„Sfera cântării îngerilor”

„Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte şi pace pe pământ iar în oameni bună plăcere.”

Luca 2:14. (subsol — n. t.)

R5576 W. T. 15 noiembrie 1914 (pag. 342-343)

Cântarea pe care au cântat-o îngerii la naşterea Mântuitorului a fost luată şi aplicată greşit de către unii care nu văd Planul lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii. Descurajându-se de perspectiva aparent slabă a convertirii lumii, aceştia au prezentat o versiune a acestui pasaj care este mai în armonie cu îndoielile şi cu ideile lor greşite. Pentru aceştia, rugăciunea cu care Domnul nostru i-a învăţat pe ucenicii Săi să se roage, „Vie Împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”, şi-a pierdut înţelesul; pentru că ei nu văd nici o speranţă de îndeplinire a ei decât într-un sens foarte limitat. De aceea ei preferă să traducă partea din urmă a versetului: „şi pace pe pământ între oamenii binevoitori”. Dacă aceasta ar fi redarea corectă, speranţele noastre pentru binele final al tuturor, în ceea ce priveşte acest pasaj, sigur s-ar stinge; pentru că foarte puţini, de-a lungul istoriei rasei umane, au fost oameni „binevoitori”, oameni care în mod neegoist s-au străduit într-un grad apreciabil să aducă binele pentru tovarăşii lor.

Dar noi nu credem că aceasta este ideea din original. Nu este în armonie cu ceea ce noi am văzut clar că este Planul lui Dumnezeu pentru omenire. O asemenea traducere elimină gândul bunăvoinţei finale a lui Dumnezeu faţă de întreaga omenire şi micşorează foarte mult sfera acestei cântări glorioase. Implică numai că oamenii care au un sentiment de bunăvoinţă sunt sau vor fi în pace între ei. Ce complet lipsită de speranţă pentru toţi oamenii ar fi o astfel de expresie! Şi ce puţin ar însemna cântarea îngerilor dacă acesta ar fi mesajul ei!

Dimpotrivă, această cântare a fost o profeţie a scopului lui Dumnezeu de a îndeplini prin Copilul nou-născut desfiinţarea blestemului şi stabilirea păcii şi lipsei păcatului printre omenire, în care Dumnezeu şi omul ar ajunge în unitate. A fost o expresie a bunăvoinţei lui Dumnezeu, a scopului Său cel bun, să-l aducă pe om înapoi la chipul şi asemănarea Lui Însuşi, în care a fost creat Adam. Când acest lucru va fi fost îndeplinit, atunci pacea va locui pe întregul pământ; căci cauzele lipsei de armonie vor fi fost eliminate.

Omenirea a ajuns sub blestem sau sub sentinţa morţii din cauza păcatului din Eden — fiindcă primii noştri părinţi n-au ascultat de porunca dreaptă a lui Dumnezeu. Toţi oamenii din lume, prin urmare, sunt membrii unei rase blestemate — sub detenţie penală, care sfârşeşte în mormânt. Rasa învaţă lecţia răutăţii peste măsură a păcatului şi a efectelor lui groaznice. Dar Dumnezeu a promis să îndepărteze blestemul şi să aducă o binecuvântare permanentă în locul lui. Aceasta va însemna o întoarcere la favoarea Lui, la deplină armonie cu El.

Înaintarea marelui plan al lui Dumnezeu

Noi vorbim despre această cântare ca despre o profeţie pentru că pacea n-a venit încă, nici bunăvoinţa, în sensul ca faţa lui Dumnezeu să fie întoarsă spre om. Este o declaraţie a ceea ce Dumnezeu intenţionează să facă. El nu are ((763)) bunăvoinţă faţă de actuala atitudine păcătoasă şi răzvrătită a rasei. El nu are niciodată bunăvoinţă faţă de păcat. Nu trebuie să înţelegem că Dumnezeu a exprimat bunăvoinţa Sa faţă de om când a pronunţat sentinţa de moarte asupra lui. Blestemul lui Dumnezeu a indicat dezaprobarea Lui faţă de om — cu alte cuvinte, nemulţumirea Lui din cauza păcatului omului. El a dorit ca omul să sufere răul ca pedeapsă dreaptă pentru neascultarea sa voită. Dumnezeu l-a tăiat de la părtăşie cu Sine. El n-a fost obligat de dreptate să facă nimic mai mult pentru rasa umană. Dar în infinita Sa îndurare, El a pregătit o eliberare pentru omenire. El a cunoscut dinainte căderea omului şi a plănuit răscumpărarea lui înainte de întemeierea lumii.

