RUGĂCIUNILE NOII CREAŢII

R 4983 W. T. 1 martie 1912 (pag. 77-81)

Rugăciunea adresată lui Dumnezeu, comuniunea cu El, este un mare privilegiu şi o dovadă a favorii Lui. Dumnezeu nu ne dă însă acest privilegiu pentru a putea fi informat despre dorinţele noastre, căci, deoarece noi suntem imperfecţi, dorinţele noastre nu pot fi perfecte: „Căci nu ştim să ne rugăm cum trebuie”; şi El face pentru noi mai bine decât ştim noi să cerem sau să gândim. Dumnezeu nici nu permite să ne rugăm ca să-L informăm cu privire la chestiunile de aici; căci El cunoaşte sfârşitul de la început, precum şi fiecare pas care intervine. Dar El a instituit rugăciunea pentru folosul, mângâierea şi instruirea noastră.

Obiectivul rugăciunii este de a aduce inima şi mintea copilului lui Dumnezeu în contact cu inima lui Dumnezeu, pentru ca el să poată fi astfel în stare să-şi dea seama de calitatea de Tată a lui Dumnezeu, de iubirea şi de interesul Lui profund în fiecare punct al bunăstării noastre; pentru ca în necaz adânc să ne putem descărca inimile înaintea lui Dumnezeu şi astfel să fie adusă cu forţă în atenţia noastră iubirea, grija şi înţelepciunea Lui — pentru încurajarea noastră, nu a Lui; pentru întărirea noastră, nu a Lui, şi pentru bucuria noastră.

Această ocazie nu este pentru a-L învăţa noi pe Iehova cum să aranjeze lucrurile cel mai bine, ci pentru a ne face inimile să-şi dea seama că El este Centrul înţelepciunii şi puterii, pentru ca, descărcându-ne inimile, să putem fi pregătiţi să ascultăm răspunsul şi sfatul Său prin Cuvântul Său. Şi cel a cărui cunoştinţă despre rugăciune este limitată la a-i comunica lui Dumnezeu puţină informaţie cu „multă vorbire”, şi care n-a învăţat niciodată să asculte răspunsul la rugăciunea sa din Cuvântul lui Dumnezeu, n-a reuşit încă în mare măsură să aprecieze obiectivul rugăciunii.

Seriozitatea în serviciul lui Dumnezeu îi va aduce pe copiii Lui la El în mod frecvent, pentru a-şi da seama la picioarele Lui, de compătimirea Lui în ceea ce priveşte dificultăţile, descurajările şi încercările vieţii, precum şi pentru a cere îndrumare şi conducere în fiecare situaţie a vieţii, şi prin Cuvântul Lui să asculte la înţelepciunea Sa, care îi va face în stare să-L servească în mod acceptabil.

Domeniul rugăciunii cuprinde cererea numai acelor lucruri pe care Dumnezeu a declarat că Îi place să le dea. Şi deşi putem vorbi liber cu El ca Tată, şi-I putem spune cum înţelegem noi Cuvântul Său şi încrederea pe care o avem în îndeplinirea lui finală, totuşi noi trebuie nu numai să evităm să-I spunem Domnului voinţa şi planurile noastre şi ce ne-ar plăcea nouă, dar trebuie să evităm şi să îndepărtăm de la noi orice spirit de acest fel, şi trebuie să recunoaştem şi să ne aducem în deplin acord cu voinţa şi planul Său pentru îndeplinirea lui. Dacă acest gând ar fi apreciat, aceasta ar scurta unele din „rugăciunile lungi”, „o mulţime de cuvinte” şi „repetările fără rost”, prin care unii se străduiesc să-L instruiască pe Domnul în legătură cu dorinţele lor cu privire la fiecare chestiune de sub cer. Aceasta i-ar trimite rapid la Cuvântul lui Dumnezeu pentru a cerceta cu sârguinţă Planul lui Dumnezeu ca să poată să lucreze, precum şi să se roage în armonie cu el.

