CAPITOLUL 1

Terorismul şi profeţia biblică

“Cel slab să zică: “Sunt tare!”” Ioel 3:10

Au trecut mai bine de trei ani de la atacul mişelesc din 9 septembrie. În pofida miliardelor cheltuite pentru “securitatea internă”, publicul american este încă apăsat de frică.

În locul “cerului prietenos” al companiei United Airlines, publicul vede acum “cerul pustiu” al tuturor companiilor aeriene. Chiar dacă s-au luat cele mai stricte măsuri de securitate în aeropoarte, mare parte din public preferă să călătorească pe “şoselele prietenoase”. Sursele de apă, rafinăriile, uzinele electrice, căile ferate, podurile şi tunelurile mari rămân vulnerabile. Oamenii încearcă să uite tragedia care le-a zdrobit inimile, dar sunt urmăriţi de o teamă chinuitoare. Poate fi America cea de neînvins … învinsă?

Oficialii guvernamentali spun că atacurile teroriste s-ar putea repeta şi se vor repeta. Războaiele din Afganistan şi Irak au dovedit că “puterea militară” poate birui armatele, dar nu poate birui hotărârea diabolică a teroriştilor islamici.

 Terorismul wahhabit şi Arabia Saudită

După multă investigare, Gerlad Posner în noua sa carte, De ce a dormit America, a arătat că Arabia Saudită avea un plan secret în privinţa unui atac terorist programat pentru 11 septembrie pe solul american.

Osama ben Laden a îmbrăţişat terorismul wahhabit în ţara sa natală, Arabia Saudită. Ce este wahhabismul?

Erezia wahhabită a fost fondată de Mahomed Ibn-I-Wahhab (1703-1792) al Arabiei. El a fost excomunicat din Islam de către conducătorii islamici suniţi. Fiica lui s-a căsătorit cu Abdul Aziz, fiul lui Mahomed ben Saud, conducătorul tribului Saud. Mahomed ben Saud a adoptat wahhabismul ca religie a tribului său, care ocupa provincia arabă estică, Najd.

Între 1919 şi 1926, tribul Saud wahhabit a cucerit provincia arabă vestică, Hejaz, cu oraşele sfinte Mecca şi Medina, de la şeriful Hussein din dinastia haşemită. Haşemiţii erau descendenţi direcţi din Mahomed, profetul islamic, şi păzitorii tradiţionali ai Meccăi şi Medinei.

Cu puţin timp înainte de a cădea, Hussein, şeriful Meccăi şi Medinei, l-a pus pe fiul său, emirul Feisal, să semneze un acord cu Chaim Weizmann (la 3 ianuarie 1919) că în Palestina se putea stabili un stat evreu. Dar tribul Saud wahhabit se împotrivea amarnic unui stat evreu.

La 18 septembrie 1932, “regele” Abdul Aziz ben Saud a proclamat stabilirea regatului Arabiei Saudite. Wahhabismul, religia tribului Saud, a devenit religia oficială a Regatului Saudit.

Începând din 1960 saudiţii wahhabiţi şi-au extins reţelele religioase în America de Nord, în Europa şi în anumite părţi ale Asiei prin activităţi misionare agresive printre populaţiile arabe din acele locuri. Mii şi mii s-au convertit la wahhabism şi sunt pregătiţi să comită crime în masă în numele religiei lor.

Autorul acestei scrieri a primit corespondenţă de la centrul islamic din Statele Unite în care se declara că este numai o chestiune de timp până când Islamul va cuceri Statele Unite. Ce remarcabilă împlinire a lui Ioel 3:10! Naţiunile arabe slabe din punct de vedere militar, se ridică în faţa Statelor Unite, superputerea neîntrecută, lăudându-se: “Sunt tare!”

Wahhabiţii nu se tem nici de tortură, nici de moarte. Ei se bucură în moarte, sinucidere şi ucidere în masă. Wahhabismul este o relgie rea, demonică, satanică. Wahhabiţii nu pot fi mituiţi sau cumpăraţi cu bunuri materiale, pe care conducătorii puterilor apusene sunt obişnuiţi să le acorde marionetelor din Lumea a Treia. Poate că teroriştii islamici sunt parte din “popoarele cele mai rele”, despre care a profeţit Ezechiel (7:24).

Aceştia nu pot accepta nimic altceva decât, fie stăpânirea lumii prin convertire în masă, fie exterminare în masă. Wahhabitul îi poate oferi unui newahhabit numai două alternative: convertire sau moarte.

Multe moschei “islamice”, centre sociale şi organizaţii din America de Nord şi din Europa sunt de fapt finanţate de wahhabiţii din Statul Saudit şi din Golf. Acestea fac pregătiri ca să servească drept rampe de lansare pentru sperata lor preluare a Americii de Nord şi a Europei.

Al-Qaida este numai una din reţelele criminale wahhabite. Cu toate că taberele de instruire ale lui Osama ben Laden au fost convenabil plasate în îndepărtatul Afganistan, banii lui ben Laden sunt în băncile Saudite cu deplina cunoştinţă şi aprobare a familiei conducătoare Saud.

Un scurt raport din iulie trecut, dat unui comitet de consiliere de la Pentagon, a descris Arabia Saudită ca un vrăjmaş al Statelor Unite. “Miezul răului, forţa lui motrice, cel mai periculos împotrivitor”, aşa este descrisă Arabia Saudită în raport, potrivit unui articol din Washington Post (din 5 august 2002). Un alt extras spune: “Arabia Saudită sprijină pe vrăjmaşii noştri şi atacă pe aliaţii noştri”.

