Bătălia Armaghedonului – Studiul I
Ziua răzbunării

Menţionarea ei profetică — A sosit timpul — Obiectivul acestui volum — Observaţii generale

„În inima Mea era ziua răzbunării şi venise anul celor răscumpăraţi ai Mei.” „Este o zi de răzbunare a Domnului, un an de răsplătire pentru cauza Sionului.” Isa. 63:4; 34:8.

ASTFEL se referă profetul Isaia la acea perioadă descrisă de Daniel (12:1) ca „un timp de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt popoarele”; despre care Maleahi spune (4:1): „Iată, vine ziua care va arde ca un cuptor! Toţi cei mândri şi toţi cei răi vor fi ca miriştea”; în vreme ce Apostolul Iacov (5:1-6) spune că bogaţii vor plânge şi se vor tângui din cauza nenorocirilor care vor veni peste ei; ziua pe care Ioel (2:2) o descrie ca o zi de nori şi întuneric dens; despre care Amos spune (5:20) că este „întuneric, şi nu lumină … întunecoasă şi fără strălucire”; şi la care Domnul Se referă (Mat. 24:21, 22) ca la un timp de „necaz aşa de mare”, atât de distrugător în caracterul lui încât, dacă n-ar fi scurtat, nimeni n-ar supravieţui ravagiilor lui.

Că ziua întunecoasă şi mohorâtă descrisă de profet este o zi de judecată asupra omenirii din punct de vedere social şi naţional — o zi de răsplătire naţională — este clar din multe scripturi. Dar cititorul, în timp ce observă aceasta, ((12)) să aibă în minte deosebirea dintre judecata naţională şi judecata individuală. Deşi naţiunea este formată din indivizi şi indivizii sunt în mare măsură răspunzători de cursul naţiunilor, şi trebuie să sufere şi chiar suferă mult în calamităţile care vin peste ei, cu toate acestea judecata lumii ca indivizi va fi deosebită de judecata ei ca naţiuni.

Ziua judecăţii individuale pentru lume va fi Veacul Milenar, după cum s-a arătat deja.* Apoi, sub condiţiile favorabile ale Noului Legământ şi acordânduli-se o cunoştinţă clară a adevărului şi orice ajutor posibil şi încurajare spre dreptate, toţi oamenii, individual şi nu colectiv, ca naţiuni şi ca alte organizaţii sociale, vor fi în încercare sau judecată de viaţă veşnică. Judecata naţiunilor, instituită acum, este o judecată a oamenilor în calitatea lor colectivă (religioasă şi civilă). Instituţiile civile ale lumii au avut un timp lung de concesionare a puterii; şi acum, fiindcă „Timpurile Neamurilor” ajung la sfârşit, ei trebuie să dea socoteală. Şi judecata Domnului, exprimată mai înainte de profeţi, este că nici una dintre ele nu va fi găsită vrednică de reînnoirea acelui contract de concesionare sau de continuare a vieţii. Decretul este că stăpânirea va fi luată de la ele şi că Acela care are dreptul va lua Împărăţia, şi naţiunile Îi vor fi date Lui ca moştenire. Ezec. 21:27; Dan. 7:27; Ps. 2:8; Apoc. 2:26, 27.


*Vol. I, cap. 8


Ascultaţi Cuvântul Domnului către naţiunile adunate înaintea Lui pentru judecată: „Apropiaţi-vă, neamuri, să auziţi! Popoare, luaţi aminte! S-asculte pământul, el şi ceea ce-l umple, lumea cu tot ce produce ea. Căci mânia Domnului este împotriva tuturor popoarelor şi furia Lui împotriva tuturor armatelor lor”. „Domnul Dumnezeu este … Împăratul veşniciei. Pământul tremură de mânia Lui şi neamurile nu pot îndura indignarea Lui.” „Vuietul ajunge până la marginea pământului; căci Domnul Se ((13)) ceartă cu popoarele … Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: «Iată, nenorocirea merge din popor în popor şi o mare furtună [necaz şi tulburare intensă şi complicată] se ridică de la marginile pământului. Cei pe care-i va ucide Domnul în ziua aceea vor fi întinşi de la un capăt al pământului până la celălalt».” „«De aceea aşteptaţi numai», zice Domnul, «până în ziua când Mă voi scula la pradă: căci am hotărât să strâng popoarele, să adun împărăţiile, ca să-Mi vărs indignarea peste ele, toată aprinderea mâniei Mele; căci tot pământul [ordinea socială actuală] va fi mistuit de focul geloziei Mele. Atunci [după aceea] voi da popoarelor buze curate, ca toţi să cheme Numele Domnului ca să-I slujească într-un gând».” Isa. 34:1, 2; Ier. 10:10; 25:31-33; Tef. 3:8, 9; Luca 21:25.

