Dumnezeu are un plan! Această asigurare, în zilele noastre când toate planurile omeneşti eşuează, constituie singura rază de lumină şi speranţă într-o lume în care siguranţa, pacea şi fericirea au dispărut aproape cu totul, înlocuite fiind cu egoism şi agresiune. Această rază de speranţă devine o siguranţă pentru viitor când aflăm din Scripturi că succesul ei nu depinde de bunăvoinţa şi de slabele eforturi ale unui număr mic de oameni care au credinţă în Dumnezeu, ci de hotărârea şi capacitatea lui Dumnezeu de a o pune în practică, indiferent de opoziţia egoistă a celor care vor s-o împiedice.
Mulţi sunt dornici să accepte că s-ar putea ajunge la pace şi fericire veşnică dacă învăţăturile lui Christos, aşa cum sunt prezentate în predica de pe munte, ar fi acceptate de lume – Matei 5:1-12. Dar, spun aceştia, problema este ca lumea să le accepte. Istoria ne învaţă că omul egoist nu devine dintr-o dată altruist, ca să hotărască să adopte iubirea ca motivaţie de căpetenie a vieţii lui. Neîntemeiate sunt şi speranţele că naţiunile pot fi convinse prin forţa armelor să se supună regulii de aur – iubirea şi, în acest mod, să înceapă o nouă ordine mondială de pace şi fericire.
De aceea, dacă în planul lui Dumnezeu putem găsi o speranţă adevărată de fericire pentru rasa umană, atunci acest plan trebuie să cuprindă aranjamente potrivite pentru a fi pus în practică în mod eficient şi pentru ca realizarea lui să nu poată fi primejduită nici de manipulările umane egoiste, nici de indiferenţa rece a maselor de necredincioşi. Scripturile ne asigură că planul lui Dumnezeu se pune în aplicare pe căi şi prin mijloace care-i garantează atât desfăşurarea cât şi succesul final, aducând pentru lume pacea şi fericirea, dorinţa “tuturor neamurilor”– Hagai 2:6,7; Zaharia 4:6.
Planurile lui Dumnezeu nu dau greş niciodată
Starea tragică a afacerilor lumii de astăzi nu înseamnă o nereuşită, nici măcar temporară, a planului divin, ci înseamnă o nereuşită a ceea ce omul a gândit a fi planul divin. Fie ca această nereuşită a omului să imprime în noi necesitatea reexaminării Scripturilor, pentru a ne descoperi greşelile de interpretare care ne-au dus la speranţe şi aşteptări care ne sunt spulberate acum de realitatea rece a faptelor.
Acele speranţe nescripturale şi negarantate, cu privire la scopul şi evoluţia creştinismului în lume, sunt clare acum pentru toţi cei care nu închid ochii în faţa realităţii. Ideea, acceptată în majoritatea cercurilor religioase, a fost că lumea evoluează spre bine, că civilizaţia progresează spre nivele tot mai înalte de bunăstare şi, curând, nu va mai exista frică de sărăcie şi războaie. În acest peisaj al creştinătăţii s-a prevăzut şi posibilitatea convertirii tuturor păgânilor la creştinism, probabil în timpul generaţiei prezente.
Aceste speranţe şi pretenţii false ale creştinătăţii au început să se spulbere la izbucnirea primului război mondial în anul 1914. S-a făcut apoi un efort suprem de regrupare a forţelor civilizaţiei şi dreptăţii, care au rezultat din acea prăbuşire a eforturilor umane de a păstra pacea. Războiul a venit peste lume ca o surpriză, dar, filozofic, s-a pretins că era un război “ca să pună capăt războaielor” şi să “pregătească lumea pentru democraţie”.
După armistiţiul din 1918 s-a vorbit mult despre întoarcerea la “normal”, dar, după cum ştim cu toţii, nu s-a ajuns niciodată la normal. După ce toate conferinţele şi negocierile au eşuat, a început un alt război sângeros. Acum se recunoaşte că nu mai există nici o speranţă ca lumea să se întoarcă la normal. Întrebarea acum nu este “cum să se întoarcă lumea la normal”, ci “cum va fi noua ordine”.
Populaţia pământului, în loc să fie adusă în număr tot mai mare în bisericile creştinătăţii, în toţi aceşti ani tulburi a evoluat în direcţie contrară. Chiar şi în aşa zisele ţări civilizate creşterea numărului membrilor bisericilor n-a ţinut pasul cu creşterea populaţiei. Un spirit lumesc a cuprins cele mai multe dintre biserici. Activitatea misionară este în declin şi filozofiile Orientului inundă creştinătatea în aşa măsură, încât ţările creştine pot fi convertite la misticismul oriental tot atât de repede cum a fost convertit Orientul la creştinism.
Revedem aceste fapte nu cu o atitudine critică şi nici să dăm de înţeles că altcineva ar fi făcut mai bine. Nu este timpul să găsim motive, spunând ce ar fi făcut alţii ca să facă lumea un loc mai bun de trăit. Vrem numai să accentuăm că undeva, de-a lungul străduinţelor umane, fără să ţinem cont de gradul de sinceritate manifestat, oamenii au făcut o greşeală în ceea ce priveşte scopul lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu ar fi vrut să protejeze instituţiile lumii de dinaintea războiului din 1914, ele n-ar fi fost nimicite – Isaia 55:8-11.
Domnul spune prin profet: “Cuvântul Meu, care iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fără rod, ci va face ce îmi este plăcut şi va împlini lucrul pentru care l-am trimis” (Isaia 55:11 – Cornilescu revizuită). Aceasta înseamnă că, indiferent de situaţia tulbure a lumii din prezent, planurile lui Dumnezeu, oricare ar fi ele, se desfăşoară cu fermitate şi succes. Apostolul spune că lui Dumnezeu lucrurile îi sunt “cunoscute din veşnicie” (Fapt. Ap. 15:18), adică Dumnezeu ştia ce va fi în timpurile noastre, toate erau cunoscute în planul Lui şi planul Lui nu putea să nu reuşească – Isaia 46:9,10; 14:24,27.
Faptul că Dumnezeu are un plan este arătat clar de către apostolul Pavel în Efeseni 3:11, unde, conform originalului grecesc, vorbeşte despre “planul vârstelor” sau “planul veacurilor” (vezi trad. Cornilescu revizuită, inclusiv nota de subsol), un plan care are ca punct central opera de răscumpărare a lui Isus Christos, Domnul nostru. Că acest plan se întinde pe mai multe vârste sau veacuri este arătat în Efeseni 1:9,10, unde Pavel vorbeşte despre lucruri care se vor face “în administrarea plinătăţii timpurilor” sau în “dispensaţia plinătăţii timpurilor” (vezi trad. Cornilescu revizuită, inclusiv nota de subsol) şi în Efeseni 2:7, “ca să arate în veacurile viitoare nemărginitele bogăţii ale harului Său . . . faţă de noi”. Lucrarea, despre care apostolul ne spune că se va realiza când se va împlini timpul, este “spre a uni în Christos toate lucrurile” (Efeseni 1:10 – Cornilescu revizuită). Aceasta înseamnă că niciodată înainte, în istoria omenirii, nu ne putem aştepta să vedem că “toate lucrurile” au fost în armonie cu Christos.
