şi în moarte. Dacă este semănat un corp natural, corpul natural va fi înviat. Biserica este o excepţie de la regulă. Noi, Creaturile Noi, suntem semănaţi corpuri naturale, dar avem aceste corpuri naturale numai împrumutate, în care funcţionăm. Suntem Creaturi Noi, nu fiinţe umane. Suntem semănaţi corpuri naturale, suntem înviaţi corpuri spirituale, la Întâia Înviere.

CELE DOUĂ ÎNVIERI

„Vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi din ele; cei care au practicat binele, pentru învierea vieţii, iar cei care au făcut răul, pentru învierea judecăţii.” Ioan 5:28, 29.

Prevederea divină este ca prin ascultarea Unuia, păcatele întregii lumi să fie ispăşite, şi o binecuvântare să vină pentru fiecare membru al rasei adamice. Printr-un om a venit moartea şi printr-un om vine învierea morţilor (or. 15:21-23). Aici avem două clase; cei care au făcut binele sunt cei care în timpul de acum aud Evanghelia şi care au şi folosesc ocazia de a face binele, iar cei care au făcut răul sunt cei care nu aud şi de aceea nu au ocazia să facă binele.

Despre cine se poate spune că face binele? „Nu este nici un om drept, nici unul măcar” (Rom. 3:10). După ce am primit acest Cuvânt bun al lui Dumnezeu, noi ar trebui să-l folosim bine, să intrăm în Şcoala lui Cristos pentru a fi învăţaţi de El şi să trecem prin încercările şi probele noastre. Aceste lucruri vor hotărî dacă suntem sau nu vrednici de această poziţie înaltă, pentru atingerea căreia ne-am consacrat viaţa.

Dar în această viaţă nu vom fi perfecţi cum a fost Isus — în corp şi minte. Noi nu putem fi perfecţi în trup, cum a fost Isus; dar Isus a avut o voinţă perfectă şi noi de asemenea putem avea o voinţă perfectă, deşi putem avea neajunsuri şi piedici în îndeplinirea acelei voinţe. Dar pentru a ne acoperi defectele, noi Îl avem pe Avocatul nostru, prin care Dumnezeu a aranjat să putem fi acceptaţi. Biserica îşi are încercarea ei înaintea lumii; şi dacă ei înving, Dumnezeu a spus că verdictul va fi: „Bine … te voi pune peste multe lucruri” (Mat. 25:21). Aceasta constituie „binele”.

Cine sunt cei care au făcut răul? Nimeni n-a fost perfect; nici chiar în mintea lor nu s-au ridicat la standardul pe care Dumnezeu îl aprobă. Ei sunt nesatisfăcători, ceea ce înseamnă nepotriviţi. Când Dumnezeu va fi stabilit Împărăţia glorioasă Mesianică, atunci El va pune toată omenirea la încercare să vadă dacă în timpul miei de ani a Domniei Sale, răsplăţile şi pedepsele îi vor aduce la o stare de inimă potrivită. La sfârşitul miei de ani, Isus, ca Mijlocitor, îi va prezenta Tatălui pentru o probă finală. Dacă vor trece acea probă, Dumnezeu le va da viaţă veşnică. Dar cei cărora le va trebui o mie de ani să facă binele nu vor primi o răsplată atât de înaltă ca acei care, prin sacrificiu de sine, îşi dovedesc acum iubirea pentru Adevăr şi mor pentru dreptate.

„DE M-AI ASCUNDE ÎN LOCUINŢA MORŢILOR”

„Ah! de ai voi să mă ascunzi în Locuinţa Morţilor, de m-ai acoperi până-Ţi va trece mânia şi de mi-ai rândui un timp şi apoi Îţi vei aduce iarăşi aminte de mine!” Iov. 14:13.

Acest pasaj din Scriptură se referă, nu la Noua Creatură, ci la fiinţa umană. Se referă la un om, nu la un fiu al lui Dumnezeu conceput de spirit şi membru al lui Cristos. Iov vorbea aici ca unul din omenire. El dorea să moară, căci viaţa îi devenise împovărătoare. El a spus: „Ah! de ai voi să mă ascunzi în Locuinţa Morţilor, de m-ai acoperi până-Ţi va trece mânia!” În mijlocul celor mai severe suferinţe a strigat: O, de-aş putea muri! numai nu mă lăsa ca pe un animal; numai ascunde-mă în mormânt până când tot acest timp de mânie, păcat şi blestem va trece şi va fi instaurată noua Eră. Cu greu am crede că Iov şi-a dat seama de însemnătatea a ceea ce spunea, dar am presupune mai degrabă că el rostea cuvinte de a căror deplină importanţă nu-şi dădea seama.

Nu există nici un motiv să presupunem că atunci când David a spus, „Nu-mi vei lăsa sufletul în locuinţa morţilor” (iad), el ştia că vorbeşte profetic despre Mesia. Sf. Petru a arătat că aceste cuvinte nu se refereau la David, ci la Cristos, că sufletul Lui n-a fost lăsat în iad, nici carnea Sa n-a văzut putrezirea (Fapt. 2:27-31). Dar Iov vorbea pentru sine şi profetic pentru omenire. El a fost un tip al lumii. Îşi pierduse turmele şi cirezile, prietenii, casa, copiii, soţia şi chiar sănătatea.

Dar la timpul cuvenit, Dumnezeu i-a dat lui Iov înapoi tot atâţia fii şi fiice şi de două ori pe atâtea turme şi cirezi etc. În acest mod el a fost un tip al familiei umane. Adam şi familia lui erau pierduţi. El a fost regele Pământului, dar şi-a pierdut autoritatea şi odată cu ea tot ceea ce a avut. În cele din urmă Adam şi toţi copiii lui se vor întoarce la ai lor — copil pentru copil. Şi în ceea ce priveşte bogăţiile pământeşti, el va primi mult mai mult decât a pierdut vreodată. Iov este tipul acestei restituiri.

Lumea doarme din punct de vedere divin. După cum a putut spune Iov, „Ascunde-mă în Locuinţa Morţilor”, tot aşa un creştin poate să fi spus odată: „Voi fi ascuns în mormânt până la înviere”. Dumnezeu a prevăzut învierea pentru toţi. Dar au murit toţi la fel? Noi răspundem că familia adamică este moartă în sensul că şi-a pierdut dreptul la viaţă în momentul căderii. Dar Dumnezeu a privit înainte şi a putut vorbi profetic fie prin Iov fie prin oricine altcineva. Iov a putut vorbi ca şi cum nu era mort, luând cunoştinţă de faptul că va fi o înviere. Chestiunea aici pare a fi: Viaţa lui Iov a fost trecută dincolo în acelaşi sens în care a fost trecută viaţa sf. Pavel? În nici un caz. Iov a adormit în moartea adamică; sf. Pavel a adormit în Cristos. Una a fost viaţa Noii Creaturi, iar alta viaţa vechii creaturi, neconcepută de Spirit sfânt la natură nouă.