Am arătat deja* că a sosit timpul şi că evenimentele din ziua lui Iehova se aglomerează tare asupra noastră chiar acum. Câţiva ani sunt necesari să ducă la coacere elementele care acum lucrează în direcţia necazului prezis; şi potrivit cuvântului sigur al profeţiei, generaţia actuală va fi martora crizei îngrozitoare şi va trece prin conflictul decisiv.


*Vol. II


Prin faptul că atragem atenţia asupra acestui subiect, scopul nostru nu este doar să stârnim senzaţie sau să căutăm să mulţumim o curiozitate deşartă. Nici nu putem spera să producem o căinţă în inimile oamenilor care să realizeze o schimbare în ordinea socială, politică şi religioasă actuală, şi astfel să evite catastrofa iminentă. Necazul care se apropie este inevitabil: toate cauzele puternice lucrează şi nici o putere umană nu poate opri acţiunea şi progresul lor spre finalul sigur: efectele trebuie să urmeze aşa cum a prevăzut şi a prezis Domnul. Nici o mână în afară de mâna lui Dumnezeu nu poate opri evoluţia cursului actual al ((14)) evenimentelor; şi mâna Lui nu va face aceasta până când experienţele amare ale acestui conflict vor fi pecetluit învăţătura asupra inimilor oamenilor.

Obiectivul principal al acestui volum nu este, prin urmare, să lumineze lumea, care poate aprecia numai logica evenimentelor şi nimic mai mult; ci să prevină, să înarmeze dinainte, să mângâie, să încurajeze şi să fortifice „casa credinţei”, aşa încât aceştia să nu fie înspăimântaţi, ci să poată fi în armonie şi simpatie deplină chiar şi cu cele mai severe măsuri de disciplinare divină în pedepsirea lumii, văzând prin credinţă rezultatul glorios în roadele preţioase ale dreptăţii şi păcii durabile.

Ziua răzbunării este legată în mod natural de obiectivul binevoitor al permisiunii ei divine, care este răsturnarea întregii ordini de lucruri din prezent, pregătitoare pentru stabilirea permanentă a Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ, sub Cristos, Prinţul Păcii.

Profetul Isaia (63:1-6), luându-şi punctul de observaţie la sfârşitul secerişului Veacului Evanghelic, vede un Cuceritor puternic, glorios în ţinuta Sa (îmbrăcat cu autoritate şi putere), şi înaintând călare, victorios peste toţi vrăjmaşii Săi, cu al căror sânge Îi sunt pătate toate hainele. El întreabă cine este acest străin minunat, spunând: „Cine este Acesta, care vine din Edom, din Boţra, în haine roşii strălucitoare, Acesta care este maiestuos în înfăţişare, mergând în măreţia puterii Lui?”

Edom, ne vom aminti, a fost numele dat lui Esau, fratele geamăn al lui Iacov, după ce şi-a vândut dreptul de întâi-născut (Gen. 25:30-34). Acest nume a fost de asemenea aplicat ulterior atât la oamenii care au descins din el cât şi la ţara în care aceştia s-au stabilit. (Vezi Gen. 25:30; 36:1; Num. 20:18, 20, 21; Ier. 49:17.) Prin urmare, numele Edom este un simbol potrivit al unei clase care în acest veac şi-a vândut în mod ((15)) asemănător dreptul de întâi-născut; şi care, de asemenea, l-a considerat ca un fleac, asemenea blidului de linte care l-a influenţat pe Esau. Numele este folosit astfel în mod frecvent de către profeţi cu referire la acea mulţime mare de creştini pretinşi care este numită uneori „lumea creştină” şi „creştinătate” (adică, Împărăţia lui Cristos), nume pe care cei cugetători ar trebui să le recunoască uşor ca nepotrivite, trădând o mare lipsă de înţelegere a adevăratului obiectiv şi caracter al Împărăţiei lui Cristos, şi de asemenea a timpului şi modului fixat al stabilirii ei. Ele sunt pur şi simplu nume lăudăroase care denaturează adevărul. Este până acum lumea într-adevăr creştină, sau măcar acea parte a ei care pretinde acest nume — naţiunile Europei şi ale Americii? Ascultaţi bubuitul tunului, tropotul oştilor în marş, ţiuitul obuzelor care explodează, gemetele celor oprimaţi şi murmurele naţiunilor înfuriate cu un răspuns asurzitor de accentuat: Nu! Constituie acestea Împărăţia lui Cristos — o creştinătate adevărată? Cine de fapt şi-ar lua sarcina dovedirii unei sugestii atât de monstruoase? Falsitatea acestei pretenţii lăudăroase este atât de palpabilă, încât orice încercare de a o dovedi ar distruge complet înşelătoria, aşa că nici unul dintre cei care ar dori să o transmită mai departe n-ar îndrăzni să încerce a o dovedi.