Văzând, deci, că planul lui Dumnezeu cuprinde diferite vârste sau perioade de timp şi că numai la “împlinirea” sau “plinătatea timpurilor” planul acesta va aduce roade, în împăcarea lumii cu Dumnezeu prin Christos, să cercetăm Scripturile ca să vedem cum s-a desfăşurat planul lui Dumnezeu în vârstele trecute şi cum merge spre obiectivul final, la “plinătatea timpurilor”.
Trei lumi
În a doua Epistolă a lui Petru, capitolul trei, se vorbeşte despre trei “lumi”. În această profeţie apostolul foloseşte cuvântul grecesc “kosmos”, care înseamnă ordine de lucruri. Prima dintre acestea, ne spune apostolul, s-a sfârşit la potop; a doua se sfârşeşte cu întoarcerea lui Christos, iar a treia, care este lumea lui Dumnezeu, este fără sfârşit – Efeseni 3:21. Redăm aici schematic aceste trei lumi, care corespund, respectiv, la trei perioade lungi de timp.
Ca să folosim limbajul actual, am putea vorbi despre aceste lumi ca despre lumea de ieri, lumea de azi şi lumea de mâine. Biblia foloseşte cuvântul “lume” în felul în care şi noi îl folosim, referindu-se nu la planeta pe care trăim, ci la o ordine de lucruri între oameni şi uneori la o vârstă sau perioadă de timp. Nerecunoaşterea acestui fapt a dus în mare parte la neînţelegerea scopului lui Dumnezeu cu rasa umană păcătoasă. De exemplu, “sfârşitul lumii” biblic este greşit înţeles ca fiind o ardere literală a pământului şi a tot ce este pe el, fapt care a împiedicat pe mulţi să mai cerceteze acest subiect.
Din cauza neînţelegerii a ceea ce înseamnă “sfârşitul lumii” mulţi s-au temut de apropierea lui şi de aceea s-au străduit să-l proiecteze departe, în viitor. Alţii l-au privit ca pe o simplă superstiţie a întunecatului Ev Mediu, care nu merită să fie luată în seamă. Dar, dacă ne dăm seama că ceea ce spune Biblia că înseamnă “sfârşitul lumii” este exact ceea ce se întâmplă astăzi şi ceea ce şi oamenii gânditori consideră că este, atunci subiectul capătă un alt sens, da, un sens vital pentru toţi cei interesaţi în lumea de mâine.
În Biblie sunt folosite cuvintele “foc”, “cutremur de pământ”, “furtună”, etc., în acelaşi mod expresiv în care sunt folosite şi în limbajul curent pentru a descrie tulburările catastrofice care au venit peste lume în timpul acestei generaţii. Întocmai cum Domnul foloseşte cuvintele “grâu” şi “neghină”, “oi” şi “capre”, când vorbeşte despre cei care Îl servesc şi cei care pretind că-L servesc sau I se opun, tot aşa foloseşte termenii “pământ” şi “cer” pentru a ilustra fazele societăţii organizate, numită “lume” – Isaia 1:2; 24:18-20.
Petru vorbeşte despre cerurile şi pământul care erau înainte de potop, arătând că ele au format “lumea de atunci” – lumea care a fost, lumea de ieri (2 Petru 3:5,6). Lumea aceea s-a sfârşit la potop, dar pământul în sine n-a fost nimicit. Citim despre pământul literal că el “rămâne pentru totdeauna” (Eclesiastul 1:4 – Cornilescu revizuită). În Isaia 45:18 ni se spune că Dumnezeu n-a creat pământul în zadar, ci “să fie locuit”. Acesta este un adevăr esenţial, care trebuie avut în vedere pe măsură ce urmărim planul divin în Scripturi. Planul lui Dumnezeu nu prevede transferul rasei umane la altă formă de viaţă, ci restaurarea ei la viaţă veşnică pe pământ, locuinţa destinată omului de la început – Psalm 115:16; Isaia 65:21; Ieremia 31:17; Deuteronom 11:21; Matei 5:5.
Lumea dintâi, care a început la creare, s-a sfârşit, deci, la potop. A doua lume, conform cu ceea ce ne spune apostolul, a început după potop şi se sfârşeşte cu faza finală a marelui timp de strâmtorare sau a zilei Domnului (Iehova). Această zi a lui Iehova urmează întoarcerii Domnului nostru, când condiţiile în lume sunt asemănătoare cu cele din zilele lui Noe – Matei 24:38,39; Luca 17:26,27; Genesa 6:11; 2 Petru 3:6,7,10.
Ni se spune că în zilele lui Noe oamenii “mâncau şi beau, se însurau şi se măritau . . . şi n-au ştiut nimic” despre potopul care ameninţa să nimicească “lumea de atunci”. Tot aşa, Scripturile arată că “ziua Domnului” vine ca “un hoţ noaptea” – oamenii nefiind conştienţi de semnificaţia evenimentelor până când tulburările din această zi duc la răsturnarea “lumii rele prezente” – traducerea engleză King James (“această lume vicleană” – Sfânta Scriptură 1874, “acest veac rău” – Cornilescu) – (1 Tesaloniceni 5:2; Luca 21:35; Galateni 1:4).
Dar sfârşitul lumii de astăzi nu va însemna sfârşitul rasei umane. Nu, mulţumim lui Dumnezeu, el va însemna începutul unei lumi noi, al lumii de mâine – ordinea de mâine a lui Dumnezeu. Una din caracteristicile principale ale lumii de ieri şi a celei de azi este egoismul, iar conducătorul lor a fost şi este Satan, străvechiul duşman al lui Dumnezeu şi al omului – 2 Corinteni 4:4. Dar, odată cu sfârşitul lumii de astăzi şi începutul lumii de mâine, Satan va fi legat şi lumea cea nouă va avea o conducere divină – Apocalipsa 20:1-4; 21:1-5; 2 Petru 3:13; Isaia 65:17; Obadia 21.
Egoismul şi iubirea
Spiritul egoismului – al interesului de sine sub condu-cerea lui Satan, a devenit dominant chiar de la începutul lumii de ieri. Păcatul şi egoismul au continuat să domine lumea dintâi, aşa încât înainte de a se sfârşi pământul “era plin de violenţă” (Genesa 6:11-Cornilescu revizuită). Acelaşi lucru este adevărat şi despre lumea de astăzi. De fapt, noi suntem, deja, martorii dezintegrării lumii prezente; nimicirea ei este produsă de violenţa marelui timp de strâmtorare, prezis de profeţi – Daniel 12:1.
Lumea de mâine a lui Dumnezeu va avea un nou conducător, Christos, regele regilor şi Domnul domnilor – Psalm 72. Conducerea Lui va fi bazată pe iubire şi nu pe egoism. Acesta este motivul pentru care apostolul spune, despre acea lume, că în ea “va locui dreptatea” (2 Petru 3:13 – Cornilescu revizuită). Conducerea lui Satan, bazată pe păcat şi egoism, a adus moartea, deoarece “plata păcatului este moartea” (Romani 6:23). Domnia Mesianică a dreptăţii şi iubirii va aduce viaţa pentru că “trebuie ca El să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii Săi sub picioarele Sale. Vrăjmaşul cel din urmă, care va fi nimicit, va fi moartea” (1 Corinteni 15:25,26).
