ŢINTA CRISTALIZĂRII CARACTERULUI

Fraţilor, eu nu cred că l-am apucat încă, dar una fac: uitând ce este în urma mea şi aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus.” 05262″> Fil. 3:13, 14 .

R 5080 W. T. 15 august 1912 (pag. 255-259)

În epistola către Filipeni, sf. Pavel îşi exprimă deplina apreciere a ocaziei de a câştiga un premiu, ceva vrednic de a fi însuşit, de a fi apucat pe deplin, de a fi luat în posesie. Care a fost lucrul pentru care s-a străduit marele apostol şi la care nu ajunsese încă? El a vorbit despre acest lucru ca despre un premiu, pe care se străduia să-l câştige.

Putem privi „ţinta pentru premiul chemării cereşti” din două puncte de vedere, ambele fiind corecte. Dintr-un punct de vedere, această ţintă este cea a asemănării în inimă cu dragul Fiu al lui Dumnezeu, de perfecţiune a intenţiei, de iubire pentru dreptate, pentru Dumnezeu, pentru fraţii lui Cristos, pentru lume şi chiar pentru duşmanii noştri. Acest grad al dezvoltării caracterului trebuie să fie atins cât mai devreme posibil în experienţa noastră creştină, şi să fie aşa încât, dacă ar fi să murim oricând după atingerea lui, Dumnezeu ne-ar socoti vrednici de o parte în Întâia Înviere.

Din celălalt punct de vedere, această „ţintă pentru premiul chemării cereşti” este cea a cristalizării caracterului în asemănarea Domnului nostru. După ce am ajuns la o asemănare de inimă cu Cristos, trebuie s-o menţinem strâns şi să căutăm ca, în toate probele pe care Domnul le permite să vină asupra noastră, să fim socotiţi de El ca învingători, nu prin puterea noastră, ci prin cea a Răscumpărătorului nostru. Această ţintă a cristalizării caracterului nu este atinsă atât de devreme în experienţa creştină ca ţinta dezvoltării caracterului. Dar luptând lupta bună până la sfârşitul căii, noi ne cristalizăm caracterele în iubire pentru principiile dreptăţii, pentru Dumnezeu, pentru fraţi şi chiar pentru duşmanii noştri. Dacă suntem astfel credincioşi, vom câştiga premiul gloriei, onoarei şi nemuririi.

PERFECŢIUNEA, NU CONSACRAREA,

ESTE ŢINTA

Nu există niciun motiv să gândim că ţinta este consacrarea; căci probarea noastră, încercarea noastră vine după consacrare şi nu înaintea ei. Nimeni nu va fi la ţintă numai fiindcă este consacrat, ci fiindcă a suportat proba, dovedind astfel că acea consacrare a sa a fost din inimă şi că a fost sincer în devotarea fiecărei puteri ale sale în serviciul lui Dumnezeu. Nu putem presupune că se ajunge la ţintă în următorul moment după consacrare. Trebuie avut un oarecare grad de dezvoltare a caracterului; trebuie să fie o ţintă a caracterului pentru ca Dumnezeu să poată socoti acea persoană vrednică de viaţă veşnică.

Standardul lui Dumnezeu de caracter este perfecţiunea, care trebuie arătată prin loialitate şi ascultare sub orice probe ar permite El să vină asupra indivizilor de pe oricare plan de viaţă. Nimeni nu va primi premiul vieţii veşnice dacă nu trece cu succes acele probe. Ne dăm seama că Biserica este sub încercare de-a lungul Veacului Evanghelic, în privinţa vredniciei ei de a obţine „slava, cinstea şi neputrezirea” — moştenire împreună cu Domnul ei. Rom. 8:17.

Din Scripturi aflăm că de-a lungul Veacului Mesianic lumea va fi încercată de Cristosul, şi chiar după trecerea acelei încercări, nu va primi răsplata vieţii veşnice până când Dumnezeu o va proba la sfârşitul domniei lui Cristos prin dezlegarea lui Satan pentru „puţină vreme” (1 Cor. 15:24; Apoc. 20:7-10). Faptul că lumea va fi astfel încercată atât de Cristosul cât şi de Dumnezeu, confirmă gândul că Dumnezeu are un standard, sau ţintă a caracterului care trebuie atinsă de către toţi cei care Îi sunt loiali şi ascultători — pe oricare plan de existenţă.