Israelul — principala ţintă a terorismului

Terorismul care devastează Israelul datează din vremea antisemitismului lui Mahomed şi a veninului scris împotriva evreilor în Coran. În 1917 când Declaraţia Balfour a promis un stat evreu în zona ocupată acum de Israel şi de Iordania, şeriful Hussein al Meccăi, stăpânitor al Peninsulei Arabe şi lider recunoscut al întregului popor arab, a admis că această ură trebuia să înceteze.

Hussein a crezut că evreii şi arabii moderni puteau lucra împreună şi că experienţa evreilor va aduce progres economic rapid pentru popoarele arabe. Fiul lui Hussein, emirul Feisal, a spus: “Arabii admit pretenţiile morale ale evreilor. Ei îi privesc pe evrei ca rude şi vor fi bucuroşi să satisfacă pretenţiile lor juste. … Nici un arab nu poate fi suspicios că evreii ar fi naţionalişti … şi eu le spun evreilor: Bine aţi venit acasă”.

Politica britanică şi franceză a complicat această conciliere între arabi şi evrei. Prevestirea morţii acestei concilieri a venit odată cu răsturnarea de la putere a lui Hussein de către Ibn Saud. El şi-a numit noul domeniu Arabia Saudită, iar wahhabismul religia lui oficială.

În 1960, când Arafat a devenit şeful Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei sprijinirea lui s-a făcut în mare parte cu bani wahhabiţi din Arabia Saudită.

Mitul Palestinian

Lăsând la o parte retorica, războiul arab împotriva Israelului se bazează în principal pe ura islamică împotriva evreilor. Pentru a-şi justifica violenţa, propagandiştii arabi au dezvoltat o mitologie elaborată despre o ţară furată, despre o veche naţiune palestiniană şi despre o crudă expulzare a lor de către evrei. Ei au repetat-o atât de des şi atât de tare încât o mare parte din lume o crede. Mediile de informare au acaparat această propagandă şi se străduiesc să separe actele de violenţă palestiniene de terorismul islamic internaţional, înfăţişându-i pe palestinieni ca luptători pentru libertate. Nu contează că istoria, Biblia şi arheologia atestă că evreii au prosperat ca popor timp de peste 1700 de ani în străvechea ţară a lui Israel. Uită că au existat evrei în ţara lui Israel neîntrerupt timp de peste 3000 de ani. Publicului i se spune că evreii n-au trăit niciodată în ţară până în timpurile recente, şi mulţi cred.

Timp de decenii mulţi au susţinut că palestinienii au o poziţie morală superioară celei a israeliţilor. Că ei sunt un popor subjugat ilegal care ripostează într­-un mod care poate că este violent, dar este potrivit. Superioritatea morală a palestinienilor a devenit suspectă când lumea a văzut o gloată palestiniană aclamând un tânăr care-şi ţinea mâinile ridicate, roşii de sângele unui soldat evreu sfâşiat şi bătut de moarte — sau poate când palestinienii au călcat în picioare într-o peşteră doi băieţi până i-au omorât, unul din ei fiind cetăţean american. Sau poate când a văzut “momentul vesel” al unei alte crime cumplite. Violenţa palestiniană este terorism. Face parte din reţeaua islamică a terorismului. Să nu uităm, saudiţii dau familiilor teroriştilor sinucigaşi o răsplată de 25.000 dolari.

Din nefericire, în timpul atacurilor israeliene asupra teroriştilor palestinieni uneori sunt ucişi copii şi civili. Unii pretind că aceasta îi face pe israelieni terorişti. Dar să nu uităm, atentatele sinucigaşe palestiniene au loc în zone aglomerate cu civili, pe când israelienii nu fac acest lucru.*

În timpul Săptămânii de solidaritate cu Irakul, pancartele cu inscripţii ale palestinienilor au dovedit că aceştia sunt o componentă a reţelei globale a terorii. “Agresiunea împotriva Irakului reprezintă agresiune împotriva Palestinei şi a întregii naţiuni arabe”, se putea citi pe o pancartă. “Irakienii şi palestinienii sunt în aceeaşi traşee”, spunea alta. La un miting al grupării Hamas, se puteau citi inscripţiile: “Moarte Americii!” şi “Victorie de la Ierusalim la Bagdad!” Nu este de mirare că ben Laden a luat-o înaintea declaraţiei de război a lui Bush împotriva terorismului cu un an, când a declarat război împotriva celor doi “Satani” — Statele Unite şi Israelul.

O legătură între reţeaua teroristă Saudită Wahhabi şi terorismul palestinian este că saudiţii dau teroriştilor sinucigaşi palestinieni daruri în bani.

Dar nu va fi întotdeauna aşa. Există speranţă. Aceste împliniri ale profeţiei timpului sfârşitului preced împărăţia de pace a lui Dumnezeu, de securitate economică şi fericire pentru toţi. Hagai 2:7; Psalmul 46:8-10 şi Ţefania 3:8, 9.

CAPITOLUL 2

Drepturile divine ale Israelului asupra ţării

Cei mai mulţi creştini sunt de acord că Dumnezeu a dat vechea ţară numită Israel descendenţilor lui Avraam, Isaac şi Iacov, dar fiindcă naţiunea evreiască L-a respins pe Isus ca Mesia al lor, mulţi cred că Israelul a pierdut pe vecie drepturile la acea ţară.