Dacă ne gândim la cele trei lumi şi la caracteristicile lor diferite, s-ar părea că Biblia se contrazice, dacă nu aplicăm fiecare declaraţie biblică la perioada căreia îi aparţine. De exemplu, despre timpul prezent, profetul spune: “Acum fericim pe cei mândri; da, cei ce practică răutatea sunt zidiţi; da, ei ispitesc pe Dumnezeu şi scapă” (Maleahi 3:15 –Cornilescu revizuită). Dar despre lumea de mâine citim: “În zilele lui, cel drept va înflori” (Psalm 72:7 – Cornilescu rev.) şi “toţi cei răi” vor fi nimiciţi – Fapt. Ap. 3:23; Psalm 145:20.
Această metodă de a studia Biblia pe dispensaţii, pare să fie, în parte, cea recomandată de apostolul Pavel lui Timotei, să se străduiască să “împartă drept cuvântul adevărului” (2 Timotei 2:15). Dacă în studiul Bibliei ne străduim să aplicăm profeţiile şi făgăduinţele la lumea sau la vârsta la care aparţin, vom descoperi o simplitate, armonie şi frumuseţe în învăţăturile ei, pe care niciodată nu le-am bănuit. Biblia în sine este armonioasă şi tot ce avem de făcut pentru a o înţelege este să ajungem noi în armonie cu ea – Ioan 7:17; Luca 11:9,10; Ieremia 29:13.
Deşi primele două “lumi”, menţionate de apostolul Petru (2 Petru 3:5-7), au fost sub controlul lui Satan “Prinţul lumii acesteia” (Ioan 14:30 – Cornilescu revizuită), totuşi, nu înseamnă că Dumnezeu nu s-a interesat deloc de omenire în tot acest timp. Dimpotrivă, de-a lungul vârstelor El a dus înainte cu consecvenţă fazele pregătitoare ale planului Său, pentru preluarea puterii şi binecuvântarea “tuturor familiilor pământului” la timpul cuvenit – “în dispensaţia plinătăţii timpurilor” (Genesa 12:3; vezi Efeseni 1:10 Cornilescu revizuită).
Lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu în timpul domniei lui Satan s-a dezvoltat, de fapt, progresiv, în perioade sau vârste. Cuvântul lui Dumnezeu – făgăduinţele şi instrumentele Sale pentru poporul Său, a contribuit în mare măsură la îndeplinirea lucrării Sale pe pământ în toate aceste vârste şi pentru fiecare dispensaţie a avut o lucrare specială de îndeplinit. Nimic din Scripturi nu ne arată că Dumnezeu şi-a schimbat metodele de lucru cu poporul Său în timpul lumii dintâi, lumea de ieri.
În timpul acela s-au făcut făgăduinţe importante. În Genesa 3:15 ni se spune că “sămânţa femeii”, într-o zi, va zdrobi capul “şarpelui”. Dumnezeu a făgăduit, prin Enoh, că Domnul va veni cu zecile de mii de sfinţi ai Săi (Iuda 14). În felul în care a procedat cu Noe, El ne-a dat anumite ilustraţii de mare valoare în legătură cu sfârşitul lumii prezente. De aceea, în lumina planului divin aşa cum îl vedem astăzi, ceea ce s-a petrecut înainte de potop are mare însemnătate pentru noi.
Vârsta Patriarhală
Primii 656 ani după potop pot fi numiţi “Vârsta Patriarhală”. Această denumire nu se găseşte în Biblie, dar, după cum ne arată Biblia, în timpul acestei perioade Dumnezeu a avut legături numai cu anumiţi oameni, cunoscuţi ca patriarhi sau părinţi ai lui Israel. Această stare de lucruri a durat până la moartea lui Iacov şi întemeierea naţiunii lui Israel prin cei 12 fii ai lui.
Lucrarea sau planul lui Dumnezeu în timpul Vârstei Patriarhale n-a fost evanghelizarea oamenilor. El i-a vorbit lui Avraam şi i-a făcut făgăduinţe minunate. Dumnezeu i-a spus, de fapt, că avea să binecuvânteze toate familiile pământului. Făgăduinţa aceasta ne revelează interesul lui Dumnezeu pentru toată omenirea, dar posibilitatea de a primi binecuvântările făgăduite nu erau pentru vârsta aceea. În Isaia 51:2 ni se spune că Dumnezeu l-a chemat pe Avraam când era numai el singur (vezi şi Genesa 12:1).
În timpul Vârstei Patriarhale au fost nimicite Sodoma şi Gomora din cauza răutăţii lor. Totuşi, Dumnezeu n-a făcut nimic pentru a-i determina pe oamenii aceia răi să se pocăiască. Ştim acest lucru din ceea ce spune Isus în Noul Testament. Învăţătorul, care şi-a desfăşurat cu putere misiunea în anumite cetăţi, a spus că dacă aceleaşi minuni ar fi fost făcute în Sodoma şi Gomora, ele n-ar fi fost nimicite pentru că oamenii s-ar fi pocăit. Evident că Dumnezeu le-ar fi putut da o mărturie eficientă, dacă aşa i-ar fi fost planul. Dar n-a făcut-o, ci le-a nimicit, fără să le dea posibilitatea să se pocăiască. De asemenea, Isus a promis Sodomei şi Gomorei că lor le va fi mai uşor în ziua judecăţii decât cetăţilor favorizate, care au refuzat să-L recunoască pe El şi minunile Sale – Matei 11:23,24.
Pe de altă parte, trebuie să ştim că oamenii aceia erau incluşi în făgăduinţa lui Dumnezeu de a binecuvânta “toate” familiile pământului prin sămânţa lui Avraam – Genesa 12:3. De aceea, singura concluzie armonioasă pe care o putem trage este că Dumnezeu are în plan să ridice din mormânt pe sodomiţi pentru a-i binecuvânta. Exact acest lucru îl prezice profetul Ezechiel în capitolul 16 de la versetul 44 până la sfârşitul capitolului (vezi, de asemenea, capitolul VI din “Planul divin al vârstelor”).
Sămânţa făgăduită
Făgăduinţa făcută lui Avraam în timpul Vârstei Patriar-hale a fost întărită mai târziu printr-un jurământ – Genesa 22:16-18; Evrei 6:13-18. Este o făgăduinţă mi-nunată în care Dumnezeu îşi revelează scopul de a “binecuvânta toate familiile de pe pământ”. Făgăduinţa i-a fost confirmată lui Isaac şi lui Iacov şi, la moartea lui Iacov, celor 12 fii ai lui care au constituit nucleul naţiunii lui Israel.
Avraam n-a înţeles nici el clar că legământul făcut cu el avea două părţi: o parte pentru dezvoltarea “seminţei”, iar cealaltă pentru a da binecuvântările făgăduite prin acea sămânţă. Fără îndoială, Avraam a gândit că Isaac, copilul minune, avea să fie sămânţa făgăduită; şi a avut atât de mare credinţă în posibilitatea lui Dumnezeu de a-şi îndeplini făgăduinţele, încât a crezut că Isaac ar fi înviat din morţi dacă l-ar aduce ca jertfă, aşa cum i-a cerut Dumnezeu – Evrei 11:17-19.