Deşi această ţintă a caracterului care trebuie să fie atinsă de lume în timpul domniei lui Mesia nu este cea la care se referă sf. Pavel în textul nostru, totuşi există o astfel de ţintă a caracterului la care trebuie să ajungă omenirea. Cei care vor ajunge atunci la ţintă vor avea viaţă veşnică pe plan uman. Dar celor care ajung la ţinta la care se referă apostolul li se va da viaţă veşnică pe planul divin.

ŢINTA CRISTALIZĂRII CARACTERULUI

Apostolul a fost un exemplu nobil al unuia care a ajuns la ţintă. După câte ştim, el a fost gata să moară oricând; prin urmare, nu la această ţintă a dezvoltării caracterului nu ajunsese el. El nu ajunsese încă la premiul în sine şi nu putea ajunge până când îi venea schimbarea. El insista în mod constant pe această linie, având încredere că Dumnezeu îi va da toate lucrurile care sunt păstrate pentru „cei care-L iubesc” (or. 2:9). N-am putea crede că Apostolul a vrut să spună că el va ajunge la această ţintă a dezvoltării caracterului chiar în momentul dinaintea morţii. Aceasta ar fi o absurditate de gândire.

Domnul nostru Isus a fost la ţinta caracterului perfect la consacrarea Sa; şi El S-a menţinut la ţintă. Ca sacrificiu El ar fi fost acceptabil oricând. Partea Sa a fost să-Şi consacre viaţa şi să n-o reţină. Partea Tatălui a fost să aranjeze în aşa fel lucrurile încât evreii să nu-L poată prinde pe Domnul nostru până când venea ceasul Tatălui pentru El. În tot ceea ce a făcut S-a supus voinţei Tatălui. Domnul nostru a vorbit despre „paharul” Său ca fiind acela pe care Tatăl îl pregătise pentru El. Ioan 18:11.

Dacă Domnul nostru ar fi hotărât El Însuşi timpul şi modul morţii Sale, atunci El ar fi turnat paharul. Dacă evreii ar fi hotărât aceste puncte, atunci ei ar fi turnat paharul. Dar nici Domnul nostru, nici evreii n-au făcut aceasta, căci atât timpul cât şi modul au fost prezise de profeţi. Domnul nostru a luat paharul şi l-a acceptat ca providenţa Tatălui pentru El. Dacă providenţa Tatălui ar fi dus la moartea Sa cu un an sau doi mai devreme, dacă voinţa Tatălui s-ar fi exprimat prin răstignirea Domnului mai devreme, chiar şi atunci ar fi fost bine pentru El. Dar El „a învăţat ascultare prin lucrurile pe care le-a suferit.” Evrei 5:8; 2:10.

La Iordan Domnul nostru a fost arătat ca perfect şi că a făcut o consacrare perfectă, atât prin coborârea Spiritului sfânt, cât şi prin glasul lui Iehova (Mat. 3:16, 17). El a avut şi un corp perfect — chiar dacă era pământesc — în care a funcţionat Noua Creatură. Dar ascultarea Lui — loialitatea Lui chiar până la moarte — trebuia probată. Oricare ar fi fost gradul de încercare la care Domnul nostru ar fi fost supus, era chiar gradul potrivit, conform înţelepciunii Tatălui. Domnul nostru ar fi fost la fel un învingător şi dacă ar fi murit oricând după consacrarea Sa. Dar dacă ar fi murit mai devreme decât a murit, ar fi dovedit numai că Tatăl n-a cerut de la Domnul nostru atât de multe dovezi de credincioşie şi loialitate câte a cerut.

DOMNUL NOSTRU A FOST UN ÎNVINGĂTOR

LA CONSACRARE

Aici cineva ar putea întreba: „Este potrivit să se spună că Domnul nostru a fost un învingător ca Nouă Creatură când S-a consacrat?

Răspunsul nostru este: Da. Un învingător este un biruitor. Cuvântul nu implică însă că un om şi-a completat biruinţa, pentru că noi spunem uneori: El îi va conduce din biruinţă în biruinţă. Aşa este şi cu Domnul nostru. El a continuat credincios ca biruitor până la moarte; dar n-a fost socotit biruitor, până la moarte. Între Tatăl şi Domnul nostru ca fiinţă umană n-a fost nici un Mijlocitor, şi ca Nouă Creatură n-a existat nici Haină care să-L acopere sau Avocat care să-L reprezinte în cazul vreunei devieri de la voinţa lui Dumnezeu; şi cea mai mică abatere de la aceasta ar fi însemnat Moartea a Doua.