Ce spun Scripturile?

Acest concept revizionist al pierderii ţării de către Israel este combătut de profetul Ieremia. “Aşa vorbeşte DOMNUL: “Dacă nu mai rămâne în picioare legământul Meu cu ziua şi cu noaptea, dacă n-am aşezat legile cerurilor şi ale pământului, atunci voi lepăda şi sămânţa lui Iacov … căci îi voi aduce înapoi din captivitate şi voi avea milă de ei” (Ieremia 31:35­­-37; 33:25, 26). Aceste două profeţii din Ieremia distrug “teologia revizionistă”.

Numai când legile universului vor înceta să stăpânească ziua şi noaptea şi funcţionarea cerului şi a pământului, numai atunci va respinge Dumnezeu pe sămânţa lui Avraam, a lui Isaac şi a lui Iacov. Apoi Ieremia arată: “Cetatea îvechiul Ierusalimş va fi zidită iarăşi pentru DOMNUL” de către evreii reveniţi, şi “nu va mai fi niciodată nici surpată, nici dărâmată” (Ieremia 31:38-40). Descendenţii lui Israel (Iacov) — nu ai lui Ismael sau ai lui Esau — vor primi oraşul Ierusalim (inclusiv Ierusalimul de Est) pe vecie.

Cartea lui Zaharia a fost scrisă după întoarcerea din robia babiloniană şi în timpul zidirii celui de-al doilea templu. Totuşi Zaharia a profeţit o risipire viitoare şi o readunare finală a lui Isarel în ţara lui — care va culmina cu faptul că Ierusalimul va deveni capitala împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ.

Zaharia 8:7, 8 — “Aşa vorbeşte DOMNUL oştirilor: “Iată, Eu voi salva pe poporul Meu din ţara de la răsăritul soarelui şi din ţara de la asfinţitul soarelui. Îi voi aduce şi ei vor locui în mijlocul Ierusalimului; ei vor fi poporul Meu şi Eu voi fi Dumnezeul lor, în adevăr şi în dreptate.”

Zaharia 8:13 — “După cum aţi fost un blestem între popoare, casa lui Iuda şi casa lui Israel, tot astfel vă voi mântui şi veţi fi o binecuvântare. Nu vă temeţi, ci întăriţi-vă mâinile!”

Zaharia 8:20-23 — “Aşa vorbeşte DOMNUL oştirilor: “Vor mai veni iarăşi popoare şi locuitori din multe cetăţi. Locuitorii unei cetăţi vor merge la cealaltă, zicând: “Hai să implorăm de îndată pe DOMNUL şi să căutăm pe DOMNUL oştirilor! Şi voi merge şi eu!” Şi multe popoare şi neamuri puternice vor veni să caute pe DOMNUL oştirilor la Ierusalim şi să se roage DOMNULUI. Aşa vorbeşte DOMNUL oştirilor: “În zilele acelea, zece oameni din toate limbile popoarelor vor apuca pe un iudeu de poala hainei, zicând: Vrem să mergem cu voi; căci am auzit că Dumnezeu este cu voi!””

Israel a fost scos din ţara lui ca pedeapsă pentru respingerea profeţilor lui Dumnezeu şi în final respingerea Fiului Său. Dar urma să fie o adunare la timpul sfârşitului, pe care noi o vedem acum.

Ieremia 16:13-15 — “De aceea, vă voi muta din ţara aceasta într-o ţară pe care n-aţi cunoscut-o, nici voi, nici părinţii voştri; şi acolo, veţi sluji altor dumnezei, zi şi noapte, căci nu vă voi arăta îndurare. De aceea, iată, vin zile, zice DOMNUL, când nu se va mai zice: “Viu este DOMNUL, care a scos din ţara Egiptului pe fiii lui Israel!” ci se va zice: “Viu este DOMNUL, care a scos pe fiii lui Israel din ţara de la miazănoapte şi din toate ţările unde-i izgonise!” Căci îi voi aduce înapoi în ţara lor, pe care o dădusem părinţilor lor.”

Ţefania 3:19-20 — ““Iată, în timpul acela voi lucra împotriva tuturor celor ce te întristează; voi scăpa pe cei şchiopi şi voi strânge pe cei ce au fost alungaţi şi îi voi face un prilej de laudă şi de renume în toate ţările unde sunt acum de batjocură. În timpul acela vă voi aduce înapoi; în timpul acela vă voi strânge; căci vă voi face o pricină de renume şi de laudă între toate popoarele pământului, când voi aduce înapoi pe captivii voştri sub ochii voştri”, zice DOMNUL.”

 “Şi nu vor mai fi smulşi”

Mai mult, Scripturile spun că această readunare finală va culmina în bucurie şi binecuvântare fără sfârşit.

Ieremia 31:10-12 — “Ascultaţi Cuvântul DOMNULUI, popoare, şi vestiţi-l în insulele depărtate! Spuneţi: “Cel care a risipit pe Israel îl va aduna şi-l va păzi cum îşi păzeşte păstorul turma”. Căci DOMNUL l-a eliberat pe Iacov şi l-a răscumpărat din mâna unuia mai tare decât el. “Ei vor veni şi vor chiui de bucurie pe înălţimea Sionului; vor alerga la bunătăţile DOMNULUI, la grâu, la must, la untdelemn, la miei şi la viţei, sufletul le va fi ca o grădină bine udată, şi nu se vor mai ofili”.”

