SAUL DIN TARS ŞI CE A VĂZUT EL

„După ei toţi, ca unei stârpituri, mi S-a arătat şi mie.” 1 Cor. 15:8.

R 5033a W. T. (1 iunie 1912 pag. 175-177)

Sf. Pavel vorbea despre învierea morţilor. El şi-a dat seama că acel mare fapt era baza Mesajului Evangheliei. Era destul de uşor a se dovedi că Isus murise, dar pentru o lume sceptică era dificil a se dovedi că înviase din morţi; şi oricine nu putea să creadă acel mare fapt, nu putea să creadă nici celelalte mari fapte care stau în picioare sau cad împreună cu el.

De exemplu, apostolul a prezentat că Isus lăsase gloria cerească şi devenise Om pentru a satisface cerinţele Legii divine împotriva lui Adam şi a rasei sale, implicată prin el. El a putut arăta raţionamentul acestei logici. A dovedit că, deoarece întreaga lume era condamnată la moarte prin neascultarea Tatălui Adam, a fost absolut necesar ca o viaţă nepătată să fie sacrificată pentru a satisface pedeapsa şi pentru a asigura eliberarea rasei condamnate.

DUMNEZEU NU-L VA LĂSA PE FIUL SĂU

ÎN MOARTE

Apostolul a declarat că Isus fusese credincios în misiunea Sa de depunere deplină a vieţii şi că întreaga chestiune a fost plăcută şi acceptabilă Tatălui Ceresc. Dacă era aşa, în mod sigur Dumnezeu nu-L va lăsa pe Fiul Său în moarte, ci Îl va învia din morţi. Acest fapt apostolul l-a enunţat în mod repetat, arătând că Domnul nostru a intrat în gloria şi răsplata Sa şi S-a înălţat acolo unde a fost înainte — la perfecţiune pe planul spiritual.

Dar toate aceste afirmaţii au căzut fără efect în urechile unora din ascultătorii lui, care au pretins că era mult mai uşor să creadă că Isus n-a murit deloc, ci numai a fost transformat, decât să creadă că a murit pentru păcatele noastre şi a înviat pentru îndreptăţirea noastră; de aceea apostolul face frecvent referire la învierea lui Cristos şi insistă asupra ei ca absolut necesară pentru credinţa creştină, deoarece, nu numai că astfel ar fi arătată favoarea Tatălui ceresc faţă de Domnul Isus, dar mulţimea tuturor sfintelor profeţii ar rămâne neîmplinită dacă Isus n-a înviat din morţi.

Cu alte cuvinte, un Răscumpărător mort n-ar fi de niciun folos; lucrurile ar fi la fel de nefavorabile pentru păcătoşi ca şi când Isus n-ar fi venit deloc. În plus, dacă învierea lui Isus ar fi o chestiune discutabilă, cum ar putea cei care contestau acel mare fapt să recunoască învierea Bisericii şi a lumii? Sf. Pavel accentuează aceasta de asemenea, declarând că „va fi o înviere a celor drepţi şi a celor nedrepţi”, ca rezultat al lucrării răscumpărătoare a lui Isus — moartea Sa pentru păcatele omului şi învierea Sa la glorie pentru a îndeplini binecuvântările asigurate prin moartea Sa.

„DUPĂ EI TOŢI, … MI S-A ARĂTAT ŞI MIE”

Urmându-şi argumentul, apostolul a prezentat întregul lanţ de martori cu excepţia femeilor care L-au văzut întâi pe Domnul în dimineaţa învierii. El spune: „S-a arătat lui Chifa (Petru), apoi celor doisprezece. După aceea S-a arătat la peste cinci sute de fraţi … . Pe urmă S-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor”, când S-a înălţat. Apoi vine textul: „După ei toţi … mi S-a arătat şi mie”.

Există ceva patetic în această referire la propria sa întrezărire a lui Isus. Aceasta i-a amintit perioada persecutării sale bigote a Bisericii. I-a amintit de propria sa responsabilitate în legătură cu moartea sf. Ştefan, şi de ura oarbă care l-a condus să-i persecute pe semenii săi inofensivi, numai fiindcă credeau că Isus a murit şi a înviat, chiar lucrul pe care el încerca acum să-l mărturisească tuturor celor care aveau urechi de auzit.