În Evrei 11:13,39 şi în Fapt. Ap. 7:5 apostolul ne spune că Avraam a murit fără ca făgăduinţa făcută lui să fie împlinită. Totuşi, în timpul vieţii, “el aştepta cetatea care are temelii tari al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu” (Evrei 11:10). Pentru Avraam o cetate era un centru de guvernare sau o împărăţie. Aşadar, ceea ce aştepta el, de fapt, era ca Dumnezeu să stabilească o împărăţie pe pământ, în care urmaşii lui Avraam să ocupe o poziţie importantă. Făgăduinţa făcută lui Avraam este, într-adevăr, una din făgăduinţele Împărăţiei Mesianice din Vechiul Testament.
Avraam împreună cu alţi patriarhi din vârsta aceea vor avea o parte importantă în faza pământească a Împărăţiei Mesianice. Promisiunile lui Dumnezeu făcute patriarhilor, precum şi legăturile Lui cu ei, au un rol foarte important pentru înţelegerea mai clară a planului lui Dumnezeu, de către poporul Său de mai târziu. Dacă privim astfel putem vedea că, deşi Dumnezeu n-a făcut nici o încercare să convertească lumea în Vârsta Patriarhală, totuşi, El a făcut o lucrare foarte importantă în planul Său. Lucrarea Sa, atunci ca şi întotdeauna, a fost un mare succes.
Vârsta Iudaică
Vârsta Iudaică, perioada următoare din planul lui Dumnezeu, a început la moartea lui Iacov şi s-a sfârşit la prima venire a lui Isus. Denumirea de “Vârstă Iudaică” se foloseşte pentru că sugerează modul în care Dumnezeu a continuat lucrarea pregătitoare pentru stabilirea mai târziu a Împărăţiei Sale şi, ca atare, pentru binecuvântarea tuturor oamenilor. În perioada aceea Dumnezeu a avut legături numai cu un popor, poporul evreu. El le-a declarat prin profet: “Eu v-am ales numai pe voi dintre toate familiile pământului” (Amos 3:2).
Dumnezeu i-a dat lui Israel Legea Lui. El le-a trimis profeţi. Prin preoţimea lor a instituit serviciile Tabernacolului, care, conform Noului Testament, au fost o “umbră a bunurilor viitoare” – Evrei 9:11,23; 10:1. Promisiunea lui Dumnezeu pentru acest popor a fost că, dacă îi erau loiali, îi va face “o Împărăţie de preoţi şi un popor sfânt” (Exod 19:5,6). Aceasta înseamnă că, prin ei, Dumnezeu dădea binecuvântările promise “tuturor familiilor pământului”. Israel însă, ca popor, nu s-a dovedit vrednic de această poziţie înaltă şi onorată în planul divin – Romani 11:7. Când Mesia a venit la ei, L-au respins şi, ca urmare, au fost respinşi de la această poziţie deosebită, de favoare divină. Dar lucrarea lui Dumnezeu în timpul Vârstei Iudaice n-a fost o nereuşită. Pavel ne spune că Legea a servit ca “îndrumător” sau pedagog pentru a aduce pe evrei la Christos (Galateni 3:24). Nereuşita evreilor de a ţine Legea perfectă a lui Dumnezeu, prin care puteau ajunge la viaţă, a dovedit necesitatea lucrării de răscumpărare a lui Christos. În cele din urmă, toate neamurile vor învăţa această lecţie măreaţă – nevoia de un Mântuitor.
În timpul Vârstei Iudaice Dumnezeu a îndeplinit alte lucruri importante. Legăturile Lui cu Israel, succesele şi insuccesele lui Israel, servesc ca exemplu şi îndrumător valoros pentru Israelul spiritual din această vârstă (evanghelică). Sutele de făgăduinţe, făcute lui Israel prin profeţi, ne oferă o schiţă a multor trăsături importante ale planului divin, servind astfel ca îndrumător pentru urmaşii Învăţătorului, în pregătirea lor de-a ajunge la moştenire împreună cu El în Împărăţia Mesianică. Şi în alte moduri lucrarea lui Dumnezeu din Vârsta Iudaică ocupă un loc important în planul divin de reabilitare a omului.
Vârsta Iudaică s-a sfârşit la prima venire a lui Isus, dar favoarea divină a continuat pentru evrei în timpul misiunii Domnului şi încă trei ani şi jumătate după aceea. În acest scop, până după învierea Sa din morţi, Isus şi-a limitat atât propria misiune cât şi pe cea a ucenicilor la naţiunea lui Israel. Astfel, Isus le-a spus ucenicilor: “Să nu mergeţi pe calea păgânilor şi să nu intraţi în vreo cetate a samaritenilor, ci să mergeţi mai degrabă la oile pierdute ale casei lui Israel” (Matei 10:5,6).
Vârsta Evanghelică
După înviere Isus le-a spus ucenicilor să-şi extindă misiunea la toate neamurile, dar, chiar şi atunci, să înceapă din Ierusalim – Luca 24:45-49; Matei 28:19,20. Conform profeţiei date prin Daniel (Daniel 9:24-27), în care se spune că Mesia va fi “stârpit” la mijlocul “săptămânii”, Israel a mai avut favoare încă trei ani şi jumătate după moartea lui Isus; de aceea, porunca a fost: “începând din Ierusalim”. O săptămână, ca timp profetic, reprezintă şapte ani, socotind un an pentru o zi – Numeri 14:33,34; Ezechiel 4:6; Daniel 12:11,12; Apocalipsa 11:2,3.
Astfel, lucrarea Vârstei Evanghelice a început din Ierusalim. Această vârstă continuă până la a doua venire a lui Christos, care este începutul lumii de mâine a lui Dumnezeu. Termenul “Vârstă Evanghelică” s-a ales pentru a identifica această perioadă de timp, dintre prima şi a doua venire a lui Christos, deoarece Scripturile arată că lucrarea lui Dumnezeu în acest timp este pentru vestirea Evangheliei sau a “veştilor bune” ale Împărăţiei.
Aşa cum am arătat deja, în timpul Vârstei Patriarhale Dumnezeu şi-a făcut lucrarea prin anumite persoane, patriarhii. În Vârsta Iudaică El şi-a continuat-o, lucrând cu poporul evreu. Dar în timpul Vârstei Evanghelice Dumnezeu nu-şi limitează favoarea nici la anumite persoane deosebite, cum a făcut în Vârsta Patriarhală, nici la un popor, ca în Vârsta Iudaică, ci a împuternicit pe toţi cei care sunt poporul Lui să vestească vestea bună a Împărăţiei printre toate neamurile. Cei care au răspuns la acest mesaj au fost cei cărora Dumnezeu le-a acordat favoarea Sa, invitându-i să participe în planul Lui, planul vârstelor.
