VOCEA DOMNULUI
1 Sam. 3:1-13, 19, 20
Samuel consacrat de către mama sa lui Dumnezeu înainte de a se naşte — O deschidere pentru serviciu — Credincioşia în serviciu — Chemat la un serviciu mai înalt — Samuel, primul profet al lui Israel — Ioan Botezătorul, ultimul.
„Vorbeşte Doamne, căci slujitorul Tău ascultă.” Samuel 3:9.
R5615 W. T. 15 ianuarie 1915 (pag. 24-26)
Studiul de astăzi ne dă o mică idee a condiţiilor familiale ale israeliţilor într-un timp nu mult după zilele lui Samson şi ale lui Rut. Ne arată sentimentele religioase adânci care predominau printre mulţi din popor. Cortul Întâlnirii Domnului, în acest studiu numit Templu, era aşezat la Şilo, la câteva mile spre nord de Ierusalim. Preotul în serviciu era Eli. Poporul, prin îndrumare divină, mergea anual să se închine Domnului, să aducă sacrificii etc., la timpul Sărbătorii, Paştele.
Tatăl şi mama lui Samuel erau dintre aceşti închinători anuali înainte de a se fi născut Samuel. Cu ocazia unei asemenea vizite Ana a făcut o rugăciune serioasă Domnului să aibă un fiu, angajându-se ca, dacă cererea ei va fi satisfăcută, fiul ei să fie devotat pe viaţă în serviciul Domnului. Rugăciunea ei s-a împlinit. Copilul s-a născut şi a fost numit Samuel, care înseamnă În Numele lui Dumnezeu. Când a fost înţărcat, a fost prezentat Domnului prin Eli, preotul — pentru a fi slujitorul, ajutorul acestuia din urmă, în serviciul Cortului Întâlnirii şi în serviciul casei preotului, care era legat de Cortul Întâlnirii. Putem înţelege în mod cuvenit că acest cuvânt, înţărcat, înseamnă, nu numai timpul când copilul a încetat să mai primească lapte de la mamă, ci timpul când a fost în stare să stea fără îngrijirea mamei — probabil la vârsta de zece ani.
Responsabilitatea părinţilor pentru copii
Este greu să ne imaginăm importanţa ca un copil să se nască într-o familie bună — să se nască din părinţi sănătoşi şi mai ales din părinţi inteligenţi şi temători de Dumnezeu. Puţini înţeleg demnitatea şi responsabilitatea funcţiei ((702)) de părinţi. Mulţi sunt conştienţi de faptul că vitalitatea şi constituţia fizică vin de la tată la copil — fie că este o vitalitate slabă sau o vitalitate puternică, o constituţie slabă sau o constituţie puternică. Mama de fapt are şi ea de-a face cu aceasta, întrucât partea atribuită ei de natură este aceea de hrănire, aprovizionare pentru copil, până la timpul înţărcării.
Dar puţini părinţi înţeleg partea încă şi mai importantă de responsabilitate a mamei pentru copil. Mentalitatea mamei în timpul sarcinii se imprimă asupra copilului ei nenăscut. Agitaţia sau şovăiala sau nemulţumirea ei, sau pacea ei, bucuria ei, idealurile ei înalte, afectează nu numai propria ei fericire, ci marchează aproape permanent vlăstarul ei. În vederea acestui lucru, ce serioasă este responsabilitatea mamei şi a tatălui!
Mai mult, trebuie să ne amintim că atitudinea mentală a mamei este în mare parte sub influenţa şi controlul soţului ei. El este întreţinătorul, îngrijitorul soţiei sale. Responsabilitatea sa este să aducă în faţa soţiei, în această importantă perioadă din viaţă, idealuri înalte, sentimente nobile, sugestii folositoare, ambianţă paşnică şi odihnitoare. Astfel de părinţi, cooperând inteligent, pot naşte copii chiar mai nobili decât ei înşişi, deoarece idealurile lor pot fi mai bune decât propriile lor condiţii de naştere; sau invers, pot naşte copii inferiori lor, în timp ce condiţiile lor ar putea fi mai favorabile decât acelea ale părinţilor lor.
Biblia declară că toţi suntem „născuţi în nelegiuire şi în păcat ne-a conceput mama noastră”; dar, aşa cum am văzut, aceste condiţii ale rasei decăzute pot fi accentuate sau diminuate într-un grad considerabil de condiţiile mentale ale părinţilor, de aprecierea lor pentru funcţia pe care o au. Dar cât de adesea copiii vin în lume nedoriţi şi marcaţi permanent de aceasta, spre dezavantajul lor pe viaţă! Ce favorabilă este, în comparaţie, condiţia copilului care este dorit, pentru care s-au făcut rugăciuni, s-au făcut pregătiri, şi de ale cărui condiţii mentale s-au pregătit bine părinţii! Samuel, subiectul studiului nostru de astăzi, a fost un asemenea copil — un asemenea bărbat.