Memoria sa a mers în urmă la nebunia pe care o manifestase în urmărirea creştinilor chiar până la Damasc, aruncându-i în închisoare. Din nou a văzut marea, orbitoarea lumină din cer, mai presus de strălucirea soarelui la amiazăzi, căderea sa la pământ, şi a auzit vocea vorbindu-i: „Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti?” (Fapt. 9:1-9; 26:12-19). Din nou şi-a amintit uimirea când a aflat că acei pe care îi persecutase nu erau evrei renegaţi şi înşelaţi, ci mult apreciaţi şi recunoscuţi de Acesta Mare, o întrezărire a căruia l-a făcut să cadă la pământ. O, aceasta a fost o vedere minunată! Dacă Mesia era atât de mare, atât de glorios, atât de puternic, putea să creadă în El, putea să-L respecte.

Obiecţia pe care toţi evreii o aveau în privinţa lui Isus, şi ceea ce ei considerau o dovadă absolută că El nu era Mesia, a fost aparenta Lui slăbiciune, aparenta Lui incapacitate de a îndeplini lucrurile prezise de profeţi. Ei au spus: Este o nechibzuinţă ca un om fără armată şi fără bogăţie să pretindă că este rege. Este şi mai mare nechibzuinţă să pretindă că este Regele Mesianic, cel care va fi mai presus de toţi regii şi înaintea căruia fiecare genunche se va pleca şi fiecare limbă va mărturisi. Ei au spus, prin urmare, că Isus trebuia ori să fie ieşit din minţi, nebun, ori altfel, că El căuta să-i înşele pe oameni şi temporar să creeze o mică mişcare de popularitate.

Lor li se părea că atunci când a fost răstignit s-a demonstrat că nu era Mesia. Nu trebuia Mesia să trăiască pentru totdeauna, şi nu trebuia să domnească El cu succes ca Rege al regilor şi Domn al domnilor? Nu s-a dovedit, prin urmare, că orice om pe care evreii sau romanii puteau să-l răstignească, unul care putea fi dat la moarte, trebuia să fi fost un impostor? Ei au considerat chestiunea dovedită practic. Persecutarea urmaşilor lui Isus a fost numai cu scopul de a pune capăt unei noi religii, de care se temeau că i-ar dăuna lui Israel, prin aceea că ar pune la îndoială speranţele lui Israel cu privire la un Rege viitor şi la Împărăţia Sa. Astfel Saul din Tars s-a simţit pe deplin îndreptăţit să persecute pe toţi care aveau acel fel de gândire — pentru „binele cauzei”, cum au spus mulţi persecutori.

O NOUĂ VEDERE A LUCRURILOR

Cinstea lui Saul din Tars l-a făcut să fie la fel de cinstit după ce i s-au deschis ochii înţelegerii, exact cum fusese anterior când îi erau închişi. I-a trebuit puţin timp să ajungă la perspectiva potrivită a lucrurilor; apoi a văzut şi a putut explica şi altora necesitatea morţii lui Isus şi cum aceasta a fost simbolizată prin sacrificiile Legii, şi cum în Planul aranjat divin s-a făcut acest mare sacrificiu pentru a arăta mai deplin Dreptatea, Înţelepciunea, Iubirea şi Puterea divină.

Acum el vedea nu numai nevoia ca Isus să vină în trup şi să Se dea ca preţ de răscumpărare pentru toţi, dar vedea în egală măsură şi necesitatea învierii Sale, nu în trup, ci în spirit, pentru a putea fi un Conducător şi Mântuitor pe deplin calificat — nu numai să salveze poporul Său de romani, de asirieni şi de orice alţi duşmani umani, dar să-i salveze şi de Satan, de păcat, de boală, de necaz, de moarte. O, acum vedea cât de mare trebuia să fie Mesia pentru a putea îndeplini necesităţile cazului!

Chestiunea s-a schimbat imediat în mintea sa; în loc de un Mântuitor şi de un Mesia uman şi de un Rege pământesc, Dumnezeu pregătise Unul Ceresc, părtaş naturii divine, glorios, mult mai presus de îngeri, stăpâniri şi puteri şi de orice nume care este numit. Acum vedea că suferinţele lui Isus aveau o valoare dublă. Întâi, ele erau necesare pentru eliberarea omului de sentinţa morţii, iar în al doilea rând, erau necesare ca demonstraţie a loialităţii lui Isus. Acum vedea că Dumnezeu, pregătind să aducă pe mulţi fii la slavă, a hotărât ca mai întâi să dovedească loialitatea Celui pe care-L invitase să devină Căpetenia Mântuirii noastre, şi că aceasta s-a făcut prin aranjamentul care a necesitat moartea lui Isus.

Punctul culminant al argumentului a fost atins când a aflat că Dumnezeu nu numai că L-a înviat pe Isus din morţi, dar că în plus, El i-a acordat gloria, onoarea şi nemurirea naturii divine, fiindu-i demonstrată sau dovedită lui Saul prin lumina orbitoare care l-a aruncat la pământ, şi prin glasul care i-a spus numai lui singur: „Eu sunt Isus, pe care-L prigoneşti”.

