STRĂDUINŢA DUPĂ ADEVĂRATA EVLAVIE ŞI ADEVĂRATA IZOLARE

“Căci aceasta este voia lui Dumnezeu, sfinţirea voastră.” ­— 1 Tesaloniceni 4:3

Când Dumnezeu, în timpurile vechi, Şi-a ales un popor deosebit dintre toate naţiunile, pentru a-l folosi la îndeplinirea unor scopuri speciale, El i-a dat instrucţiuni clare, ca să se “despărţească de popoarele ţării” (Ezra 10:11). “Popoarele ţării” din timpul acela au fost desigur naţiunile necircumcise şi păgânii, care erau străini de făgăduinţele şi legămintele lui Dumnezeu. Scopul special cu acel popor, care a fost chemat în acele zile, a fost după cum suntem informaţi acum, să facă din ei o ilustraţie sau o umbră a unui alt popor, a unui popor sfânt de mai târziu, adică a Bisericii chemate în timpul acestui Veac Evanghelic, care împreună cu Isus să formeze Împărăţia, care va restabili toate lucrurile la starea paradisului edenic şi va face ca voia lui Dumnezeu să se îndeplinească pe pământ aşa cum se îndeplineşte în cer.

De aceea, după cum Israelul din vechime a fost sfătuit să se despartă cu totul, de toate popoarele care nu erau legate prin legâmânt cu Dumnezeu şi să renunţe la toate lucrurile care nu erau în armonie cu acea legătură sfântă, tot aşa poporul adevărat din acest veac este instruit să se separe de spiritul şi tovărăşia acestei lumi ­— de planurile, metodele şi ambiţiile ei şi de tot ce nu este în confor-mitate cu relaţia sa sfântă cu Dumnezeu. Astfel a spus marele Întemeiator al credinţei noastre sfinte despre urmaşii Săi apropiaţi: “Ei nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume”. Iar unul dintre ucenicii Săi iubiţi I se alătură spunându-le: “Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el. Căci tot ce este în lume, pofta cărnii, pofta ochilor şi mândria vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume.” — 1 Ioan 2:15, 16.

Locuind într-o atmosferă spirituală

Declaraţia apostolului Pavel: “… aceasta este voia lui Dumnezeu, sfinţirea voastră” arată în mod sugestiv legătura spirituală care trebuie să fie menţinută de către fiecare urmaş al lui Cristos şi înseamnă acea despărţire şi retragere de la tot ce poate să-l murdărească şi care nu este în armonie cu relaţia sfântă pe care un credincios consacrat o menţine cu Învăţătorul său. Deci, această viaţă separată şi această impresionantă responsabilitate cu privire la umblarea cu Dumnezeu, separată de spiritul, influenţa şi scopul lumii, va deveni în mod evident, un lucru de cea mai mare însemnătăte pentru toţi care doresc să-şi asigure aprobarea divină, şi în sfârşit să intre în acel repaus care rămâne încă pentru poporul lui Dumnezeu. În legătură cu aceasta este bine observat de un altul: “A fi singur cu Dumnezeu, care implică izolarea intelectului faţă de lume, pentru o minte predată lui Dumnezeu este o plăcere care nu se poate descrie. Şi, nu este surprinzător că pentru îndeplinirea unui astfel de gând care este atât de atractiv, multe persoane evlavioase în toate timpurile, s-au despărţit de societate. Rupând trandafirii lumii, ei s-au înţepat cu spinii acestor trandafiri, şi în durerile lor profunde au căutat să scape de răul mult ce era ascuns sub aparenţa binelui. Intenţiile lor au fost bune, dar metodele nu totdeauna au fost încununate de succes”.