Mustrarea lui Eli de către Dumnezeu
Lecţia noastră se deschide cu declaraţia că copilul Samuel „slujea Domnului înaintea lui Eli”; adică el era slujitor al lui Dumnezeu prin faptul că era slujitor al lui Eli, care era reprezentantul şi preotul Domnului. Cuvântul lui Iehova era preţios în acele zile; adică, Dumnezeu trimitea rar mesaje în timpul acela. Poate că acela al îngerului Domnului care se înfăţişase tatălui şi mamei lui Samson, probabil cu cincizeci de ani înainte, a fost ultima comunicare directă între Dumnezeu şi unul din poporul lui Israel. „Nu existau viziuni deschise” — viziuni şi revelaţii nu se dădeau atunci. Planul divin era ascuns. Răspunsurile Domnului prin Urim şi Tumim la întrebările poporului încetaseră.
Se presupune că Eli la timpul acela era în vârstă de cam şaptezeci de ani — unii cred că mai aproape de optzeci. Vederea lui slăbise. El dormea într-o odaie, iar micul Samuel, servitorul lui, în alta. Cel din urmă a auzit o voce strigându-l şi de trei ori a mers la Eli să-l întrebe ce serviciu putea face, numai să i se spună că era o greşeală şi că nu fusese chemat. Dar a treia oară Eli, preotul, a înţeles că Dumnezeu îl chemase pe Samuel şi l-a instruit pe flăcău ca, dacă va mai auzi vocea, să răspundă: „Vorbeşte, Doamne, căci robul Tău ascultă”. Şi aşa a fost. Vocea a venit din nou şi se pare că îngerul Domnului i s-a arătat lui Samuel în acelaşi timp. Apoi Domnul i-a dat un mesaj lui Samuel privitor la Eli — prevestindu-i sfârşitul trist al vieţii celor doi fii ai săi şi moartea lui Eli însuşi, şi că familia lui Eli nu va mai servi niciodată Domnului ca preoţi. Se dă sugestia că fiii lui Eli au abuzat de poziţia lor ca preoţi subordonaţi, luând din sacrificii mai mult decât le era propriu-zis permis în aranjamentul divin, şi, pe lângă aceasta, practicând imoralitatea şi astfel ducând poporul în nedreptate, în timp ce, ca şi slujitori şi preoţi ai Domnului, ei trebuiau să fie instructori ai poporului în dreptate, prin poruncă şi prin exemplu.
Dezaprobarea divină a caracterelor slabe
Aceasta n-a fost prima dată când Domnul l-a mustrat pe Eli în privinţa cursului greşit al fiilor lui şi ce se va întâmpla. Cu ani în urmă i se trimisese un mesaj chiar în legătură cu acest subiect, şi cu toate că Eli aparent a fost credincios şi loial lui Dumnezeu, el nu şi-a stăpânit fiii; ca atare el a fost părtaş la pedeapsa care a venit peste fiii săi.
Dimineaţa Eli a întrebat pe Samuel dacă i-a mai vorbit sau nu Domnul şi ce a spus. Pentru Samuel a fost o încercare faptul că i-a spus prietenului şi binefăcatorului său, care era ca un tată pentru el, în privinţa criticii Domnului şi a pronunţării judecăţii împotriva lui şi a familiei lui; dar Eli a cerut să ştie toate amănuntele, şi citim că „Samuel i-a spus toate cuvintele”. Astfel se întâmplă adesea cu slujitorii credincioşi ai Domnului; sensibilitatea inimii lor, compătimirea lor, i-ar putea îndemna să ascundă, să acopere lucruri despre care simţul datoriei le cere să vorbească îndrăzneţ. În fiecare caz conştiinţa individuală trebuie educată şi desigur Cuvântul lui Dumnezeu este educatorul.
Când Eli a auzit ce declarase Domnul în privinţa familiei sale, el a răspuns cu cea mai mare loialitate: „Domnul este acesta, să facă ce este bun în ochii Săi”. Dar oricât de credincios şi supus ar putea să pară că a fost, noi ştim că pentru Dumnezeu n-a fost satisfăcător ((703)) caracterul lui. Sunt mulţi ca Eli, dispuşi să primească fără murmur pedeapsa pe care Dumnezeu le-o dă; dar Dumnezeu preferă caractere care sunt mai puternice. Eli ar fi fost mult mai plăcut Domnului dacă ar fi avut mult mai mare tărie de caracter — o apreciere mai clară a datoriei lui faţă de Domnul ca slujitor al Lui şi faţă de copiii lui ca tată al lor. Putem fi siguri că tuturor le sunt mai plăcute caracterele puternice. În unele privinţe se poate să fie mai greu de lucrat cu ele, dar, cu toate acestea, tăria de caracter este un giuvaer, foarte apreciat de toţi bărbaţii şi femeile înţelepte, precum şi de Domnul.