Care a fost, deci, obiectivul lucrării lui Dumnezeu în timpul Vârstei Evanghelice? Răspunsul la această întrebare se găseşte în Faptele Apostolilor 15:13-18. Aici ni se spune că Dumnezeu şi-a aruncat privirile peste neamuri, “ca să-şi aleagă din mijlocul lor un popor, care să-I poarte numele”. La început evreilor li s-a propus să fie acest popor, dar numai puţini dintre ei au acceptat pe Christos şi au devenit “copii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1:12). În planul divin, însă, acest “popor care să-I poarte numele”, este format din 144.000 de membri – un număr apreciabil din anumite puncte de vedere, dar care, comparat cu întreaga omenire sau numai cu creştinătatea, este, desigur, doar “o turmă mică” (Luca 12:32).
În Romani 11:17-24, apostolul arată că neamurile pot avea privilegiile speciale ale acestei Vârste Evanghelice, deoarece “ramurile fireşti” sau naturale (evreii) au fost rupte din cauza necredinţei lor. Aceasta înseamnă că cei care sunt aleşi dintre alte neamuri iau locul evreilor, care şi-au pierdut acest loc de favoare deosebită. Pentru acest motiv, în Apocalipsa 7:4-8 şi 14:1-3, găsim că întreg numărul de 144.000 este reprezentat prin Israel (vezi şi Romani 9:6,7; 2:28,29).
Remarcăm, în Apocalipsa 14:1, că despre această “turmă mică”, care stă cu “Mielul” pe muntele Sionului, se spune că aveau scris pe frunţile lor numele Său şi numele Tatălui. Acest lucru ne arată că ei sunt un “popor care să-I poarte Numele”. În Apocalipsa 19:7 aceeaşi companie este reprezentată ca “soţie” a Mielului şi în acest mod ei împărtăşesc numele de familie al Tatălui lor Ceresc (vezi Apocalipsa 21:2 şi 22:17).
Casa domnitoare a lui Dumnezeu
În lumina mărturiei generale a Cuvântului lui Dumnezeu, acest “popor care să-I poarte Numele”, adunat dintre neamuri prin Evanghelie, este casa domnitoare a lui Dumnezeu. În Mica 4:1-4 ni se vorbeşte despre stabilirea Împărăţiei lui Dumnezeu peste tot pământul. Această Împărăţie (simbolizată în profeţie printr-un “munte”) este formată din “casa lui Dumnezeu”. Toate casele domnitoare ereditare din această lume rea din prezent au fost în realitate aranjamente de familie, prin care, din generaţie în generaţie, domnitorii au moştenit dreptul de a domni.
Astfel, Dumnezeu ne spune că Împărăţia Lui va fi în mâinile unei case domnitoare, care, de asemenea, va fi un aranjament de familie. Membrii acestei familii primesc dreptul de a domni prin moştenire, prin faptul că sunt parte din familie. Dar aceasta nu este o familie pământească, ci una divină. Este propria familie a lui Dumnezeu. Cel mai de seamă membru al ei este preaiubitul Lui Fiu, “singurul născut”, Isus Christos. Pe lângă Isus sunt primiţi în familia divină, devenind fii ai lui Dumnezeu, cei care urmează lui Isus – Coloseni 1:18; Ioan 1:12,14; 1 Ioan 3:1,2.
Apostolul explică, în continuare, că dacă suntem fii, suntem “moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Christos” (Romani 8:16,17). Tuturor acestor “împreună moştenitori” li s-a promis loc în casa domnitoare a lui Dumnezeu şi însuşi scopul acestei Vârste Evanghelice este alegerea şi pregătirea celor care, ca membri ai acestei familii regale a cerului, vor trăi şi vor împărăţi “cu Christos o mie de ani” – Apocalipsa 20:4; 2:26,27; Psalm 2:9; 1 Corinteni 6:2,3 (vezi şi capitolul XIV din “Planul divin al vârstelor”).
Odată cu terminarea lucrării Vârstei Evanghelice nimic nu va mai sta în calea stabilirii complete a lumii noi de mâine a lui Dumnezeu. Către sfârşitul lumii de astăzi are loc a doua venire a lui Christos, dar pentru lume venirea Lui este “ca un hoţ noaptea” (1 Tesaloniceni 5:2; Apocalipsa 3:3). Christos vine întâi ca să-şi ia Mireasa – Ioan 14:3; Apocalipsa 19:7; 21:2; 22:17. Când Mireasa Lui, Biserica, va fi unită cu El în glorie cerească, atunci se va împlini făgăduinţa din Apocalipsa 22:17, unde citim că “Duhul şi Mireasa zic: “Vino!”, şi . . . ia apa vieţii fără plată!”.
Prima vârstă din lumea nouă
Prima mie de ani din lumea nouă poate fi numită “Vârsta Milenară”. În timpul acestei mii de ani Biserica, adunată din lume de-a lungul acestei Vârste Evanghelice, va domni cu Isus pentru a da binecuvântările promise de Dumnezeu “la toate familiile pământului” (Genesa 12:1-3) – Galateni 3:16,26-29; Apocalipsa 5:10; Matei 19:28. În timpul Vârstei Milenare marele plan al lui Dumnezeu va ajunge la încheierea lui glorioasă – Efeseni 1:10.
Dar, înaintea Vârstei Milenare, lumea trebuie să treacă printr-un “timp de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt popoarele” (Daniel 12:1-Cornilescu revizuită). Avem toate motivele să credem că acum trăim în acel timp şi că tulburările actuale din lume sunt parte din “timpul de strâmtorare” cu care se sfârşeşte această vârstă şi începe următoarea – Ioel 2:1-13; Zaharia 14:1,6-9.
Deoarece bisericile, în general, cred că Dumnezeu intenţionează să convertească lumea în această Vârstă Evanghelică, ceea ce se petrece astăzi îi uimeşte şi tinde să scadă credinţa în Dumnezeu şi în Creştinism – Ieremia 8:15. Dar dacă ne dăm seama că lucrarea acestei vârste este numai să adune din lume pe cei care vor domni cu Christos în vârsta viitoare, atunci nereuşita aparentă a Creştinismului este explicabilă.
De fapt, însuşi Isus a spus că la a doua Lui venire va găsi puţină credinţă pe pământ – Luca 18:8. Pavel a profeţit că “în zilele din urmă” vor fi vremuri primejdioase şi că oamenii vor fi “iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu” (2 Timotei 3:4). În pilda cu grâul şi neghina Isus ne spune clar că majoritatea urmaşilor pretinşi ai Lui vor fi numai o imitaţie de creştini şi că, la sfârşitul vârstei, aceşti snopi confesionali vor fi nimiciţi.
Această ardere a neghinei se petrece în timpul de strâmtorare cu care se încheie Vârsta Evanghelică. Aceasta nu înseamnă însă că lucrarea vârstei va fi un eşec. Lucrarea lui Dumnezeu din această vârstă, ca şi din celelalte, va fi un succes minunat. Tot “grâul” adevărat va fi adunat în grânarul ceresc şi “vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor” (Matei 13:43). De aceea, în orice măsură vedem că se nimiceşte ceea ce pretinde a fi Creştinism, să ne amintim că nimic nu se întâmplă fără permisiunea divină şi că ceea ce ne-ar putea apărea ca o calamitate nu este decât pregătirea stabilirii adevăratului Creştinism, din timpul Împărăţiei de o mie de ani.
