VESTEA CEA SLĂVITĂ

01222″> Luca 2:1-20

Mesajul îngeresc al primului Crăciun — „O veste bună, de mare bucurie” — Va fi îndeplinită în timpul Mileniului — Binecuvântarea vine întâi pentru Biserică, apoi pentru lume — Apoi veşnic „pace pe pământ şi bună învoire între oameni” — „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte”.

„Căci astăzi, în cetatea lui David, vi S-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul.” 01223″> Versetul 11 .

R5816 WT 15 decembrie 1915 (pag. 376-379)

Mesajul îngerilor către păstorii din câmpiile Betleemului devine tot mai preţios pentru fiecare copil al lui Dumnezeu pe măsură ce acesta creşte în har şi cunoştinţă. Pe măsură ce ochii înţelegerii lui se deschid mai larg faţă de lungimile şi lăţimile marelui Plan al Vârstelor al lui Dumnezeu, acest mesaj profetic este tot mai mult apreciat ca un rezumat al întregii Evanghelii. Nu ni se poate atrage atenţia destul de des asupra marelui eveniment care stă la baza acestui Mesaj — naşterea Mântuitorului.

Nu contează că 25 decembrie nu este aniversarea reală a naşterii Mântuitorului, ci este probabil aniversarea anunţării de către îngerul Gabriel, aniversarea conceperii Fecioarei Maria, Domnul nostru fiind născut după calendar cu nouă luni mai târziu, sau cam pe la 1 octombrie. Unul atât de mare, a cărui naştere, moarte şi înviere din morţi înseamnă atât de mult pentru familia umană, poate fi amintit şi sărbătorit în orice zi, în fiecare zi, de către toţi cei care apreciază ceea ce a făcut El pentru rasa noastră. Însă, deoarece majoritatea creştinilor s-au obişnuit să sărbătorească 25 decembrie ca ziua naşterii Domnului nostru, noi nu trebuie să protestăm, ci să ne alăturăm tuturor în celebrarea acestei zile cu bucurie în inimă, dându-ne daruri şi semne de amintire unul altuia, copiind astfel favoarea divină, care a dat omenirii pe Fiul lui Dumnezeu ca dar de îndurare şi iubire pentru răscumpărarea noastră.

Timp de mai bine de patru mii de ani făgăduinţele lui Dumnezeu, învăluite în mai multă sau mai puţină obscuritate, i-au fost date omenirii, sugerând că în cele din urmă marele blestem al păcatului şi morţii care venise asupra lumii prin neascultarea tatălui Adam în Eden va fi îndepărtat, şi în locul unui blestem, al unei nefericiri, va veni de la Domnul o binecuvântare cu împrospătare de viaţă veşnică. Această lecţie a venit de-a lungul veacurilor prin diferite tipuri, ilustraţii şi făgăduinţe neînţelese până la timpul naşterii Domnului nostru, în special printre evrei, care erau favorizaţi divin şi erau popor de legământ.

Deoarece evreii erau un popor cu simţ comercial, mulţi puteau fi găsiţi în toate părţile lumii civilizate. Astfel credinţa într-un Dumnezeu şi speranţa lui Israel într-un Mesia au fost făcute cunoscut, mai mult sau mai puţin, de aceea citim că pe vremea naşterii Mântuitorului nostru „toţi oamenii erau în aşteptarea” unui Mesia care să vină. Fără îndoială că această aşteptare era bazată pe interpretarea profeţiei lui Daniel, care vedem acum că marca clar anul majoratului Domnului nostru, când a împlinit treizeci de ani şi S-a consacrat operei Sale şi a primit conceperea Spiritului Sfânt, ungerea Sa ca marele Preot antitipic şi ca marele Rege antitipic peste Israel şi peste lume. Daniel 9:24-27.

DE LA BETLEEM LA NAZARET

În timpurile vechi existau cetăţi onorabile şi cetăţi de rând. Nazaretul era în general recunoscut ca fiind din a doua categorie, în timp ce Betleemul era în mod distinct din prima — Cetatea lui David, regele preaiubit al lui Israel. Scripturile arată că Maria, mama Domnului nostru, şi soţul ei, Iosif, erau amândoi din linia lui David şi că profeţia care prezicea că Mesia se va naşte în Betleem a fost împlinită într-o manieră aparent accidentală. Mica 5:2.

