SPERANŢA NOASTRĂ — „O ANCORĂ PENTRU SUFLET”
„Să ţinem fără şovăire la mărturia nădejdii noastre, căci credincios este Cel care a făcut făgăduinţa.” 02653″> Evrei 10:23 .
R5497 W. T. 15 iulie 1914 (pag. 211-212)
Aproape tot ce am primit de la Dumnezeu ca Noi Creaturi este prin credinţă sau speranţă. Când devenim urmaşi ai lui Isus şi ne luăm crucea pentru a-L urma, este implicat un sacrificiu, dacă pasul este făcut inteligent — pe linia instruirii şi invitaţiei divine. Nimeni n-ar încerca în mod voluntar să sacrifice dacă n-ar avea o speranţă sau o convingere a vreunei binecuvântări care va urma, sau a unei răsplăţi pe care ar primi-o ca rezultat al acelui sacrificiu. În orice acţiune potrivită trebuie să existe un motiv sau un obiectiv. Faptul că Biserica a fost invitată să-L urmeze pe Isus arată că a existat ceva în cursul Lui care a adus binecuvântarea şi favoarea lui Dumnezeu — o răsplată specială; şi că dacă Îl vom urma, vom avea parte de aceeaşi binecuvântare şi răsplată — glorie, onoare şi nemurire.
Astfel, când ne luăm crucea să mergem în urmele Învăţătorului, aceasta implică faptul că suntem inspiraţi de speranţa că în acest fel ne vom împărtăşi de gloria şi onoarea acordate Lui. Caracterul Dumnezeului nostru ne asigură că orice ofertă ne face El, la care sunt ataşate condiţii stricte, trebuie să fie peste măsură de vrednică de acceptarea noastră; şi „făgăduinţele nespus de mari şi scumpe” care însoţesc această ofertă ne asigură de ajutorul şi puterea Sa susţinătoare. Astfel, folosindu-ne de puterea şi de ajutorul Său, vom fi în stare să îndeplinim toate condiţiile şi să ajungem la răsplata glorioasă pusă înaintea noastră. Prin urmare, credinţa noastră are un fundament puternic şi sigur pe care să se bazeze; „credinţa se poate încrede în El cu tărie, vie orice are să vie”.
Credinţă interioară — mărturisire exterioară
Noi exercităm credinţă în inimă înainte de a face o declaraţie exterioară — înainte de a mărturisi pe Domnul cu gura. Şi nu avem nici un drept să-L mărturisim cu gura până când n-am crezut „pentru îndreptăţire”; „Căci cu inima ta crezi şi eşti îndreptăţit şi prin mărturisirea cu gura ajungi la mântuire” (Rom. 10:10). Astfel avem declaraţia Domnului că El nu va considera că avem o credinţă sau o speranţă potrivită dacă nu o mărturisim. El a spus că dacă refuzăm să-L mărturisim înaintea oamenilor, El ne va socoti nevrednici de a fi mărturisiţi înaintea Tatălui şi a sfinţilor îngeri. Nu există deci nici o mântuire fără o mărturisire a Domnului; cele două sunt inseparabile.
Este în zadar ca cineva să întreţină speranţa de a fi acceptat de Domnul şi de a câştiga aprobarea Sa finală, dacă ascunde lumina sa sub oboroc şi se dă înapoi de la ocara crucii. „Fără cruce nu este coroană”, este decizia neclintită a Domnului. Toţi cei care au primit Adevărul în iubire de el vor fi bucuroşi să-şi lase lumina să strălucească spre gloria lui Dumnezeu şi spre binecuvântarea altora. Dacă Mesajul glorios al Domnului a umplut inimile noastre şi a binecuvântat vieţile noastre, ne vom bucura să ducem apa vie şi altor suflete însetate. Dacă sămânţa bună a găsit inimile noastre a fi sol roditor, în mod sigur ea va încolţi şi va aduce rod spre gloria Dumnezeului nostru.