Paradisul edenic
Să urmărim acum desfăşurarea planului lui Dumnezeu dintr-un punct de vedere uşor diferit. Am văzut importanţa timpului în aranjamentul divin, adică desfăşurarea planului de la o vârstă la alta. Acum vom examina programul divin raportat la diferite planuri de fiinţe sau sfere de viaţă. Descriind completarea planului divin în “dispensaţia plinătăţii timpurilor” (Efeseni 1:10 – Cornilescu revizuită), apostolul declară că atunci toate se vor uni în Christos, atât cele din “cer” cât şi cele de pe “pământ”.
În Scripturi sunt menţionate două mântuiri: una cerească şi alta pământească. Dacă nu luăm acest fapt în considerare când studiem Biblia, ne lovim de multe contradicţii aparente. Cele mai multe făgăduinţe din Vechiul Testament conţin binecuvântări pământeşti, pe când cele mai multe făgăduinţe din Noul Testament, precum şi cele din Vechiul Testament care vorbesc profetic despre Biserică, descriu speranţe cereşti. Este necesar să aplicăm aceste făgăduinţe corect în timp, ca să putem vedea armonia dintre ele.
Accentuăm faptul că Adam a fost creat să trăiască pe pământ şi că pământul a fost creat să fie locuinţa omului – Isaia 45:18; Psalm 115:16. I s-a spus că dacă nu va asculta de legea lui Dumnezeu va muri, iar dacă va asculta va trăi. Dacă Adam n-ar fi încălcat legea lui Dumnezeu, atunci porunca să se înmulţească, să umple pământul şi să-l supună ar fi fost împlinită, fără păcat, boală şi moarte.
În acest caz, Adam şi copiii lui ar fi continuat să trăiască pe pământ fără teama de moarte. Când pământul ar fi fost plin, înmulţirea rasei umane s-ar fi oprit şi familia umană perfectă s-ar fi bucurat veşnic de favoarea lui Dumnezeu. Însă n-a fost aşa şi, deoarece primul om nu s-a supus legii lui Dumnezeu, sentinţa morţii a căzut peste el. Dar aceasta nu înseamnă că scopul lui Dumnezeu a dat greş şi nici că s-a schimbat.
Datorită neascultării lui Adam întreaga rasă umană s-a născut în păcat şi moarte, în loc de perfecţiune şi viaţă. Pavel spune că “printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit” (Romani 5:12,19). Sentinţa morţii a căzut asupra lui Adam imediat ce a păcătuit, astfel încât copiii lui s-au născut în această stare.
Preţul corespunzător
Ne amintim că lui Adam, când a păcătuit, nu i s-a spus că va merge în cer sau în iad când va muri. I s-a spus că va muri, ceea ce însemna că va pierde privilegiul de a trăi şi a se bucura de grădina perfectă a Edenului – paradisul pământesc. Păcatul lui Adam, deci, a însemnat şi pierderea paradisului. Planul lui Dumnezeu de mântuire cuprinde în mod necesar şi restaurarea paradisului. Dar cum se va realiza acest lucru? Scripturile ne spun că se realizează prin opera răscumpărătoare a lui Christos.
Pavel ne spune că “omul” Isus Christos “S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi” (1 Timotei 2:6). În acest pasaj expresia “preţ de răscumpărare” provine din cuvântul grecesc “antilutron”, care înseamnă “preţ corespunzător”. Omul Isus Christos, care a murit pe cruce ca Răscumpărător, a fost un preţ corespunzător pentru omul perfect Adam, care a păcătuit. Se spune despre Isus că “S-a făcut trup” cu scopul “ca prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru toţi” (Ioan 1:14; Evrei 2:9).
Principala trăsătură a planului, realizată de Isus la prima venire, a fost depunerea vieţii Sale pentru păcatele întregii lumi. Ioan Botezătorul a spus despre Isus: “Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29).
Dacă nu trebuia dezvoltată o altă trăsătură pregătitoare a planului divin, s-ar fi putut începe lucrarea de restaurare a omului căzut, în domeniul lui pierdut – paradisul, imediat după moartea şi învierea lui Isus. Mesajul către credincioşi ar fi fost: ““Vino! „. . . ia apa vieţii fără plată!”” (Apocalipsa 22:17). Prin Isus se făcuseră pregătiri pentru anularea sentinţei de moarte asupra lui Adam şi, prin Adam, asupra întregii omeniri. Deci, aparent, următorul pas logic ar fi fost începerea lucrării de restatornicire.
Dar nu această lucrare a fost începută de apostoli la Rusalii. Este adevărat, în zilele Lui, Isus a vindecat pe unii bolnavi şi a înviat din morţi pe unii, dar acestea le-a făcut numai ca să ilustreze lucrarea Sa viitoare – Ioan 2:11. Apostolul Pavel spune că darurile Spiritului, care au fost date Bisericii primitive şi prin care s-au făcut unele minuni, urmau să “înceteze”, să se sfârşească – 1 Corinteni 12:31; 13:1-3,8; 14:18-20,22. De atunci unii au pretins că au capacitatea de a face minuni în numele lui Christos, dar n-au fost înviaţi morţi şi numai o foarte mică proporţie de bolnavi au pretins că au fost vindecaţi în mod miraculos, iar autenticitatea acestor cazuri este îndoielnică.
Isus nu le-a promis ucenicilor sănătate şi viaţă veşnică pe pământ. El le-a spus că, dacă doreau să fie adevăraţi ucenici ai lui Christos, trebuia mai degrabă să se aştepte să sufere şi să moară cu El: “Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze” – acesta a fost felul în care Învăţătorul a formulat condiţiile uceniciei pentru cei care doreau să le cunoască (Matei 16:24).
În mod natural cineva ar putea presupune că, Isus luând locul păcătoşilor în moarte, cei care cred în El nu mai trebuie să moară. Acest lucru va fi adevărat în lumea de mâine a lui Dumnezeu, dar în timpul acestei Vârste Evanghelice se desfăşoară o altă fază a planului divin de mântuire, care este de cea mai mare importanţă.
Care este acea fază a planului? Este chemarea şi alegerea Bisericii lui Christos; pregătirea membrilor ei pentru a avea parte cu El în lucrarea de aducere la viaţă a omenirii în Vârsta Milenară. Apostolul Pavel o numeşte “chemarea cerească” (Evrei 3:1; Filipeni 3:14). Isus a făcut aluzie la ea în declaraţia Sa către tânărul bogat, când i-a spus că va avea “comoară în ceruri” dacă-L va urma în moarte (Luca 18:18-22).
Un loc pregătit
Isus s-a referit la speranţa cerească a urmaşilor Săi, când le-a făcut făgăduinţa: “Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce . . . Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi” (Ioan 14:2,3). Petru se referă la speranţa cerească a Bisericii în declaraţia: “prin care El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti” (2 Petru 1:4). Pavel încurajează pe creştini să umble după “lucrurile de sus”. El ne spune că aceste lucruri de sus sunt “unde Christos stă la dreapta lui Dumnezeu” (Coloseni 3:1,2 – Cornilescu revizuită). Toate acestea dovedesc că răsplata Bisericii va fi ca şi răsplata lui Isus. Faptul acesta este accentuat iarăşi de către apostol, când spune: “dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui” (Romani 6:5).