Acest timp când Israelul restabilit în ţara lui va avea o eternitate de bucurie este încă în viitor.

Amos 9:14. 15 — ““Voi aduce înapoi pe captivii poporului Meu Israel; ei vor zidi iarăşi cetăţile pustiite şi le vor locui, vor sădi vii şi le vor bea vinul, vor planta grădini şi le vor mânca roadele. Îi voi planta în ţara lor şi nu vor mai fi smulşi din ţara pe care le-am dat-o”, zice DOMNUL Dumnezeul tău!”

Profeţii cum sunt acestea nu pot fi interpretate, logic vorbind, în nici un sens simbolic. Israelul trebuie să fie plantat din nou în mod literal “în ţara lor” proprie, ţara părinţilor lor — Canaanul. Dumnezeu le dăduse ţara prin făgăduinţa făcută lui Avraam şi seminţei lui — în “stăpânire veşnică”. Această făgăduinţă este de la Dumnezeu şi trebuie să se împlinească în cele din urmă. Făgăduinţa originară făcută lui Avraam rămâne veşnic.

Geneza 13:14-17; 17:8: “Ridică-ţi ochii şi, din locul în care eşti, priveşte spre miazănoapte şi spre miazăzi, spre răsărit şi spre apus; căci toată ţara pe care o vezi, ţi-o voi da ţie şi seminţei tale pentru totdeauna. … Scoală-te, străbate ţara în lung şi în lat; căci ţie ţi-o voi da. … Ţie şi seminţei tale după tine voi da ţara în care locuieşti acum ca străin, toată ţara Canaanului, în stăpânire veşnică.”

“Şi nu vor mai fi smulşi” … “ţi-o voi da ţie … pentru totdeauna” … “în stăpânire veşnică” — aceste expresii vorbesc despre stăpânirea viitoare şi veşnică a ţării de către Israel.

CAPITOLUL III

 Drepturile istorice ale Israelului asupra ţării

Pretenţia palestiniană

Pretenţia palestiniană că de secole ţara a susţinut o cultură palestiniană prosperă nu este autorizată de faptele istorice. Totuşi, comunitatea mondială a fost receptivă la o astfel de pretenţie. Yaser Arafat, preşedintele Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, în luarea sa de cuvânt de la Naţiunile Unite, în 1974, a declarat: “Invazia evreiască a început în 1881 … Palestina era atunci o zonă verde, locuită în principal de un popor arab în curs de a-şi zidi viaţa şi de a-şi îmbogăţi cu dinamism cultura indigenă”.

Ce se întâmplă cu această pretenţie dacă este comparată cu observaţiile personale ale următoarelor autorităţi cunoscute? În 1738 Thomas Shaw observa “o ţară stearpă … din lipsă de locuitori”. În 1785 Constantine Francois de Volney a consemnat populaţia celor trei oraşe principale. Ierusalimul avea 12.000-14.000 locuitori. Betleemul avea în jur de 600 bărbaţi apţi pentru serviciul militar. Hebronul avea 800-900 bărbaţi. În 1835 Alphonse de Lamartine scria: “În afara oraşului Ierusalim n-am văzut nici o fiinţă vie, n-am auzit nici o voce de fiinţă vie … o linişte totală, eternă, domneşte în oraş, pe drumurile publice, la ţară … mormântul unui întreg popor”.

În 1857 consulul britanic în Palestina, James Finn, raporta: “Ţara este în măsură considerabilă fără locuitori şi de aceea nevoia ei cea mai mare este de un corp de populaţie”. Această observaţie istorică este o confirmare remarcabilă a prezicerilor biblice, că în timpul “dublului” de pedeapsă şi risipire a lui Israel, Domnul va face ca ţara să rămână fără oameni şi fără animale (Ieremia 33:10; Zaharia 10:12; Ieremia 16:14-18). Nu este de mirare că în 1857 ea tocmai aştepta “un corp de populaţie”! În providenţa Domnului, acest corp de populaţie necesar — poporul evreu — a început să se întoarcă în 1878, la sfârşitul perioadei scripturale de dizgraţie a lor din partea lui Dumnezeu.

Cel mai popular citat despre pustiirea ţării este din “Ageamii în străinătate” (1867) de Mark Twain:

“Palestina stă în sac şi cenuşă. Peste ea cloceşte vraja unui blestem care i-a veştejit câmpiile şi i-a încătuşat energiile. … Palestina este goală şi urâtă. … Este o ţară fără speranţă, tristă, sfâşiată”.

Relatările istoriei confirmă prezicerile biblice, că în timpul risipirii şi “dublului” de dizgraţie a evreilor din partea lui Dumnezeu, ţara lui Israel va fi goală, aşteptând întoarcerea poporului evreu, începând de la 1878 când perioada lui de dizgraţie s-a sfârşit. Relatările istoriei pur şi simplu nu confirmă actuala pretenţie palestiniană la rădăcini şi cultură palestiniană într-o “zonă verde” în timpul stăpânirii arabe a ţării (640-1099 d. Cr.).

“Siria de Sud” faţă de “Palestina”

Romanii au schimbat numele ţării, din Israel în “Palestina”. Dar din 640 până în anii 1960, arabii s-au referit la această ţară numind-o “Siria de Sud”. Arabii au început să numească ţara “Palestina” numai din anii 1960. Până cam prin secolul al XVIII-lea lumea creştină a numit această ţară “Ţara Sfântă”. După aceea ei au folosit două nume: “Ţara Sfântă” şi “Palestina”.

