SPIRITUL DE NEMULŢUMIRE
„Atât cât depinde de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii.” Rom. 12:18.
R 4899 W. T. 15 octombrie 1911 (pag. 389-390)
Scripturile vorbesc despre ceasul încercării care vine peste toţi oamenii (Apoc. 3:3, 10). Noi credem că acel ceas este asupra noastră — a început deja. Pentru lume înseamnă nemulţumire, amărăciune, presupunere de rău, ură, ceartă, tâlhărie, crimă. Acest spirit este pe cale să naufragieze societatea. Scripturile în mod foarte clar par să stabilească acest fapt.
Să nu uităm că acest ceas al încercării în unele privinţe începe cu noi, Biserica. Dumnezeu permite. El ne-a dat marea lumină cu privire la El, la caracterul Său, la planurile Sale glorioase etc. El ne-a instruit cu privire la „chemarea noastră de sus” la natura divină. Noi am acceptat invitaţia Lui şi am fost concepuţi de Spiritul Său sfânt. Am intrat în Şcoala lui Cristos şi ne-au fost date lecţii cu privire la caracterul la care trebuie să ajungem dacă vrem să fim acceptaţi ca membri ai companiei Miresei. Am avut multe avantaje în toate felurile. Acum examinarea continuă. Care dintre noi va absolvi cu onoruri? Care va arăta că, oricât ar fi de sărac şi de imperfect în carne prin ereditate, el a ajuns la asemănarea de caracter cu Domnul în inima şi mintea sa? Aceasta este proba.
Cum ne vom aştepta noi să fie aplicată această probă? Preaiubiţilor, vedem cum este aplicată. Înţelegem din observaţie şi din corespondenţă că examinarea merge favorabil la unii şi foarte nefavorabil la alţii. În unele locuri întreaga adunare a Studenţilor Bibliei pare a fi implicată. Chestiuni mărunte cu privire la autoritate şi la metode cauzează dezorientare şi tind să stârnească certuri. Aceasta distrage de la serviciul Adevărului. Răceşte entuziasmul unora; pe alţii îi face efectiv înverşunaţi. Mânia, răutatea, ura, invidia, contradicţiile, certurile — toate roade ale spiritului rău — par într-o oarecare măsură să câştige controlul.
FIECARE AR TREBUI SĂ SE
JUDECE PE SINE
Noi nu judecăm nici nu condamnăm pe nimeni, dar împreună cu apostolul spunem că fiecare ar trebui să se judece pe sine. Fiecare ar trebui să vadă, nu numai dacă are harurile Spiritului — umilinţa, gentileţea, blândeţea, răbdarea, îndelunga răbdare, bunătatea frăţească, iubirea — dar că el manifestă aceste calităţi în conduita sa, în cuvintele sale. Ar trebui să ne amintim de asemenea că proba Domnului nu este numai pe linia iubirii pentru cei frumoşi, buni şi gentili, ci şi o îngăduinţă răbdătoare, bună şi iubitoare pentru cei care sunt afară de pe cale şi chiar pentru duşmani. Ar trebui să avem în minte faptul că dreptatea este o caracteristică elementară a caracterului divin, la fel ca iubirea. Prin urmare, dacă vrem să fim asemenea lui Dumnezeu, dacă vrem să fim asemănări ale dragului Fiu al lui Dumnezeu, în asemănarea Lui, trebuie să avem principiile dreptăţii ferm stabilite în caracterul nostru. Să fim generoşi, binevoitori, iubitori faţă de toţi; dar să fim drepţi chiar înainte de a fi generoşi. Dacă nu-l iubim pe fratele nostru pe care îl vedem, cum putem arăta că Îl iubim pe Tatăl lui şi Tatăl nostru pe care nu-L vedem?
Acelaşi spirit de nemulţumire îi probează pe cei din poporul lui Dumnezeu în casele lor. Percepţiile mai clare ale binelui şi răului, ale dreptăţii şi nedreptăţii, ne fac în stare pe toţi să vedem unde am fost drepţi sau nedrepţi, şi de asemenea unde alţii au fost drepţi sau nedrepţi faţă de noi. Această creştere a cunoştinţei aduce o responsabilitate asupra noastră în mod individual, să căutăm ca pentru orice nedreptate din trecut să cerem scuze pe deplin, repede, din inimă, şi să fie rezolvată, iar pe viitor evitată. Această lucrare pe deplin îndeplinită ne va ţine cu totul ocupaţi — întărindu-ne, aducând conduita şi gândurile corpurilor noastre muritoare în deplină supunere la standardele divine, deoarece acum le discernem mai deplin.