În timp ce ne asigură că Tatăl Se îngrijeşte de noi şi Îi place să mergem la El cu inimi sincere, Învăţătorul ne informează despre condiţiile în care putem aştepta un răspuns. El spune: „Dacă rămâneţi în Mine şi cuvintele Mele rămân în voi, cereţi orice veţi vrea şi vi se va da”. Ioan 15:7.

„RĂMÂNEŢI ÎN MINE”

Condiţiile afirmaţiei sau promisiunii de mai sus sunt două; prima este, a rămâne în Cristos. Dar ce înseamnă a rămâne în Cristos? Numai aceia pot rămâne în Cristos care sunt în Cristos, care au intrat în El prin credinţă, căinţă şi consacrare; şi a rămâne în El înseamnă că credinţa va rămâne, căinţa pentru păcat şi împotrivirea la acesta vor rămâne, şi consacrarea faţă de Domnul şi serviciul Lui vor rămâne, şi va fi evident că voinţa noastră a fost pe deplin consacrată — înglobată în voinţa lui Cristos.

Cealaltă condiţie este de asemenea una cu greutate: „Dacă Cuvintele Mele rămân în voi”. O, cât de evident este că Domnul nostru a vrut să Se asocieze pe Sine şi Cuvântul Său, Scripturile, în minţile, inimile şi vieţile tuturor celor care sunt cu adevărat ai Lui! Ei trebuie să cerceteze Scripturile ca să cunoască voinţa Domnului; să cunoască ceea ce a promis El şi ceea ce n-a promis; să ştie ce pot să ceară şi ce nu pot să ceară; şi, recunoscând acestea, unul pe deplin consacrat — unul stăpânit în întregime de voinţa lui Dumnezeu — nu va vrea să fie, să aibă, sau să facă altceva decât ceea ce va fi plăcut Domnului în ceea ce îl priveşte pe el.

Când se ajunge la această poziţie, ca voia lui Cristos să-l conducă, cuvintele lui Cristos să rămână în el, putem uşor vedea că orice ar cere unul ca acesta bine informat cu privire la promisiunile divine şi cu totul supus voinţei divine, ar fi lucruri pe care Tatălui I-ar plăcea să le dea ca răspuns la cererile lui.

Aceste cereri ar fi probabil la fel de simple cum a fost cererea Învăţătorului când S-a rugat: „Facă-se nu voia Mea, ci a Ta!” (Luca 22:42). În astfel de stare rugăciunile întotdeauna primesc răspuns; dar în astfel de stare rugăciunile ar fi foarte modeste. Rugăciunile cuiva în astfel de situaţii ar fi mai mult o mulţumire pentru binecuvântări, o exprimare a încrederii, şi încredinţarea căii sale Domnului, încrezător dându-şi seama de faptul că în astfel de condiţii promisiunea, toate lucrurile (chiar şi dezastrele şi necazurile aparente) vor lucra împreună spre bine. Prin urmare, orice ar veni, unul ca acesta ar putea vedea că rugăciunea lui a fost ascultată. El s-ar putea bucura mereu, deoarece este pregătit să se bucure în strâmtorare ca şi în prosperitate, pe cărarea serviciului. El nu are voinţă ca să se opună la ceea ce permite Dumnezeu, ştiind că va lucra spre bine.

Aceştia din poporul Domnului nu s-ar putea ruga să se facă voia lor; căci ei n-au altă voinţă decât cea a lui Dumnezeu. Cei care rămân în Cristos şi în care rămâne Cuvântul Lui, se pot ruga pentru duşmanii lor şi pentru cei care se poartă dispreţuitor şi îi persecută, deşi nu se pot ruga ca Dumnezeu să deschidă ochii duşmanilor imediat, nici în modul lor. Dându-şi seama din Cuvântul făgăduinţei lui Dumnezeu care locuieşte în ei, că ochii orbilor vor fi deschişi faţă de Adevăr, ei pot aştepta timpul Său. Mergând la Dumnezeu în rugăciune, ei îşi pot exprima iertarea celui care-i persecută, interesul în privinţa lui şi aşteptarea răbdătoare pentru ziua când „pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului ca fundul mării de apele care-l acoperă” — ca adâncul oceanului — şi când voia Lui se va face pe pământ precum în cer. Isa. 11:9.