În 1922 când Liga Naţiunilor a dat Marii Britanii mandatul de a pregăti Palestina ca patrie a poporului evreu, numele oficial al ţării a devenit “Palestina”, şi a rămas aşa până în 1948 la renaşterea Statului Israel. Totuşi, chiar şi în această perioadă conducătorii arabi din ţară se numeau pe ei înşişi sud-sirieni şi vociferau că ţara ajunsese să fie parte dintr-o “Sirie Mare”. Această “naţiune arabă” includea Siria, Libanul, Irakul, Transiordania şi Palestina. Un comentariu din revista TIME formula clar cum s-a născut identitatea palestiniană atât de târziu, în anii 1960:

“Golda Meir susţinea odată că nu există un astfel de lucru ca “palestinian”; la vremea respectivă ea nu greşea în întregime. Înainte ca Arafat să-şi înceapă activitatea de prozelitism, cei mai mulţi arabi din teritoriul Palestinei se considerau membrii unei atotcuprinzătoare naţiuni arabe. Arafat a fost cel care a făcut saltul intelectual spre o definire a palestinienilor ca popor distinct; el a exprimat cauza, a organizat-o, a luptat pentru ea şi a adus-o în atenţia lumii. …”

Dacă ar fi existat o cultură palestiniană, s-ar fi aşteptat să fie o creştere normală a populaţiei de-a lungul secolelor. Dar cu excepţia a relativ puţine familii, arabii n-au avut nici un ataşament faţă de ţară. Dacă arabii din sudul Siriei s-au scurs în Palestina pentru motive economice, atracţia culturală a Siriei sau a altor ţări arabe i-a dus înapoi pe parcursul unei generaţii. Acesta este factorul care a păstrat populaţia arabă scăzută, până când spre sfârşitul anilor 1800 afluenţa de investiţii financiare şi de populaţie evreiască a făcut ţara atractivă din punct de vedere economic. Atunci, cândva între 1850 şi 1918, populaţia arabă a crescut la 560.000. Nu pentru a-i absolvi pe evrei, ci pentru a apăra politica britanică, secretarul de stat pentru colonii, Malcolm MacDonald, care nu era exagerat de prietenos faţă de evrei, a declarat în Camera Comunelor (la 24 noiembrie 1938): “Arabii nu pot spune că evreii îi scot afară din ţară. Chiar dacă nici măcar un evreu n-ar fi venit în Palestina după 1918, eu cred că populaţia arabă a Palestinei ar fi fost totuşi în jur de 600.000 …”.

Contribuţiile şi imigrarea evreilor au continuat să curgă în Ţară. Evreii au creat industrie, agricultură, spitale — o infrastructură socio-economică completă. Pe măsura creşterii numărului locurilor de muncă a crescut şi imigrarea arabilor. De fapt, preşedintele Roosevelt observa în 1939 că “imigrarea arabă în Palestina începând cu 1921 a depăşit mult imigrarea totală a evreilor de-a lungul întregii perioade”. Ca exemplu specific, în 1934 între 30.000 şi 36.000 de arabi din provincia Hauran din Siria au plecat în Palestina “pentru o viaţă mai bună”.

Pe de altă parte, Cartea Albă din 1939 a Marii Britanii a închis uşa imigrării evreilor în ţara lor. Simultan, în timpul celui de-al doilea război mondial, a fost o imigrare arabă pe scară largă în ţara noilor posibilităţi. În 1946, Bartley C. Crum, un observator guvernamental al Statelor Unite, nota că zeci de mii de arabi intraseră în Palestina “pentru această viaţă mai bună — şi ei continuau să vină”.

Mărturia arabilor şi a creştinilor

Fiindcă până în anii 1960 arabii vorbeau despre Palestina numind-o “Siria de Sud” sau parte din “Siria Mare”, Congresul General Sirian din 1919 a declarat: “Cerem să nu fie nici o separare a părţii de sud a Siriei cunoscută ca Palestina”. În 1939 George Antonius nota opinia arabă din 1918 asupra Palestinei:

“Opiniile lui Faisal asupra viitorului Palestinei nu erau diferite de cele ale tatălui său şi erau identice cu ale marii majorităţi a arabilor preocupaţi de politică. Opinia arabă reprezentativă era în esenţă aceea exprimată faţă de guvernul britanic … în ianuarie 1918 de către regele Husain (Marele Şerif al Meccăi, străbunicul fostului rege Hussein al Iordaniei). În opinia arabă, Palestina era un teritoriu arab, fiind parte integrantă din Siria.”

Referindu-se la aceeaşi opinie arabă din 1939 asupra Palestinei, George Antonius vorbea despre “toată ţara cu acel nume îSiriaş care acum este separată în teritorii sub mandat …”. Plângerea lui era că mandatul francez asupra Siriei nu includea Palestina, care era sub mandat britanic.

În mai 1947 reprezentanţii arabi la Naţiunile Unite au menţionat într-o declaraţie formală: “Palestina este o … parte a provinciei Siria … Din punct de vedere politic, arabii din Palestina n-au fost independenţi în sensul de a forma o entitate politică separată”.

În 31 mai 1956, Ahmed Shukairy, în calitate de conducător al Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, n-a ezitat deloc să anunţe Consiliul de Securitate că “se cunoaşte îndeobşte că Palestina nu este altceva decât Siria de Sud”.