În armonie cu termenii consacrării, noi mărturisim oamenilor că avem o credinţă care trece dincolo de viaţa prezentă, o speranţă care „pătrunde dincolo de perdeaua dinăuntru”, unde a intrat pentru noi Cristos, Înainte-Mergătorul nostru. Noi mărturisim speranţa că vom avea o parte în învierea Sa; că „vom fi schimbaţi într-o clipă, într-o clipire de ochi”, şi vom fi fiinţe spirituale ca El, Îl vom vedea aşa cum este şi ne vom împărtăşi de gloria Sa pe planul divin. Mărturisim că sperăm să fim împreună cu El instrumente în mâinile Tatălui, aducând viaţă, bucurie şi binecuvântare întregii omeniri, celor vii şi celor morţi; că sperăm să-i ridicăm din moarte, să-i ridicăm din tot păcatul, supărarea şi tristeţea şi lacrimile care i-a apăsat în toţi aceşti şase mii ((896)) de ani. Într-adevăr, speranţa noastră este minunată! Cine nu s-ar bucura s-o spună!
Dacă deci avem această credinţă, această speranţă, şi o mărturisim cum se cuvine înaintea oamenilor, să o „ţinem cu tărie”. Vor veni continuu probe ale loialităţii noastre. Uneori carnea va fi înclinată să se răzvrătească tare. Vor apărea întrebările: Eşti dispus să-L mărturiseşti pe Cristos? Ţi-e ruşine să recunoşti numele Lui înaintea lumii, sau consideri aceasta cea mai mare onoare? Vor exista ispite de a ne descuraja. Slăbiciunile noastre se vor ridica înaintea noastră şi Adversarul va profita de aceste împrejurări să ne descurajeze şi mai tare. Şi nu numai ispite vor veni pe linia credinţei şi a speranţei, ci şi anumite ocări şi persecuţii, permise cu scopul de a ne dovedi loialitatea. Chemarea noastră este minunată şi numai sufletele eroice sunt căutate ca să completeze locurile din această clasă aleasă — numai cei care au Spiritul Învăţătorului.
Pericolul de a reţine lumina
Dacă cineva este neloial sau slab şi nu ia o poziţie fermă pentru Domnul şi pentru Adevăr, de teamă că nu va fi apreciat printre semenii săi, sau pentru oricare alt motiv, aceasta va dovedi că nu este vrednic să aibă parte cu Cristos de gloriile Tronului Său ca membru al Corpului Său. Toţi cei care speră să facă parte din acest număr au mărturisit numele Lui; şi ei trebuie să fie statornici, trebuie să ţină tare la încrederea şi la mărturisirea credinţei lor până la moarte.
Carnea trebuie tratată sever şi trebuie adusă în supunere şi ţinută în acea stare. Potrivit înclinaţiilor cărnii, copiii Domnului ar dori să se reţină de la ceea ce ar aduce insultă şi critică dezaprobatoare. Carnea ar prefera să tacă, acolo unde prezentarea Adevărului ar putea aduce ocară, persecuţie sau proscriere. Dar Noua Creatură va simţi „un foc mistuitor închis în oasele sale” dacă ar fi să reţină Mesajul Adevărului când i s-ar acorda o ocazie potrivită, şi când ar găsi că trebuie să fie credincioasă şi să lase lumina sa să strălucească. Altfel lumina va slăbi şi în final se va stinge cu totul, şi ea ar fi într-un întuneric total. Şi „dacă lumina care este în tine este întuneric, cât de mare trebuie să fie întunecimile!”
Să nu întristăm Spiritul sfânt al lui Dumnezeu care este în noi. Domnul ne dă o bază solidă pentru speranţa noastră, pentru credinţa noastră. Este o speranţă pe care El Însuşi a inspirat-o. Această speranţă este bazată pe toate promisiunile Sale sigure şi pe Jurământul Său; şi El ne aminteşte că „Credincios este Cel care a făcut făgăduinţa” (Evr. 10:23). Până acum aceasta este numai o făgăduinţă; totul este prin credinţă. Acum noi avem numai conceperea Spiritului sfânt la această natură nouă şi pecetluirea aceluiaşi Spirit, „arvuna moştenirii noastre” (Efes. 1:13, 14). Dar am învăţat să-L cunoaştem pe Dumnezeul nostru şi să ne încredem în Cuvântul Său credincios. Am verificat făgăduinţele Sale pline de har în multe împrejurări de stres şi de pericol şi ştim că El nu ne va lăsa. Şi „Oricine are nădejdea aceasta în el se curăţeşte, după cum El este curat”.