Pe timpul acela Imperiul Roman stăpânea lumea întreagă, evreii fiindu-i supuşi dar aşteptând necontenit pe ((349))


viitorul Mesia pentru a-i elibera ca să nu mai fie un popor supus şi a-i face o castă conducătoare în Împărăţia Sa, care va avea stăpânire peste toată lumea. Atunci era la putere marele împărat roman Cezar August, care a scos un decret să se facă un recensământ pentru toată lumea cu scop de impozitare etc.

Sf. Luca ne informează că drept răspuns la acest decret împărătesc, Iosif şi Maria s-au suit în cetatea lor natală ca să se înscrie; că astfel Isus S-a născut în Betleem; că datorită acelei mari adunări de oameni în acelaşi timp pentru acelaşi scop, locurile de poposit erau puţine şi grajdul hanului era folosit de unii ca adăpost; şi că Iosif şi Maria fiind sosiţi târziu, au fost obligaţi să ocupe aceste locuri umile. Astfel s-a întâmplat că Regele Slavei, a cărui Împărăţie va conduce în curând întreaga lume, a fost născut în zilele trupului Său într-un grajd şi a fost culcat într-o iesle.

ÎNGERII ŞI PĂSTORII

Nobili păstori trebuie să fi fost aceştia, cărora Atotputernicul le-a trimis Mesajul îngeresc în privinţa naşterii lui Isus, Mesia — Mesajul care a răsunat de-a lungul veacurilor şi a ajuns la urechile noastre, Mesajul care ne uimeşte tot mai mult pe măsură ce-i putem pătrunde înţelesul. Întâi, un înger li s-a înfăţişat păstorilor şi le-a liniştit temerile, zicând, „Nu vă temeţi, căci, iată, vă aduc o veste bună”. S-ar părea că frica este unul dintre impulsurile dominatoare ale minţii umane, în special în legătură cu revelaţiile divine.

Oamenii îşi dau seama — chiar şi cei mai buni din rasă — că ei sunt imperfecţi şi că Atotputernicul este perfect şi legile Sale sunt perfecte. Lumea pare să-şi dea seama instinctiv că asupra lor zace un blestem sau o condamnare a Atotputernicului, şi instinctiv se teme de încă un blestem, încă o condamnare, dându-şi seama de păcătoşenia ei continuă şi crescândă. Acest lucru este adevărat astăzi despre toţi, în afară de relativ puţini care sunt bine informaţi în privinţa Planului Divin. Astfel subiectul acesta este neplăcut pentru lume — un subiect pe care preferă să-l evite, din cauza unui simţământ de vinovăţie şi a unei frici de cunoaştere şi condamnare mai mare.

Le aparţine adevăraţilor copii ai lui Dumnezeu acum, după cum le-a aparţinut îngerilor atunci, să asigure lumea că Dumnezeu este mai bun decât se tem ei — că Dumnezeu aşa a iubit lumea încât s-o răscumpere de sub sentinţa justă a morţii, blestemul care a venit peste toţi moştenitorii imperfecţiunii şi condamnării lui Adam.

„Veste bună” este altă traducere a cuvântului Evanghelie. Ce frumos este gândul că Evanghelia este în mod real şi cu adevărat veste bună! Vai! răstălmăcirile Planului lui Dumnezeu, din cauza cărora atât de mulţi din poporul Său declarat Îi denaturează caracterul şi Cuvântul, şi aplică termenul Evanghelie la diferitele lor mesaje din Veacurile Întunecate, care învaţă purgatoriul şi chinul veşnic drept parte a rasei!

Să ne depărtăm de această idee falsă şi să primim adevărul că Evanghelia este veste bună. Îngerul a elaborat mai departe şi a spus că Mesajul său era „veste bună care va fi o mare bucurie pentru tot poporul”. O, Mulţumim lui Dumnezeu, Planul Său este mai larg, mai adânc, mai înalt şi mai impresionant decât orice am conceput noi vreodată! Mesajul Evangheliei trebuie să fie veste bună nu numai pentru cei relativ puţini care au acum urechi să audă şi ochi să vadă frumuseţile lui, ci la timpul cuvenit al lui Dumnezeu el trebuie să fie veste bună care va fi mare bucurie pentru toţi oamenii de pretutindeni.