Preşedintele sirian Hafez Assad i-a spus odată conducătorului Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, Yaser Arafat:

“Voi nu reprezentaţi Palestina cât o reprezentăm noi. Să nu uitaţi niciodată acest punct: nu există un popor palestinian, nu există entitate palestiniană, există numai Siria. Voi sunteţi parte integrantă din poporul sirian. Palestina este parte integrantă din Siria. De aceea noi, autorităţile siriene, suntem adevăraţii reprezentanţi ai palestinienilor”.

Assad a declarat la 8 martie 1974: “Palestina este o parte principală a Siriei de Sud, şi noi considerăm că este dreptul şi datoria noastră să insistăm ca ea să fie un partener liber al patriei noastre arabe şi al Siriei”.

Iată cuvintele fostului comandant militar al Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei şi membru al Consiliului Executiv al acestei organizaţii, Zuhair Muhsin:

“Nu există nici o deosebire între iordanieni, palestinieni, sirieni, libanezi. Toţi facem parte dintr-o naţiune. Numai din motive politice subliniem noi cu grijă identitatea noastră palestiniană … da, existenţa unei identităţi palestiniene separate serveşte doar unor scopuri tactice. Întemeierea unui stat palestinian este o unealtă nouă în lupta continuă împotriva Israelului” (accentuarea ne aparţine).

Însă cea mai autorizată declaraţie arabă referitoare la apartenenţa Ţării Sfinte se află în Coran, Scripturile islamice. Coranul este de fapt în acord cu Biblia, că Dumnezeu (Allah) a făcut un legământ cu fiii lui Israel şi a dat Ţara Sfântă evreilor (Vezi Coranul, Sura V, “Masa”). Şi Coranul descrie ţara dată evreilor ca “binecuvântată”, şi prevede o întoarcere a lui Israel în ţara lor la sfârşitul zilelor.

Aceste mărturii confirmă Scripturile creştine, că Dumnezeu a dat poporului evreu ţara în stăpânire veşnică. Puţinii arabi care au rătăcit prin ţară între 670 şi 1878 d. Cr. au fost locuitori doar temporari. O perspectivă mai corectă a istoriei relevă că afluxul recent de arabi, în paralel cu readunarea evreilor, n-are o bază istorică în ţară.

Verdictul istoriei: drepturile la Ţară

Înainte ca imigrarea şi investiţiile evreilor să fi atras după sine imigrarea masivă a arabilor, arabii de fapt părăseau Palestina. Apoi curentul circulaţiei s-a inversat. “… Palestina s-a schimbat dintr-o ţară de emigrare a arabilor într-una de imigrare a lor. Arabii din Hauran, Siria, ca şi cei din alte ţări învecinate, au curs în Palestina pentru a profita de nivelul de trai mai crescut şi de noile posibilităţi create de pionierii sionişti”. Acest fenomen este confirmat de Raportul Comisiei Regale pentru Palestina, care observa că în perioada dintre Declaraţia Balfour şi Rezoluţia de Repartizare din 1947 a Naţiunilor Unite, Palestina a devenit o ţară de imigrare arabă. După cum a fost documentat în continuare de către Frankenstein, imigrarea arabă substanţială era un fenomen recent:

““Iubitorii timpurii ai Sionului” au iniţiat imigrarea arabă. Unii scriitori au ajuns la concluzia că în 1942, 75% din populaţia arabă a Palestinei era compusă fie din imigranţi, fie din descendenţi ai celor care au imigrat pe parcursul ultimei sute de ani, în principal după 1882”.

CAPITOLUL IV

 Drepturile juridice ale Israelului asupra ţării

 Sunt legale coloniile? de Eugene W. Rostow, fost Secretar de Stat Adjunct al Statelor Unite (1966­­-1969) şi fost decan al Şcolii de Drept Yale. (Articole combinate, din 23 aprilie 1990 şi 21 octombrie 1991, din The New Republic.)

“Toate adminstraţiile americane au obiectat, cu diferite grade de seriozitate, la aşezările israeliene de pe Malul de Vest (Iudeea şi Samaria) pe motivul că acestea ar face mai grea sarcina de a-i convinge pe arabi să facă pace.

Preşedintele Carter a decretat că aceste aşezări au fost “ilegale” şi din punct de vedere tactic un lucru neînţelept. Preşedintele Regan a spus că erau legale, dar că ele ar face improbabile negocierile.

Rezoluţiile Consiliului de Securitate 242 şi 338 (ale Naţiunilor Unite). Rezoluţia 242, adoptată după Războiul de Şase Zile din 1967, a stabilit criteriile de pace pentru părţile (în conflict); Rezoluţia 338, scoasă după războiul de Yom Kippur din 1973, face Rezoluţia 242 obligatorie din punct de vedere legal şi le cere părţilor să îndeplinească imediat condiţiile ei. Din nefericire domneşte confuzia, chiar şi în locurile înalte, în legătură cu cerinţele acestor rezoluţii.

(Din 1967) statele arabe au pretins că cele două rezoluţii sunt “ambigui” şi că pot fi interpretate ca să se potrivească dorinţelor lor. Iar unii oficiali europeni (ruşi) şi chiar americani au îngăduit cu cinism purtătorilor de cuvânt arabi să se amăgească atât pe ei cât şi poporul lor — ca să nu mai vorbim de opinia publică apuseană — în privinţa semnificaţiei rezoluţiilor. Este obişnuit chiar şi pentru reporterii americani să scrie că Rezoluţia 242 este “în mod deliberat ambiguă”, ca şi cum fiecare parte este liberă să se bazeze pe ceea ce înţelege ea a fi prevederile principale.