Textul acesta din urmă explică de ce urmaşii lui Isus nu sunt restauraţi la viaţă în această vârstă: pentru că ei sunt invitaţi să moară cu Isus. Cu alte cuvinte, lucrarea de jertfire din planul divin nu s-a sfârşit la Calvar, lucru explicat de Pavel în Romani 12:1 (Cornilescu revizuită), unde citim: “Vă îndemn, dar, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta este slujirea voastră înţeleaptă”.
În Coloseni 1:24 Pavel spune: “împlinesc ce lipseşte suferinţelor lui Christos”. Alte pasaje prezintă Biserica în rolul de sacrificatori, punându-şi viaţa pentru a face voia lui Dumnezeu. Despre această activitate de jertfire a creştinilor vorbeşte Pavel în expresia: “ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui” (Romani 6:5). Isus n-a murit sub condamnare, ca păcătos. El s-a jertfit, o jertfă de bună voie, pentru păcat. Moartea Lui a asigurat anularea legală a păcatului lui Adam şi, prin Adam, a păcatelor ereditare ale tuturor oamenilor – Romani 5:12,18,19.
Îndreptaţi prin credinţă
Unii, însă, pot întreba: cum ar putea urmaşii lui Isus să moară cum a murit El? Nu sunt ei membri ai rasei căzute, sub condamnarea morţii ca toată omenirea? Aşa au fost şi ei, însă Scripturile ne spun că după înviere Isus s-a înfăţişat pentru noi înaintea lui Dumnezeu – Evrei 9:24. Aceasta înseamnă că meritul sacrificiului Său eliberează de condamnare pe toţi urmaşii Săi consacraţi, aşa încât moartea lor nu mai este considerată de Dumnezeu ca rezultat al condamnării, ci este o moarte de sacrificiu.
În Romani 6:11 Pavel le spune creştinilor să se “socotească morţi faţă de păcat”, întocmai cum a fost Isus “mort pentru păcat” – adică o jertfă pentru păcat. Aceasta nu înseamnă că lucrarea de jertfire a Bisericii este necesară pentru a asigura răscumpărarea omenirii. Nu, răscumpărarea a fost împlinită de Isus. Înseamnă, doar, că Dumnezeu acceptă jertfele Bisericii ca şi cum membrii ei ar fi fiinţe umane perfecte şi, prin aceste jertfe, Biserica se pregăteşte să lucreze cu Isus în Vârsta Milenară – ca să poată da viaţă întregii omeniri, prin înlăturarea păcatului şi a efectelor lui.
Cei care compun adevărata Biserică a lui Christos – ale căror nume sunt “scrise în ceruri” – sunt chemaţi din lume şi primesc asigurarea că, prin sângele lui Christos, faptele lor imperfecte sunt acceptate de Dumnezeu. Pe baza voinţei lor de a-şi jertfi viaţa pământească li se promite o răsplată cerească. Astfel ei călătoresc pe calea îngustă a sacrificiului, care duce la glorie, onoare şi nemurire (Matei 10:39,42; Romani 2:7).
Biserica este singura căreia i se promite nemurirea. Adam n-a fost nemuritor, deoarece a fi nemuritor înseamnă imposibilitatea de a muri. Când va fi restaurat la perfecţiune, la sfârşitul Vârstei Milenare, omul nu va fi nemuritor. La nemurire vor fi înălţaţi toţi creştinii adevăraţi, credincioşii din Vârsta Evanghelică. Ei vor fi cum este Isus acum, fiinţe glorioase, cereşti, Îl vor vedea faţă în faţă, vor fi cu El în Împărăţie şi vor domni cu El o mie de ani – 1 Ioan 3:2; Apocalipsa 2:26,27; 5:10; 20:4,6 (vezi “Planul divin al vârstelor”, capitolul X).
Paradisul restaurat
Când lucrarea acestei Vârste Evanghelice se va termina şi toţi creştinii adevăraţi vor fi uniţi cu Isus în faza cerească a Împărăţiei, atunci va începe lucrarea de restaurare a omenirii la viaţă pe pământ.
Apostolul Petru vorbeşte despre această lucrare a Vârstei Milenare numind-o “restabilire” şi ne spune că despre ea a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi prooroci, de la începutul lumii (Fapt. Ap. 3:19-21 – Cornilescu revizuită). Aceste mărturii, ale sfinţilor profeţi, sunt cele care vorbesc despre binecuvântările vieţii pământeşti, care vor urma celei de a doua veniri a lui Christos. Împlinirea acestor promisiuni pământeşti va începe după completarea Bisericii din această Vârstă Evanghelică, care va fi adunată la Christos pe plan ceresc – locul pregătit de Isus pentru ei – Ioan 14:1-3.
După terminarea lucrării acestei Vârste Evanghelice va urma lucrarea de adunare a omenirii la Christos; nu pe plan spiritual, ci pe plan pământesc. Astfel vor fi unite toate lucrurile în Christos, atât “cele din ceruri” cât şi cele “de pe pământ” (Efeseni 1:10). Adunarea Bisericii, care a început la deschiderea Vârstei Evanghelice, va trebui completată, după care va urma unirea ei cu Christos în glorie, la începutul Vârstei Milenare. Astfel, ni se spune că în această dispensaţie “a plinătăţii timpurilor” toate lucrurile, atât cele cereşti cât şi cele pământeşti, vor fi unite în Christos.
Domnii pământului
Primii oameni care vor fi restauraţi la viaţă şi perfecţiune pe pământ vor fi servii credincioşi ai trecutului. Ei au fost părinţii lui Israel, dar vor deveni copiii Christosului şi vor fi puşi “domni în toată ţara” (Psalm 45:16). Isus a spus că Avraam, Isaac, Iacov şi toţi profeţii, vor fi priviţi ca instructori ai poporului în timpul Împărăţiei – Matei 8:11; Luca 13:28-30. Ei vor fi reprezentanţii pământeşti ai Christosului divin şi vor administra legile Împărăţiei.
Activitatea acestor reprezentanţi pământeşti va fi susţinută de puteri miraculoase, aşa că nu va exista nici o posibilitate de a ocoli cu succes legile existente atunci – care vor fi legile lui Christos. Ni se spune că atunci, “oricine nu va asculta de Proorocul acela, va fi nimicit cu desăvârşire din mijlocul poporului” (Fapt. Ap. 3:23 – Cornilescu revizuită). Cei care se vor conforma legilor Împărăţiei Mesianice nu vor muri. Ei vor fi restabiliţi la perfecţiunea pierdută de tatăl Adam şi, în baza acelei perfecţiuni umane, vor avea posibilitatea să trăiască veşnic pe pământ. Acesta este sensul termenului “restabilire”, aşa cum este folosit de apostolul Petru şi a termenului “reînnoire”, aşa cum este folosit de Învăţătorul (Matei 19:28 – Cornilescu revizuită).