Astfel, scriitorul de mai sus îndreaptă atenţia la ceea ce a fost o greşeală obişnuită de-a lungul secolelor acestui Veac Evanghelic asupra subiectului singurătăţii şi despărţirii în comuniunea cu Dumnezeu. O privire mai atentă şi mai serioasă asupra Cuvântului sfânt, poate să conducă numai la o singură concluzie, şi anume, că un copil al lui Dumnezeu este chemat să trăiască şi să umble separat de lume, despărţit de păcat şi de egoism, în acel înţeles că în spiritul sau intenţiile sale trăieşte într-o atmosferă spirituală, după cum spune apostolul: “ne-a pus să stăm împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus”. (Efeseni 2:6) El trăieşte în singurătate spirituală în sensul că, adevăratele afecţiuni ale inimii sale — speranţele şi dorinţele sale sunt cereşti, în timp ce el este conştient de responsabilitatea sa cu privire la umblarea între oameni şi în purtarea şi vorbi-rea sa se străduieşte ca lumina şi spiritul adevărului să strălucească pentru binecuvân-tarea altora şi spre mărirea lui Dumnezeu.

Înţelegeri greşite despre trăirea cu Dumnezeu

Scriitorul citat mai sus spune mai departe: “Pentru a avea idei corecte despre acest subiect, trebuie, pe bună dreptate să observăm, în primul rând, că singurătatea lăuntrică sau spirituală nu poate fi confundată cu singurătatea fizică sau a individului. Ea este ceva mai mult şi ceva mai important decât izolarea trupului în oarecare loc ascuns sau retras.

În relatările despre cei care în perioadele mai timpurii ale creştinismului s-au retras în locuri izolate, în peşteri pustii, în păduri şi în singurătatea mănăstirilor pentru a-şi perfecţiona condiţia lăuntrică, aflăm des menţionat despre ispite neaşteptate şi grele. Adeseori, lumea prin dorinţele rele şi imaginaţiile deşarte i-a urmărit în starea lor izolată. Se povesteşte despre sfântul Ieronim, a cărui scrieri sincere încurajează încă Biserica, că el în zelul evlaviei sale tinere s-a gândit că poate scăpa victorios de ispitele din oraşele luxoase şi poate să-şi perfecţioneze interiorul locuind singur, în pustietatea Siriei. În mijlocul acelei câmpii pustii enorme, uscată de arşiţa soarelui, el a stat jos singur, epuizat, desfigurat, numai cu animalele sălbatice. Hotărârile sale au fost puternice, suferinţele sale au fost mari; el a vărsat multe lacrimi de căinţă, dar în mijlocul acestei singurătăţi, cu lacrimi ne povesteşte despre multele sale dorinţe ciudate care îl ispiteau şi-l atrăgeau la luxul Romei, la atracţiile ei anormale şi la desfătările ei care au reînnoit chinurile minţii, de care credea că a scăpat.

De aceea nu este destul a fi izolat cu trupul. A locui singur în peşteri şi păduri, nu înseamnă neapărat a fi singur cu Dumnezeu.

Nici nu este aceasta totul. Noi, pe bună dreptate, putem observa în continuare că adevărata singurătăte spirituală, care întotdeauna implică operarea specială a milei divine, nu este numai singurătatea mintală. Nu este numai singurătatea unei minţi dezamăgite şi nepocăite, chiar când acesteia i se adaugă şi cea a trupului.

Persoana poate să devină atât de egoistă, încât nici chiar lumea să nu-i poată mulţumi dorinţele. Câţi oameni, victime ale zgârceniei puternice, a senzualităţii arzătoare şi a ambiţiei peste măsură, au părăsit şi au blestemat lumea, pentru că tocmai lumea cu toate îndeplinirile dorinţelor lor nu le-a putut da tot ce au dorit! Oameni bogaţi plini de plăceri, oameni de stat, oameni războinici şi regi care şi-au irosit viaţa în satisfaceri sau dezamăgiri ale aspiraţiilor lor fără de margini s-au separat de societate, ceea ce nu a dus la separarea de ei înşişi. În păduri şi în ascunzişurile pământului şi oriunde, unde au putut să se refugieze şi să se închidă singuri, şi-au vărsat nu rugăciunile înaintea lui Dumnezeu, ci ura faţă de oameni. Lăsând lumea înapoia lor, ei au dus în inimile lor răul şi păcatul care le-au fost oferite de lume.