RĂSPUNSURI ADESEA ÎNTÂRZIATE

Răspunsul la rugăciunea noastră nu este întotdeauna dat imediat; dar după ce ne-am asigurat că cererile noastre sunt în acord cu promisiunile, acele lucruri care sunt foarte aproape de inimile noastre devin rugăciunea noastră continuă, asociindu-se în minţile noastre cu toate datoriile şi interesele vieţii, inima gravitând continuu spre lucrurile pe care le-am dorit de la Domnul, şi în ocazii potrivite repetându-I cererea. Acesta este felul de rugăciune pe care Domnul o recomandă, zicând: „Trebuie să se roage neîncetat şi să nu se lase” (Luca 18:1). Poporul Domnului s-ar cuveni să continue să ceară lucrurile drepte cu un oarecare grad de stăruinţă, şi să nu obosească, să nu-şi piardă speranţa, credinţa, să nu i se tulbure inima.

Fără îndoială există multe motive pentru care Domnul nu răspunde prompt la toate cererile noastre care sunt în conformitate cu voinţa Sa, în armonie cu Cuvântul Său. Noi nu putem şti toate aceste motive; dar unele dintre ele sunt evidente. Fără îndoială, un motiv pentru care Domnul întârzie în a ne răspunde, este adesea ca să probeze tăria şi profunzimea dorinţelor noastre pentru lucrurile bune pe care le cerem de la El.

De exemplu, ne informează că El este mai dispus să ne dea Spiritul Său sfânt pe care îl cerem decât sunt părinţii noştri să dea lucruri bune copiilor lor. Totuşi, acordarea Spiritului sfânt este un proces treptat; şi noi suntem în stare să-l primim numai în măsura în care ne golim de spiritul lumesc sau egoist. Se cere timp pentru a ne goli de sine şi a fi pregătiţi pentru mintea lui Cristos; la unii aceasta cere mai mult decât la alţii; dar toţi au nevoie de golire pentru a putea primi reumplerea.

Cine caută găseşte, dar cu cât caută mai mult, mai mult găseşte; celui care bate i se va deschide, dar baterea lui continuă şi interesul lui crescând în batere înseamnă dorinţa lui crescândă de intrare, astfel încât, când uşa privilegiilor, a ocaziei, se deschide încet înaintea lui, curajul şi tăria lui cresc în timp ce caută să se folosească de deschidere. Astfel în fiecare mod binecuvântarea este mai mare decât dacă Domnul i-ar răspunde grabnic la cereri.

Trebuie să ne gândim că Tatăl nostru din cer este bogat, binevoitor, bun şi generos, precum şi înţelept şi iubitor. Trebuie să presupunem că El va avea plăcere să ne acorde dorinţele inimii dacă acele dorinţe sunt în armonie cu planul Său, pe care deja l-a întocmit pe acele linii care să includă nu numai interesele noastre cele mai înalte şi mai bune, ci şi interesele cele mai înalte şi mai bune ale tuturor creaturilor Sale. Atunci, orice ar veni, copiii Lui bine informaţi pot avea toate dorinţele inimii, deoarece inimile lor sunt în deplin acord cu Domnul; şi ei nu doresc nimic de la Domnul decât lucrurile bune ale scopului şi ale promisiunii Sale.