Nimic n-ar putea fi mai departe de adevăr. Rezoluţia 242, la a cărei întocmire am ajutat în calitate de Subsecretar de Stat pentru Probleme Politice între 1966 şi 1969, se adresează părţilor să facă pace şi să permită Israelului să administreze teritoriile pe care le-a ocupat în 1967, până când se va realiza “o pace justă şi durabilă în Orientul Mijlociu”. Când se va face o astfel de pace, Israelului i se va cere să-şi retragă forţele armate “din teritorii” pe care le-a ocupat în Războiul de Şase Zile — nu din teritoriile, nu din “toate” teritoriile, ci din unele dintre teritorii, care includeau Deşertul Sinai, Malul de Vest, Înălţimile Golan, Ierusalimul de Est şi Fâşia Gaza.

Cinci luni şi jumătate de diplomaţie publică vehementă au clarificat perfect ce înseamnă un articol hotărât care lipsea în Rezoluţia 242. Rezoluţiile ingenios formulate care cereau retragerea din “toate” teritoriile au fost anulate în Consiliul de Securitate şi în Adunarea generală. Vorbitorii, unul după altul, au clarificat că Israelul nu trebuia să fie forţat să se întoarcă la Liniile de Demarcaţie “fragile” şi “vulnerabile” prevăzute de Armistiţiu, ci odată ce s-a făcut pace, să se retragă la ceea ce Rezoluţia 242 numea hotarele sigure şi recunoscute acceptate de ambele părţi. În negocierea unui astfel de acord, părţile trebuiau să ţină seama, printre alţi factori, de considerente de securitate, de accesul la căile maritime internaţionale din regiune, şi, desigur, de respectivele lor pretenţii legale.

Rezoluţia 242 construită pe textul Acordurilor Armistiţiului din 1949 … prevedea (cu excepţia cazului Libanului) că Liniile de Demarcaţie prevăzute de Armistiţiu care separau forţele militare “nu trebuiau să fie interpretate în nici un sens” ca hotare politice sau teritoriale, şi că “nici o prevedere” a Acordurilor Armistiţiului “nu va prejudicia în nici un mod dreptul, pretenţiile şi poziţiile” părţilor “în aplanarea paşnică finală a problemei Palestinei”. În 1979 când a făcut pace cu Egiptul, Israelul s-a retras din tot Sinaiul, care n-a fost niciodată parte din Mandatul Britanic.              

Întrebarea arzătoare cu privire la aşezările israeliene de pe Malul de Vest din perioada ocupaţiei trebuie privită din această perspectivă. Mandatul Britanic a recunoscut dreptul poporului evreu la “colonie compactă” în tot teritoriul sub mandat. A fost stipulat că condiţiile locale puteau cere Marii Britanii să “amâne” sau să “oprească” stabilirea evreiască în zona unde acum este Iordania. Aceasta s-a făcut în 1922. Dar dreptul evreilor de a se aşeza în Palestina, la vest de Iordan, care este Israel, pe Malul de Vest, în Ierusalim şi în Fâşia Gaza, a fost făcut inatacabil. Acel drept n-a încetat niciodată şi nu poate înceta decât printr-o pace recunoscută între Israel şi vecinii lui. Şi poate nici chiar atunci, având în vedere Articolul 80 din Carta Naţiunilor Unite, “Articolul Palestina”, care prevede ca nimic din Cartă să nu fie interpretat pentru “a schimba drepturile de vreun fel ale unor state sau popoare, sau termenii instrumentelor internaţionale existente”.

Unele guverne au adoptat ideea că în baza Convenţiei de la Geneva din 1949, care tratează despre drepturile civililor sub ocupaţie militară, aşezările evreieşti de pe Malul de Vest sunt ilegale, pe motivul că Convenţia interzice unei puteri ocupante să inunde cu propriii ei cetăţeni teritoriul ocupat. Preşedintele Carter a sprijinit această vedere, dar preşedintele Regan a inversat-o, în mod specific spunând că aşezările sunt legale dar ar trebui amânată înfiinţarea altor aşezări deoarece ele pun un obstacol în calea procesului de pace.

Dreptul evreilor la stabilire pe Malul de Vest este conferit prin acelaşi mandat sub care evreii s-au stabilit în Haifa, în Tel Aviv şi în Ierusalim înainte de a fi creat statul Israel. Mandatul pentru Palestina se deosebeşte într-o privinţă importantă de alte mandate ale Ligii Naţiunilor, care au fost obligaţii în beneficiul populaţiei indigene. Mandatul pentru Palestina, recunoscând “legătura istorică a poporului evreu cu Palestina şi motivele pentru reconstituirea patriei lor în acea ţară”, este dedicat “stabilirii în Palestina a unei patrii naţionale pentru poporul evreu, înţelegându-se clar că nu trebuie făcut nimic ce să prejudicieze drepturile civile şi religioase ale comunităţilor neevreieşti existente în Palestina, sau drepturile şi statutul politic de care se bucură evreii în alte ţări”.

Mandatul limitează dreptul evreilor la stabilire şi dezvoltarea politică în Palestina într-o singură privinţă. Articolul 26 a dat Marii Britanii şi Consiliului Ligii discreţie să “amâne” sau să “reţină” dreptul poporului evreu de a se stabili în provincia Transiordania a Palestinei — acum Regatul Iordaniei — dacă ei ar decide că situaţia locală ar cere o astfel de acţiune. Cu sprijinul parţial al Consiliului, britanicii au făcut acel pas în 1922.