TENDINŢA DE A NU NE VEDEA GREŞELILE
Dar există o tendinţă într-o direcţie opusă — de a nu vedea greşelile proprii şi de a nu le rectifica, ci de a vedea greşelile altora, de a observa nedreptăţile pe care ei le practică asupra noastră şi de a hotărî că ei trebuie să se conformeze nivelului nostru nou de apreciere a drepturilor noastre şi aceasta cât de repede, sau altfel să fie forţaţi să facă aşa. Acesta este chiar spiritul lumii care precipită rapid marele timp de strâmtorare. Cei care sunt la putere simt că trebuie să folosească forţa. Munca îşi dă seama mai mult ca oricând înainte de propria ei putere şi prin aceasta este ispitită să o exercite, şi în grabă să-şi impună asupra lumii convingerile ei de drept şi de justiţie.
Aşa cum noi îndemnăm lumea să nu întreprindă lucrurile prin forţă, ci să asculte Cuvântul Domnului — „aşteptaţi numai, zice Domnul, până în ziua aceea” — tot aşa îndemnăm şi Biserica lui Cristos: Nu încercaţi să forţaţi soţii, soţiile, părinţii şi copiii până la linia dreptăţii perfecte faţă de voi. Fiţi compătimitori, răbdători, întocmai cum Dumnezeu a fost compătimitor şi răbdător faţă de noi şi faţă de toată omenirea. Dacă nedreptatea a fost de lungă durată, nu este un motiv să nu poată fi repede rectificată, ci, dimpotrivă, este un motiv pentru care ar trebui să răbdăm îndelung şi să fim buni, în timp ce încercăm să-i arătăm celui care greşeste greşeala lui, vorbind Adevărul în iubire şi în blândeţe celor care ni se opun.
Nu este nicio îndoială că mai mult de jumătate din omenire trăieşte într-o gravă încălcare a principiilor dreptăţii, precum şi contrar principiilor iubirii. Uneori este soţul cel care, deşi iubindu-şi soţia şi copiii, îi stăpâneşte într-un mod atât de arbitrar încât îi face să se îndoiască de iubirea şi compătimirea lui. O astfel de cale din partea unui frate în Domnul este probabil datorită unei înţelegeri greşite a ordinii divine. El ştie că Biblia învaţă că soţul este capul familiei, dar oare ştie el cum să preia şi să susţină în mod potrivit această nobilă calitate de cap? Se pare că mulţi n-au învăţat că funcţia principală a capului nu este numai de a se îngriji de lucrurile naturale ale vieţii, nici numai de a fi capul responsabil care trebuie să decidă în final cu privire la interesele familiei. Văzută în mod corect, poziţia de cap a bărbatului înseamnă mult mai mult. Este datoria lui să vadă de sănătatea, fericirea, principiile morale şi interesele spirituale ale familiei. Şi aceasta include o considerare rezonabilă a slăbiciunilor şi imperfecţiunilor lor naturale, mentale şi morale, precum şi a slăbiciunilor şi imperfecţiunilor lor fizice.
DATORII ALE CAPULUI FAMILIEI
Un cap adevărat al unui cămin fericit trebuie din necesitate să ignore frecvent preferinţele şi gusturile sale în multe lucruri, deoarece datoria lui faţă de familia sa şi faţă de fericirea ei ar cere astfel. Poziţia de cap a bărbatului, deci, din punct de vedere scriptural, înseamnă mult mai mult decât să fie „şeful”, judecătorul, cel care decide în toate lucrurile. Şi acest lucru este dovedit şi prin declaraţia scripturală şi prin ilustraţia în care Cristos şi Biserica şi relaţia lor reciprocă sunt date ca model al iubirii, respectului şi cooperării cuvenite dintre soţ şi soţie.