Despărţit de tot ce Dumnezeu nu aprobă

Adevărata despărţire spirituală este ceva mai mult decât despărţirea trupului şi ceva mai mult decât singurătatea unei minţi nesfinte, este o despărţire de orice, ce în minte ar fi posibil a tinde să despartă fiinţa de Dumnezeu.

Persoana în starea de singurătate interioară este într-o condiţie de singurătate sau de despărţire, în special de două lucruri, şi anume de dorinţele şi gândurile sale proprii. El este despărţit de dorinţele sale proprii. Scârbit de lume, dacă vrei să-ţi înalţi o cămăruţă de rugăciune lăuntrică şi să intri în locul ascuns al inimii, atunci acesta să fie primul tău scop, deoarece acesta este desigur unul indispensabil pentru a-ţi stăpâni toate dorinţele, în afară de acelea pe care Însuşi Dumnezeu le însufleţeşte. Pentru a stăpâni dorinţele şi a le aduce în supunere faţă de Dumnezeu, este necesar a stăpâni simţurile. Dorinţele trebuie să aibă scopul lor potrivit, şi într-o mulţime de cazuri scopurile sunt făcute cunoscut prin simţuri. De aceea, fii atent asupra simţurilor tale. Nu lăsa ca ochii tăi să odihnească asupra a orice este oprit. Nu lăsa ca urechea ta să asculte vreo conversaţie stricată sau nefolositoare, ci fii ca unul care nu vede şi nu aude şi nu atinge şi nu gustă nimic, afară de ceea ce Dumnezeu permite şi-I place Lui. Luptă-te cu toate pentru că toate au apucat pe o cale greşită. Răstigneşte-le pe toate, fiindcă toate L-au răstignit pe El care este viaţa veşnică. Desparte-te de toţi, în măsura în care ei s-au despărţit de Dumnezeu; uneşte-te cu aceia care au adevărul, pentru ca tu să poţi fi unit cu Dumnezeul adevărului.

Deplin stabilit pe calea sfinţeniei

Persoana într-o stare de singurătate spirituală, de asemenea, se află într-o condiţie de singurătate sau despărţire de gândurile sale proprii. Gândurile sale proprii sunt gândurile care provin de la persoana proprie şi au scopuri egoiste. Când toate gândurile de acest fel, cât şi toate dorinţele care nu sunt de la Dumnezeu au dispărut, atunci singurătatea lăuntrică a progresat mult.

Să amintim că starea singurătăţii spiri-tuale nu exclude toate gândurile din minte, ci numai pe acelea care sunt ale ei însăşi, care sunt produse de ea însăşi şi care tind, deci, să despartă pe credincios de Dumnezeu. Deci, nu exclude acele gânduri care ar fi în legătură cu orice obiect al cărui autor poate fi considerat, pe bună dreptate, Dumnezeu. Şi este potrivit să spunem aici, pentru a stabili care gânduri sunt de la Dumnezeu şi care nu, că gândurile care sunt de la Dumnezeu sunt caracterizate de acest semn distinctiv, special, că ele întotdeauna se armonizează cu aranjamentele îndurării Sale. Gândurile care izvorăsc din îndemnurile egoismului şi nu sunt din acţiuni divine, nu sunt în armonie cu ceea ce Dumnezeu în aranjamentele Sale îndurătoare ar dori şi ar alege să ne sugereze; ci din contră, ele se ocupă cu amintiri şi închipuiri despre persoane, lucruri şi planuri care sunt cu totul în dezacord cu astfel de aranjamente. Toate ideile despre persoane, lucruri şi situaţii, toate imaginaţiile, toate gândurile şi toate argumentele care vin pentru a fi aprobate de noi şi nu sunt în armonie cu aranjamentele îndurătoare existente, nu numai că nu sunt de la Dumnezeu, dar ele constituie aşa de multe influenţe care deranjează, care separă pe Dumnezeu de persoană. Răul este inexprimabil de mare. În persoana cu adevărat sfântă, care după multe ispite şi ezitări este deplin întemeiată pe calea sfinţeniei, nu le este permis gândurilor nearmonioase şi nepotrivite să intre. Acesta stă separat, dacă se poate spune aşa, constituind un spaţiu nelocuit, o cămăruţă închisă, un loc liniştit, retras şi sfânt, inaccesibil pentru orice nu este invitat de marele său Stăpân.