Mandatul însă nu permite nici chiar temporar suspendarea dreptului evreilor la stabilire în părţile Mandatului care sunt la vest de Iordan. Liniile Armistiţiului din 1949, care sunt parte din hotarul Malului de Vest, nu reprezintă decât poziţia armatelor în conflict când s-a ajuns la încetarea focului în Războiul de Independenţă. Iar Acordurile Armistiţiului prevăd în mod specific, cu excepţia cazului Libanului, că liniile de demarcaţie pot fi schimbate prin acord când părţile trec de la Armistiţiu la pace. Rezoluţia 242 este bazată pe acea prevedere a Acordurilor Armistiţiului şi declară anumite criterii care să justifice schimbările în liniile de demarcaţie când părţile fac pace.

Departamentul de Stat n-a negat niciodată că sub Mandat “poporul evreu” are dreptul să se stabilească în zonă. În loc de aceasta, spunea că aşezările evreieşti de pe Malul de Vest încalcă Aricolul 49 a Celei de-a patra Convenţii de la Geneva din 1949, care se ocupă de protecţia civililor în timp de război. Unde teritoriul unei părţi a contractului este ocupat de altă parte a contractului, convenţia interzice practicile inumane cum ar fi, de exemplu, ale naziştilor şi ale sovieticilor înainte şi în timpul celui de-al doilea război mondial — transferul în masă al oamenilor în şi din teritoriile ocupate pentru scopul exterminării, al muncii forţate şi al colonizării.

Articolul 49 prevede ca puterea ocupantă “să nu deporteze sau să nu transfere o parte din populaţia sa civilă în teritoriul pe care-l ocupă”. Dar coloniştii evrei de pe Malul de Vest sunt voluntari. Ei n-au fost “deportaţi” sau “transferaţi” de guvernul Israelului, iar mutarea lor nu implică nici unul din scopurile atroce sau din efectele dăunătoare asupra populaţiei existente pe care Convenţia de la Geneva a fost intenţionată să le împiedice. Mai mult, Convenţia se aplică numai la “actele unui semnatar făcute pe teritoriul altuia”. Malul de Vest nu este teritoriu al unei puteri semnatare, ci o parte nealocată de Mandatul Britanic. Ca atare este greu să vezi cum o formulare literală a Convenţiei a putut face ca aceasta să se aplice la stabilirea evreiască în teritoriile de sub Mandat britanic aflate la vest de Iordan. Chiar dacă Convenţia a putut fi interpretată ca să împiedice aşezările în perioada de ocupaţie, ea n-a putut face mai mult decât să suspende drepturile conferite prin Mandat, nu să le pună capăt. Acele drepturi pot înceta numai prin stabilirea şi recunoaşterea unui stat nou sau prin încorporarea teritoriilor în unul vechi.

Ca pretendenţi la teritoriu, israelienii au negat că lor li se cere să fie de acord cu Convenţia de la Geneva, dar au anunţat că ei vor face totuşi acest lucru ca o chestiune de amabilitate. Tribunalele israeliene aplică Convenţia ca o rutină, uneori decizând împotriva guvernului israelian. Presupunând pentru moment aplicabilitatea generală a Convenţiei, s-ar putea foarte bine considera ca o încălcare dacă israelienii ar deporta deţinuţi sau ar încuraja stabilirea oamenilor care n­­u au nici un drept să trăiască acolo (americani, de exemplu). Dar cum poate fi Convenţia socotită că se aplică la evrei care au dreptul să se stabilească în teritorii sub legea internaţională: un drept legal asigurat prin tratat şi în mod specific protejat de Articolul 80 al Cartei Naţiunilor Unite, care prevede că nimic din Cartă nu va fi interpretat ca “să schimbe în vreun mod drepturile conferite prin instrumentele internaţionale existente?” Dreptul evreilor să se stabilească în zonă este egal în toate modurile cu dreptul populaţiei palestiniene existente să trăiască acolo.

Aşteptările generale ale legii internaţionale sunt că ocupaţiile militare durează puţin şi sunt urmate de o stare de pace stabilită prin tratat   sau altfel. În cazul Malului de Vest, teritoriul a fost ocupat de Iordania între 1949 şi 1967, iar din 1967 a fost ocupat de Israel. Rezoluţiile Consiliului de Securitate au stabilit că statele arabe şi Israelul trebuie să facă pace, iar când se ajunge la o “pace justă şi durabilă” în Orientul Mijlociu, Israelul trebuie să se retragă din unele, dar nu din toate teritoriile pe care le-a ocupat în războiul din 1967. Rezoluţiile lasă pe seama părţilor să cadă de acord asupra termenilor păcii.

Articolul 80 din Carta Naţiunilor Unite permite Israelului să ignore ambele Rezoluţii, 424 şi 338, ale Naţiunilor Unite. Drepturile evreilor la ţară acordate prin Mandatul Britanic al Ligii Naţiunilor nu pot fi anulate de Naţiunile Unite. Israelului i se cere numai să recunoască drepturile civile şi religioase ale arabilor din ţară.

Traducere din limba engelză.

Titlul original: “Terrorism and Bible Prophecy”, publicată de Bible Students Congregation

of New Brunswick, N. J.

Editată de Studenţii Bibliei

  1. P. 849, O. P. 12, 400860 Cluj-Napoca

2004