Domnul nostru este de fapt Cap peste Biserică, şi în orice măsură noi, Biserica Sa, recunoaştem această poziţie de cap şi urmăm îndrumările Lui, le găsim înţelepte, de ajutor şi avantajoase. Şi în orice măsură nu le urmăm, mai târziu găsim că am pierdut o binecuvântare. Domnul nostru nu ne forţează să recunoaştem poziţia Sa de cap. Necesitatea noastră ne forţează. Aşa ar trebui să fie într-un cămin reglat cum se cuvine. Conduita unui soţ şi tată ar trebui să fie cea a dedicării sacrificatoare de sine faţă de cei care depind de el, mai degrabă decât o atitudine de pretindere generală a poziţei de cap, de a porunci sau ameninţa.
Poate fi nevoie de zile, săptămâni sau ani pentru capul familiei ca să-şi demonstreze iubirea şi grija pentru cei de sub supravegherea sa — înainte ca familia să-şi dea seama de aceasta. Este posibil ca dedicarea lui să nu fie recunoscută niciodată în viaţa prezentă. Cu toate acestea, datoriile lui ca tată, soţ, îngrijitor etc., rămân pe deplin asupra lui, indiferent dacă dedicarea sa este sau nu este recunoscută de familie. Cum este Domnul, aşa este şi soţul — blândeţea, gentileţea, consideraţia trebuie întotdeauna manifestate.
Am auzit cu regret că unii dragi fraţi ai Domnului au interpretat greşit Studiile în Scripturi, Vol. VI, în legătură cu aceasta, şi că drept rezultat în viaţa lor, în loc să devină mai iubitori şi mai îndurători, au devenit invers — mai dictatoriali, necompătimitori, tiranici. Sperăm că aceste rapoarte sunt cel puţin exagerate şi sperăm de asemenea că o cunoştinţă mai clară asupra subiectului, cel puţin pe unii i-a făcut mai nobili, mai loiali şi mai apreciaţi de familiile lor.
„DREPTURILE FEMEII”, atitudini răspândite
Şi ce se poate spune despre surori? Vai, nu toate sunt corect deprinse prin adevărurile preţioase cu care Domnul ne-a favorizat atât de mult! Cunoaşterea mai mare a dreptăţii şi a nedreptăţii şi a drepturilor bărbatului şi ale femeii, au devenit încercări pentru surori, ca şi pentru fraţi. Ele sunt de asemenea în ceasul ispitei, al încercării. Sentimentul cu privire la „Drepturile Femeii” este răspândit. Acesta nu contribuie la pace şi armonie. Dimpotrivă, este o parte a spiritului general de nemulţumire — spiritul lumii, pe care marele nostru adversar îl stârneşte tot mai mult. Aşa cum în lume acesta stârneşte timpul de strâmtorare, tot aşa şi în Biserică şi în familie aduce un timp de strâmtorare înaintea necazului lumii. Vai! dragi fraţi şi surori, la ce ne-ar folosi dacă am câştiga câteva drepturi şi am distruge propria pace şi fericire şi pacea şi fericirea acelora cărora ne-am angajat să-i ajutăm, să-i mângâiem şi să-i susţinem cât timp ţine viaţa?
După cum spune sf. Pavel: „Aţi fost chemaţi la libertate, dar nu folosiţi această libertate ca o ocazie pentru carne”. Libertatea noastră reală care ne aduce binecuvântarea şi favoarea divină şi pacea sufletului este libertatea de eroare şi de superstiţie, şi o libertate de robia egoismului — o libertate pentru sacrificiu, pentru a servi, pentru a ne da viaţa pentru fraţi şi pentru toţi oamenii după cum avem ocazie — şi în special libertatea sau privilegiul de a le arăta celor cu care suntem în relaţie pământească faptul că suntem asemănări ale Învăţătorului şi avem spiritul Lui de lepădare de sine, de iubire, compătimire, roade bune.
Există, într-adevăr, timpuri şi locuri unde atât fraţii cât şi surorile trebuie să susţină principiile şi libertatea de închinare lui Dumnezeu; dar, acestea fiind acordate, putem foarte bine sacrifica toate celelalte lucruri ca neînsemnate; sau, dacă trebuie să ne luptăm, să ne luptăm numai pentru acele lucruri pentru care s-ar lupta Răscumpărătorul. Astfel, fiindcă Hristos „ne-a lăsat un exemplu, să călcăm pe urmele Lui.” 1 Pet. 2:21.