Scripturile ne dau două imagini ale Domnului nostru ca biruitor la consacrarea Sa, unde a câştigat prima mare biruinţă asupra cărnii Sale. Prima din aceste imagini (Lev. 16:11), junghierea viţelului în Ziua Ispăşirii, reprezintă moartea umanităţii Domnului nostru în momentul când S-a consacrat la Iordan. Acolo El a câştigat o biruinţă şi a continuat biruitor până la sfârşitul căii Sale.

A doua imagine se găseşte în Apocalipsa 5:2-7. Aici Domnul nostru este reprezentat printr-un miel proaspăt junghiat. El n-a fost acest miel proaspăt junghiat la moartea Sa, când Şi-a terminat calea, ci la consacrarea Sa, când Şi-a început calea. Vestirea pe care a auzit-o Revelatorul a fost: „Cine este vrednic să deschidă cartea şi să-i rupă peceţile?” Citim că Ioan a plâns mult. „Şi unul din bătrâni mi-a spus: „Nu plânge! Iată, Leul din seminţia lui Iuda, Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea şi cele şapte peceţi ale ei”. …El a venit şi a luat cartea din mâna dreaptă a Celui care stătea pe scaunul de domnie.” Numai Domnul nostru a fost vrednic de onoarea de a primi Planul Divin în grija Sa. Mai citim că Ioan a privit şi a văzut Mielul proaspăt jungiat deschizând cartea. Apoc. 6.

După ce Domnul nostru a intrat în consacrarea Sa, El a fost Mielul proaspăt junghiat. Apoi Tatăl I-a dat în mână sulul marelui Plan Divin al Veacurilor — sulul scris pe dinăuntru şi pe dinafară. Pe dinafară putea deja să-l citească. Dar pe dinăuntru, care conţinea informaţii despre lucruri spirituale, a rămas sigilat.

De îndată ce Domnul nostru a ieşit din apă după botez, a fost conceput de Spirit sfânt şi a început să înţeleagă lucrurile spirituale. „Cerurile îlucrurile de susş I S-au deschis.” Timpul când a început să fie considerat Mielul junghiat, timpul când I-a fost dat sulul, a fost timpul consacrării Sale.

SUPUNEREA ESTE PRIMA CERINŢĂ — ÎNDURAREA RĂBDĂTOARE ESTE A DOUA

O bună ilustrare a procesului dezvoltării şi a cristalizării caracterului este dată prin lucrarea olarului. Mai întâi el trebuie să aleagă felul bun de lut, pentru că unele feluri de lut ar produce vase foarte aspre, altele ar crăpa sau s-ar strâmba prin uscare, iar altele n-ar rezista la căldură intensă. După ce alege lutul potrivit, olarul îl supune la foarte multe procese de măcinare, amestecare şi udare până când acesta iese din malaxor o masă moale, plastică, de consistenţa aluatului vârtos, gata pentru a fi folosit de olar. Apoi vine modelarea în articolul dorit. Vasul este format, modelat cu grijă şi uscat. Apoi este pus în cuptor şi supus căldurii intense timp de două sau trei zile şi nopţi. Apoi se cere un timp lung pentru răcire înainte de a fi scos din cuptor. Dar chiar şi atunci este numai un vas poros, care curge, total nepotrivit pentru folosire până când este scufundat în smalţ lichid, sau luciu, care este absorbit repede.

Din nou este supus la căldura cuptorului pentru smalţ, care nu numai că topeşte smalţul, dar îl transformă într-un smalţ perfect transparent pe toată suprafaţa, făcând vasul neted şi foarte atrăgător. Dar dacă vasul este dintr-un porţelan foarte ales, pentru a fi mai atractiv ochiului prin decoraţiuni, ornamentarea şi poleirea trebuie să se facă la această etapă, şi vasul trebuie din nou pus în cuptor pentru a treia ardere. Unele vase care au trecut prin toate celelalte probe nu reuşesc la acest punct şi sunt aruncate la rebuturi. Dar dacă vasul trece cu succes ultima probă, este gata pentru serviciul pentru care a fost proiectat.