Ancora noastră sigură şi fermă
Dacă ar fi să lăsăm această speranţă, această ancoră pentru sufletele noastre, am rătăci pe o mare nesfârşită, ale cărei valuri puternice ne-ar târî în jos spre moarte veşnică. Un mare Timp de Strâmtorare este acum gata să izbucnească în toată lumea, şi oricine din poporul Domnului a cărui credinţă şi speranţă nu sunt bine ancorate în Stânca Veacurilor, oricui îi este frică să se încreadă în promisiunile Sale, va fi covârşit de furtună. Aceasta va fi oare experienţa noastră?
„Timpul de necaz se apropie Vine în mare grabă,
Chiar acum undele-şi trimite pe marea lumii largă;
Dar, vai, când valurile lui se vor umfla măreţ cât munţii,
Talazurile-i de nebiruit, pe mine mă vor îneca?
Unii dintre copiii adevăraţi ai Domnului vor avea partea lor în acest timp de mare strâmtorare; totuşi nici unul care este credincios, care este ascultător, nu va suferi astfel. Aceştia vor fi păziţi în siguranţă deplină până la sfârşitul cursului lor, şi noi credem că vor fi adunaţi „dincolo de perdeaua dinăuntru” înainte ca marea furtună să izbucnească în furia ei. Datorită credinţei noastre în Învăţătorul, datorită încrederii noastre puternice în El, a cunoştinţei noastre că El a fost un învingător şi că Tatăl L-a răsplătit şi că acum El este Avocatul nostru, Marele nostru Preot, care „trăieşte pururea, ca să mijlocească pentru noi”, de aceea inimile noastre au curaj. Ştim că în scurtă vreme El „Se va scula” în putere şi autoritate mare ca să stabilească Împărăţia Sa şi să înalţe pe toţi credincioşii Săi pentru a domni cu El în acea Împărăţie; de aceea speranţa noastră este fermă; este într-adevăr o ancoră pentru sufletele noastre. Noi suntem „tari în Domnul şi în puterea tăriei Lui”. Efes. 6:10.
Nu ne vom pierde niciodată curajul dacă şi în continuare ne vom ţine ochii aţintiţi la El şi Îl vom ţine strâns de mână. Făgăduinţele veşnice ale lui Dumnezeu sunt temelia pe care este zidit tot ceea ce sperăm, fie caracter, fie glorie viitoare. Şi ce temelie tare! Să fim deci credincioşi Celui care ne-a chemat. Să susţinem Adevărul glorios nu numai în literă, ci şi în spirit. Să-L păstrăm în iubire de el, pentru că este Adevărul, precum şi datorită frumuseţii şi ((897)) măreţiei lui fără pereche.
Să ne amintim tot timpul importanţa îndurării răbdătoare, a statorniciei, ca să putem dezvolta roadele Spiritului sfânt, ca să putem primi cu bucurie fiecare încercare, fiecare persecuţie, fiecare greutate, pe care Dumnezeul nostru în Înţelepciunea şi Iubirea Sa infinită le poate permite să vină asupra noastră pentru încercarea şi maturizarea acelui caracter care este de cea mai mare importanţă, şi fără de care nu putem niciodată spera să vedem faţa Tatălui nostru, nici să avem parte de gloria la care am fost chemaţi împreună cu Cristos. Într-adevăr, „să ţinem fără şovăire la mărturia nădejdii noastre căci credincios este Cel care a făcut făgăduinţa”. Să „păstrăm până la sfârşit încrederea neclintită şi nădejdea cu care ne lăudăm”. Da, „dorim însă ca fiecare dintre voi să arate aceeaşi râvnă, o deplină siguranţă a nădejdii” până la moarte. Evr. 3:6; 10:23; 6:11.
„Va ţine oare ancora ta în furtunile vieţii,
Când norii îşi vor întinde aripile lor de conflict?
Când fluxul puternic se va ridica, şi frânghiile se vor încorda,
Oare ancora ta va fi luată de val, sau fermă va rămânea?”
Sigur că prin harul lui Dumnezeu ancora noastră va ţine,
Căci „noi o ancoră avem care sufletul va susţine
Tare şi sigur în timp ce talazurile se rostogolesc;
Fixat de Stânca ce nu se poate clinti,
Ferm şi adânc înrădăcinat în iubirea Mântuitorului!”