După cum fiecare membru al rasei lui Adam a avut parte de căderea lui şi de blestemul morţii care a venit asupra lui ca rezultat al neascultării, tot aşa fiecare membru al rasei a fost inclus în marele sacrificiu răscumpărător pe care Domnul nostru Isus l-a oferit şi care a fost încheiat la Calvar. Planul lui Dumnezeu în Cristos, aşa cum se duce la îndeplinire şi cum în cele din urmă va fi îndeplinit, va însemna mare bucurie pentru tot poporul; iar vestea despre acest fapt a fost dată chiar la momentul naşterii Domnului nostru, fiindcă El a fost Cel prin care în cele din urmă toate lucrurile slăvite ale Scopului şi Planului divin vor fi îndeplinite.

LOGICA MESAJULUI

Mesajul a anunţat faptul că este pentru oameni raţionali, care vor vrea să ştie de ce Dumnezeul cel neschimbător, care a pronunţat odată un blestem asupra rasei, va amenda şi va schimba lucrurile aşa încât să înlocuiască blestemul cu o binecuvântare. Mesagerul a declarat filosofia Planului Divin — „Astăzi, în cetatea lui David, vi S-a născut un Mântuitor, care este Hristos (Mesia), Domnul”. Aici avem cheia întregii declaraţii evanghelice, despre felul în care Dumnezeu a putut fi drept şi în acelaşi timp Îndreptăţitorul păcătoşilor care-L acceptă pe Isus. Rom. 3:26.

Cuvântul Mântuitor de aici înseamnă Dătător de viaţă. Ce frumos este gândul că după cum moartea este plata păcatului, blestemul peste rasă, acest Mesia care S-a născut va fi Cel care va salva rasa de sub sentinţă dându-i iarăşi viaţă! Explicaţia felului în care El le va da iarăşi viaţă nu s-a dat, nici nu era necesară atunci. Însă acum, în lumina evenimentelor şi cu explicaţiile furnizate în Noul Testament prin Spiritul sfânt, vedem că sacrificiul voluntar al vieţii Domnului nostru, moartea Lui, „Cel drept pentru cei nedrepţi”, rezolvă pretenţiile Justiţiei divine împotriva lui Adam, şi astfel, în acelaşi timp, împotriva tuturor care-i împărtăşesc sentinţa lui la moarte, adică a întregii omeniri.

Într-adevăr, cu cât vedem mai mult din Planul Divin pentru mântuirea noastră, care a început să prindă formă la naşterea lui Isus, cu atât simţim mai mult că am striga împreună cu corul îngeresc laude Dumnezeului cerurilor, mulţumire pentru îndurarea Sa faţă de copiii oamenilor! Nu era important că pruncul născut în Betleem era Mântuitorul numai în perspectivă, că El n-a putut fi uns să-Şi facă lucrarea până a ajuns la starea bărbăţiei cu treizeci de ani mai târziu. Nu era important că până şi atunci era necesar ca El să-Şi dea viaţa treptat în cei trei ani ((350)) şi jumătate ai slujirii Sale pământeşti, ca să se sfârşească la Calvar. Nu era important nici că învierea Sa a fost la trei zile după moartea Sa, iar înălţarea cu patruzeci de zile mai târziu şi că binecuvântările în general vor fi amânate cu aproape nouăsprezece secole. După cum îngerii s-au putut bucura la prima înmugurire a Planului Divin de Mântuire, tot aşa, toţi care au credinţă în rezultatul final se pot bucura cu o bucurie nespusă şi pot da laudă lui Dumnezeu în locurile preaînalte şi Fiului Său, Domnul nostru.