Samuel a crescut în favoarea lui Dumnezeu, a lui Eli şi a întregului popor Israel, pe măsură ce au ajuns să-l cunoască; şi ei au înţeles că spiritul Domnului era cu el şi că el va fi un reprezentat al lui Dumnezeu printre ei.
Nu toţi din timpul lui Samuel puteau fi preoţi, ci numai cei din seminţia preoţească. Nu toţi deci puteau fi profeţi, ci numai aceia pe care Dumnezeu avea plăcerea să-i folosească drept purtători de cuvânt ai Săi. Cum spune sfântul Petru: „Oamenii sfinţi ai lui Dumnezeu au vorbit conduşi de Duhul Sfânt”. Dar, după cum Sf. Petru continuă să ne spună, profeţiile n-au fost în general înţelese de către cei care le-au spus, ci au fost destinate a fi înţelese de Biserica din acest veac, la timpul cuvenit, pe măsură ce Spiritul sfânt le făcea cunoscute — „hrană la timpul potrivit”.
După cum Samuel este numit primul dintre profeţii lui Israel, tot aşa Domnul ne informează că Ioan Botezătorul a fost ultimul dintre acei profeţi, şi că „n-a fost unul mai mare ca el”. Ne uimeşte probabil să aflăm că Biblia învaţă clar că în timp ce funcţiile de profet şi de preot erau restrânse în timpurile vechi, după cum am văzut, totuşi, în timpul acesta al Veacului Evanghelic, toţi cei care vin la Dumnezeu prin Cristos pot deveni preoţi, şi fiecare preot al acestei Rânduieli Noi poate fi profet al Domnului.
Neputinţa de a discerne schimbarea de la Dispensaţia iudaică la Dispensaţia creştină, care a început la Cincizecime, lasă pe mulţi creştini într-o confuzie de gândire. Isus prezintă clar situaţia spunând: „Adevărat vă spun că nu s-a născut profet mai mare ca Ioan Botezătorul; totuşi cel mai mic în Împărăţia cerurilor este mai mare ca el”.
Biserica este Împărăţia lui Dumnezeu în embrion. Va fi Împărăţia lui Dumnezeu după ce va fi stabilită la a doua venire a lui Cristos, prin puterea Primei Învieri, dar chiar şi acum este clasa Împărăţiei lui Dumnezeu în pregătire, fiind educată, încercată în privinţa credinţei, ascultării şi loialităţii. Biruitorii vor fi Biserica Gloriei, Împărăţia Gloriei; dar chiar şi în starea embrionară aceştia sunt numiţi de către Sf. Petru o Preoţime împărătească. În aceasta el nu vorbeşte de vreo clasă clericală ca preoţime, ci vorbeşte de toţi aceia care devin uniţi cu Cristos, de fiecare credincios plin de credinţă uns cu Spiritul sfânt, ca atare preot în lucrurile lui Dumnezeu. El este preot în sensul că este socotit ca membru în Corpul Marelui Preot. Ca membru al lui Cristos, el este asociat în lucrarea de sacrificiu, „prezentându-şi trupul ca jertfă vie” zilnic.
În plus, toţi cei din clasa Preoţimii împărăteşti, chiar şi în prezent, sunt profeţii lui Dumnezeu, purtătorii de cuvânt ai lui Dumnezeu. Aceştia, şi numai aceştia, sunt autorizaţi să vorbească în numele Domnului. Rânduirea lor, sau autorizarea lor, nu vine prin nici o punere a mâinilor episcopilor sau a altcuiva; ci, după cum declară Scripturile, vine direct de la Dumnezeu — prin ungerea Spiritului sfânt. Să ascultăm pe Sf. Ioan vorbind întregii Biserici. El spune: „Noi avem ungerea din partea Celui Sfânt şi toţi ştim aceasta”. Oricine are această ungere a Spiritului trebuie să fie în starea de a discerne influenţa lui în inima şi viaţa sa, şi să recunoască faptul că aceasta este autorizaţia sa de a servi ca preot şi ca profet al Domnului; după cum spune Sf. Petru, „ca să vestim virtuţile Celui care ne-a chemat”.