El vorbeşte înăuntrul său despre lucruri care sunt eterne

Iarăşi, adevărata singurătate a spiritului, conform înţelesului deplin al cuvântului, cuprinde până la un anumit grad, cel puţin o încetare a cuvintelor, sau singurătatea cu privire la cuvinte. Dacă un discurs este o binecuvântare, când este sub regulamentul principiilor sfinte, acesta este un izvor al unui rău mare şi aproape extrem, dacă izvorăşte din patimi nesfinte. Şi când observăm cât de strâns este el legat de astfel de patimi, avem un bun motiv, cel puţin într-o mulţime de cazuri, pentru o tăcere ca un semn al moderaţiei, al adevărului şi al păcii. A nu spune nimic, ci numai ceea ce este potrivit, a nu spune nimic decât ceea ce ar spune Cristos, a primi mustrarea fără a răspunde şi a vorbi adevărul în iubire, este o virtute pe care numai Spiritul sfânt o poate produce, şi care aparţine numai aceluia care a fost învăţat de Dumnezeu. Vorbirea aceluia care cultivă singurătatea spirituală, la fel ca orice altceva — care ţine de obligaţia sa morală, este sub restricţiile unei legi divine; şi el nu mai poate vorbi fără ca Dumnezeu să-l conducă în vorbirea sa, după cum nu poate face nici altceva fără Dumnezeu. Prin această tăcere, cu excepţia acelor ocazii în care providenţa lui Dumnezeu îi cere să vorbească, el a tăiat una din legăturile puternice, care altfel l-ar fi legat de ceea ce este fără rost sau neserios, sau imoral în lume.

Aici se poate adăuga că despărţirea de cuvinte nu înseamnă despărţirea de comunicare. Persoana care în urma sfinţeniei sale nu vorbeşte cu alţii de lucrurile care sunt trecătoare, vorbeşte în interiorul său de lucrurile care sunt veşnice. Şi în măsura în care el încetează convorbirile cu oamenii pe care Dumnezeu nu-i cheamă şi nu-i autorizează creşte comunicarea cu Dumnezeu Însuşi.

În cetatea puternică a infinitului

Aceste observaţii, din urmă, arată adevăratul rezultat al singurătăţii spirituale, când ea este înţeleasă şi experienţată în mod corect. Persoana nu este lăsată singură pe socoteala sa, ca şi cum ai spune că este lăsată singură cu Satan — ci ea este lăsată singură cu Dumnezeu, care este viaţa veşnică. Despărţirea în aplicarea ei spirituală nu este numai izolare, ci tranziţie. Despărţirea de lume, care pentru unii se pare o imposibilitate, este o trecere la Dumnezeu; şi acela care nu este din lume, este din Dumnezeu; singur şi în armonie în acelaşi timp: în izolare de ceea ce este rău, dar în armonie cu ceea ce este bine. El s-a ascuns, nu în locul îngrădit întunecat şi slab pe care egoismul îl dă celor ce nu cred, ci în cetatea puternică a Celui infinit. El nu este numai cu Dumnezeu, ci în El; nu numai în armonia acţiunii, ci în îngrădirea sfântă a fiinţei Sale; astfel se poate spune, în limbajul Scripturii, că Dumnezeu îl înconjoară, cu bunăvoinţa Sa, din toate părţile. Nici un zgomot al gândurilor nesfinte, nici o sugerare a unui motiv nesfânt, nici o strigare a dorinţei neîmplinite, nici o confuzie a limbilor omeneşti, nimic ce ar fi dăunător sau nefolositor nu-l atinge pe un astfel de om. “Cum este înconjurat Ierusalimul de munţi, aşa înconjoară Domnul pe poporul Său, de acum şi pănă în veac.” — Psalmul 125:2″.

Vestitorul Împărăţiei lui Cristos din 01. 09. 1933