De-a lungul veacurilor de la căderea lui Adam, Planul lui Dumnezeu a progresat încet, constant. Pe când oamenii învăţau în durere, în lacrimi şi în necaz natura şi rezultatele păcatului, Dumnezeu selecta pe cei evlavioşi ai Săi, pe Aleşii Săi — mai întâi Aleşii care vor fi prinţii pământeşti în Împărăţia Sa de Binecuvântare; iar pe urmă Aleşii care vor domni peste toţi ca regi şi preoţi ai lui Dumnezeu pe planul cel mai înalt de existenţă. Cel mai mare dintre toţi Aleşii este Fiul Său Preaiubit, Mântuitorul lumii, a cărui naştere îngerii au vestito păstorilor care stăteau de veghe pe câmpiile Iudeii, acum aproape nouăsprezece secole (Isaia 42:1). Când toţi cei aleşi vor fi selectaţi şi pregătiţi, atunci va începe binecuvântarea lumii întregi. „De asemenea şi creaţia aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu

[Biserica]. Căci creaţia a fost supusă deşertăciunii, nu de voie, ci din cauza celui care a supus-o, cu nădejdea însă, că însăşi creaţia va fi eliberată din robia stricăciunii, ca să se bucure de libertatea slavei copiilor lui Dumnezeu.” Romani 8:19-21.

Venirea Fiului lui Dumnezeu pe pământ a fost numai preliminară oferirii Lui ca Răscumpărare pentru viaţa pierdută a lui Adam, tatăl rasei, prin care au căzut toţi urmaşii lui. Dar nici atunci când Domnul nostru a murit ca Preţul de Răscumpărare al omului, favoarea lui Dumnezeu n-a venit pentru lume. Isus a fost apoi înviat din morţi ca fiinţă divină, glorioasă. După aceea El S-a înălţat în locurile Preaînalte şi S-a înfăţişat înaintea lui Dumnezeu pentru cei care urmau să fie din Aleşii spirituali. În felul acesta, cei din urmă au devenit cei dintâi în Planul lui Dumnezeu. Meritul morţii lui Isus a fost utilizat mai întâi în folosul acestora. Încă n-a fost aplicat pentru nimeni altcineva. Biserica lui Cristos are acum această pace promisă şi bunăvoinţă. Acestea sunt acordate numai celor care au venit în relaţie vitală cu Dumnezeu prin Cristos — cei deplin consacraţi.

Scripturile arată că după ce toţi aceştia vor fi aleşi, pregătiţi şi glorificaţi, următorul pas va fi aplicarea în folosul tuturor oamenilor a meritului care a fost atribuit acestor Aleşi, şi prin care va trece la Vrednicii din vechime şi la întreaga omenire. Această clasă spirituală a fost aleasă să fie membri ai Corpului lui Cristos, asociaţi cu El în Împărăţia Mesianică. Toţi aceia care se dovedesc pe de-a-ntregul credincioşi vor obţine această poziţie înălţată. De îndată ce întreaga clasă spirituală va fi glorificată, păcatele întregii omeniri, ale celor în viaţă precum şi ale celor morţi, vor fi în mod legal anulate prin aplicarea virtuţii, meritului morţii de sacrificiu a lui Isus. Atunci ei vor fi eliberaţi de condamnarea sentinţei morţii. Pedeapsa morţii va fi ridicată. Ei vor fi predaţi Cristosului, Cap şi Corp, Marele Mijlocitor. Blestemul va fi îndepărtat.

Atunci va începe marea lucrare a Veacului Milenar. Va fi o lucrare de ridicare treptată de-a lungul întregii mii de ani ai Domniei Cristosului. Cei morţi vor fi înviaţi treptat şi aduşi la o cunoştinţă clară a mântuirii lui Dumnezeu prin Cristos. Atunci toţi vor avea ocazia să ajungă la binecuvântata condiţie a păcii şi bunăvoinţei vestite de către îngeri. Treptat vor fi aduşi, dacă vor vrea, la punctul unde vor fi gata să fie primiţi de către Tatăl, să fie prezentaţi Lui. Aceasta va fi experienţa binecuvântată a tuturor celor care vor fi ascultători de regulile şi cerinţele Împărăţiei. Dacă ei se vor dovedi răuvoitori şi neascultători, după ce au fost aduşi la o înţelegere clară, vor fi „nimiciţi”, distruşi, ca nevrednici de alt efort din partea lui Dumnezeu pentru recuperarea lor.