„DORINŢA, ROSTITĂ SAU NEROSTITĂ”

Când astfel este considerată, nu ca un aranjament de cerşire, nici ca o ocazie de a-L informa pe Domnul în ceea ce priveşte voinţa noastră, ci ca o perioadă de uniune şi comuniune a inimii cu Tatăl, în care ne putem uşura inimile împovărate sau nedumerite şi să ne dăm seama de compătimirea divină, amintindu-ne promisiunile divine, revizuind grija divină, şi exprimându-ne încrederea în multele promisiuni ale lui Dumnezeu, astfel împrospătându-ne şi aducând acele făgăduinţe aproape de inimile noastre, ca şi cum Dumnezeu le-ar rosti acum cu voce tare în auzul nostru — astfel considerată, cât de potrivită, da, cât de necesară este rugăciunea pentru adevăratul copil al lui Dumnezeu! El nu poate trăi fără ea. A întrerupe această comuniune, ar fi ca şi cum ai lăsa un copac fără frunze; îndepărtarea lor i-ar opri şi împiedica dezvoltarea.

Dar a presupune că viaţa creştină depinde numai de rugăciune fără un studiu serios al Cuvântului lui Dumnezeu, este ca şi cum ai presupune că un copac ar putea creşte bine numai din frunzele lui, fără rădăcini şi sol. Ambele sunt necesare. După cum solul bun şi rădăcinile vor produce frunze şi rod, tot aşa, promisiunile Cuvântului lui Dumnezeu absorbite de noi, în mod natural vor duce la fapte bune şi la comuniune cu Dumnezeu în rugăciune, fără de care roadele Spiritului s-ar veşteji curând şi ar dispărea.

Nu-i de mirare deci, că Isus, atât prin învăţătură cât şi prin exemplu, a spus: „Vegheaţi şi rugaţi-vă” (Mat. 26:41), unind condiţiile necesare pentru dezvoltarea noastră. Unii se roagă şi neglijează vegherea; alţii veghează şi neglijează rugăciunea. Ambele aceste greşeli sunt serioase; şi noi nu putem decide care neglijenţă este mai serioasă, deoarece fiecare ar produce pierderea dezastruoasă a marelui „premiu” pentru care alergăm.

Nicăieri rugăciunea nu este definită ca o datorie, deşi necesitatea ei este afirmată. Tatăl doreşte pe aceia care să I se închine în duh şi în adevăr (Ioan 4:23); şi ar fi contrar acestui principiu să definim rugăciunea ca o datorie şi să fixăm un timp stabilit sau loc sau mod formal. Seriozitatea serviciului şi particularitatea ocaziei vor regla frecvenţa şi subiectul rugăciunii.

Nicio formă de rugăciune nu este dată în Scripturi. Chiar şi Învăţătorul, când ucenicii I-au cerut instrucţiuni asupra acestui subiect, le-a dat, nu o formă pe care s-o repete, ci numai o idee sau un exemplu de felul cum să aranjeze rugăciunile lor adresate lui Dumnezeu. El n-a zis: Rugaţi-vă cu această rugăciune, ci „Aşa să vă rugaţi”. Rugăciunile noastre deci să fie în acest mod — nu o colecţie de cereri extravagante, ci expresia simplă a inimii serioase: în primul rând, recunoscând şi dând cinste lui Dumnezeu ca Tatăl nostru, Cel Atotputernic şi Sfânt; în al doilea rând, exprimând aşteptarea şi încrederea noastră că Împărăţia Sa vine conform promisiunii, şi ardorii noastre după ea şi după timpul când voia Sa se va face pe pământ ca şi în cer; în al treilea rând, reazemul nostru pe El pentru „pâinea zilnică” pe care ne-a promis-o; în al patrulea rând, recunoaşterea că ale noastre căi nu sunt perfecte, şi reazemul nostru pe favoarea Lui (acordată prin Isus Cristos) pentru iertare; şi bunăvoinţa noastră de a exercita iertare faţă de datornici, faţă de cei care ne greşesc.