Aşa a fost şi în cazul Domnului nostru. Nu numai că a fost perfect ca om, dar voinţa Sa a fost în totală supunere voinţei Tatălui. Când a venit încercarea, n-a evitat-o, n-a inventat scuze, n-a făcut compromis. El a fost din materialul potrivit. Inima Sa (aplicând acest cuvânt la minte) a fost de un caracter potrivit. Aşa trebuie să fie şi cu noi. Cei care vor fi acceptaţi şi găsiţi vrednici de marea răsplată, vor fi în asemănarea Lui de caracter în această privinţă; vor fi loiali voinţei lui Dumnezeu. Nu numai că se vor strădui să recunoască şi să facă voia Tatălui, dar vor fi în supunere de inimă la acea voinţă complet. „Paharul” care li se va cere să-l bea este acelaşi pe care l-a băut Domnul nostru — şi să-l bea „tot!”

Pentru a urma în urmele Sale, noi trebuie să ajungem la această ţintă a dezvoltării caracterului; şi după ce am făcut totul, trebuie să stăm acolo. Este bine să repetăm ideea că nu va fi destul să gândim că cineva ajunge la ţinta dezvoltării potrivite a caracterului chiar în momentul morţii. Caracterul trebuie atins cât se poate de repede posibil. Dar după ce am ajuns la această dezvoltare a caracterului numită „ţintă”, trebuie să stăm credincioşi şi să nu fim înlăturaţi prin opoziţia lumii, a cărnii şi a diavolului. Toată această împotrivire trebuie să o îndurăm înainte de a putea câştiga premiul. Unele din cele mai nobile caractere, care au fost într-o stare acceptabilă şi au fost folosite de Domnul, n-au ajuns la ţintă până când au trecut prin anumite experienţe severe.

„NOI AVEM GÂNDUL LUI HRISTOS”

Gândul apostolului pare să fie: Aici este o anumită linie de conduită şi dezvoltare a caracterului pe care Dumnezeu a marcat-o; şi este la fel pentru toţi cei care sunt în alergare. Viaţa lui Cristos este regula. Dacă vrem să atingem ţinta, să obţinem premiul, trebuie să urmăm această linie, regulă sau ţintă.

Apostolul Pavel a avut doar un singur gând sau voinţă. „Aceasta una fac”, a spus el. El n-a fost un om cu o minte dublă, o dată gândindu-se că i-ar plăcea să servească Domnului, altă dată sieşi, şi apoi din nou adversarului etc. El acceptase propunerea divină de a-şi da toţi talanţii în serviciul Domnului. El a avut în minte marea promisiune pe care o făcuse Dumnezeu. Pentru el a existat doar un singur lucru în viaţă.

Scripturile ne spun că în timpul Veacului Evanghelic Dumnezeu a făcut o chemare sau invitaţie specială, şi cei care au acceptat acea chemare au „promisiuni nespus de mari şi scumpe”, lucruri minunate de care să se bucure. Toţi cei care acceptă chemarea trebuie practic să uite toate lucrurile neimportante ale vieţii pentru a obţine aceste promisiuni. Este un singur mod de a câştiga premiul — manifestând credincioşie, ascultare şi loialitate faţă de Dumnezeu. Caracterul, nu talentul, ne face acceptabili. Dumnezeu ar putea da cuiva puteri intelectuale la fel de bune ca ale noastre sau chiar mai bune. El nu va da nimănui un loc în Împărăţie datorită puterii sau îndurării fizice. El nu va admite pe nimeni în Împărăţie datorită prosperităţii lumeşti sau onoarei oamenilor, sau datorită bogăţiilor.

CONDIŢII CERUTE ÎN ALERGARE

Ce caută atunci Dumnezeu? La ce ne-a chemat El? Apostolul Petru spune că Dumnezeu „ne-a chemat prin slava şi virtutea Sa” (2 Pet. 1:3). Dumnezeu are anumite criterii pentru cei care vor alerga în cursă. El cere ca nimeni să nu fie mândru, ci să aibă umilinţă. Şi El nu va avea pe nici unul în Împărăţia celor Aleşi care este slab, şovăitor în ceea ce priveşte mintea sa. Poate că nu are un intelect puternic, dar trebuie să manifeste faţă de Dumnezeu că are o voinţă puternică şi hotărâre fermă, şi că a îndepărtat orice din viaţă pentru a câştiga premiul. Trebuie de asemenea să-şi demonstreze loialitatea faţă de Dumnezeu. Trebuie nu numai să caute gloria, dar trebuie să recunoască şi să aprecieze responsabilităţile sale faţă de Dumnezeu.

