SUNTEM ROBI NETREBNICI

Luca 17:1-10

„Cine se laudă să se laude în Domnul.” 1 Corinteni 1:31.

R 5445 W. T. 15 aprilie 1914 (pag. 124-127)

Lecţia de astăzi este formată din patru secţiuni, aparent fiecare deosebită şi separată. Chiar relaţia contextuală în care au fost rostite aceste cuvinte nu este dată. Cu toate acestea, ele arată Înţelepciunea de sus. Le vom analiza în ordinea lor.

„Este cu neputinţă să nu vină prilejuri de poticnire.” Cuvintele „prilejuri de poticnire” înseamnă mai specific „paşi greşiţi”, sau încă mai literal, „prindere în cursă”. Urmaşii consacraţi ai lui Isus sunt numiţi „micuţi”, pentru că ei sunt Noi Creaturi care tocmai au pornit pe calea cea nouă a consacrării depline faţă de voinţa lui Dumnezeu. Sf. Pavel îi numeşte pe aceştia „prunci în Hristos” (1 Corinteni 3:1). „Copilaşilor”, scrie sf. Ioan. Totuşi, această stare de pruncie nu trebuie să continue. Trebuie să fie creştere în har, în cunoştinţă şi în dragoste. Trebuie atinsă tăria de caracter, care nu numai că va fi înţeleaptă, puternică şi greu de prins în cursă, ci şi va putea să ajute pe alţii mai puţin dezvoltaţi.

Astfel în Biserică cei mai dezvoltaţi sunt numiţi Bătrâni — literal, fraţi bătrâni. Aceştia în sens mai deosebit reprezintă pe Domnul printre fraţi; şi uneori prin aceştia le pot fi trimise celor mai tineri mângâiere cerească şi sfat, mustrări etc. Pericolul prinderii în cursă există, deoarece Satan este prinţul acestui Veac şi deoarece majoritatea omenirii este mai mult sau mai puţin sub influenţa sa — orbită de eroare, superstiţie, păcat etc. „Dumnezeul veacului acestuia a orbit gândurile celor necredincioşi” (2 Corinteni 4:4). Faptul că Isus nu S-a referit la copiii naturali reiese din cuvintele „unul dintre aceşti micuţi care cred în Mine”.

Nu putem presupune că Isus ar condamna sau pedepsi pe cineva pe nedrept pentru că a ofensat din neştiinţă sau fără intenţie pe urmaşii Săi, pe cei micuţi ai Săi. Trebuie să presupunem că a vrut să avertizeze pe acei care în mod deliberat încearcă să înşele şi să prindă în laţ, să prindă în capcană, să descurajeze pe urmaşii Săi, pe micuţii Săi. Cu toţii am auzit despre cazuri de complot deliberat, ((985)) cu bună ştiinţă, împotriva urmaşilor Domnului; şi în orice măsură a predominat aceasta, ea a indicat spiritul satanic.

Uneori poporul adevărat al lui Dumnezeu a fost astfel prins în laţ în serviciul lui Satan, aşa cum s-a sugerat prin cuvintele: „Voi sunteţi servitorii celui căruia îi slujiţi”. Saul din Tars a fost prins astfel în laţ şi a fost folosit pentru un timp de Adversar; şi el spune că Dumnezeu a avut milă de el pentru că făcea aceasta din ignoranţă. Dacă el ar fi făcut-o intenţionat, putem presupune că Dumnezeu n-ar fi avut milă de el încât să-l salveze printr-un miracol, ci el ar fi continuat în modul său, cu bună ştiinţă, pe calea sa rea, şi ar fi fost mai bine pentru el să i se fi legat de gât o piatră de moară şi să fie aruncat în mare.