„TATĂL NOSTRU CARE EŞTI ÎN CERURI”

Termenul „Tatăl nostru” este un termen de afecţiune specială. Afecţiunea unui tată adevărat pentru copilul său, fiind una din cele mai preţioase din lume, este folosită ca să ilustreze relaţia membrilor consacraţi ai Domnului cu Creatorul. Este necesar să fim câtva timp în şcoala lui Cristos ca ucenici, învăţăcei, înainte de a putea aprecia în mod cuvenit sensul acestui cuvânt, „Tată”, aşa cum se aplică la Dumnezeu; dar cu cât ajungem să cunoaştem mai mult din iubirea lui Dumnezeu care întrece orice înţelegere, şi cu cât suntem mai mult în stare să ne apropiem de El prin credinţă şi ascultare, cu atât devine mai scump acest termen, Tată.

„Sfinţească-se Numele Tău”, exprimă adorare, aprecierea bunătăţii şi măreţiei divine, şi reverenţă corespunzătoare. Când adresăm cererile noastre Domnului, primul nostru gând nu trebuie să fie unul egoist, referitor la noi înşine sau la interesele altora preţioşi nouă, ci Dumnezeu să fie primul în toate gândurile, scopurile şi socotelile noastre. Nu trebuie să ne rugăm pentru nimic ce n-ar fi în armonie cu cinstirea numelui Tatălui nostru ceresc; nu trebuie să dorim pentru noi sau pentru cei dragi nouă, nimic ce n-ar fi aprobat de El pe deplin şi pentru care nu ne-ar îndreptăţi să ne rugăm.

Poate că nici o calitate a inimii nu este în mai mare pericol de a dispărea printre cei ce se numesc astăzi creştini, decât acest gând al reverenţei pentru Dumnezeu. Oricât am crescut în cunoştinţă şi oricât ne-am eliberat de superstiţii şi erori, şi oricât de avansată este în unele privinţe poziţia creştinului de astăzi faţă de cea de acum un secol, ne temem că reverenţa pierde teren nu numai în biserica nominală, ci şi la mulţi membri ai „Bisericii celor întâi-născuţi, care sunt scrişi în cer” (Evr. 12:23). Fiecare pierdere a reverenţei este un dezavantaj clar, atât pentru Biserică, precum şi pentru lume, pregătind drumul pentru diferite rele şi în cele din urmă pentru anarhie.

După cum Dumnezeu, slava şi onoarea Sa, trebuie să fie primele în mintea copiilor Săi, tot aşa următorul lor gând să fie pentru Împărăţia glorioasă viitoare, care, aşa cum a promis El, va binecuvânta lumea. Oricât de mult ar presa asupra noastră interesele şi afacerile personale, şi oricât am dori să avem binecuvântarea şi îndrumarea Domnului în ele, acestea nu trebuie să depăşească în aprecierea noastră aranjamentele Sale binefăcătoare, pe care le-a promis atât de clar în Cuvântul Său. Trebuie să ne amintim că atunci când va veni Împărăţia, aceasta va fi rezolvarea fiecărui rău şi a fiecărui necaz, nu numai pentru noi, ci pentru toată omenirea. De aceea, nu trebuie să permitem ca nevoile noastre personale să fie prea proeminente, ci să ne amintim că toată creaţia suspină şi suferă împreună durerile naşterii, aşteptând această Împărăţie glorioasă şi binecuvântarea peste toate familiile pământului, promisă de Tatăl nostru din cer, că va veni prin sămânţa lui Avraam.

Acest gând în privinţa Împărăţiei, a necesităţii ei şi a binecuvântării pe care ea o va aduce, ne va ţine proeminent în minte Chemarea noastră de Sus la comoştenire cu Domnul nostru în această Împărăţie. Şi în măsura în care această speranţă ne stă vie în faţă, ea va fi, aşa cum zice apostolul, „o ancoră a sufletului, o nădejde tare şi neclintită, care pătrunde dincolo de perdeaua dinăuntru”. Evrei 6:19.