Loialitatea este una din marile probe ale caracterului — loialitate faţă de Dumnezeu, faţă de Cuvântul Său, loialitate faţă de principiu. Orice ar urma, creştinul trebuie să-I fie supus lui Dumnezeu, încrezător şi credincios. Numai acestora ne putem aştepta să le dea Dumnezeu marile binecuvântări promise biruitorilor. Prin urmare, apostolul a făcut bine să renunţe la tot pentru a putea servi lui Dumnezeu, pentru a-I putea fi plăcut Tatălui, şi astfel să obţină această glorioasă răsplată a moştenirii împreună cu Fiul Său.

„PE ORICE FIU PE CARE-L PRIMEŞTE”

Nu neapărat toţi cei care fac o consacrare, ci toţi cei a căror consacrare Dumnezeu o acceptă, toţi cei pe care El îi concepe cu Spiritul Său sfânt pentru a deveni Noi Creaturi, vor avea ocazia să ajungă la această ţintă a cristalizării caracterului înainte de a muri. Aceştia vor avea o încercare deplină — „Pe orice fiu pe care-l primeşte” (Evrei 12:6). Această promisiune garantează că ei vor avea încercări şi dificultăţi pentru a dezvolta asemănarea de caracter potrivită a Domnului nostru; şi că nici una din experienţele lor nu va rămâne neîmplinită. Dumnezeu Se va asigura ca ei să aibă deplină ocazie de dezvoltare a asemănării de caracter cu Cristos. Cei care se întorc la păcat în mod voit, deliberat, vor cădea în Moartea a Doua. Alţii pot cădea din clasa preoţească în Marea Mulţime. Dar chiar şi aceştia trebuie să aibă suficient timp să-şi arate loialitatea faţă de Dumnezeu.

La timpul consacrării, Domnul nostru a fost la ţintă în virtutea perfecţiunii Sale. Noi nu suntem la ţintă când ne consacrăm; căci suntem imperfecţi. Dar dorim să facem voia Domnului şi ne-am dedicat să recunoaştem care este acea voie pentru a putea da ascultare inteligentă. În cazul Domnului nostru, El n-a avut nici o imperfecţiune de învins aşa cum avem noi. La timpul consacrării, El Şi-a iubit aproapele ca pe Sine însuşi şi L-a iubit pe Dumnezeu din toată inima.

Când noi ne consacrăm, suntem de acord să facem aceasta, dar nu ştim ce înseamnă; aşa cum sf. Petru „n-a ştiut” ce a spus la schimbarea la faţă pe Munte: „Doamne, este bine să fim aici; dacă vrei, să facem aici trei colibe; una pentru Tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie” (Mat. 17:4). Nici cei doi apostoli n-au ştiut ce cer când I-au cerut lui Isus dacă ar putea sta unul la dreapta şi celălalt la stânga Lui în Împărăţie. Domnul nostru le-a spus: „Nu ştiţi ce cereţi”. Mat. 20:22.

Deoarece noi la consacrare nu înţelegem pe deplin ceea ce facem, de aceea alergăm mult ca să ajungem la ţintă. Domnul nostru n-a trebuit să facă aceasta; căci El a fost perfect. La consacrare a fost la ţinta caracterului perfect, astfel dacă ar fi murit cândva după aceea, El ar fi primit răsplata de la Tatăl, care a spus: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Mi-am găsit desfătarea” (Mat. 3:17). La botezul Său, Domnul nostru a fost la ţinta caracterului care a meritat răsplata promisă de Tatăl şi la care noi trebuie să ajungem înainte de a ne putea asigura viaţa veşnică, fie pe planul gloriei fie altfel.

Ştefan, care a fost martirizat foarte curând după Cincizecime, trebuie să fi trăit în mod obişnuit aproape de Domnul; căci el, asemenea lui Natanael, a fost un „israelit cu adevărat” în care nu se găsea viclenie. Faptul că Adevărul lui Dumnezeu a venit la oameni ca aceştia, înseamnă că în ceea ce priveşte atitudinea inimii, ei au fost foarte aproape de Domnul sub Lege, ca învăţătorul (în limba greacă, pedagogul) lor, aşa încât atunci când au fost aduşi la Cristos, ei au putut învăţa repede de la El. Aşa pare să fie şi cu noi acum. Deosebirile în educaţia noastră naturală în privinţa binelui şi a răului, a adevărului şi a erorii, sunt de aşa natură încât nu putem să spunem exact cât timp va trebui pentru fiecare să atingem asemănarea de caracter cu Domnul nostru şi astfel să ne dovedim vrednici de viaţă eternă.