„MÂNTUIŢI ÎN NĂDEJDE”

Deşi s-au scurs aproape nouăsprezece secole de când a fost dat Mesajul îngeresc, acesta n-a fost încă împlinit decât într-o măsură limitată prin credinţă, pentru cei care au ochiul şi urechea credinţei — în total „o turmă mică”. Dar vestea rea de mare nefericire pentru aproape tot poporul a fost larg răspândită în numele lui Cristos, spre marea discreditare a Planului Divin şi spre dezonoarea caracterului divin. În loc de a aduce bucurie, mesajul a adus în mod foarte general necaz şi tristeţe, în special pentru cei cu inima blândă şi cu dispoziţie mai generoasă. De fapt putem spune că nici un mesaj despre Domnul Isus n-a ajuns vreodată la toţi oamenii. Chiar şi astăzi, după nouăsprezece secole de propagandă, numai o parte comparativ mică au auzit vreodată de singurul nume dat sub ceruri şi printre oameni prin care trebuie să fim mântuiţi — că „în nimeni altul nu este mântuire”. Fapte 4:12.

Ce vom spune atunci despre mântuirea care a venit pentru cei care au acceptat cu adevărat pe Cristos ca Mântuitorul lor, care se bucură în El ca atare, şi care prin credinţă văd mântuirea lui Dumnezeu începută în inimile lor, dar care încă trebuie să fie împlinită sub întreg cerul? Apostolul o numeşte pe aceasta mântuire prin speranţă. Cuvintele lui sunt, „În nădejdea aceasta am fost mântuiţi” Rom. 8:24.

Noi nu suntem mântuiţi în realitate; noi suntem încă înconjuraţi de păcat, durere, suspin, plâns şi moarte; blestemul nu este încă îndepărtat. Tot ce au primit până acum chiar cei mai buni din poporul Domnului este mântuirea prin nădejde, prin credinţă. Totuşi, această anticipare a mântuirii viitoare, a învierii dintre morţi, a participării la gloria, onoarea şi nemurirea naturii divine promise credincioşilor, este atât de puternică, atât de clară, încât cei care o posedă se pot bucura cu o bucurie negrăită şi plină de slavă, chiar şi în mijlocul încercărilor, dificultăţilor, slăbiciunilor şi condiţiilor nefavorabile ce însoţesc blestemul care este încă peste omenire.

O PROFEŢIE A LUCRURILOR BUNE

Mesajul îngeresc a fost o profeţie a lucrurilor bune care vor fi realizate pentru Biserică şi lume în timpul Vârstei Milenare. Biserica va avea prima binecuvântare. Întâia Înviere va fi compusă numai din cei fericiţi şi sfinţi care vor trăi şi vor domni cu Cristos în timpul miei de ani. Atunci Satan va fi legat, iar influenţele bune ale adevărului şi dreptăţii vor lumina toată lumea (Apoc. 20:1-6). Declaraţia Scripturilor este că eliberarea va veni devreme în dimineaţa Zilei Milenare. După cum spune profetul, „Dumnezeu o ajută în revărsatul zorilor”. Ps. 46:5.

Dar aşa mult cum ne bucurăm în speranţele glorioase ale Evangheliei puse în faţa noastră care vedem acum, care ne bucurăm acum cu o bucurie nespusă, noi suntem bucuroşi şi că mila şi iubirea divină au aşa lungime şi lăţime, înălţime şi adâncime, încât cuprind toată omenirea şi prevăd o binecuvântare pentru fiecare membru al rasei lui Adam, prin Cel care ne-a iubit şi ne-a cumpărat cu sângele Său preţios.

Această profeţie îşi va avea împlinirea în timpul Mileniului. Marele Mântuitor care deja ne-a răscumpărat prin sacrificiul Său, Se va ridica în calitate de Rege, Mesia glorificat, şi-Şi va stabili domnia dreptăţii în lume pentru binecuvântarea şi ridicarea fiecărui membru al rasei. În armonie cu spusele apostolului, acelea vor fi Timpurile Înviorării, „Timpurile restabilirii tuturor lucrurilor despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime” (Fapte 3:19-21). Dacă Domnul ar fi bazat speranţa lumii pe unele fapte de merit sau dreptate făcute de lume, atunci într-adevăr ne-am fi putut teme — într-adevăr, cu cât am şti mai mult despre lume, cu atât am avea mai puţină speranţă. Dar, dimpotrivă, Domnul a bazat toată propunerea unei binecuvântări viitoare, nu pe vrednicia noastră, ci pe vrednicia şi jertfa Fiului Său. Vi s-a născut un Dătător de viaţă, care este Mesia, Domnul.