L-A ÎNCUNUNAT DOMN PESTE TOATE

Ne place să ne gândim că, după cum şi noi odată am fost orbi faţă de multele adevăruri preţioase ale Cuvântului lui Dumnezeu, tot aşa este şi cu mulţi alţii ai căror ochi ai înţelegerii încă n-au fost deschişi. Ne place să ne gândim la experienţele sf. Pavel, la sinceritatea lui, chiar până la ură şi persecuţie, şi apoi la loialitatea lui, chiar până la lovituri, închisoare şi moarte. Ne place să ne gândim că el este un posibil exemplu al unei clase mari de împotrivitori ai Adevărului.

Ne place să sperăm că tot ce vor avea ei nevoie ca să fie aduşi în armonie cu aranjamentele lui Dumnezeu şi să-i facă servitori loiali ai dreptăţii, va fi marea lumină care va străluci cu putere foarte curând, când va veni timpul pentru ca Mesia să-Şi ia marea Sa putere şi să domnească — atunci când Mireasa Sa aleasă va fi fost completată şi glorificată cu El. Ne place să ne amintim cuvintele Domnului prin profet cu privire la acea Epocă glorioasă: „Atunci se vor deschide ochii orbilor, se vor deschide urechile surzilor; atunci şchiopul va sări ca un cerb şi limba mutului va cânta” — în ziua aceea.

Unde şi-ar fi terminat Saul din Tars cariera dacă marele Răscumpărător n-ar fi intervenit pentru a-l ajuta? Şi cât de slab ne-ar fi mers nouă şi cât de puţin din Lumina divină am fi văzut dacă providenţa divină nu ne-ar fi ajutat pe diferite căi? Şi tot aşa este şi cu lumea. Nu stă în puterea noastră să dăm urechi de auzit şi ochi de văzut. Aceasta este lucrarea Marelui Medic, şi ne dăm seama că ziua Lui pentru vindecarea, binecuvântarea şi ridicarea lumii este aproape, chiar la uşi.

O, da! Acum putem vedea că acea mică deschidere a ochilor, destupare a urechilor şi vindecare a şchiopilor împlinite la prima venire a Domnului nostru, doar au preumbrit gloria şi lucrarea Sa mult mai mare în viitor. Acum putem vedea motivul pentru care atât de multe din marile Sale lucrări au fost făcute în zi de Sabat — deoarece toate erau profetice, după cum zilele de Sabat erau profeţii ale marelui Sabat de o Mie de Ani a domniei glorioase a lui Mesia, în timpul căreia toată omenirea, cei care vor vrea, vor putea să intre în odihna lui — odihnă de păcat şi de Satan şi de orice ar putea-o împiedica de la o deplină întoarcere la iubirea şi favoarea Tatălui Ceresc şi la viaţă veşnică.

Acum vedem că marea lucrare a acelui Sabat de o mie de ani va fi vindecarea şchiopilor din punct de vedere moral, şi darea vederii şi auzului minţii acum orbite şi surde sub influenţele rele ale marelui Adversar — „dumnezeul veacului acestuia [care] a orbit gândurile celor necredincioşi”. 2 Corinteni 4:4.

UNUL NĂSCUT ÎNAINTE DE VREME

Mulţi au remarcat declaraţia interesantă a sf. Pavel, că el L-a văzut pe Domnul ca unul născut înainte de vreme. Dar, dacă la început afirmaţia a fost neclară şi enigmatică, acum este luminoasă şi clară. Gândul lui este acesta: timpul pentru darea demonstraţiilor pentru ochiul natural în privinţa învierii Domnului trecuse; următoarea arătare a Lui urma să fie pentru sfinţi şi după aceea pentru lume. Astfel citim: „Vom fi ca El pentru că Îl vom vedea aşa cum este” — făcuţi asemenea Lui prin schimbarea învierii de la condiţiile umane la condiţiile spirituale; da, la planul divin.

Strict vorbind deci, experienţele lui Saul din Tars au fost neobişnuite. Nimeni altul în afară de el, nici chiar sfinţii, nu aveau să-L vadă pe Domnul înainte de schimbarea învierii lor, la sfârşitul acestui Veac. Când L-a văzut pe Isus, prin urmare, el L-a văzut înainte de vreme — cu mai mult de o mie opt sute de ani înainte de vreme. Mai mult, el L-a văzut ca unul născut înainte de vreme — ca unul înviat înainte de vreme. Noi trebuie să avem în minte folosirea scripturală a acestui cuvânt „născut” — că Biserica trebuie să fie toată concepută de Spirit sfânt pentru a se naşte prin înviere.