Aceasta ar fi pentru că o persoană astfel înecată în mare şi-ar pierde numai viaţa prezentă, şi nu viaţa viitoare din timpul Mileniului, după ce ar fi trezită din somnul morţii. El ar avea atunci deplină ocazie pentru iluminare prin ascultare şi pentru recuperarea din păcat şi moarte. Dar cei care cu bună ştiinţă persecută pe urmaşii lui Isus şi caută să-i îndepărteze de pe calea dreptăţii, îşi strică propria conştiinţă şi astfel se degradează, încât va fi mult mai dificil pentru ei să vină în acord cu condiţiile Noii Dispensaţii după înviere. Într-un cuvânt, oricine păcătuieşte împotriva luminii şi cunoştinţei îşi pune în pericol ocaziile de viaţă veşnică.

Este necesar un spirit iertător

Verstele 3 şi 4 se pare că fac parte din acelaşi discurs consemnat în Matei 18:15-22. Lecţia este adresată urmaşilor lui Isus, nu lumii. Este legată în primul rând de datoria lor faţă de fraţii din Casa Credinţei, dar în al doilea rând are o aplicare mai largă. Uneori i se poate da această aplicare mai largă; dar porunca din Matei 18, să fie adus sfatul fraţilor şi în cele din urmă, dacă este necesar, problema să fie adusă în faţa Bisericii, ne dovedeşte că de fapt nu este destinată nimănui decât Bisericii.

Lecţia este mila — mila fără graniţe. Baza argumentului este că toţi avem nevoie de milă, milă divină, pentru că toţi suntem imperfecţi; şi pentru a ne ajuta în cultivarea acestui har, Domnul a aranjat ca binecuvântările Lui faţă de noi, favoarea Sa, să depindă de străduinţa noastră de a exercita această calitate asemenea lui Dumnezeu. „Asemănaţi-vă Tatălui vostru; căci El este bun cu cei nemulţumitori.”

Pare ciudat că strămoşii noştri şi noi înşine am fost atât de înşelaţi de doctrinele false pe care sf. Pavel le numeşte „învăţăturile demonilor” (1 Timotei 4:1). Noi credeam odată despre Tatăl ceresc că este absolut neiertător — plin de ură pentru creaturile Sale umane, pentru că ele au păcătuit — în loc să le ierte păcatul. Am insistat că plata sau pedeapsa păcatului trebuie să fie chinul, şi aceasta pentru toată eternitatea. Cât de puţin am înţeles adevăratul caracter al Dumnezeului oricărui har, Tatăl îndurărilor!

Poate că unii dintre noi ne-am străduit să ne justificăm eroarea presupunând că Dumnezeu Însuşi este întreaga bunătate, blândeţe şi iubire, dar are în spatele Lui o lege neînduplecată care cere chinuirea creaturilor Sale — o lege de care nu poate scăpa şi care Îl obligă să facă lucruri pe care propria Sa lege le condamnă în omenire.

Alţii ne-am înşelat singuri gândind că toată omenirea s-a bucurat cândva între naştere şi moarte de o ocazie deplină de a se întoarce de la păcat la dreptate şi de a deveni sfinţi. Numai în ultimii ani studenţii Bibliei au devenit conştienţi de absurditatea acestei poziţii. Acum ne dăm seama că timp de patru mii de ani numai acea naţiune mică a evreilor avea vreo cunoştinţă despre Dumnezeu, sau vreo promisiune de viaţă veşnică oferită ei, sau vreo instruire în ceea ce priveşte păcatul şi pedeapsa lui. Şi chiar evreii, cărora le-a fost dată Legea, după cum au declarat Isus şi apostolii Săi, au fost orbiţi de Satan. Isus, adresându-se apostolilor Săi, a spus: „Ferice de ochii voştri că văd şi de urechile voastre că aud”. Marea naţiune a evreilor nici n-a văzut nici n-a auzit. Acelaşi lucru este adevărat despre nouă zecimi din populaţia creştinătăţii, fără să menţionăm lumea păgână.