Potrivirea numelui simbolic „Edom” în aplicarea lui la creştinătate este foarte marcantă. Naţiunile aşa-zisei creştinătăţi au fost privilegiate mai presus de toate celelalte naţiuni, prin aceea că lor, asemenea israeliţilor din veacul anterior, li s-au încredinţat cuvintele lui Dumnezeu. Ca rezultat al influenţelor iluminante ale Cuvântului lui Dumnezeu, atât direct cât şi indirect, la aceste naţiuni au venit toate binecuvântările civilizaţiei; şi prezenţa în mijlocul lor a câtorva sfinţi („o turmă mică”), ((16)) dezvoltaţi sub influenţa lui, a fost ca „sarea pământului”, ferindu-l într-o anumită măsură de stricarea morală completă. Şi aceştia, prin exemplele lor de evlavie şi prin energia lor în menţinerea sus a Cuvântul vieţii, au fost „lumina lumii”, arătând oamenilor calea de întoarcere spre Dumnezeu şi spre dreptate. Dar numai puţini din toate aceste naţiuni favorizate s-au folosit cum se cuvine de avantajele lor, care le-au venit ca moştenire în virtutea naşterii lor în ţări atât de binecuvântate cu influenţele Cuvântului lui Dumnezeu, direct şi indirect.

Asemenea lui Esau, masele creştinătăţii şi-au vândut dreptul de întâi-născut al avantajului special şi deosebit. Prin mase înţelegem nu numai partea agnostică a lor, ci şi marea majoritate a celor lumeşti care declară a fi în religia lui Cristos, dar care sunt creştini numai cu numele, în care lipseşte viaţa lui Cristos. Aceştia au preferat bucăţica jalnică a avantajului pământesc prezent, faţă de toate binecuvântările comuniunii şi părtăşiei cu Dumnezeu şi cu Cristos, şi faţă de moştenirea glorioasă împreună cu Cristos promisă acelora care urmează cu credincioşie în urmele Sale de sacrificiu. Aceştia, deşi sunt cu numele poporul lui Dumnezeu — Israelul spiritual nominal al Veacului Evanghelic, al cărui tip în Veacul Iudeu a fost „Israelul după trup” — în realitate au puţin, sau n-au deloc respect pentru făgăduinţele lui Dumnezeu. Aceştia, deşi sunt într-adevăr o oştire puternică, purtând numele lui Cristos şi pozând în faţa lumii ca Biserica lui Cristos; deşi au construit organizaţii mari reprezentând diferite schisme în corpul declarat al lui Cristos; deşi au scris volume masive de „teologie” ne-„sistematică” şi au fondat numeroase colegii şi seminarii pentru învăţarea acestora; deşi au făcut „multe fapte minunate” în numele lui Cristos, care, cu toate acestea, au fost adeseori contrare învăţăturilor Cuvântului Său — aceştia constituie clasa ((17)) Edom care şi-a vândut dreptul de întâi-născut. Clasa aceasta include aproape toată „creştinătatea” — toţi cei care au crescut în aşa-zisele ţări creştine, care nu s-au folosit de privilegiile şi binecuvântările Evangheliei lui Cristos şi nu şi-au conformat viaţa după ea. Restul sunt cei câţiva îndreptăţiţi, consacraţi şi credincioşi care s-au alăturat lui Cristos printr-o credinţă vie şi care, ca „ramuri”, rămân în Cristos, Viţa Adevărată. Aceştia formează adevăratul Israel al lui Dumnezeu — israeliţi cu adevărat, în care nu este viclenie.