Astfel, cu privire la învierea Răscumpărătorului nostru citim: El a fost „Cel întâi-născut dintre cei morţi”; şi iarăşi: El a fost „cel întâi-născut dintre mai mulţi fraţi”. Astfel speranţa întregului popor al lui Dumnezeu este că conceperea de Spirit sfânt în timpul prezent va fi urmată de naşterea prin înviere, pe care sf. Pavel o descrie în acelaşi capitol, spunând: „Este semănat în slăbiciune şi înviază în putere; este semănat trup natural şi înviază trup duhovnicesc”. 1 Cor. 15:43, 44.

Cu aceste lucruri înaintea ochilor minţii noastre, vedem înţelesul cuvintelor apostolului în expresia, „După ei toţi, ca unei stârpituri, mi S-a arătat şi mie”. N-a fost văzut astfel de către ceilalţi apostoli. Ei L-au văzut numai aşa cum li S-a arătat — uneori sub o formă a corpului şi cu îmbrăcăminte potrivită, alteori în altă formă şi cu îmbrăcăminte diferită. Apărea şi dispărea, dar ei nu L-au văzut, Noua Creatură; au văzut numai diferitele forme în care apărea. Dar sf. Pavel L-a văzut pe Domnul mai aproape de felul cum îl vor vedea toţi sfinţii când se vor naşte din morţi prin schimbarea glorioasă a învierii.

GLORIA BISERICII ESTE MAI MARE

DECÂT CEA A ÎNGERILOR

O mare deosebire între efectul a ceea ce a văzut Saul şi ceea ce va vedea întreaga Biserică glorioasă la înviere, este că vederea lui Saul a fost vătămată de ceea ce a văzut; pe lângă aceasta, el n-a văzut nimic foarte distinct — numai o lumină orbitoare, pe care glasul a explicat-o a fi arătarea sau manifestarea lui Isus. Mult mai preţioasă va fi experienţa Bisericii. Înainte de a-L vedea pe Cel despre care se declară că este „reprezentarea exactă a Fiinţei” Tatălui, „pe care nici un om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea”, „care locuieşte într-o lumină de care nu te poţi apropia” — înainte de aceasta, deci, noi vom fi fost schimbaţi, glorificaţi. Aceasta ne va permite să-L vedem aşa cum este, căci gloria Bisericii va fi asemenea gloriei Domnului ei, şi superioară gloriei îngerilor.

Chiar dacă gloria cerească nu constă exclusiv în strălucire, cu toate acestea, Scripturile pretutindeni par să asocieze strălucirea cu cei cereşti, şi ar implica faptul că, cu cât starea şi rangul vor fi mai înalte, cu atât mai mare va fi strălucirea, gloria. Astfel gloria Tatălui Ceresc este reprezentată ca fiind atât de mare încât doar puţini o pot suporta; şi îngerii şi serafimii sunt reprezentaţi ca acoperindu-şi faţa înaintea gloriei divine, care atât de mult o întrece pe a lor.

Să nu ne surprindă deci, că Scripturile pretutindeni prezintă că Domnul nostru Isus şi Biserica, „făcuţi părtaşi firii dumnezeieşti” (2 Petru 1:4), vor avea mare onoare şi strălucire, mult mai presus decât a îngerilor şi a tuturor celorlalţi, cu excepţia celei a Tatălui Ceresc. După cum Domnul nostru a putut să-Şi acopere gloriile persoanei Sale şi să apară ca om după învierea Sa, tot aşa, fără îndoială El poate să facă astfel în relaţiile cu lumea, în timpul miei de ani a Domniei Mesianice.

Şi, în mod asemănător, ar fi posibil ca Biserica să apară ca oameni cu gloria acoperită. La început ar putea părea ca şi cum aceasta a fost semnificaţia din tipul Mozaic, când Moise, reprezentând pe Mesia în glorie, a coborât de pe munte cu faţa strălucitoare dar acoperită pentru popor. Gândul nostru este însă că Isus şi Biserica nu vor apărea niciodată astfel în trup, cum au făcut îngerii în trecut, dar că dimpotrivă, Vrednicii din Vechime, desăvârşiţi pe plan uman, vor fi agenţii şi reprezentanţii lor în toate comunicările cu omenirea. Astfel „Din Sion [Împărăţia spirituală] va ieşi legea şi din Ierusalim [Împărăţia pământească] cuvântul Domnului”, către fiecare naţiune, popor, neam şi limbă, ca toţi să poată fi binecuvântaţi dacă vor vrea, şi să obţină viaţă veşnică.