Această ancorare a speranţei în viitor, în Împărăţie, ne va face capabili să trecem în siguranţă şi cu relativă linişte prin încercările şi furtunile şi dificultăţile din această lume rea. Mai mult, gândurile noastre în privinţa Împărăţiei ne vor aminti că, dacă este să fim moştenitori ai Împărăţiei, va fi necesar să avem acum disciplinarea şi pregătirea potrivite. Acest gând la rândul lui va face ca toate necazurile şi încercările de acum să ni se pară uşoare, ştiind că ele lucrează pentru noi mai presus de orice măsură o greutate veşnică de slavă. Astfel, însăşi oferirea acestei rugăciuni în ordinea ei cuvenită, ne va aduce o măsură de uşurare de nedumeririle, încercările şi dezamăgirile noastre, înainte de a ajunge la locul cuvenit ca să le menţionăm la Tronul harului.

„FACĂ-SE VOIA TA … PE PĂMÂNT”

Această cerere făcută din inimă, implică faptul că acel care o face şi-a consacrat Domnului pe deplin voinţa, inima; şi deoarece el are speranţe ca Împărăţia să vină curând, să supună toată nedreptatea şi să stabilească voia divină de la o mare la alta şi de la un pol la altul, aşa că acum, cel care face cererea fiind astfel în armonie cu voia Domnului şi astfel dorind ca aceasta să aibă stăpânire universală, se va asigura ca această voinţă să conducă în inima sa; ca în afacerile sale să se facă voia lui Dumnezeu cât poate el de bine în starea sa pământească, întocmai cum speră ca aceasta să se desăvârşească în Împărăţia care va fi stabilită curând.

Nimeni nu poate face această cerere în mod inteligent şi cinstit, decât dacă doreşte şi se străduieşte să se facă voia Domnului în el însuşi în timp ce este pe pământ. Astfel, asupra celui care face această cerere vine o binecuvântare înainte ca el să ceară vreo binecuvântare specială asupra sa ori asupra altora. Simplul gând la aranjamentul divin aduce binecuvântare, pace, odihnă, satisfacţie a inimii.

„PÂINEA NOASTRĂ CEA DE TOATE ZILELE DĂ-NE-O NOUĂ ASTĂZI”

Ideea din această cerere pare să fie aceea de dependenţă continuă de Domnul, zi de zi, pentru lucrurile de care avem nevoie — acceptând pentru fiecare zi grija providenţială a Domnului şi îndrumarea rânduielilor noastre. Pâinea cea de toate zilele trebuie înţeleasă aici în sensul larg al hranei şi îmbrăcămintei — lucrurile necesare. Poporul Domnului, care-L recunoaşte ca Tată, trebuie să se încreadă în El în calitatea lor de copii, în timp ce caută să folosească diferitele mijloace şi ocazii pe care ei le au la îndemână. Ei trebuie să se îngrijească de lucrurile necesare pentru ei înşişi, dar să recunoască prevederea şi grija divină care a prearanjat lucrurile aşa încât să facă acele condiţii şi binecuvântări cu putinţă de obţinut.

Agnosticismul şi Critica Radicală în general ar putea să nege, dacă ei aşa vreau, providenţa divină în legătură cu cerealele şi cu alte rezerve de hrană pentru necesităţile omului; dar ochiul credinţei vede în spatele acestor rezerve Iubirea lui Dumnezeu, Înţelepciunea lui Dumnezeu şi Puterea lui Dumnezeu, făcând pregătiri pentru necesităţile omului, şi dând lucrurile necesare în modul în care să fie spre avantajul omenirii — prin sudoarea feţei etc.