Edomul simbolic din profeţia lui Isaia corespunde Babilonului simbolic din Apocalipsa şi din profeţiile lui Isaia, Ieremia şi Ezechiel. Astfel Domnul indică şi descrie acel mare sistem căruia oamenii îi atribuie numele fals, creştinătate — Împărăţia lui Cristos. După cum toată ţara Edomului simbolizează toată „creştinătatea”, tot aşa cetatea sa capitală, Boţra, reprezintă eclesiasticismul, citadela principală a creştinătăţii. Profetul Îl reprezintă pe Domnul ca un luptător victorios care face un mare măcel în Edom şi mai ales în Boţra. Numele Boţra înseamnă „staul”. Boţra este chiar şi acum renumită pentru ţapii săi, iar măcelul din acea zi de răzbunare se spune că este de „miei şi ţapi” (Isa. 34:6). Ţapii ar corespunde „neghinei,” în timp ce mieii ar reprezenta pe sfinţii din strâmtorare (Apoc. 7:14; 1 Cor. 3:1) care au neglijat folosirea ocaziilor acordate lor şi n-au alergat aşa încât să obţină premiul chemării lor de sus, şi care, prin urmare, deşi n-au fost respinşi de Domnul, n-au fost socotiţi vrednici să scape de necaz ca „oi” mature — chemaţi, aleşi şi credincioşi.

Răspunsul la întrebarea profetului — „Cine este Acesta, care vine din Edom, din Boţra, în haine roşii strălucitoare?” este: „Eu sunt Cel care vorbesc cu dreptate, puternic să mântuiesc”. Este acelaşi puternic descris de Revelator (Apoc. 19:11-16), „Împăratul împăraţilor şi Domnul ((18)) Domnilor”, Unsul lui Iehova, Răscumpărătorul şi Domnul nostru binecuvântat, Isus.

Pentru informarea noastră, profetul întreabă mai departe spunând: „Dar pentru ce Îţi sunt hainele roşii şi veşmintele Tale ca ale celui ce calcă în teasc?” Şi iată răspunsul: „Eu singur am călcat în teasc şi nici un om dintre popoare nu era cu Mine; i-am călcat astfel în mânia Mea şi i-am zdrobit în furia Mea; aşa că sângele lor a ţâşnit pe veşmintele Mele şi Mi-am mânjit toate hainele cu el. Căci în inima Mea era ziua răzbunării şi venise anul celor răscumpăraţi ai Mei. Mă uitam împrejur, şi nu era nimeni să ajute; şi Mă miram că nu era cine să Mă susţină; atunci braţul Meu [puterea] Mi-a fost într-ajutor şi mânia Mea M-a sprijinit. Am călcat în picioare popoare în mânia Mea … şi le-am vărsat sângele pe pământ”. Şi Reveletorul adaugă: „Şi va călca în picioare teascul vinului mâniei aprinse a lui Dumnezeu Cel Atotputernic”. Apoc. 19:15.

Călcarea teascului este ultimul aspect al lucrării secerişului. Mai întâi se face seceratul şi adunatul. Aşa că această călcare a teascului mâniei lui Dumnezeu în care este aruncată „via pământului” (via falsă care şi-a însuşit în mod fals numele de creştin şi de Împărăţie a lui Cristos) când ciorchinii ei nelegiuiţi sunt copţi pe deplin (Apoc. 14:18-20), reprezintă ultima lucrare a acestei perioade de „seceriş” pline de evenimente.* Ilustrează ultimele aspecte ale marelui timp de strâmtorare care va cuprinde toate naţiunile şi despre care ne avertizează atât de mult Scripturile.