Cum ne creşte bucuria legată de binecuvântările vârstei viitoare când ştim că încercările şi greutăţile Vârstei Evanghelice prezente sunt supuse supravegherii divine în privinţa interesului Turmei Mici care este acum, mai înainte, adunată de printre oameni — Aleşii, Biserica! Noi vedem că încercările şi dificultăţile prezente sunt cizelările şi şlefuirile necesare pentru dezvoltarea de către noi a roadelor şi darurilor Spiritului sfânt în asemănarea de caracter a iubitului Fiu al lui Dumnezeu, Domnul nostru, Speranţa noastră, Mirele nostru. Ce gând de bucurie, că în curând numărul aleşilor chemaţi din lume pentru a fi „Mireasa, Soţia Mielului”, se va completa şi ei vor intra în glorie! Ce preţios este gândul că atunci ei vor fi privilegiaţi ca împreună cu Domnul şi Învăţătorul lor să ofere şi lumii favoarea divină a binecuvântării şi ridicării! Ce onoare, privilegiu sau binecuvântare mai înaltă ar fi posibil să vină peste cineva?

CÂNTAREA ÎNGERILOR

După ce Cel ceresc a dat Mesajul veştii bune de mare bucurie, o oaste de îngeri li s-a înfăţişat păstorilor zicând, „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte şi pe pământ pace, bună plăcere faţă de oameni”. (După trad. limbă greacă — n.t.) Aceasta de asemenea este o profeţie. Nu este încă adevărată, dar va fi îndeplinită în fiecare amănunt la timpul cuvenit al lui Dumnezeu, care credem că acum este aproape, chiar la uşă. Dumnezeu nu primeşte încă slavă în locurile preînalte. Încă nu este pace printre oameni. Chiar dimpotrivă. Numele lui Dumnezeu ((351)) este hulit, nu numai de către cei care cu vulgaritate şi glume triviale iau numele divin în deşert, nu numai de către păgânii care se închină diavolilor şi cred că aceştia sunt dumnezei, ci chiar de către creştini. În fiecare zi numele lui Dumnezeu este hulit de către aceia care pretind a fi poporul Său, care pretind a susţine Numele Sfânt.

Căci să se ştie că hula este orice denaturare care aduce dezonoare altuia. Dumnezeu să fie îndurător faţă de noi! deoarece fără îndoială cu o ocazie sau alta fiecare dintre noi am hulit numele Său cel sfânt în această manieră — denaturând caracterul divin şi Planul Divin, înfăţişând pe Dumnezeul Iubirii, al Îndurării, al Dreptăţii şi al Adevărului ca iniţiatorul, plănuitorul şi înfăptuitorul chinului veşnic pentru marea masă a creaturilor Sale umane, născute în păcat, deformate prin neleguire, înclinate spre păcat precum scânteile zboară în sus.

Dar Domnul a avut milă faţă de noi fiindcă am făcut-o din ignoranţă. De aceea noi trebuie să avem compasiune faţă de alţii care fiind încă în ignoranţă denaturează pe Dumnezeul nostru; şi puterile noastre trebuie să fie continuu aplecate spre ajutorarea lor, ca ochii înţelegerii lor să se poată deschide mai larg pentru a înţelege lungimile şi lăţimile, înălţimile şi adâncimile, şi să cunoască iubirea lui Dumnezeu, care întrece înţelegerea.

Observând că pacea pe pământ şi buna plăcere faţă de oameni n-au urmat încă de la naşterea Mântuitorului şi până acum, şi nediscernând că aceasta este o profeţie a ceea ce va trebui să se îndeplinească în timpul Mileniului, mulţi au fost înclinaţi să schimbe traducerea acestui verset aşa încât să spună, „Pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui”. Totuşi, nici prin această schimbare declaraţia n-ar fi încă adevărată, deoarece nici chiar poporul Domnului n-are pace pe pământ. Pacea pe care o au ei este în inimile lor şi se bazează pe credinţa în Dumnezeu şi în glorioasele lucruri pe care El le-a promis. Însuşi Domnul nostru şi apostolii au mărturisit despre aceasta, asigurându-ne că oricine vrea în prezent să trăiască evlavios va suferi persecuţie şi că vrăjmaşii lui vor fi cei din propria casă. 2 Tim. 3:12; Mat. 10:36.