„ŞI NE IARTĂ NOUĂ GREŞELILE NOASTRE”

A ne ruga Domnului pentru iertarea păcatelor este un indiciu că în inimă ne împotrivim păcatului şi că orice păcate comise n-au fost cu voia; şi Domnul, potrivit legământului Său de har făcut cu noi, este de acord să ne accepte intenţiile inimii în locul ascultării reale, depline, complete, perfecte, faţă de cerinţa divină, în gând, cuvânt şi faptă. Această cerere înseamnă deci că noi recunoaştem că Haina dreptăţii lui Cristos acordată nouă s-a pătat ori s-a murdărit şi dorim să fie curăţată, aşa încât să fim iarăşi „fără pată, fără încreţitură sau altceva de felul acesta”. Aceasta nu se poate referi la păcatele cu voia, fiindcă, aşa cum explică apostolul, „Dacă păcătuim cu voia după ce am primit cunoştinţa deplină a adevărului, nu mai rămâne nicio jertfă pentru păcate”, şi ca atare nu mai este nicio bază de iertare; şi sfârşitul păcatului cu voia este Moartea a Doua (Evr. 10:26). Este însă potrivit să observăm că există ceea ce s-ar putea numi păcate mixte — păcate în care o măsură de voinţă se combină cu o măsură de ignoranţă sau slăbiciune moştenită.

În cazul acestor păcate, Domnul Îşi exprimă bunăvoinţa de a anula răul dacă este căinţă promptă pentru el; dar Îşi rezervă pentru Sine aplicarea loviturilor sau a corecţiilor potrivite şi necesare copilului Său, ca o instruire în dreptate şi o corectare a slăbiciunilor etc.

Fericiţi sunt cei care, cu creştere în har şi cunoştinţă, îşi găsesc inima atât de deplin în acord cu principiile aranjamentului divin, încât niciodată nu păcătuiesc cu vreo măsură de voinţă; dar binecuvântaţi sunt şi aceia care, găsind ceva măsură de voinţă în devierea lor de la regula divină, sunt îndureraţi, şi care, aşa cum zice apostolul, se disciplinează sau se corectează ca să poată învăţa mai repede lecţiile şi să-şi aducă trupul mai complet în supunere la mintea nouă — „Mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am predicat altora, să fiu eu însumi dezaprobat”. „Dacă ne-am judeca singuri, n-am fi judecaţi.” 1 Cor. 9:27; 11:31.

„CELOR CARE NE-AU GREŞIT”

Aşa cum noi suntem imperfecţi şi nu putem ţine Legea divină, tot aşa şi alţii sunt imperfecţi. După cum gradul devierii de la Legea Divină diferă în funcţie de gradul căderii, tot aşa trebuie să ne aşteptăm ca greşelile noastre şi ale altora, unul împotriva altuia, să se deosebească potrivit temperamentului, slăbiciunii naturale etc. După cum noi ne dăm seama că am primit şi avem încă nevoie de compasiune şi milă divină în legătură cu neajunsurile noastre, tot aşa, Domnul ne învaţă că trebuie să practicăm bunăvoinţă asemănătoare faţă de semenii noştri, din Biserică şi din afară.

În altă parte El aşază această regulă foarte strict, şi anume, dacă noi nu iertăm din inimă celor care ne greşesc, nici Tatăl nostru ceresc nu ne va ierta greşelile. Astfel Domnul vrea să dezvolte în poporul Său consacrat spiritul Tatălui, aşa cum ne-a învăţat El zicând: „Fiţi deci desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru Cel ceresc este desăvârşit”. Mat. 5:48.