Fără cea mai mică dovadă a Scripturii, şi chiar în contrazicere cu ea, mulţi dintre noi am susţinut teoria îngrozitoare că toţi cei care nu aud de Cristos în timpul vieţii prezente şi de asemenea toţi cei care nu devin urmaşi evlavioşi în urmele Lui vor fi chinuiţi veşnic de către diavoli. Acum vedem că Biblia învaţă că numai o clasă relativ mică, cei care au acum urechi de auzit şi ochi de văzut şi care intră într-o relaţie de legământ cu Dumnezeu prin Cristos, poate merge în urmele lui Isus. Numai pentru aceştia viaţa prezentă sfârşeşte orice ocazie de a ajunge la viaţă veşnică. Pentru restul omenirii Dumnezeu intenţionează o viaţă viitoare printr-o înviere a judecăţii.

Învierea nu este numai pentru clasa Bisericii — prima Înviere sau Învierea principală — ci este pentru „cei drepţi şi cei nedrepţi” (Fapt. 24:15). Clasa Bisericii va învia la glorie, onoare şi nemurire. Cei nedrepţi vor ieşi din mormânt pentru judecăţi, disciplinări, răsplăţi şi pedepse. Pentru a le da aceste judecăţi şi ocazii de a obţine viaţă veşnică va fi inaugurată Împărăţia lui Mesia; şi pentru a putea desemna judecători potriviţi ca să ajute pe oameni şi să răsplătească şi să pedepsească în mod drept, El cheamă acum Biserica în carne. „Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?” 1 Corinteni 6:2.

Puterea credinţei — puterea credulităţii

Mult din ceea ce trece drept credinţă este numai credulitate. Dacă cineva ar fi să jure că luna este făcută din brânză verde, ar fi o credulitate să-l credem — nu credinţă. Ar trebui să întrebăm: „Cine spune acest lucru şi ce ştie el despre acest subiect mai mult decât ştim noi?” Credinţa recomandată în Biblie este cea care este legată de lucrurile pe care le-a promis Dumnezeu. Noi suntem încurajaţi să fim plini de asemenea credinţă în Dumnezeu —- să nu ne îndoim de nimic — să nu punem sub semnul întrebării dacă El poate să împlinească toate promisiunile Sale bune.

((986))

Strămoşii noştri au avut prea multă încredere în oameni. Ceea ce ei au gândit că este credinţă a fost numai credulitate. Ei au înghiţit crezurile Veacurilor Întunecate; şi cu cât era mai absurdă afirmaţia, cu atât credeau că au mai multă credinţă. Dimpotrivă, ei ar fi trebuit să spună: „Unde este dovada? Unde a spus Dumnezeu astfel de lucruri?” Cei care au apărat crezurile au strigat neîncrezători împotriva credinţei treze, au stigmatizat-o ca erezie şi de multe ori au ars pe rug pe credincioşii adevăraţi. Lecţia este că ar trebui să acceptăm prin credinţă numai ceea ce Domnul ne-a asigurat prin Cuvântul Său; şi aceasta înseamnă că ar trebui să fim deosebit de atenţi să avem Cuvântul curat al lui Dumnezeu, eliminând traducerile greşite şi adăugirile.

În lecţia noastră, ucenicii lui Isus au fost în mod evident impresionaţi de măreţia învăţăturilor Sale şi de dificultăţile care trebuie să stea în calea împlinirii tuturor acestor lucruri minunate relatate în Lege şi Profeţi, şi spuse de Isus — în privinţa Împărăţiei Sale Mesianice etc. De aceea ei I-au cerut Domnului să le mărească credinţa. Isus a răspuns prin cuvintele care sunt foarte greşit înţelese în zilele noastre. El a spus: „Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice dudului acestuia: Dezrădăcinează-te şi sădeşte-te în mare! Şi v-ar asculta”. Cu alte două ocazii Isus a făcut remarci asemănătoare în privinţa munţilor, spunând că cuvântul credinţei ar fi fost suficient să-i mute până în mijlocul mării.