Să nu ne încurcăm pe noi înşine şi să nu prescurtăm mărturia Cuvântului, ci să privim cu ochiul credinţei înainte spre Ziua lui Cristos, în care toate aceste profeţii glorioase îşi vor avea împlinirea, în care pacea va umple într-adevăr Pământul de cunoştinţa slavei Domnului, aducând favoare divină şi îndepărtând blestemul de la întreaga creaţie gemândă, aşa cum este arătat prin apostol. Rom. 8:22.

VA FI ÎMPLINITĂ LA TIMPUL CUVENIT AL LUI DUMNEZEU

Această profeţie nu se va împlini chiar la inaugurarea Mileniului. Numai la sfârşitul lui, când familia umană, prin reglementările Împărăţiei, va fi fost ridicată din păcat, boală, durere, tristeţe şi moarte, sus, sus, la tot ce s-a pierdut în Adam — numai atunci va fi într-adevăr slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte, numai atunci va exista pace între oameni. Nu trebuie să înţelegem că întreaga rasă va aprecia iubirea şi favoarea divină, nici chiar după ce ei vor fi văzut dreptatea lui Dumnezeu manifestată în Cristos. Dimpotrivă, Scripturile par să înveţe clar că va fi o clasă care se va dovedi nepotrivită pentru viaţă veşnică, care nu va aprecia favoarea divină. Şi aflăm cu satisfacţie că toţi aceştia vor fi distruşi dintre oameni în Moartea a Doua.

Astfel, în cele din urmă, la încheierea Mileniului, Satan şi toţi răufăcătorii cu voia fiind distruşi, va veni timpul, după cum este arătat în Scripturi, când vocea tuturor celor din cer, de pe pământ şi de sub pământ va fi auzită lăudând veşnic pe Dumnezeu şi pe Miel. Osana! Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte! Pace şi bună învoire între oameni! Acesta va fi strigătul final al unei rase răscumpărate când marele Plan de Mântuire va fi fost îndeplinit conform Scopului divin de la început, după cum este prezentat în Scripturi.

DIN SLAVĂ ÎNTR-O IESLE

Timpul naşterii Domnului nostru este foarte clar fixat. În Studii în Scripturi, Vol. 2, am intrat în detalii în acest subiect şi nu vom repeta aici concluziile noastre. Renumitul recensământ făcut din ordinul lui Cezar August a cuprins lumea civilizată din vremea aceea, şi conform obiceiului evreiesc fiecare familie şi seminţie şi-a înscris numele.

Atât Iosif cât şi Maria, fiind din linia davidică, au mers în Cetatea lui David — Betleem — ca să se înscrie. Cetatea este mică, situată pe coasta unui deal. Hanurile sau hotelurile din acea ţară sunt foarte diferite de ale noastre. Ele nu sunt nici hoteluri nici cârciumi, ci se intră dintr-o curte. Diferite odăi mari, nemobilate, se pun la dispoziţia călătorului care-şi aduce cu sine învelitorile în care doarme, ca şi hrană şi astfel de ustensile casnice uşoare cum doreşte să folosească. La parter sunt prevăzute grajduri pentru cai şi cămile etc., iar în eventualitatea unei aglomeraţii, ca în această împrejurare, nu este un lucru neobişnuit ca oamenii, găsind odăile de sus pline, să se adăpostească aproape tot atât de confortabil în zona grajdurilor.

Aşa s-a întâmplat că Mântuitorul nostru a intrat în cea mai umilă manieră în lumea pe care, ca Logos, El o crease (Ioan 1:10). În grajdul hanului supraaglomerat păstorii L-au găsit pe prunc, cum fusese prezis de către îngeri, şi au plecat să anunţe faptul. Însă Maria nu s-a lăudat, ci a aşteptat timpul cuvenit al lui Dumnezeu.