„ÎMBRĂCAŢI-VĂ CU CRISTOS”

Am sugerat că poporul Domnului, la consacrarea lor şi la conceperea cu Spirit sfânt, nu sunt pregătiţi pentru Împărăţie, ci necesită dezvoltare, care numai timpul o poate îndeplini. În pofida acestei sugestii, nu este oare un sens în care poporul lui Dumnezeu este privit ca perfect la consacrarea lor — la momentul acceptării lor? Răspunsul nostru este, da; sunt socotiţi astfel, dar nu sunt aşa în realitate. Trupul este socotit perfect, aşa încât Dumnezeu poate accepta jertfa lor.

Dar la acest timp Noua Creatură este numai prunc în Cristos şi încă n-a ajuns la statura de om matur. De aceea, există necesitatea de a intra în Şcoala lui Cristos şi de „a ne îmbrăca cu Hristos”, după cum exprimă apostolul. Începem să ne îmbrăcăm cu Cristos după consacrare şi după conceperea noastră cu Spirit sfânt. Pruncul devine copil, copilul devine bărbat (Efes. 4:14, 13). Lucrarea de creştere în Cristos este necesară înainte ca acest copil al lui Dumnezeu să fie potrivit pentru Împărăţie. Deosebirea dintre un prunc în Cristos şi unul potrivit pentru Împărăţie este că acesta din urmă a fost încercat, probat şi dovedit a fi un biruitor.

Când Domnul nostru Isus a fost la Iordan, El a fost biruitor (Evrei 10:9). El a fost perfect şi a avut în mod corespunzător o apreciere mai largă a ceea ce a făcut, decât avem noi cu privire la cursul nostru când ne consacrăm. Dar El ne spune: „Nu te teme, turmă mică”, „îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.” Luca 12:32; Ioan 16:33.

Dar chiar şi în cazul Domnului nostru, chiar dacă a fost biruitor în momentul consacrării Sale, El de fapt n-a câştigat premiul naturii divine până la sfârşitul căii, până când Şi-a demonstrat îndestularea vredniciei pentru acea mare înălţare; şi ştim că Tatăl a continuat probele ascultării chiar până la moartea pe cruce. Numai după aceasta Domnul nostru a fost acceptat pe deplin ca biruitor, căruia I-a fost dat să stea cu Tatăl pe tronul Său.

MAREA PROBĂ ESTE SĂ RĂMÂNĂ LA ŢINTĂ

Posesiunea perfecţiunii înseamnă în mod necesar ca persoana să fie la ţintă, ca şi în cazul lui Adam. Proba nu este dacă cineva poate ajunge la ţintă, ci dacă rămâne la ţintă — „să rămâneţi în picioare după ce veţi fi biruit toate” (Efes. 6:13). Când ajungem la ţinta caracterului pe care Dumnezeu îl aprobă în oricare sens al cuvântului, să continuăm acolo. Când Domnul nostru a venit în lume, El a fost perfect, loial, la ţintă — perfecţiune, standardul lui Dumnezeu. Trebuia dovedit dacă va fi sau nu îndepărtat de la ţintă prin împotrivirea păcătoşilor. Dar nici una din aceste probe nu L-a făcut să-Şi abandoneze hotărârea de a continua la ţintă. Aşa ar trebui să fie şi cu noi — după cele mai bune capacităţi ale noastre.

Spiritul lui Dumnezeu este acelaşi, fie că este manifestat în El, fie în îngeri, în oameni, în Noile Creaturi. Nu găsim Spiritul lui Dumnezeu manifestat în majoritatea oamenilor, din cauza păcatului. Vom găsi Spiritul lui Dumnezeu manifestat în îngeri. Trebuie să găsim Spiritul lui Dumnezeu foarte bine manifestat în sfinţi, care trebuie să ducă cu ei în relaţia cea nouă tot ceea ce au din punct de vedere natural din asemănarea de caracter cu Domnul. Harurile spiritului manifestate în poporul Domnului în mod potrivit trebuie să fie considerate roade ale Spiritului sfânt; căci posesorii lor au devenit Noi Creaturi, au intrat în alergarea pentru premiul chemării de sus. Unii sfinţi ar putea, datorită calităţilor naturale, să facă progres mai rapid decât alţii în dezvoltarea şi desăvârşirea acestor roade şi haruri ale Spiritului.