Ce a vrut să spună?

Este evident că Învăţătorul nu a vrut să-i încurajeze pe evrei să încerce să poruncească muntelui să se mute în mare; ci mai degrabă a vrut ca ei să-şi dea seama că dacă ar avea credinţa potrivită în puterea lui Dumnezeu şi ar primi o poruncă de la Dumnezeu să mute muntele în mare, şi ar da porunca cu credinţă, rezultatele ar urma. Dar Dumnezeu nu a dat o astfel de poruncă în privinţa munţilor, nici în privinţa copacilor. Prin urmare, credinţa nu ar avea nici o bază de acţiune în astfel de cazuri.

Fratele de culoare a avut gândirea potrivită. Când a fost întrebat ce ar face dacă Dumnezeu iar spune să sară printr-un perete de piatră, el a răspuns: „Aş sări”. Într-un cuvânt, noi trebuie să avem încredere absolută în Cuvântul lui Dumnezeu, nu numai să ne asigurăm că am auzit şi am înţeles mesajul Său. Atunci putem merge mai departe cu o credinţă care mută munţii pentru a îndeplini poruncile Sale. Dar Dumnezeu nu porunceşte schimbări nechibzuite sau care nu sunt necesare. El lasă în seama ingeniozităţii omului să dezrădăcineze copacii şi să facă tuneluri în munţi, şi nu dă niciodată porunci de acest fel. Şi dacă vreo fiinţă umană ne-ar spune ceva de genul acesta, am fi creduli dacă l-am crede. Dumnezeu nu lucrează în acest mod.

Netrebnici pentru învăţătorul nostru

Unii dintre urmaşii lui Cristos, de la natură progresişti, sunt uneori prea agresivi, prea plini de încredere în ei. Faptul că devin ucenicii Lui nu le schimbă aceste trăsături instantaneu. Lucrurile vechi trec treptat, iar cele noi le iau locul. În acest studiu se dă o învăţătură pe care să şi-o amintească toţi ucenicii Lui, dar în special este plină de forţă pentru clasele menţionate. Ei trebuie să-şi amintească faptul că lucrarea harului lui Dumnezeu, ai cărei subiecţi sunt, este favoarea Lui faţă de ei; şi că ascultarea de poruncile Lui este în primul rând pentru corectarea şi dezvoltarea lor, pentru o viaţă viitoare de binecuvântare. Ei ar trebui săşi amintească faptul că însuşi serviciul lor pentru Domnul este un privilegiu — că Dumnezeu nu are nici un câştig din serviciul lor.

Noi suntem cu toţii robi netrebnici în sensul că Dumnezeu putea să-Şi facă lucrarea la fel de bine şi fără noi, de fapt putea mai bine decât prin noi. El putea folosi ca mesageri ai Săi îngerii sau diferitele providenţe ale vieţii. Nici unul dintre noi nu este indispensabil pentru lucrarea şi gloria Sa. Tocmai din contră, ocazia de a intra în via Domnului şi de a lucra în ea este în principal pentru avantajul nostru. Serviciul ne aduce anumite bucurii pe care altfel nu le-am fi putut avea. Ne aduce anumite experienţe necesare dezvoltării şi calificării noastre pentru servicii mai înalte dincolo de văl.

După cum declară apostolul: „Prin har îfavoare divinăş sunteţi mântuiţi prin credinţă”. Într-o anumită măsură credinţa este o problemă de dezvoltare proprie. Totuşi, apostolul se grăbeşte să adauge că credinţa nu este de la noi, chiar şi aceasta este darul lui Dumnezeu — noi nu avem ocazia să ne lăudăm nici în credinţa noastră. Ce avem ce nu am primit de la Domnul? Credinţa elementară a fost bazată pe o anumită cunoştinţă pe care providenţa divină ne-a adus-o, şi este posibil că pentru aceasta am fost pregătiţi printro moştenire părintească bună.