*Vol. III, cap. 6


Faptul că Împăratul împăraţilor este reprezentat călcând „singur” teascul arată că puterea exercitată pentru răsturnarea naţiunilor va fi o putere divină, şi nu doar energie umană. Va fi puterea lui Dumnezeu care va pedepsi ((19)) naţiunile şi care în cele din urmă „va face să biruie judecata [justiţia, neprihănirea, adevărul]”. „Va lovi pământul cu toiagul gurii Lui şi va omorî pe cel rău cu suflarea buzelor Lui [forţa şi spiritul adevărului Său]” (Isa. 11:4; Apoc. 19:15; Ps. 98:1). Onorurile victoriei adevărului şi dreptăţii viitoare nu vor putea fi atribuite nici unui general uman. Conflictul neamurilor înfuriate va fi violent, iar câmpul de bătaie şi tulburarea neamurilor vor fi peste tot pământul; şi nici un Alexandru, Cezar sau Napoleon uman nu se va găsi ca să facă ordine în mijlocul confuziei îngrozitoare. Dar în cele din urmă se va şti că marea victorie a dreptăţii şi adevărului şi pedepsirea nelegiuirii cu ceea ce pe drept merită, au fost aduse de puterea cea mare a Împăratului împăraţilor şi Domnului domnilor.

Toate aceste lucruri trebuie să fie înfăptuite în ultimele zile ale Veacului Evanghelic, pentru că, aşa cum afirmă Domnul prin profet (Isa. 63:4; 34:8), „venise anul celor răscumpăraţi ai Mei” şi „este o zi de răzbunare a Domnului, un an de răsplătire pentru cauza Sionului”. De-a lungul Veacului Evanghelic Domnul a luat cunoştinţă de cauza, cearta şi disputa din Sionul nominal. El a văzut cum au trebuit să lupte sfinţii Săi credincioşi pentru adevăr şi dreptate, şi chiar să sufere persecuţie pentru dreptate din partea celor care li se împotriveau în numele Domnului; şi pentru scopuri înţelepte Domnul Sa abţinut să intervină până acum; dar acum a venit ziua răsplătirilor şi Domnul Se judecă cu ei după cum este scris: „Căci Domnul are o judecată cu locuitorii ţării, pentru că nu este adevăr, nu este îndurare, nu este cunoştinţă de Dumnezeu în ţară. Jurăminte, minciuni, ucideri, hoţii, adultere se dezlănţuie, vărsări de sânge. De aceea, ţara se va jeli, toţi cei care o locuiesc vor tânji” (Osea 4:1-3). Această profeţie atât de adevărată în împlinirea ei asupra Israelului după trup, este îndoit de adevărată în aplicarea ((20)) ei mai deplină asupra Israelului spiritual nominal — creştinătatea.

„«Vuietul ajunge până la marginea pământului; căci Domnul Se ceartă cu popoarele, intră la judecată împotriva oricărei făpturi şi dă pe cei răi pradă sabiei», zice Domnul.” „Ascultaţi, vă rog, ce zice Domnul: … «Ascultaţi, munţilor [împărăţiilor], mustrarea Domnului şi luaţi aminte temelii [până acum] de neschimbat ale pământului [societăţii]! Căci Domnul are o judecată cu poporul Său [declarat]»”, „şi dă pe cei răi pradă sabiei”. Ier. 25:31; Mica 6:1, 2.

Să-l ascultăm iarăşi pe profetul Isaia cu privire la această judecată: „Apropiaţi-vă, neamuri, să auziţi! Popoare, luaţi aminte! S-asculte pământul, el şi ceea ce-l umple, lumea cu tot ce produce ea [tot egoismul şi răul care provine din spiritul lumii]. Căci mânia Domnului este împotriva tuturor popoarelor şi furia Lui împotriva tuturor armatelor lor: El le-a dat [luând un punct de vedere viitor] nimicirii, le-a rânduit măcelăririi … ţara lor va fi muiată de sânge şi ţărâna se va umple de grăsime. Căci este o zi de răzbunare a Domnului, un an de răsplătire pentru cauza Sionului”. Isa. 34:1, 2, 7, 8.

Astfel Domnul va lovi neamurile şi le va face să-I cunoască puterea, şi va elibera pe poporul Său credincios care nu merge cu mulţimile în calea răului, ci care urmează în întregime pe Domnul Dumnezeul lui în mijlocul unei generaţii strâmbe şi stricate. Şi chiar şi această judecată teribilă asupra lumii ca naţiuni, zdrobindu-le astfel în bucăţi ca pe vasele unui olar, se va dovedi o lecţie valoroasă pentru ele când vor veni la judecata individuală sub domnia Milenară a lui Cristos. Astfel, în mânia Sa, Domnul Îşi va aminti de îndurare.