„PRIVEA LA RĂSPLĂTIRE”

Uneori se ridică întrebarea: N-ar trebui poporul Domnului să se străduiască mai degrabă pentru asemănarea de caracter cu Cristos, fără nici o dorinţă specială în privinţa răsplăţii Domnului? Noi răspundem: Nu. Ar trebui „Să privească la răsplătire”. Pentru a ţine seama în mod potrivit de răsplata pe care Dumnezeu o promite, este necesar să o avem în faţă în mod continuu şi să nu pierdem niciodată din vedere premiul.

Domnul nostru Isus nu dezapreciază această privire la premiu. Să ascultăm cuvintele Lui: „Tată, preamăreşte-Mă la Tine Însuţi cu slava pe care o aveam cu Tine înainte de a fi lumea” (Ioan 17:5). Astfel El S-a rugat Tatălui pentru răsplata pe care a adus-o dovedirea ascultării Sale. Aşa trebuie să fie şi cu noi; nu pentru că noi avem un drept să insistăm să ne fie răsplătite eforturile, ci să ne gândim la binecuvântările pe care Dumnezeu le-a promis acelora care-L iubesc, ca „nespus de mari şi preţioase”. Mulţi din biserica nominală nu văd aceste lucruri.

Să ţinem scopul în mod clar înaintea ochilor noştri. Fără îndoială Domnul a avut în vedere ca această cunoştinţă a premiului să servească drept stimulent pentru zidirea şi întărirea noastră. Noi căutăm „slava, cinstea şi nemurirea”; şi este bine să le căutăm. Orice altă atitudine ar fi falsă modestie. Dacă gândul că ar fi o îngâmfare din partea noastră a aspira la chemarea de sus vine în mintea noastră, să ne amintim că Domnul nostru doreşte să fim astfel inspiraţi de „făgăduinţele nespus de mari şi scumpe”, încât să lucrăm pentru aceste lucruri pe care El ni le-a pus în faţă, şi ar fi o îngâmfare din partea noastră să refuzăm ceea ce El ne oferă.

VOINŢA LIBERĂ ESTE UN FACTOR ÎN DEZVOLTAREA CARACTERULUI

Caracterul poate fi privit din două puncte de vedere diferite. Când Adam a fost creat, el a fost un om cu un caracter mare şi bun — „încununat cu slavă şi cinste”. El a fost perfect, chipul lui Dumnezeu. Există însă o deosebire între un caracter astfel dat, şi unul care este dezvoltat şi probat prin exercitarea voinţei libere. Tatăl nostru Ceresc doreşte ca creaturile Sale inteligente să-şi exercite voinţa. De aceea, în loc să-i dea lui Adam o parte din asemănarea Sa de caracter şi să elimine ceea ce noi numim puterea de alegere a principiilor, El a ales să-i dea lui Adam asemănarea Sa de caracter, inclusiv voinţa liberă. „Astfel Dumnezeu l-a creat pe om în chipul Său.” Dumnezeu a prevăzut căderea omului şi toate circumstanţele legate de ea. El a ştiut că permisiunea răului pentru un timp va avea ca rezultat în cele din urmă o mare binecuvântare pentru toţi. El a ştiut că va veni timpul când fiecare creatură din cer şi de pe pământ Îi va fi supusă, nu pentru că n-a existat nici o ocazie de a face altfel, ci pentru că aşa au ales.

Cei care apreciază caracterul lui Dumnezeu trebuie să dorească să aibă această asemănare de caracter. Numai aceştia vor merita viaţa veşnică, fie dintre îngeri fie dintre oameni. Dumnezeu probează pe această linie vrednicia acelora care sunt în încercare pentru viaţă eternă. Prin urmare, „Tatăl caută astfel de adoratori” care „să-L adore în duh şi în adevăr” — în mod inteligent. Ioan 4:23, 24.

TREBUIE „SĂ IUBIM DREPTATEA ŞI

SĂ URÂM NELEGIUIREA”

În formarea caracterului, vedem că lecţiile pe care le învăţăm în Şcoala lui Cristos ne sunt foarte folositoare. Iniţial, omul a fost făcut în chipul lui Dumnezeu. Totuşi, în noi chipul este şters în parte, neclar. Celor care învaţă lecţiile acum şi le apreciază pe deplin nu le va fi dată altă încercare. Cei care nu au avut suficientă ocazie vor avea o încercare deplină în Veacul care vine. Sub disciplinare, corecţiile şi răsplăţile din acel timp, ei vor învăţa cu cât mai bună este dreptatea decât păcatul, Adevărul decât eroarea. Ei se vor dezvolta în asemănarea de caracter cu Dumnezeu, pe care Adam a pierdut-o, şi vor vedea păcătoşenia peste măsură a păcatului. Vor învăţa atât să voiască, cât şi să facă dreptate. Toţi cei care nu vor învăţa această lecţie vor fi judecaţi nevrednici de viaţă eternă.