Moartea lui Cristos o binecuvântare pentru Univers

Noi înţelegem că sacrificiul Fiului lui Dumnezeu va fi o binecuvântare şi pentru locuitorii lumilor încă nepopulate, care nu vor fi avut nici o experienţă personală cu păcatul. Se pare că Dumnezeu intenţionează ca după ce omenirea va fi restabilită şi toţi incorigibilii distruşi, să nu mai permită nici o altă încălcare a Legii Divine. Într-adevăr, putem vedea că dacă la începutul devierii sale Satan ar fi ştiut rezultatele propriei sale căi, probabil că n-ar fi făcut pasul pe care l-a făcut. Noi nu trebuie să gândim despre Satan că este nechibzuit prin natură. El a fost o fiinţă glorioasă, Lucifer, „fiul zorilor”. Dacă Tatăl Adam şi Mama Eva ar fi prevăzut rezultatele neascultării lor, ei n-ar fi apucat pe astfel de cale; pentru că, să fi făcut aşa cu bună ştiinţă, ar fi însemnat să fie foarte neînţelepţi, nechibzuiţi, cu mintea nesănătoasă, pe când ei au fost creaţi perfecţi, în chipul Creatorului lor.

Noi credem că dacă îngerii care nu şi-au păstrat starea lor de la început ar fi ştiut sfârşitul de la început — dacă ar fi putut privi de-a lungul veacurilor şi ar fi văzut consecinţele groaznice ale căii lor de păcat şi neascultare — ei ar fi fost înspăimântaţi şi n-ar fi făcut un pas atât de dezastruos. Faptul că ei au intrat în păcat şi au dezvoltat tendinţe, înclinaţii şi preferinţe atât de păcătoase, nu este o dovadă că aceasta ar fi fost calea lor dacă ei ar fi ştiut dinainte cât ştiu acum. Speranţa noastră este că unii dintre aceştia mai pot fi încă recuperaţi, dacă ei se vor căi în mod adecvat în marea lor Zi de Judecată, acum atât de aproape.

Dumnezeu caută astfel de închinători care I se închină în spirit şi adevăr. Gândul nostru este că toate aceste lumi care ne înconjoară sunt destinate să fie locuinţele multor fiinţe inteligente care încă vor fi create. Credem că plăcerea lui Dumnezeu este să dăruiască bucurie şi binecuvântare multor creaturi, pe diferite planuri de existenţă. Iar Dumnezeu face din această experienţă a omului cu păcatul o lecţie valoroasă, o lecţie care va fi benefică, nu numai pentru ei înşişi, ci pentru toate lumile care vor fi vreodată populate. Aceştia ar putea fi instruiţi şi informaţi care este natura şi tendinţa păcatului, înainte ca ei să dezvolte vreo tendinţă ((764)) păcătoasă. Probabil că li se va spune istoria despre tendinţa păcatului — ce a făcut acesta pentru oamenii de pe pământ, cât a costat ca să-i răscumpere şi să-i restabilească. Poate că lor li se va spune că păcatul degradează mintea, corpul şi moravurile; că influenţa lui este numai degradantă; că odată degradat, omul învaţă să prefere păcatul, în ciuda întregii nefericiri şi degradări pe care o aduce; şi că Dumnezeu nu va dărui niciodată nimănui viaţă veşnică decât dacă acela cooperează bucuros la acel scop — că El nu va influenţa niciodată pe cineva împotriva voinţei lui.

Ca atare, s-ar părea că marea lucrare îndeplinită la Calvar va avea o influenţă largă cât Universul. Şi acest gând poate fi aplicat la prima parte a cântării îngerilor: „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte!” Dumnezeu va fi glorificat de către toţi îngerii, de toate gradele de fiinţe spirituale. El va fi glorificat de către Biserica Sa înălţată, pe atunci având natura divină; de către omenirea restabilită, de către toate creaturile inteligente de pe toate planurile, din toate Veacurile! Da, tot mai glorioasă va fi onoarea Sa pe măsură ce vor trece anii eternităţii şi pe măsură ce fiinţele de pe alte planete vor fi aduse în existenţă şi aduse la punctul unde să-L cunoască pe El şi să se împărtăşească din minunatele Sale daruri şi binecuvântări, şi să afle fericirea de a-L iubi şi servi pe El.