Din sutele de făgăduinţe biblice, care vorbesc despre restabilirea omenirii, aflăm despre multiplele căi care vor duce la fericirea omenirii şi la rezolvarea dificultăţilor ei. Găsim scris că “pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului, ca fundul mării de apele care-l acoperă” (Isaia 11:9). Găsim scris că atunci Domnul va da “popoarelor buze curate”, ceea ce le va permite să “cheme numele Domnului, ca să-I slujească într-un gând” (Ţefania 3:9).
De asemenea, ni se spune că atunci legea lui Dumnezeu va fi scrisă în inimile oamenilor – Ieremia 31:33. Aceasta este una din căile prin care va fi restabilit omul la perfecţiunea avută de Adam înainte de a încălca legea lui Dumnezeu în Eden. Scrierea legii divine în inimile oamenilor va necesita ajutor de la Dumnezeu, prin Christos. Se va folosi puterea de a face minuni pentru a ajuta pe cei care se vor pune sub jurisdicţia legilor Împărăţiei.
Ni se spune, despre acel timp, că oamenii vor învăţa dreptatea – Isaia 26:9. Vor învăţa să cunoască pe Domnul cel adevărat, ceea ce înseamnă viaţă veşnică – Ioan 17:3. Satan va fi legat în timpul acela şi toate influenţele rele vor fi îngrădite – Apocalipsa 20:1,2. Calea spre viaţă va fi aşa de uşoară, încât “chiar şi cei fără minte, nu vor putea să se rătăcească” (Isaia 35:8,9).
Cât de diferite vor fi condiţiile acelea faţă de cele întâlnite astăzi de creştini! Creştinii merg astăzi pe “calea îngustă”, care este greu de găsit, iar cei care o găsesc şi merg pe ea sunt ispitiţi şi încercaţi aproape la fiecare pas – Matei 7:13,14. Desigur că Dumnezeu îi ajută şi răsplata lor este nespus de mare. Dar când va începe calea înaltă a restabilirii, încercările acestei vârste se vor fi sfârşit şi oamenilor li se va da tot ajutorul necesar pentru a se putea întoarce repede şi complet la perfecţiune şi viaţă veşnică pe pământ.
Acesta este deci planul lui Dumnezeu pentru lumea de mâine. Anii lungi de pregătire sunt aproape sfârşiţi. “Mihail”, Regele lumii de mâine a lui Dumnezeu, deja s-a ridicat. Întoarcerea Lui, ca să-şi ducă Mireasa şi să-şi ia autoritatea regală peste popoare, are ca rezultat “un timp de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt popoarele” (Daniel 12:1 – Cornilescu revizuită). Această strâmtorare pregăteşte lumea pentru a accepta pe noul Rege, dar prezenţa Lui nu este cunoscută de lume; numai când slava Lui se va revela “orice făptură o va vedea” (Isaia 40:5).
Din Ierusalim “domnia” şi “pacea” se vor extinde treptat, până vor cuprinde toate popoarele, aducându-le bucurie, pace şi viaţă veşnică – Isaia 9:6,7. Când popoarele pământului se vor umili mai mult decât o fac astăzi, vor spune: ““Veniţi, hai să ne suim la muntele Domnului, la casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile Lui şi să umblăm pe cărările Lui””. Când astfel vor învăţa căile Domnului “din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug şi din suliţele lor cosoare; nici un popor nu va mai scoate sabia împotriva altuia şi nu vor mai învăţa războiul” (Mica 4:1-4; Isaia 2:2-4).
Da, Dumnezeu are un plan care s-a desfăşurat cu consecvenţă de-a lungul vârstelor. Ne aflăm acum în pragul “dispensaţiei plinătăţii timpurilor”, când este gata să fie pus în scenă marele final al planului divin, pentru binecuvântarea popoarelor cu pace, fericire şi viaţă veşnică. Acest mare final al planului divin va fi răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunea creştinilor, “vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ” (Luca 11:2).
Ştiind despre planul lui Dumnezeu şi ce va însemna el în curând pentru o omenire nefericită, avem privilegiul să le spunem şi altora despre el. Acesta este mesajul adevărat al Evangheliei, al “veştilor bune”, care se centrează pe opera de răscumpărare a lui Christos. Să spunem oamenilor, când avem posibilitatea, că n-a existat nici o nereuşită în planul lui Dumnezeu, ci el s-a desfăşurat şi se desfăşoară spre finalul lui glorios. Lucrarea Sa a avut succes în lumea de ieri, are succes în lumea de azi şi va avea succes în lumea de mâine – Isaia 42:4; 55:10,11; 53:11.
Fiindcă în lumea de mâine planul lui Dumnezeu se va completa, întregul pământ va deveni curând un paradis şi tot ce s-a pierdut în Eden şi s-a cumpărat prin moartea lui Isus va fi redat oamenilor. Astfel, Dumnezeu va şterge lacrimile din ochii tuturor şi moartea va fi înghiţită de biruinţă – Apocalipsa 21:1-5; 1 Corinteni 15:54.
Notă:
Tematica acestei broşuri, tratată mult mai pe larg, se regăseşte în lucrarea “Planul divin al vârstelor” (vol. I din “Studii în Scripturi”).
Lucruri pe care ar trebui să le ştie toţi cei ce studiază Biblia – lucruri care arată că Biblia este descoperirea lui Dumnezeu, rezonabilă şi demnă de încredere, relevând un plan sistematic, plin de Dreptate, Înţelepciune şi Iubire:
– “cheia cunoştinţei” Scripturilor (Luca 11:52), multă vreme pierdută, s-a găsit şi s-a dat în mâna poporului lui Dumnezeu pentru a înţelege “taina ascunsă” (Coloseni 1:26);
– Domnul Isus şi credincioşii Săi sunt destinaţi a fi nu numai preoţi, ci şi regi;
– Împărăţia lui Christos va veni şi voia lui Dumnezeu se va face, la a doua prezenţă a Domnului;
– planul lui Dumnezeu este să aleagă şi să mântuiască Biserica, în Vârsta Evanghelică, apoi să folosească această Biserică la binecuvântarea lumii, în Împărăţia Mesianică;
– un preţ de răscumpărare pentru toţi implică o posibilitate de restaurare pentru toţi;
– ziua de judecată este o zi de o mie de ani – ziua de încercare a lumii;
– natura spirituală şi natura umană sunt naturi distincte şi separate;
– “calea îngustă” a sacrificiului de sine va înceta o dată cu terminarea acestei vârste;
– “calea înaltă” a dreptăţii, fără suferinţe, va fi deschisă pentru toată omenirea răscumpărată, în timpul Mileniului – Isaia 35:8,9;
– “împărăţiile acestei lumi” există numai pentru o perioadă hotărâtă, apoi trebuie să dea loc “Împărăţiei Cereşti”.
În mod special, toţi ar trebui să ştie:
– de ce a permis Dumnezeu răul timp de 6.000 ani;
– relaţia poporului lui Dumnezeu cu această “domnie a păcatului şi a morţii” şi cu rezultatele ei.
Aceste subiecte şi multe altele, de interes profund pentru tot poporul lui Dumnezeu, sunt prezentate complet şi într-un limbaj uşor de înţeles în cartea “Planul divin al vârstelor”.