Vedem că îngerii au hotarât ei înşişi să fie ori ascultători, ori neascultători şi să se bucure de plăcerile păcatului pentru un timp. Toţi sfinţii îngeri care sunt acum în favoarea lui Dumnezeu, sunt aceia care şi-au avut încercarea şi au ieşit victorioşi. Exemplul lor se va dovedi tot mai mult o lecţie pentru noi, pe măsură ce o înţelegem. Ca rezultat al acestei cunoştinţe, vedem în Dumnezeu cel mai nobil sentiment care L-ar putea stimula pe Creatorul şi Tatăl nostru în lucrarea Sa cu creaturile Sale; şi suntem bucuroşi că am ales să facem voia Lui în ceea ce ne priveşte pe noi.

În final, este important să ţinem minte faptul că deoarece iubirea adevărată din partea noastră se va manifesta prin ascultare, atunci neascultarea va fi o dovadă a pierderii iubirii, aşa cum este văzută din punctul de vedere al Domnului, o abatere de la loialitate, o nereuşită de a îndura probele. Trebuie să fim de acord că punctul de vedere al judecăţii Domnului este unul rezonabil. Dacă cineva ar întreba: Cum ar fi dacă am fi neascultători din ignoranţă? Răspunsul este că Domnul a făcut prevederi împotriva ignoranţei noastre; în primul rând, El ne-a dat Cuvântul Adevărului, „pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit îperfect informatş şi cu totul pregătit pentru orice lucrare bună”; şi în al doilea rând, El a promis să dea astfel de ajutoare pentru spiritul sfinţeniei şi al înţelegerii Cuvântului Său, care să ne ajute să facem ceea ce este plăcut în ochii Lui. 2 Tim. 3:17; Ioan 16:13, 14.

Iubirea este cununa tuturor harurilor, „împlinirea legii”. Fără o iubire fierbinte, arzătoare, ar fi imposibil să dăm ascultare sau să stăm în încercările pentru dezvoltarea şi cristalizarea caracterului stabilit de Iubirea Divină. Domnul nostru ne spune că El a fost preaiubit de Tatăl; şi Tatăl Însuşi a declarat: „Acesta este Fiul Meu preaiubit”. Putem vedea uşor de ce Domnul nostru Isus a fost mult preaiubit, pentru că El a exprimat şi a manifestat pe deplin iubirea Tatălui! Dar ne uimeşte să ştim că aceeaşi iubire este exercitată de Tatăl faţă de noi! „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl: să ne numim copii ai lui Dumnezeu!” „Însuşi Tatăl vă iubeşte!” 1 Ioan 3:1; Ioan 16:27.

ASCULTAREA IUBITOARE ADUCE

BUCURIE ŞI PACE

Haideţi deci, preaiubiţilor, să fim mai atenţi ca oricând în privinţa Cuvântul Domnului; să nu dăm, din neglijenţă, dovadă de o slăbire a iubirii. Domnul nostru arată că această continuare a Sa în iubirea Tatălui, ca preaiubitul Său Fiu, cu tot ceea ce implica aceasta, a fost datorită ascultării Sale de voinţa Tatălui; şi că, urmând aceeaşi linie, El trebuie să ceară ca noi să fim ascultători dacă vrem să rămânem în iubirea Sa şi să avem parte de Tronul şi de slava Sa. n 15:10.

Instrucţiunile şi poruncile Domnului nostru nu sunt intenţionate să ne înspăimânte, nici să ne lipsească de fericire. Dimpotrivă, „V-am spus aceste lucruri, pentru ca bucuria Mea să fie în voi şi bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15:11). Cei care dau foarte sigură dovadă de trăire cel mai aproape de Domnul, ştiu bine că ascultarea de cuvintele Domnului, împreună cu privilegiul astfel obţinut de a rămâne în El şi în iubirea Lui, au cea mai mare bucurie, care cântăreşte mai mult decât toate plăcerile mărunte pe care lumea le are de oferit. Este bucuria şi pacea care „întrece orice înţelegere”, care stăpâneşte în inimă şi care aduce cu ea promisiunea, asigurarea, „nu numai pentru viaţa de acum, ci şi pentru cea viitoare”. 1 Tim. 4:8.