Perfecţiunea trebuie să fie standardul. Oricât am fi noi de deficitari, nu putem avea un standard mai jos; şi în măsura în care ne străduim după acel standard şi ne dăm seama de slăbiciunile şi imperfecţiunile noastre, în acea măsură trebuie să avem compasiune pentru semenii noştri şi pentru neajunsurile lor faţă de noi. Aceasta este iubire, simpatie, compasiune; şi oricine nu ajunge la acest grad de iubire care să aibă compasiune pentru alţii şi pentru slăbiciunile lor, şi care să fie gata şi bucuros să-i ierte, este deficitar în iubire; şi oricine nu reuşeşte în această chestiune până la măsura de a-şi iubi vrăjmaşii, aşa încât chiar să se roage pentru ei, acea persoană nu ajunge la ţinta caracterului pe care-l cere Domnul, şi poate fi sigură că devierile sale de la dreptatea perfectă nu vor fi trecute cu vederea; fiindcă îi lipseşte acea calitate importantă a iubirii care acoperă o mulţime de păcate de toate felurile. Nimeni desigur nu va câştiga un loc în clasa Împărăţiei, în clasa Miresei, decât cei care au această calitate iertătoare, calitatea iubirii.

„NU NE DUCE ÎN ISPITĂ”

Trebuie să ne amintim cuvintele apostolului (Iac. 1:13), în sensul că „Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni”, şi să aplicăm aceste cuvinte la rugăciunea noastră. Astfel rugăciunea noastră nu va însemna că ne temem că Dumnezeu ne va ispiti, dar că Îl rugăm fierbinte să ne îndrume paşii, grijile noastre în viaţă, aşa încât nici o ispită, nici o încercare prea severă să nu vină peste noi, ca El să ne ducă pe o cale pe care să nu fim ispitiţi peste puterile noastre, şi să ne dea o cale de scăpare când suntem în mare necaz. Apostolul ne asigură că aceasta este voinţa divină şi că astfel de rugăciune ar fi în armonie cu ea. El zice că Dumnezeu nu îngăduie să fim ispitiţi peste puterile noastre, ci cu orice ispită va da şi o cale de scăpare. Ispitele sunt de la Adversar şi de la natura noastră decăzută — prin carnea noastră şi prin slăbiciunile altora. Dumnezeu nu este răspunzător de acestea, dar El poate să îndrume calea poporului Său aşa încât să nu fie covârşiţi de aceste dificultăţi, slăbiciuni, asalturi naturale, nici de uneltirile Adversarului.

„SCAPĂ-NE DE CEL RĂU”

Niciodată n-a fost mai mare nevoie de această cerere decât acum. Cel Rău caută în mod special să prindă în cursă şi să ademenească poporul Domnului în prezent; şi Scripturile ne informează că Dumnezeu permite aceasta, şi astfel El trimite o lucrare de rătăcire asupa lumii şi asupra bisericii nominale. Tatăl nostru permite aceasta fiindcă a venit timpul unei separări complete a „grâului” de „neghină”. El a promis însă că aceia care sunt cu adevărat din clasa „grâului” — sfinţiţi în Isus Cristos, care caută să meargă pe urmele Sale — nu vor fi poticniţi, nu vor cădea niciodată, ci li se va da o intrare îmbelşugată în Împărăţia veşnică. Chestiunea deci este una de loialitate a inimii faţă de Domnul.

Încercarea din această zi va „dovedi cum este lucrarea fiecăruia [din Biserică]”. Încercarea va fi aşa de severă încât dacă ar fi posibil „chiar cei aleşi” ar fi înşelaţi; dar aceasta nu va fi posibil, fiindcă Domnul Se va îngriji în mod special de aceştia. Totuşi, Domnul va fi întrebat de poporul Său în privinţa acestor lucruri pe care El le-a promis, şi rugându-se, „Scapă-ne de Cel Rău”, desigur ei vor lucra în acea direcţie. Aşteptarea noastră este că foarte curând forţele răului vor câştiga mult mai mare putere decât în prezent, „cu toate amăgirile nedreptăţii”. Între timp Domnul reţine forţele împotrivitoare pentru ca poporul Său adevărat să poată îmbrăca armătura lui Dumnezeu şi să poată sta în picioare când va veni ziua cea rea.